NAȚIUNE. Subst. Națiune, naționalitate. Popor, popul (înv.), neam, norod (pop.); poporație (înv.), poporime (înv. și reg.), populație, comunitate etnică, grup etnic; seminție, semințenie (înv.), spiță (fig.), gintă (livr.), suflare (fig.), limbă (înv. și arh.). Conațional, concetățean. Patriotism. Poporanism (rar). Naționalism; șovinism. Naționalist; șovinist, șovin. Etnogeneză, etnogenie. Demografie. Etnologie. Etnografie. Etnopsihologie. Etnolog. Etnograf. Adj. Național, naționalnic (înv.), naționalicesc (înv.), naționalitar (rar), naționalistic (neobișnuit); etnic, de neam; popular, poporal (înv.), poporan (înv. și pop.), poporanist (rar). Naționalist, șovinist, șovin. Etnologic. Etnografic. Demografic. Vb. A fi de naționalitate..., a-și trage neamul din..., a proveni din..., a se trage din.... A naționaliza. Adv. Naționalicește (rar), (în mod) național. V. locuitor, stat.

NICARAGUAN, -Ă, nicaraguani, -e, s. m. și f., adj. 1. Locuitor al statului Nicaragua. 2. Adj. Care aparține statului Nicaragua sau populației lui, care se referă la Nicaragua sau la populația lui. [Pr.: -gu-an] – Nicaragua (n. pr.) + suf. -an.

COSTARICAN, -Ă, costaricani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Locuitor al statului Costa Rica. 2. Adj. Care aparține statului Costa Rica, care se referă la acesta sau la populația lui. – Costa Rica (n. pr.) + suf. -an.

SUPUS ~să (~și, ~se) m. și f. 1) Persoană care aparține prin cetățenie unui anumit stat. 2) înv. Locuitor al unei țări dependent de o autoritate centrală sau de un stăpânitor. 3) pop. Persoană care se supune altei persoane mai mare în grad. /v. a supune

potecaș, potecași, adj., s.m. 1. (adj.; despre cai) care poate să urce potecile grele de munte, apt de urcat. 2. (s.m.; înv.) locuitor din statele grănicerești, care supraveghează potecile, regiunile de graniță aflate între două puncte străjuite de ostași; grănicer, plăieș.

ROMAN, -Ă adj. Propriu Romei antice sau Imperiului roman. ♦ (Despre caractere tipografice) Format din linii perpendiculare și unghiuri drepte. ♦ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere sau combinații de litere. ♦ Arta romană = arta dezvoltată în Roma antică și apoi în Imperiul roman între sec. IV î.e.n. și IV e.n., care se caracterizează în arhitectură prin edificii grandioase de o mare diversitate, în sculptură cultivînd cu precădere portretul puternic individualizat, iar în pictură prin ansambluri de frescă și de mozaic cu tematică bogată. ♦ Balanță romană = balanță formată dintr-o pîrghie cu brațe neegale, mobilă în jurul unui ax orizontal, pe brațul mai lung și gradat alunecînd o greutate care echilibrează obiectul de cîntărit. // s.m. și f. 1. Persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman. 2. Locuitor al Romei. [< lat. romanus, cf. fr. romain, it. romano].

DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ, document adoptat la 4 iul. 1776, la Philadelphia, de Congresul continental al reprezentanților celor 13 colonii engleze din America de Nord, prin care acestea s-au declarat independente. D., concepută de Thomas Jefferson, reprezenta chintesența celor mai înalte concepte politice și filozofice ale sec. 18. Ziua de 4 iul. a devenit sărbătoarea națională a S.U.A. Declarația de independență Atunci când, în decursul evenimentelor omenești, devine necesar ca un popor să desfacă legăturile politice care l-au unit cu un altul și să-și asume printre Puterile lumii statutul aparte și egal la care îl îndreptățesc Legile Naturii și ale lui Dumnezeu, un elementar respect față de legile nescrise ale umanității impune ca acesta să declare cauzele care îl constrâng la separațiune. Considerăm ca adevăruri grăitoare că toți oamenii s-au născut egali, că sunt înzestrați de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viață, la Libertate și la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care își derivă dreptele lor puteri din consimțământul celor guvernați. Că, ori de câte ori, o Formă de Guvernare devine o primejdie pentru aceste țeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească și să instituie un nou Guvern bazat pe acele principii și organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui Popor Siguranța și Fericirea. Prudența, într-adevăr, va fi aceea care va dicta ca Guvernele de mult statornicite să nu fie schimbate pentru motive neînsemnate sau vremelnice; iar întreaga experiență ne învață că omenirea este mai dispusă să sufere, atâta vreme cât răul poate fi tolerat, decât să-și facă dreptate prin abolirea formelor de guvernare cu care s-a obișnuit. Dar atunci, când un lung șir de abuzuri și de uzurpațiuni urmărind invariabil același Scop, demonstrează intenția de a subjuga Poporul unui Despotism absolut, este dreptul său, este datoria sa să înlăture un asemenea Guvern și să găsească noi Garanți ai securității lui viitoare. Tot astfel a fost și suferința răbdătoare a acestor Colonii; și tot astfel este acum nevoia ce le obligă să schimbe fostele lor Sisteme de Guvernământ. Istoria actualului Rege al Marii Britanii este o istorie de repetate ultraje și uzurpațiuni, având toate ca scop direct statornicirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi cele spuse, să supunem Faptele judecății unei lumi nepărtinitoare. A refuzat să-și dea Acordul pentru Legile cele mai benefice și mai necesare binelui public. A interzis Guvernatorilor săi să valideze Legi de importanță imediată și presantă dacă aceștia nu le suspendau până la obținerea asentimentului său; iar când acestea erau suspendate ca atare, el a neglijat cu totul să se ocupe de ele. A refuzat să sancționeze alte Legi ce aduc înlesniri unor mari circumscripții, dacă locuitorii acestora nu renunțau la dreptul de Reprezentare în Legislativ, un drept de valoare inestimabilă pentru ei și înspăimântător doar pentru tirani. A convocat corpurile legiuitoare să se întâlnească în locuri neobișnuite, inconfortabile și la mare distanță de Oficiile Publice cu unicul scop de a-i istovi pentru a-i face să se conformeze măsurilor sale. A dizolvat în mod repetat Camerele Reprezentanților pentru că acestea s-au opus cu bravă fermitate încălcării de către el a drepturilor poporului. A refuzat mult timp, după astfel de dizolvări, să permită alegerea altora; drept urmare, Puterile Legislative, neputând fi anihilate, au revenit Poporului în totalitatea sa pentru a fi exercitate, Statul rămânând între timp expus tuturor primejdiilor de invazie din exterior și de frământare în interior. S-a străduit să împiedice popularea acestor State; în acest scop obstrucționând Legea Naturalizării Străinilor; refuzând să sancționeze ale legi de natură să încurajeze migrarea înspre aceste locuri și înăsprind condițiile pentru noi Alocări de Pământuri. A împiedicat Administrarea Justiției, refuzând să-și dea Asentimentul pentru Legile care stabilesc Puterile Judecătorești. I-a făcut de judecători dependenți în totalitate de Voința sa în privința duratei exercitării funcției și a cuantumului și plății salariilor acestora. A înființat o mulțime de Noi servicii și a trimis încoace armate de Funcționari. care să ne hărțuiască oamenii și să le spolieze agoniselile. Și-a păstrat printre noi, în timp de pace, Armatele sale Regulate, fără Consimțământul corpurilor noastre legiuitoare. A acționat în așa fel încât Armata să fie independentă de Puterea Civilă și superioară acesteia. S-a însoțit cu alții ca să ne supună unei jurisdicții străine de constituția noastră și nerecunoscută de legile noastre; dându-și Asentimentul pentru Actele acestora de pretinsă Legislație: Pentru a încartirui printre noi mari corpuri de militari înarmați; Pentru a-i proteja de pedeapsă printr-un simulacru de Judecată pentru orice Crime pe care le-ar fi comis împotriva Locuitorilor acestor State; Pentru a împiedica Comerțul nostru cu toate colțurile lumii; Pentru a ne impune taxe fără Consimțământul nostru; Pentru a ne priva, în multe cazuri, și de avantajele proceselor la Curtea cu Juri; Pentru a ne duce peste Mări spre a fi judecați pentru pretinse delicte; Pentru abolirea liberului Sistem de Legi Engleze într-o Provincie învecinată, stabilind înăuntrul acesteia o guvernare Arbitrară și lărgindu-i Hotarele astfel încât să o folosească imediat drept exemplu și instrument pentru introducerea aceleiași conduceri absolute în aceste Colonii; Pentru înlăturarea Statutelor noastre, pentru abolirea Legilor noastre cele mai prețioase și pentru modificarea fundamentală a Formelor noastre de Guvernământ; Pentru suspendarea propriilor noastre Corpuri Legiuitoare și pentru a se fi declarat investiți cu puterea de a elabora legi pentru noi în toate cazurile, fără discriminare. A renunțat la Guvernare aici, declarându-ne în afara Protecției sale și a dus Război împotriva noastră. Ne-a prădat mările, ne-a pustiit Coastele, ne-a ars orașele și a distrus viețile oamenilor noștri. În momentul de față transportă mari Armate de Mercenari străini pentru a desăvârși actele aducătoare de moarte, pustiire și tiranie, începute în împrejurări de o Cruzime și Perfidie cu greu egalate chiar și de cele mai barbare epoci și total nedemne de Conducătorul unei națiuni civilizate. I-a constrâns pe Concetățenii noștri Capturați în largul Mării să ridice Armele împotriva Țării lor, să devină călăii prietenilor și Fraților lor sau să cadă ei înșiși răpuși de Mâinile acestora. A incitat la răzmerițe în rândurile noastre și s-a străduit să-i aducă încoace pe locuitorii de la frontierele noastre, nemiloșii Sălbatici Indieni, a căror lege de război bine-știută este de distrugere fără discriminare a tuturor, indiferent de vârstă, sex sau condiție socială. La fiecare etapă a acestor Opresiuni, Noi am înaintat Petiții de Reparare a Nedreptății în cei mai umili termeni: Cererilor Noastre repetate li s-a răspuns doar cu repetate injurii. Un Principe, al cărui caracter este astfel marcat de acțiuni care, fiecare în parte, ar putea defini un Tiran, este nepotrivit să fie conducătorul unui popor liber. Nu se poate nici spune că nu le-am atras atenția fraților noștri britanici. I-am avertizat din când în când cu privire la încercările legislativului lor de a-și extinde jurisdicția în mod inadmisibil asupra noastră. Le-am reamintit împrejurările emigrării și stabilirii noastre aici. Am apelat la simțul lor înnăscut de dreptate și mărinimie și i-am implorat în numele legăturilor noastre de rudenie comună să dezavueze aceste uzurpațiuni, care, în mod inevitabil, vor duce la întreruperea legăturilor și a corespondenței noastre. Au fost însă și ei surzi la vocea dreptății și a legăturii de sânge. Trebuie, de aceea, să acceptăm necesitatea de a ne Separa și de a-i considera, ca și pe restul umanității, Dușmani pe timp de Război și Prieteni pe timp de Pace. De aceea, noi, Reprezentanții STATELOR UNITE ALE AMERICII, întruniți în Congresul General, făcând apel la Judecătorul Suprem al omenirii pentru a cântări corectitudinea intențiilor noastre, declarăm și publicăm solemn, în Numele și prin Autoritatea investită de bunul Popor al acestor Colonii, că aceste Colonii Unite sunt și de drept trebuie să fie STATE LIBERE ȘI INDEPENDENTE; că ele sunt Absolvite de orice loialitate față de Coroana Britanică și că orice legătură politică între ele și Statul Marii Britanii este și trebuie să fie desfăcută în întregime și că, în calitate de State Libere și Independente au puteri depline să declare Război, să încheie Pace, să contracteze Alianțe, să stabilească Legături Comerciale și să facă toate actele și lucrurile pe care Statele Independente pot să le facă de drept. Și, pentru a susține această Declarație, punându-ne nădejdea în protecția Providenței Divine, ne legăm unii de față de alții cu Viețile noastre, Averile noastre și cu sfânta noastră Onoare. Declarația de mai sus a fost, din ordinul Congresului, autentificată și semnată de către următorii membri: John Hancock; NEW HAMPSHIRE: Josiah Bartlett, William Whipple, Matthew Thornton; MASSACHUSETTS BAY: Samuel Adams, John Adams, Robert Treat Paine, Elbridge Gerry; Rhode Island: Stephen Hopkins, William Ellery; CONNECTICUT: Roger Sherman, Samuel Huntington, William Williams, Oliver Wolcott; NEW YORK: William Floyd, Philip Livingston, Francis Lewis, Lewis Morris; NEW JERJEY: Richard Stockton, John Witherspoon, Francis Hopkinson, John Hart, Abraham Clerk; PENNYSYLVANIA: Robert Morris, Benjamin Rush, Benjamin Franklin, John Morton, George Clymer, James Smith, George Taylor, James Wilson, George Ross; DELAWARE: Caesar Rodney, George Read, Thomas M’Kean; MARYLAND: Samuel Chase, William Paca, Thomas Stone, Charles Caroll, of Carrollton; VIRGINIA: George Wythe, Richard Henri Lee, Thomas Jefferson, Benjamin Harrison, Thomas Nelson Jr., Francis Lightfoot Lee, Carter Braxton; NORTH CAROLINA: William Hooper, Joseph Hewes, John Penn; SOUTH CAROLINA: Edward Rutledge, Thomas Lynch Jr., Arthur Middleton; GEORGIA: Button Gwinnett, Lyman Hall, George Walton. SE DECIDE ca exemplare ale Declarației să fie trimise diverselor adunări, convenții și comitete sau consilii de securitate și diverșilor comandanți ai trupelor continentale; ca Declarația să fie adusă la cunoștință în fiecare dintre Statele Unite, la nivelul conducerii armate.

MALTÉZ, -Ă (< it.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Locuitor al statului Malta. 2. Adj. Care aparține Maltei sau populației ei, care se referă la Malta sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică, dialect al arabei maghrebiene. Din 1934, a devenit limba oficială a statului Malta (alături de engleză) înlocuind italiana. Alfabet latin.

NAURUÁN, -Ă (< fr.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Locuitor al statului Nauru. 2. Adj. Care aparține statului Nauru sau populației lui, referitor la Nauru sau la populația sa.

PANAMÉZ, -Ă (< n. pr. Panamá) m. și f., adj. 1. S. m. și f., (La m. pl.) Locuitor al statului Panamá; mai trăiesc în S.U.A., Columbia, Costa Rica, Nicaragua ș.a. Se estimează că c. 57% sunt metiși (între europeni, în special spanioli, și amerindieni), 15% negri, 18% albi și 10% amerindieni; (la sg.) persoană care face parte din populația de bază a statului Panamá sau este originară de acolo. 2. Care aparține statului Panamá sau panamezilor (1), privitor la Panamá sau la panamezi.

TRINIDADIAN, -Ă, trinidadieni, -e, s. m. și f, adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din statul Trinidad și Tobago. 2. Adj. Care aparține statului Trinidad și Tobago sau trinidadienilor (1); privitor la statul Trinidad – Tobago sau la trinidadieni. [Pr.: -di-an] – Trinidad (n. pr.) + suf. -ian.

KÂRGÂZ, kărgâzi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din statul Kârgâzstan. 2. Adj. Care aparține statului Kârgâzstan și kârgâzilor (1), referitor la Kârgâzstan ori la kârgâzi. [Var.: kirghiz,-ă s. m. și f., adj.] – Din fr. kirghise.

PANAMEZ, -Ă, panamezi, -e, s. m. și f, adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din statul Panama. 2. Adj. Care aparține statului Panama sau panamezilor (1), privitor la statul Panama ori la panamezi. – Panama (n. pr.) + suf. -ez.

JAMAICAN, -Ă, jamaicani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din statul Jamaica. 2. Adj. Care aparține statului Jamaica sau jamaicanilor (1), referitor la Jamaica ori la jamaicani. – Din fr. Jamaïquain.

MINORITATE, minorități, s. f. 1. Partea (cea) mai puțin numeroasă a membrilor unei colectivități. ◊ Loc. adv. În minoritate = în inferioritate numerică. 2. (În sintagma) Minoritate națională = grup de oameni de aceeași limbă și etnie, care se deosebesc de cele ale majorității locuitorilor unui stat. 3. (Jur.) Minorat. – Din fr. minorité, lat. minoritas, -atis, germ. Minorität.

