MICȘUNEA s. f. Numele mai multor plante: a) (și în sintagmele micșunea de primăvară, POLIZU, micșunea galbenă, GRECESCU, FL. 50, micșunele ruginite, DS) plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze de culoare verde-deschis, acoperite cu peri, cu flori plăcut mirositoare, galbene-aurii, bătînd, uneori, în brun; micsandră, viorea-galbenă, (regional) foaltine, levcoaie-galbenă (Ckeirantkus cheiri). Cf. BULET. GRĂD. BOT. V, 55, SIMIONESCU, FL. 395; b) (și în sintagma micșunele de cîmp, BRANDZA, FL. 144) toporaș (Viola odorata). Cf. COTEANU, PL. 30, LB., GRECESCU, FL. 85; c) tămîioară (Viola jooi). Cf. BRANDZA, FL. 144, GRECESCU, FL. 85, 89; d) viorea-nemirositoare (Viola hirta). Cf. BRANDZA, FL. 144, GRECESCU, FL.85, 89; e) (și în sintagma micșunele de munte, GRECESCU, FL. 88) trei-frați-pătați (Viola tricolor ). Cf. BIANU, D. S.; f) micsandră (Matihiola incana). Cf. PANȚU, pl. ; g) nopticoasă (Hesperis matronalis). Cf. PANȚU, PL. ; h) (în forma micșinea) popilnic-iepuresc (Anemone hepatica). Cf. MARIAN, Î. 393. Flori, nu putrezitoare și trecătoare și lesne veștejitoare, precum sînt ale trandafirilor și ale crinilor și ale micșinealilor (a. 1700). BV, I, 394, cf. COTEANU, PL. 30. Micșunele roșii, albe, cărmizii, învoalte (a. 1784). IORGA, S. D. VIII, 82, cf. LB. Praf de rădăcină de micșunea. PISCUPESCU, O. 308/3. Îmi place micșuneaua, zambila, dulce floare. ALEXANDRU, O. I, 278. Veșmintele ei simple, dar bine tăiate, coafiura cea împănată cu roze și micșunele. FILIMON, ap. TDRG. Cu miros de viorele, Trandafiri și micșunele, Bate vîntul țării mele. HASDEU, R. V. 115, cf. BARCIANU, V., COSTINESCU, BARONZI, L. 138, CIHAC, II, 596, ISPIRESCU, L. 114. Micșunele, micșunelel aud înapoia mea. contemporanul, V₂, 523. Se duc la biserică. . . flori de văzdoage, boz, micșunele, busuioc. pamfile, s. T. 53, cf. gIrleanu, l. 32. Micșuneaua sau mixandra (Cheiranthus cheiri) este floare de grădină, șez. xv, 85, cf. iordan, L. M. 193, NICA, L. VAM., BUJOREAN, B. L. 384. Iubesc o porumbiță . . . de-i miroase . . . buzele-a micșunele. TEODORESCU, R. P. 319. Acea mîndră fețișoară . . . Privind . . . Cum cresc micșunelele. POP., ap. GCR II, 295. Rămîi, gâzdiță, sănătoasă Ca o micșunea frumoasă. PĂSCULESCU, L. P. 15. Micșuneaua, cît de frumoasă, dar pînă-n vară nu ține. ZANNE, P. I, 218, cf. 279. Cînd o face plopul mere și răchita micșunele (= niciodată). Cf. ISPIRESCU, L. 1, cf. ZANNE, P. I, 258, com. din NARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În poezia populară, în formule fixe) Foicică micșunea, Multă vreme nu trecea. TEODORESCU, P. P. 506, cf. 273. Frunzuliță, micșunele, Pe sub lună, pe sub stele Trece-un cîrd de rîndunele. SEVASTOS, C. 146. Foaie verde micșunea, Ciobanii sosia Și mi-l omora. MAT. FOLK. 4. Verde micșunea, Dar ei ce-mi făcea? Din spate zgîrcea, Curele plesnea, păsculescu, L. P. 214. Verde floare ș-o lalea, Ș-o lalea ș-o micșunea. id. ib. 249. ◊ Micșunea de munte = a) plantă erbacee din familia violaceelor, cu frunze mici, rotunde-ovale, crestate, cu flori de culoare albastru- închis; toporaș, viorea, viorică (Viola alpina). Cf. PANȚU, PL. ; b) (la pl.) unghia-păsării (Vicia declinata). Cf. GRECESCU, FL. 88. Micșunele gălbioare = trei-frați (Viola saxatilis). Cf. GRECESCU, FL. 88. Micșunea galbenă = viorele galbene (Viola biflora). Iată la o fereastră. . . cîteva rozete, o micșunea galbenă. NEGRUZZI, S. I, 322, cf. GRECESCU, FL. 50. ◊ Compus: micșuneaua-apei (sau -de-baltă) = roșățea (Butomus umbellatus). Cf. BARCIANU, V., BRANDZA, FL. 435, GRECESCU, FL. 541, DAMÉ, T. 188. - Pl.: micșunele. - Și: (cu schimbare de suf.) micșunícă (PAMFILE, S. T. 210, GÎRLEANU, L. 32) s. f.; (învechit, rar) mixoneálă (COTEANU, PL. 30), (regional) micșineá s. f. – Cf. tc. m e n e k ș e. – Micșunică: cu schimbare de suf.