USTUROIU sbst. 🌿 1 Plantă bulboasă din fam. liliaceelor, cu miros și gust caracteristic; are la baza tulpinii un bulb sau „căpățînă”, alcătuită din mai multe bucăți, numite „căței”, învelite într’o membrană comună; originar din Asia centrală, e mult cultivat la noi ca plantă culinară; servește la dresul bucatelor, iar țăranii noștri, în zilele de post, mănîncă usturoiul crud cu mămăligă; poporul îl mai întrebuințează ca leac la diverse boale și joacă un rol important în practicele superstițioase (Allium sativum) (🖼 5199, 5200): căpățînă de ~; cățel de ~; a mirosi a ~; Ia carne mai erau puse în apropiere și străchinuțe cu ~ pisat în slatină, ce-i spune mujdeiu (GRIG.); cel ce îmblă pe lîngă albine, să nu mănînce ~, c’apoi ele îl mușcă, fiindcă ele nu sufăr mirosul ~lui (GOR.); spre Sf. Andrei se fac cruci pe la ferești cu ~, se ung coarnele vitelor și mănîncă cu toții ~, de care miros fug strigoii (GOR.); îmi dați voie să ung încuietorile ușilor cu ~ (GN.); (P): bărbat bun și ~ dulce nu se poate, toți bărbații sînt răi (după părerea femeii); – nici ~ n’am mîncat, nici gura nu-mi pute, nu știu nimic, nu sînt vinovat cu nimic în această privință, căci n’am avut nici un amestec aci: veniră acasă și dormiră, ca și cînd ~ nu mîncase și gurile nu le miroseau (ISP.) ¶ 2 ~DE-LAC, IARBĂ-USTUROASĂ [ustura].