PATRIE. Subst. Patrie, țară, țărișoară (dim.), pămînt, glie (fig.); patrie-mamă; țară de baștină, loc de baștină, loc de origine, locuri natale, vatră, vatră strămoșească, vatră părintească, pămînt străbun, pămînt strămoșesc, pămînt natal. Cetățenie; încetățenire, împământenire, naturalizare, indigenizare (înv.), indigenat (înv.). Patriotism, dragoste de patrie, dragoste de țară; dor de patrie, dor de țară. Băștinaș, autohton, indigen, aborigen (livr.), pămîntean. Cetățean, concetățean, compatriot, simpatriot (grecism înv.), patriot (înv.). Patriot; patriotard (depr.). Adj. Băștinaș, autohton, indigen, aborigen (livr.), pămîntean, pămîntesc, pămîntenesc (înv.). Naturalizat. Patriotic; patriotard (depr.). Vb. A încetățeni, a împâmînteni, a naturaliza, a indigena (înv.). V. locuitor, națiune, stat.

crainic² [At: (cca 1650) IORGA, D. B. 95 / V: gr~ / Pl: ~ici / E: ucr крайник] 1 sm (Trs; înv) Funcționar ales de districte dintre cneji, având sarcina de a executa sentințele judecătorești și de a strânge impozitele. 2 sm (Înv) Mijlocitor între organele statului și locuitorii districtului. 3 sm Funcționar inferior însărcinat cu aducerea la cunoștința publică, prin strigare, a hotărârilor unei autorități Si: crancău, pristav. 4 sm (Înv; îe) A striga ~ul A răspândi o informație Si: (îvp) a bate toba. 5 (Pex) Vestitor. 6 sm (Pex) Mesager. 7 sm (Pex) Sol. 8 smf (Pex) Persoană care vorbește la posturile de radio și televiziune.

*YANKEE, YANKEU sm. Poreclă dată (în spec. de Englezi) locuitorilor din Statele-Unite [engl. yankee].

CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat. ♦ (La vocativ) Termen oficial de adresare; cuvânt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Cetate + suf. -ean.

cetate (cetăți), s. f. – 1. Fortăreață, citadelă, castel. – 2. Oraș. – Mr. țitate, megl. țitati, istr. cetǫte. Lat. cῑvĭtātem (Diez, I, 123; Pușcariu 349; Candrea-Dens., 322; REW 1959; DAR)); cf. alb. kjutat (Meyer 229); it. città, v. prov., cat. ciutat, fr. cité, sp. ciudad, port. cidade. Der. cetățuie, s. f. (citadelă, fortăreață); cetățean, s. m. (locuitor al unui stat); cetățenesc, adj. (de cetățean, civic; obștesc); cetățenie, s. f. (condiția de cetățean; naționalitate); cetățenime, s. f. (mulțime de cetățeni; burghezie); încetățeni, vb. (a acorda cetățenie); concetățean, s. m., format pe baza fr. concitoyen.

CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice. ♦ (La vocativ) Cuvînt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Din cetate + suf. -ean.

Delawar n. 1. fluviu în America de N. al cărui curs e de vr’o 500 kilometri; 2. unul din Statele Uniunii americane: 225.000 locuitori, cu cap. Dover.

CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. 1. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice. Drepturile și îndatoririle cetățeanului. ▭ Cetățenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă. CONST. R.P.R. 36. Cetățeanul trebuie a da ascultare legii, căci legea arată voința poporului. BĂLCESCU, O. I 353. (Adjectival) Noi ce slăvim prin noi înșine viața biruitoare, Noi, femei cetățene. BANUȘ, B. 100. (Neacordat) Eu cer poeziei să glorifice viitorul, cer să cînte pe femeia cetățean. GHEREA, ST. CR. I 305. 2. (La vocativ) Cuvînt cu care ne adresăm cuiva (al cărui nume nu-l cunoaștem, căruia nu vrem sau nu putem să i ne adresăm cu un termen familiar), adesea pentru a-l apostrofa. Ascultă, cetățene, de ce calci pe iarbă?

cetățean, ~ă [At: COD. VOR. 36/6 / V: (reg) ~țan / Pl: ~eni, ~ene, (înv) ~țeani, ~țeane / E: cetate + -ean] 1 sm Locuitor cu îndatoriri militare al unei cetăți, al unei fortărețe sau al unui oraș întărit. 2 a De cetățeni (1). 3 smf Locuitor de la oraș Vz burghez, orășan, pârgar, (înv) târgoveț. 4 smf (Pex) Locuitor. 5-6 a Din cetate (sau de la oraș) Si: cetățenesc. 7 smf (Pex) Locuitor (al unui stat) cu drepturi civile și politice. 8 sm (Fam) Apelativ cu sensul de „domn”.

podan sm [At: URECHE, L. 108 / Pl: ~i / E: pn poddany, rs подданный] 1 (Înv) Locuitor al unui stat, al unui oraș etc. care plătea bir. 2 (Prc) Șerb. 3 (Reg) Îngrijitor.

PODAN s.m. (Mold., ȚR) Supus, locuitor al unui stat, al unui oraș etc. A: Au întratu de i-au arsu tîrgurile și i-au robit podanii. URECHE; cf. N. COSTIN; CANTEMIR, HR.; NECULCE; PSEUDO-MUSTE. B: Totdeauna i-au biruit pe ei ungurii și alții, ca pe nește podani ai lor. R. POPESCU. Etimologie: pol. poddany, rus. poddannyj.

* Scandináv, -ă s. Locuitor din Scandinavia. Adj. Statele scandinave (Suedia și Norvegia, ĭar, după limbă, și Danemarca).

România Mare f. nume recent dat (după răsboiul cel mare de liberare) Statului român, care a întrunit ramurile împrăștiate ale neamului. Teritoriul ei, coprins între Nistru, Tisa, Dunărea și Marea Neagră, are astăzi o suprafață de aproape 300.000 km. p., cam de mărimea Italiei sau a Angliei. România Mare, locuită de aproape 18 mil. suflete, ocupă în această privință al optulea rang între statele Europei. Dintre acești locuitori, 14 mil. sunt Români, restul e format de Nemți (Șvabi, Sași), Slavi (Sârbi, Ruteni, Poloni, Ruși), Armeni, Greci, Țigani și Evrei, în afară de Unguri (Ceangăi, Săcui), Turci și Tătari. Sub raportul administrativ, România Mare se împarte în 7 mari regiuni teritoriale coprinzând 71 județe împărțite în 322 plăși formate fiecare dintr’un număr de comune. Pentru descentralizare, fiecare regiune este administrată de câte un director ministerial local cu reședința la București, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Craiova, Iași, Timișoara. În fruntea județelor stă câte un prefect, plășile sunt conduse de câte un pretor, iar comunele au câte un primar.

încetățeni [At: DA ms / Pzi: ~nesc / E: în- + cetățean] 1 vt A acorda unui străin drepturi de cetățean Vz împământeni, naturaliza. 2 vr A deveni cetățean al altui stat. 3 vr A deveni locuitor permanent al unui oraș sau al unei localități. 4 vr (Fig; d. o noțiune abstractă, obicei, modă etc.) A se stabili definitiv.

nicaraguan, ~ă [At: DEX / P: ~gu-an / Pl: ~i, ~e / E: Nicaragua + -an] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a statului Nicaragua. 3-4 smf, a (Locuitor) originar din Nicaragua. 5 smp Popor din Nicaragua. 6-7 a Care aparține (statului Nicaragua sau) nicaraguanilor (5). 8-9 a Care este propriu (statului Nicaragua sau) nicaraguanilor (5).

yankeu sm [At: ROMÂNIA LITERARĂ, 1979, nr 12, 17/4 / Pl: ~ei / E: eg yankee] 1 Poreclă dată de englezi, începând cu sec. XVIII, locuitorilor din nord-estul Statelor Unite ale Americii. 2 (Pex; dep) American (1).

†BAȘTIE, BAȘTE sf. 🎖️ – BAȘCĂ1: soldații făcură băștii (BĂLC.); cetățuie cu baște și boiniță, din a căriia pietre și lespezi mari locuitorii... au zidit prăvălii (STAM.).

YANKEU s.m. Poreclă (ironică) dată începînd cu sec. XVIII locuitorilor (părții de est a) Statelor Unite ale Americii de către englezi și francezi. [< engl. yankee].

Samaria, regiune a Palestinei, care cuprindea pe timpul Mântuitorului ținutul dintre Galileea, Iordan, Iudeea și Marea Mediterană. A constituit principalul nucleu etnic al statului antic Israel, ai cărei locuitori se numeau samariteni, constituind un amestec de iudei și de alte neamuri. Considerați de iudei ca spurcați și ostili la început creștinilor, samaritenii au fost totuși cei dintâi care au crezut în Iisus.

POPOR, popoare, s. n. 1. Totalitatea locuitorilor unei țări, cetățenii unui stat; norod. Poporul romîn. ▭ M-am bătut pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. Eram un copilandru, Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. EMINESCU, O. I 188. Într-o republică, poporul nu ascultă decît de slujbașii aleși de dînsul chiar, cu trudă hotărîtă și pe vreme hotărîtă. BĂLCESCU, O. I 350. ◊ (Cu determinări restrictive) Poporul muncitor. ♦ (Ist.) Colectivitate umană superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiau pe același teritoriu, vorbeau aceeași limbă și aveau aceeași tradiție culturală. Formarea popondui nostru și formarea limbii lui sînt indisolubil legate una de alta. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 4S3, 1/1. 2. (În orînduirile bazate pe clase) Masa muncitorilor, care formează grosul populației; (cu sens restrîns) țărănimea. Putem privi puțin și noi... Mie chiar îmi plac petrecerile poporului. REBREANU, R. 22. Autorul profund... al operei lui Creangă e poporul; concepțiile lui Creangă sînt ale poporului. IBRĂILEANU, S. 156. Ș-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sînt strînse la bogatul, pe cel sărac apasă, Și-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, O. I 59. ◊ Poporul de jos, numire disprețuitoare dată de clasa dominantă claselor exploatate. ◊ Loc. adj. Din popor = care face parte din masa, din grosul poporului muncitor, al țărănimii. Curtea era plină de lume din popor care aștepta. CAMIL PETRESCU, O. II 486. Ca orice fată din popor, nu se temea de întuneric. AGÎRBICEANU, S. P. 40. Și el e d-ai noștri, băiat din popor. CARAGIALE, O. I 52. 3. Număr nedefinit de persoane; mulțime, public. Un popor de copii se adunase în jurul tractoarelor. DUMITRIU, V. L. 118. Și scamatorul a întins săbiile poporului. SAHIA, N. 37. ◊ Fig. Nenumărat în păduri s-adună poporul de pasări. COȘBUC, P. II 6. Un popor de stînci se ridică din fundul rîului clocotitor. VLAHUȚĂ, O. A. 418. Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline, Îmblu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. EMINESCU, O. I 85. 4. (Învechit) Totalitatea credincioșilor care aparțin aceluiași cult, (prin restricție) aceleiași parohii; enoriași, parohieni, poporani.

UNU, UNA num. card. (Cînd însoțește un substantiv are forma un, o; cînd ține locul unui substantiv are forma unul, una) I. 1. Primul număr din șirul natural al numerelor întregi; numărul care reprezintă unitatea. Unu și cu trei fac patru. ◊ (Folosit în formarea numeralelor compuse) Treizeci și unu. ◊ (Adjectival) Mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. De rămîneai, îmi erai ca un frate, iară de nu, îmi ești ca doi. CREANGĂ, P. 307. ◊ (În corelație cu doi, dînd ideea de aproximație) Ci-i trăi o zi sau două Și te-i topi ca ș-o rouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ◊ (Substantivat, în sistemul școlar de notare) Profesorul i-a pus unu la purtare. ◊ (Eliptic, subînțelegîndu-se ora, cifra etc.) Am scris un unu pe tablă. ▭ Unu, copii, mergem! se ridică Alexandru Vardaru. C. PETRESCU, Î. I 26. Cînd bătea ceasul la unu, Eram gata ca păunu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 299. ♦ (Familiar, cu valoare de num. ord.) Primul, întîiul. Volumul unu. ◊ Expr. (Familiar) Clasa una = de prima calitate; strașnic, grozav. Răghină? Dracu să-l mai ia și p-ăla! O matracucă clasa una! GALAN, B. I 29. 2. (Substantivat) Mi-e dragă una și-i a mea: Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul! COȘBUC, P. I 119. Da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate. EMINESCU, O. I 133. Nerodul și cu nebunul Amîndoi sînt frați ca unul. PANN, P. V. I 88. ◊ Loc. adj. Tot unul și unul = numai oameni sau lucruri de valoare, aleși pe sprînceană, care mai de care. Multă dorobănțime căzu în șanț... și tot oameni unul și unul. GANE, N. II 109. Fetele erau... tot una și una de frumoase. ISPIRESCU, U. 13. Sat vechi, răzășesc... cu gospodari tot unul și unul. CREANGĂ, A. 1. ◊ Loc. adv. (Familiar) De unul singur = izolat, singur. Se duse acasă cu sacii, apoi o luă de unul singur pe poteci mai puțin cunoscute. DUMITRIU, V. L. 73. Țiganii îi trăgeau de unul singur: «Măi cazace, căzăcele». CARAGIALE, S. N. 29. (Toți) pînă la unul = cu toții, fără excepție, în unanimitate. Pînă la unul, nu cedăm un pas. BENIUC, V. 52. ◊ (Cu formă feminină și valoare neutră, în locuțiuni și expresii) Loc. adv. (Regional) De una = într-un fel, de altfel, de altminteri. De una, e mai bine așa. La TDRG. (Regional) De-a una = a) laolaltă, împreună. Sat mare și vesel împărțit în trei părți, care se țin tot de-a una. CREANGĂ, A. 1; b) îndată. Cum ajunse de-a una fu ales judecător. MARIAN, O. I 11. Pînă la una = pînă la ultima, complet, de tot. Se dezbrăcă pîn’la una. PANN, P. V. II 78. În una (într-una sau tot una) = mereu, necontenit. Ce stai... așa scîrbit, de pare că în una îți ninge și-ți plouă. ȘEZ. III 185. Sînt tot una călător De cu seară pînă-n zori (Ceasornicul). GOROVEI, C. 70. (Expr.) A se face (sau a face pe cineva) una cu pămîntul v. pămînt (2). A merge una = a merge împreună, nedespărțiți. Dunga vînătă a drumului ușor trăgănat în suiș, se încolăcește pe grumajii mărețelor stînci... și merge una cu Jiul, nedespărțit. VLAHUȚĂ, R. P. 67. A fi, a se face (sau a face pe cineva) (tot) una cu cineva sau cu ceva = a fi (sau a face pe cineva să fie) la fel cu altul. Ne-ați luat moșiile și ne-ați făcut una cu locuitorii. ALECSANDRI, T. 972. (Învechit) A sta una = a fi solidar. Ațîțîndu-i a sta și ei una spre a mîntui nația lor de supt domnirea unui așa de rău stăpîn. BĂLCESCU, O. II 293. A o ține una și bună sau (învechit) a o ține una = a nu ceda, a fi perseverent, a o ține morțiș. Ea ținea una și bună: că băiet ca băietul ei nu mai este altul. CREANGĂ, P. 76. El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș. ISPIRESCU, L. 43. Se apăra în dulcea limbă a poeziei și ținea una că: De e curcă Ce se-ncurcă... ODOBESCU, S. III 9. A da toate pe una = a risca tot, pentru un singur lucru. Una la mînă v. mînă (1). (În corelație cu doi) Una, două v. doi. Cu una cu două v. doi. Din două una sau una din două v. doi. Nici una, nici două v. doi. Una și cu una fac două v. doi. Una-i una și două-s mai multe = scurt, fără multă vorbă, știu eu ce fac. Mătușă, știi ce? Una-i una și două-s mai multe; lasă-mă-n pace. CREANGĂ, P. 190. 3. (Adjectival) Singur, unic. Mă rog, unu-i Ochilă pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 244. A fost odată ca-n povești... O prea frumoasă fată. Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. I 167. ◊ (Folosit pentru întărirea pronumelui personal de pers. 1 sg.) Eu unul mă duc să deschid. CREANGĂ, P. 23. Eu unul sînt hotărît să nu las ca să treacă drumul d-tale pe moșia mea. ALECSANDRI, T. I 361. Că eu una n-am avut [noroc] De cînd maica m-a făcut. BIBICESCU, P. P. 109. ◊ Compus: (învechit și arhaizant) unul-născut = singur la părinți. Am înțeles... că iarăși amenință moarte asupra fiului măriei-tale unul-născut. SADOVEANU, D. P. 57. Avea o fată una-născută. GORJAN, H. II 97. 4. (Adjectival) Același, identic. Sîntem la un gînd amîndoi. ◊ Loc. adv. La un loc v. loc (I 1). ◊ Expr. A fi de-o seamă cu cineva v. seamă. A mînca dintr-un taler cu cineva v. taler. 5. (Precedat de o negație sau în propoziții negative) Nici unul. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmui unul măcar. DRĂGHICI, R. 26. II. (Precedat de «cîte» formează numeralul distributiv corespunzător) Venea cîte unul să mă vadă. ◊ (Adjectival) Intrară fiecare în cîte o baie. ISPIRESCU, L. 38. I-a dăruit patruzeci și nouă de mioare, oacheșe numai de cîte un ochi. CREANGĂ, P. 105. Toate [scrisorile] îmi vesteau cîte o supărare. NEGRUZZI, S. I 55. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) Cîte unul-unul sau unul cîte unul = pe rînd, treptat, succesiv. Se înșiră tot cîte unul-unul... după poroncă. CREANGĂ, P. 267. Izvorăsc din veacuri stele una cîte una. EMINESCU, O. I 148. Cîte una-una, căruțele sosesc la tîrla sau la stîna unde vînătorii au să petreacă noaptea. ODOBESCU, S. III 18. ♦ (În corelație cu doi) Cîțiva. Mai trase cîte-o dușcă, două de rachiu. CREANGĂ, P. 297. – Forme gramaticale: gen.-dat. unuia, uneia sau (cînd are forma «un», «o») unui, unei.

lician², ~ă a [At: RF I, 338 / Pl: ~ieni, ~iene / E: fr lycien] 1-2 Referitor la (statul sclavagist Licia sau) la locuitorii săi. 3-4 Care aparține (Liciei sau) locuitorilor săi.

popor sn [At: PSALT 246 / V: (înv) popol, popul sm, păp~ / Pl: ~oare / E: ml populus] 1 (Îvr; mai ales în texte cu conținut religios) Totalitate a credincioșilor de același cult dintr-o țară, regiune, eparhie, parohie etc. în raport cu clericii lor. 2 (Îs) ~ul ales (sau lui Dumnezeu) Evrei. 3 (Îvp) Parohie. 4 (Pop; d. preoți; îe) A umbla în ~ A merge din casă-n casă cu botezul, în ajunul Bobotezei. 5 Formă istorică de comunitate umană, superioară, numeric și calitativ, tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală Si: neam (îvp) nație, națiune, norod¹, obște, (înv) limbă, (îrg) nemzet (1). 6 Totalitate a locuitorilor unei țări, a unui stat. 7 (Pex) Națiune. 8 (Înv; urmat de determinări în genitiv) Locuitori ai cetății orașului, satului (ori ai unei părți din acestea) sau ai unei unități teritoriale. 9 (Îvr) Unitate administrativ-teritorială care cuprindea localitățile din jurul unei cetăți, ale unui oraș, un cartier al unui oraș etc. 10 (Înv) Fiecare dintre părțile distincte ale unei moșii mari, corespunzând de obicei, pământurilor situate în jurul unui sat, al unei mănăstiri etc. 11 (Înv) Populație. 12 (Iuz; spc) Muncitorime. 13 (Spc) Țărănime. 14 (Îla) Din ~ Care face parte din țărănime. 15 (Pex; îal) De origine socială modestă. 16 Mulțime mare de oameni strânși la un loc Si: gloată, norod, (îrg) omet, poporime, (reg) omenet, (îvr) poporație.

YANKEU ~i m. 1) Persoană care face parte din populația ce locuiește în nord-estul Statelor Unite ale Americii. 2) Nume dat locuitorilor din nordul S.U.A. în timpul războiului de secesiune. 3) Locuitor al S.U.A.; american. /<engl. yankee

FLAMANDĂ s. f. (< fr. flamand): limbă germanică desprinsă din vechea franconică de jos, subgrupă a germanei de jos (Niederdeutsch), vorbită de flamanzi, locuitori ai regiunii Flandra din cadrul statului Belgia. Este una dintre cele două limbi oficiale ale Belgiei (alături de valonă). Este foarte apropiată de olandeză. Se vorbește și în nord-vestul Franței. Lipsa unor documente înainte de secolul al XII-lea n-a permis cercetătorilor descoperirea trăsăturilor vechii f. și a influențelor străine suferite de ea, cu excepția unor urme lăsate de limba saxonilor, frizonilor și francilor. F. s-a impus treptat și în scris, dar este concurată puternic de valona franceză, preferată de păturile intelectuale ale Belgiei.

loc s.n. I 1 punct. S-au amplasat camere de luat vederi în anumite locuri din magazin. A sudat bara în două locuri. 2 teren, <înv.> local. A cumpărat un loc la marginea orașului. Locul achiziționat este prielnic semănăturilor de toamnă. 3 (agric.) loc de arătură teren arabil. Are câteva hectare de loc de arătură. 4 loc de casă = <pop.> vatră, <înv. și reg.> siliște, <reg.> vătrătură. Are locul de casă în mijlocul satului. 5 loc viran = maidan, teren viran, <pop.> tăpșan, <reg.> toloacă, <înv.> viranea. Copiii se joacă pe un loc viran. 6 spațiu, zonă. În oraș sunt multe locuri de joacă pentru copii. 7 meleag, regiune, tărâm, teritoriu, ținut, zonă, <rar> țărm, <reg.> obleaguri (v. obleagă), <înv.> despus, <turc.; înv.> aralâc. În peregrinările sale a străbătut multe locuri. Vrea să cunoască obiceiurile locului unde face cercetarea folclorică. 8 regiune, teren, ținut, zonă, <reg.> aret². Nu cunoaște bine locul și de aceea are nevoie de o călăuză. 9 lume, parte, parte a lumii, parte de lume, regiune, ținut, <înv.> cuprins¹. Nu mai fi atât de critic și vezi cum este și prin alte locuri! 10 loc de veci = groapă, locaș de veci (v. locaș¹), mormânt, sepulcru, <livr.> sepultură, <rar>necropolă, <înv. și pop.> locuință eternă, locuință ultimă, <pop. și fam.> casă de veci (v. casă¹), <înv. și reg.> îngropniță, locuț de vecie, <înv.> grobnic, gropiță, gropniță, îngropământ, locșor de repaus, <ital.; înv.> tombă. A fost condus la locul de veci de câțiva prieteni. 11 (la pl.; relig.; nm. pr.) Locurile Sfinte= Țara Sfântă (v. țară). Își dorește să meargă în pelerinaj în Locurile Sfinte. 12 (înv. și reg.) v. Domeniu. Latifundiu. Moșie. Pământuri (v. pământ). Proprietate. 13 (reg.) loc sărat v. Sărătură. 14 (anat.; reg.) v. Placentă. 15 (înv.) v. Depărtare. Distanță. Interval. Spațiu. 16 (înv.) loc de lăcuită v. Adăpost. Așezare. Casă¹. Cămin. Domiciliu. Locuință. Sălaș. (gram.; înv.) loc-de-nume = loc-de-numire = (art.) locul-numelui v. Pronume. II 1 amplasament, amplasare, așezare, poziție, situare, <rar> situație, <înv.> așezământ, pusăciune, pusătură, pusoare, stare, stat³. Prin loc, supermarketul mulțumește pe locuitorii orașului. 2 funcție, job, ocupație, post¹, serviciu, slujbă, <rar> misiune, oficiu, sarcină, <înv. și reg.> poslușanie, <reg.> breaslă, servit, <înv.> cin¹, huzmet, mansup, orândă¹, tistie, tisturie, treabă, <fig.; înv. și reg.> pită. De câtva timp are un loc mai bine plătit. 3 poziție, situație. Este conștient de locul pe care-l ocupă în societate. III (pop. și fam.) v. Ocazie. Prilej. IV fig. (rar) loc comun = v. a Banalitate. Platitudine. Prozaism. Proză. Truism; b (lit.) Clișeu. Stereotip. Șablon. Șlagăr. Tic². Tipar.

URA² (urez, Ⓟ ur) vb. tr. și intr. 1 ‡A blagoslovi, a binecuvînta ¶ 2 A cînta, a recita colinde de anul nou: s’aduci vr’o patru surugii de la poștă și să le poroncești ca să ureze ca în agiunu Sfîntului-Vasile (ALECS.); ură tu, măi Chiriece... și noi... să pufnim din gură ca buhaiul (CRG.) ¶ 3 A dori cuiva noroc, sănătate, viață lungă, a-l felicita; Ca să te urez, dă-mi voie, pentru tînăra soție, Cu care te-ai însurat (STAM.); văzui intrînd pe poarta curții locuitorii satului cari veneau să ureze pe noul lor stăpîn (GN.); îi urau drum bun, ori-încotro s’ar întoarce (CRG.) [lat. orare].

SRILANKEZ, -Ă, srilankezi, -e, adj., s. m. și f. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Sri Lanka. 2. Adj. Care aparține statului Sri Lanka sau srilankezilor (1), referitor la Sri Lanka ori la srilankezi. – Sri Lanka (n. pr.) + suf. -ez.

POPOR, popoare, s. n. 1. Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală. 2. Totalitatea locuitorilor unei țări, populația unei țări; cetățenii unui stat; națiune, neam, norod. ♦ (Înv.) Populația unei cetăți, a unui oraș, a unui sat (ori a unei părți dintr-un sat) sau a unei unități teritoriale formate din mai multe sate. 3. Masa muncitoare; grosul populației; norod; spec. țărănime. ◊ Loc. adj. Din popor = care face parte din grosul populației; de origine socială modestă. 4. (La sg.; colectiv) Număr nedefinit (dar mare) de persoane, mulțime mare de oameni strânși la un loc; poporație, poporime. 5. (Înv.) Totalitatea credincioșilor care aparțineau aceluiași cult sau aceleiași parohii. [Var.: (înv.) popol, popul s. m.] – Cf. lat. populus, it. popolo.

POPOR, popoare, s. n. 1. Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală. 2. Totalitatea locuitorilor unei țări, populația unei țări; cetățenii unui stat; națiune, neam, norod. ♦ (Înv.) Populația unei cetăți, a unui oraș, a unui sat (ori a unei părți dintr-un sat) sau a unei unități teritoriale formate din mai multe sate. 3. Marea majoritate a populației (cu venituri mici) a unei țări; grosul populației; norod; spec. țărănime. ◊ Loc. adj. Din popor = care face parte din grosul populației; de origine socială modestă. 4. (La sg.; colectiv) Număr nedefinit (dar mare) de persoane, mulțime mare de oameni strânși la un loc; poporație, poporime. 5. (Înv.) Totalitatea credincioșilor care aparțineau aceluiași cult sau aceleiași parohii. [Var.: (înv.) popol, popul s. m.] – Cf. lat. populus, it. popolo.

panamez, ~ă [At: DEX-S / Pl: ~i, ~e / E: Panama + -ez] 1-2 smf, a (Persoană) care (face parte din populația de bază a statului Panama sau) este originară din Panama. 3 smp Locuitori din Panama. 4-5 a Care se referă (la panamezi (3) sau) la Panama. 6-7 a Care este specific (panamezilor (3) sau) statului Panama.

REMÉDIOS, Vila dos ~, localitate în Brazilia, în ins. Fernando de Noronha (statul Pernambuco), centrul ad-tiv al terit. omonim; c. 800 locuitori. Centru comercial. Escală aeriană.

BUN³, bunuri, s. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura bunăstarea, viața fericită. Nivelul de trai al oamenilor muncii s-a îmbunătățit zi de zi, permițînd astăzi muncitorului sovietic, țăranului colhoznic un trai îmbelșugat, o folosire a tuturor bunurilor materiale și culturale care înfrumusețează viața omului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 382. Stăpînii noștri de pînă acuma ne-au ținut într-o anume îngrădire în ce privește politica. Ne-au îndemnat să ne ocupăm de viața viitoare și de bunurile sufletești pe altă lume, în vecii vecilor amin. SADOVEANU, M. C. 113. [Bogații] pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare. EMINESCU, O.I 60. ♦ (Ec. pol.) Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. Tot ce posedă cineva (o colectivitate sau un individ); avut, posesiune, proprietate, avere. Bunuri mobile și bunuri imobile. ▭ Bogățiile de orice natură ale subsolului, fabricile, uzinele și minele, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală... constituie proprietate de stat, bun comun al poporului. CONST. R.P.R. 11. Locuitorii Bucureștilor și ai Tîrgoviștei, părăsindu-și casele, se ridicaseră cu tot bunul lor și însoțiseră armata în retragerea ei spre munți. BĂLCESCU, O. II 97. ♦ Bogăției, avuție. De la peșteră pînă la apa din apropiere, pașii unei generații sfîrșiră prin a bătători pămîntul, iar generațiile următoare au moștenit poteca și au păstrat-o, ca pe un mare bun lăsat de strămoși. BOGZA, C. O. 93. A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 3. (Mai rar) Rod, rezultat, folos. Bădița Neonil îi scrisese că tot bunul muncii coloniștilor avea să fie privegheat de ea. SADOVEANU, P. M. 237. 4. Calitate, virtute. Singurul meu bun e memoria, O memorie de optsprezece carate. JEBELEANU, C. 9. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75.

ATIC, -Ă, atici, -ce, adj., s. n. 1. Adj. Caracteristic Aticii antice sau locuitorilor ei. ◊ Dialect atic = dialect grec vorbit în Atica, care stă la baza limbii grecești comune. ◊ Frumusețe atică = frumusețe perfectă. 2. S. n. Parte a unei construcții situată deasupra cornișei și menită să mascheze acoperișul. 3. S. n. Etaj scund situat imediat sub acoperiș. – Din fr. attique.

ROMAN², -Ă, romani, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman și care se bucura de drepturi depline de cetățenie. 2. Locuitor al Romei. II. Adj. Propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma, care se referă la Roma, care aparține Romei. ◊ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserica romană = Biserica catolică; catolicism. – Din lat. romanus.

MACEDOROMÂN, -Ă adj. și s. m. (< Macedonia + român): 1. termen folosit în sintagmele dialect macedoromân și idiom macedoromân (v.). 2. (substantivat) locuitor de origine română din Macedonia, provincie din Peninsula Balcanică, devenită stat național după destrămarea fostei Federații Iugoslave. Se consideră că macedoromânii (aromânii) sunt o ramură directă a străromânilor (protoromânilor) desprinsă din trunchiul comun odată cu venirea slavilor în Balcani, (v. aromân și dialect).

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.

halarip, -i, s.n. – „Se zice când cineva stă pe mâini și cu picioarele în sus” (Bârlea 1924). Halaripi, poreclă pentru locuitorii din Valea Stejarului (fosta Valea Porcului): „Halaripi Valea Porceni, / Pită crepată, coștueni” (Bârlea 1924 II: 309). – Et. nec.

lucrare f. acțiunea de a lucra și rezultatul ei: 1. operațiune: lucrarea mașinilor; fig. lucrarea minții; 2. acțiune: lucrarea medicamentului; 3. operă: e o lucrare de valoare; 4. pl. discuțiuni, deliberațiuni: lucrările Camerei; lucrări de artă, construcțiuni ce reclamă cunoștințe speciale, ca poduri, tuneluri, canaluri etc.; lucrări publice, cari interesează pe toți locuitorii unei țări și cari sunt făcute cu cheltueala și sub privegherea Statului.

ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat, din punct de vedere administrativ și politic, într-un stat. Mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor, Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor. EMINESCU, O. I 144. Domnul... cîrmuia țara împreună cu un sfat de doisprezece boieri. BĂLCESCU, O. II 13. Un om... voiește a-și ispiti norocul, călătorind prin țări străine. DRĂGHICI, R. 5. Țara piere de tătari și el bea cu lăutari sau țara piere (sau arde) și baba se piaptănă = satul arde și baba se piaptănă, v. babă. În țara orbilor, chiorul (sau cel cu un ochi) e împărat v. chior (1). ◊ Fig.. Pe mine mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse... o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ◊ Expr. Cap de țară v. cap¹ (III 2). Talpa țării v. talpă. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-vodă) = loc fără stăpîn, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. Țara făgăduinței v. făgăduință. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpîn; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. A bate toba în țară v. tobă. A da sfoară în țară v. sfoară. Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci cînd subestimează o persoană. A plăti cît un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a organiza, a conduce, a administra o țară; (ironic) a discuta o chestiune importantă (mai ales de ordin politic) fără a avea competința necesară; p. ext. a discuta despre multe și de toate. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. ISPIRESCU, L. 42. (Popular) A se duce în țară (sau în țări) = a se duce în lume. Eu mă duc, mîndruță-n țări, Da te rog să nu porți flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. Țara e largă! = ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I 247. (Peiorativ) A ajunge (a se face sau a rămîne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Familiar) A sta prost (sau rău) cu țara = a fi fără bani, a nu avea para chioară. ◊ (În locuțiuni și expresii care sugerează ideea de depărtare mare) De peste șapte (sau nouă) mări și șapte (sau nouă) țări = dintr-un loc foarte depărtat. Neamul scriitorilor nu numai că-și apără morțiș toate ale sale, dar încă duce și grija autorilor de peste șapte mări și șapte țări. ODOBESCU, la TDRG. A noua țară = pînă la (sau de la) mari depărtări. (Atestat în forma țeară) Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă... Cu frunzele de aramă, Mirosind a noua țeară, A rujă ș-a scorțișoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. A căuta nouă mări și nouă țări = a căuta mult pînă să găsești. Om ca badea nu se vede... Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 19. (Mai ales în basme) A trece peste nouă țări și nouă mări = a străbate o cale foarte lungă. Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. ♦ (Învechit și popular, determinat prin numele locuitorilor sau printr-un adjectiv derivat de la acesta, formează nume de state) Minciuna boierească trece în țara ungurească. NEGRUZZI, S. I 250. Atunce în țara nemțească încă nu erau cunoscute. DRĂGHICI, R. 63. ◊ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Romînească. Țările-de-Jos. Țara-de-foc. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a Romîniei) Provincie. Moldoveni și munteni, pribegi a tulburărilor din țări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oștită grămadă cîte grămadă, după satele și ținuturile de unde veniseră oamenii. RUSSO, O. A. 56. 2. Regiune, ținut, teritoriu. Acuma Vitoria se abătea iarăși într-o țară cu totul necunoscută, cu nume de sate și munți pe care nu le mai auzise. SADOVEANU, B. 174. A mers așa trenul contingentului lungă vreme, străbătînd multă țară, pînă ce au prins a se arăta sate. id. M. C. 85. ◊ Fig. Chiar vîrful pălăriei mele... își poate trimete chipul său boțit din țara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăția trandafirie și depărtată a zorilor. HOGAȘ, M. N. 64. ♦ (În opoziție cu munte sau deal) Șes. (Atestat în forma țeară) Sus la munte ninge-ngheață... Jos la țeară cade rouă, Ciucu-te nevastă nouă. MARIAN, NU. 713. Frunza-n codru se rărește, Hai să coborîm în țeară Pîn’ la mîndra primăvară. ALECSANDRI, P. P. 316. 3. (Considerat din punctul de vedere subiectiv al vorbitorului) Patrie. Pe dată ce primea bani din țară, își cumpăra cărți și dispărea pentru citva timp din ochii colegilor săi. CĂLINESCU, E. 169. Tu n-ai să afli zare și gîrle mai senine Ca gîrlele și zarea din țara mea. EFTIMIU, Î. 149. Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate, Lăsînd frumoasa țară, surori, prieteni, frate. ALECSANDRI, P. I 138. 4. (În opoziție cu oraș; numai în locuțiuni și expresii) La țară = la sat, în sat, într-un sat. Femeia țipă să fie dusă la oraș, nu-i place la țară, nu e-nvățată să trăiască la țară. STANCU, D. 17. Locuința mea de vară E la țară. TOPÎRCEANU, P. 51. Am ieșit într-o zi dintr-o redacție și, prins ca de o spaimă, am plecat la țară, la un prieten. ANGHEL, PR. 56. Neaflînd minută de răgaz, am fugit la țară. NEGRUZZI, S. I 60. De (sau de la) țară = de la sat. Noi sîntem, toți, oameni de la țară. STANCU, D. 149. Colonelul Dăscălescu, fiu de popă de țară... ajunsese aghiotant domnesc. CAMIL PETRESCU, O. II 10. Firea lui blajină și îndulcită de povești n-au fost știrbit-o nici nevoile, nici greul vieții de la țară. PĂUN-PINCIO, P. 105. Cum o să-mi dau fetele după niște boiernași de țară? ALECSANDRI, T. I 131. ◊ Drum de țară v. drum (1). Tîrg de țară v. tîrg. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1) (v. popor, norod); p. ext. oameni, lume. Zi să vie țara, și va dudui muntele de plăieși. DELAVRANCEA, O. II 236. Ce-ți lipsește măriei-tale? N-ai cu nime război, țara este liniștită și supusă. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. A afla tîrgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict, a se pune rău cu toată lumea. Ho, țară! v. ho. 2. (Învechit; în mentalitatea societății împărțite în clase) Popor de rînd; țărănime. Cînd o fi să se scoale țara, tot noi om scula-o. GHICA, A. 546. – Variantă: (învechit) țeară s. f.

lucrare sf [At: CORESI, EV. 222/23 / Pl: ~rări / E: lucra] 1 Efort fizic sau intelectual depus cu scopul de a realiza ceva Si: activitate, muncă, (rar) lucrat¹ (1). 2 (Îs) ~a pământului (sau a solului) Cultivare a pământului Si: agricultură. 3 (Ccr) Lucru realizat printr-o muncă fizică sau intelectuală. 4 (Înv) Experiență. 5 (Înv; îlv) A pune în ~ A aplica. 6 (Înv; ccr) Câștig. 7 (Înv) Faptă. 8 (Înv) Complot. 9 Operație sau ansamblu de operații efectuate cu ajutorul mașinilor, utilajelor, al unor materiale și al manoperei specifice în vederea realizării, prelucrării sau reparării unui obiect, produs etc. 10 Sistem tehnic realizat printr-o asfel de operație. 11 (Ccr) Produs realizat prin prelucrarea unui material în cadrul procesului muncii. 12 (Îs) ~rări publice Lucrări (9) desfășurate cu cheltuiala și sub supravegherea statului. 13 (Îs) ~ edilitară Proiect executat în vederea creării unui mediu salubru pentru locuitorii unei aglomerații umane. 14 (Îs) ~ hidraulică Ansamblu de operații executate pentru prevenirea pagubelor provocate de ape sau pentru a folosi apa în diverse scopuri, navigație, producere de energie, alimentare, irigații etc. 15 (Îas) Sistem de elemente realizat pentru prevenirea pagubelor provocate de ape sau pentru a folosi apa în diverse scopuri. 16 (Îs) ~ maritimă Ansamblu de operații executate la țărmul mării sau în larg, cu diferite scopuri, apărare, navigație, semnalizare etc. 17 (Îas) Construcție realizată la țărmul mării sau în larg, cu diferite scopuri, precum apărare, navigație, semnalizare etc. 18 (Îs) ~ de explorare Operație minieră superficială care se execută pentru a constata existență și întinderea unui zăcământ. 19 (Îs) ~ rutieră Operație care se execută pentru construirea unei șosele. 20 (Îs) ~a solului Ansamblu de operații de arat, grăpat, semănat etc. executate în vederea creării unor condiții optime de încolțire și creștere a plantelor. 21 Studiu scris asupra unui subiect Si: scriere. 22 (Îs) ~ scrisă (de control sau, rar, în scris) Probă scrisă susținută periodic de către elevi sau studenți pentru verificarea cunoștințelor Si: extemporal. 23-24 (Ccr) Operă (de artă sau) științifică. 25 (Rar) Făptură. 26 (Înv) Efect. 27 (Înv) Realizare.

PUERTO RICO (până în 1932 PORTO RICO) 1. Insulă în M. Caraibilor (arh. Antilele Mari); 8,9 mii km² împreună cu insulele adiacente (Mona, Culebra, Vieques ș.a.); 179 km de la E la V; 63 km dela N la S; 3,8 mil. loc. (2000) majoritatea descendenți ai spaniolilor și ai africanilor. Limba oficială: engleza; limba uzuală: spaniola. Centrul ad-tiv: San Juan. Orașe pr.: Bayamón, Ponce, Carolina. Insula are un relief muntos (1.338 m în vf. Cerro Punta), cu înguste câmpii litorale la țărmuri. Climă tropicală maritimă cu frecvente taifunuri. Expl. de min. de mangan, fier și aur. Se cultivă 15,6% din supr. cu trestie de zahăr, tutun, arbori de cafea, citrice, ananas. Se cresc bovine, porcine și cabaline. Ind. produce: energie electrică (15,73 md. KWh, 1991), aparate electrice, derivate petroliere, ciment (1,3 mil. t, 1991), rom, zahăr, țigarete, bere, țesături, încălț. Uzine siderurgice, șantiere navale, rafinării de petrol (cu o capacitate de rafinare de 7,8 mil. t/an) și o centrală atomoelectrică. C. f.: 755 km. Turism dezvoltat (3,1 mil. vizitatori străini, 1999). Moneda: 1 dollar S.U.A. = 100 cents. Export: zahăr, tutun, rom, conserve de fructe etc. Import: produse ind., mașini și automobile, petrol. – Istoric. Explorată în 1508 de Juan Ponce de Léon, terit. ins. P.R. a fost cucerit în sec. 16 de spanioli, care au găsit aici pe indienii arawac. În timpul Războiului Hispano-American (1898), insula a fost ocupată de trupele nord-americane; în 1917 P.R. a devenit „stat liber asociat” cu S.U.A., statut juridic ratificat în 1967 prin referendum (locuitorii P.R. sunt cetățeni ai S.U.A.). În anii din urmă se dezvoltă o mișcare pentru independență. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Reprezentanților), iar cea executivă de guvernator și de un cabinet numit și condus de guvernator. 2. Fosă abisală în V Oc. Atlantic, la NE de ins. Haiti și Puerto Rico, atingând 8.742 m adâncime (cea mai mare adâncime măsurată a Oc. Atlantic).

Germania f. 1. (antică), întinsă țară a Europei centrale între Baltica, Rin, Dunăre și Elba; coprinzând Germania-modernă, Țările-de-jos și o parte a Austriei; 2. (modernă), vast imperiu al Europei centrale, coprinzând 29 State (între cari Prusia, Bavaria, Saxonia, Baden), constituit în 1871, cu o populațiune de 60.000.000 locuitori și cu cap. Berlin. În August 1914, Germania (aliată cu Austria) stârni un răsboiu în contra Franței și a civilizației, samănând pretutindenea groază, arzând și prăpădind. Aceste apucături barbare îi atraseră urgia lumii, care alergă în ajutorul Franței și a libertății periclitate. Silită în cele din urmă a capitula, Germania acceptă condițiile impuse de Aliați (1919). V. Tractatul din Versailles. Dela 11 Nov, 1918, republică federativă compusă din 18 State.

halarip, halaripi, s.n. – 1. Dans țigănesc. 2. (prin extens.) Nume dat țiganilor. 3. „Se zice când cineva stă pe mâini și cu picioarele în sus” (Bârlea, 1924). ♦ (onom.) Halaripi, poreclă pentru locuitorii din Valea Stejarului (fosta Valea Porcului): „Halaripi Valea Porceni, / Pită crepată, coștueni” (Bârlea, 1924, II: 309). – Et. nec. (MDA).

halaríp, halaripi, halaripe, s.m.n. 1. Dans țigănesc. 2. (prin extens.) Nume dat țiganilor. 3. „Se zice când cineva stă pe mâini și cu picioarele în sus” (Bârlea, 1924). ■ (onom.) Halaripi, poreclă pentru locuitorii din Valea Stejarului (fosta Valea Porcului, jud. Maram.): „Halaripi Valea Porceni, / Pită crepată, coștueni” (Bârlea, 1924, II: 309). – Et. nec. (MDA).

EGIPTEAN, -Ă, egipteni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din națiunea formată pe teritoriul Egiptului, constituind majoritatea populației Republicii Arabe Egipt, 2. Adj. Care aparține Egiptului, Republicii Arabe Egipt sau populațiilor lor, privitor la Egipt, la Republica Arabă Egipt sau la populațiile lor. ♦ (Substantivat, f.) Limba egipteană. 3. S. m. și f. (La pl.) Vechii locuitori ai văii și deltei Nilului, care au creat în antichitate unul dintre principalele state ale Orientului; (și la sg.) persoană care aparținea acestor vechi populații. – Egipt (n. pr.) + suf. -ean.

EGIPTEAN, -Ă, egipteni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din națiunea formată pe teritoriul Republicii Arabe Egipt. 2. Adj. Care aparține Egiptului sau egiptenilor (1), privitor la Egipt ori la egipteni. ♦ (Substantivat, f.) Limba egipteană. 3. S. m. și f. (La pl.) Vechii locuitori ai văii și deltei Nilului, care au creat în Antichitate unul dintre principalele state ale Orientului; (și la sg.) persoană care aparținea acestor vechi populații. – Egipt (n. pr.) + suf. -ean.

DACĂ s. f. (cf. lat. Dacus): limbă vorbită de cea mai mare parte a vechilor locuitori ai Daciei – dacii și geții. A fost folosită înainte, în timpul și după formarea statului centralizat dac, până în momentul romanizării Daciei. Se presupune că era foarte apropiată de tracă (limbă indo-europeană care se vorbea în nord-estul Peninsulei Balcanice de o populație foarte numeroasă), dar independentă de aceasta (după savantul bulgar Vladimir Georgiev). Limba dacă este foarte puțin cunoscută, din câteva nume și glose păstrate în transcrierea latinească și grecească, a căror interpretare a stârnit controverse, și din inscripția de pe vasul de ritual descoperit în 1954 la Sarmizegetusa – azi Grădiștea Muncelului – datat din secolul I e. n.: Decebalus per Scorilo „Decebal pentru Scorilo” sau „Decebal fiul lui Scorilo”. Situația ei este asemănătoare cu aceea a scitei și a sarmatei care, venind în contact cu limba dacă, încă din secolul al VI-lea î.e.n., prin populațiile de limbă iraniană ce pătrunseseră în Europa Centrală, au fost asimilate de limba dacă, lăsând numai câteva urme în toponimie. Este atribuit limbii vorbite de daco-geți un număr relativ mic de cuvinte rămase în limba noastră (unele comune cu albaneza, altele cu o etimologie necunoscută până azi), după opinia autorizată a lui Gr. Brâncuș. Din lista fixată de cercetătorul I. I. Russu în lucrarea sa fundamentală Etnogeneza românilor, București, EȘE, 1981, reținem următoarele cuvinte: adia, ameți, amurg, anina, aprig, arunca, balaur, baltă, barză, băiat, bordei, brad, brânză, brâu, bucura, burtă, butuc, buză, caier, căciulă, cătun, cățăra, cârlan, cârlig, copac, copil, cotropi, creț, cruța, custură, dărâma, deretica, desmierda, dop, droaie, fărâma, gard, gata, genune, ghiară, ghimpe, ghioagă, ghionoaie, gorun, grapă, gresie, groapă, grumaz, gudura, gușă, încurca, întărâta, întâmpina, întâmpla, întrema, leagăn, lepăda, lespede, leșina, mazăre, măceș, măgură, mătură, mânz, melc, mire, mistreț, mișca, morman, moș, mugure, murg, mușat, mușca, năpârcă, necheza, nițel, păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, razem, răbda, rădica, sâmbure, scăpăra, scula, sterp, stână, stâncă, străgheață, strugure, strungă, șale, șir, șopârlă, șoric, țap, țarc, țarină, țăruș, uita, undrea, urca, urcior, urdă, vatră, vătăma, viezure, viscol, zburda, zgardă, zgâria etc.

CĂTUN, cătune, s. n. 1. Grup de așezări țărănești (uneori risipite) care nu constituie o unitate administrativă, avînd un număr de locuitori mai mic decît al unui sat. E un cătun de mineri acela ale cărui case stau presărate aici. BOGZA, C. O. 118. Pretutindeni amintirea ei mă înviora ca un val de vînt, adus deodată din cătunul meu cu miros de livadă și iasomie. C. PETRESCU, S. 26. Pe coasta și la capătul unui deal, un cătun de vreo zece case răzlețe abia se mai zărea, troienit de un viscol groaznic ce bătea dinspre miazănoapte. BUJOR, S. 55. Noaptea s-a lăsat pe vale și cătunu-i adormit. VLAHUȚĂ, P. 61. 2. (Regional) Pădurice, hățiș, desiș. Să cărăm fîn pentru boi, Pîn’ ce-a da frunza-n cătun Și-a cînta cucu-n alun. ALECSANDRI, P. P. 258. – Pl. și: (rar) cătunuri.

TURCĂ s. f. (cf. tc. türk): limbă turcică din familia limbilor altaice, ramura turco-mongolă, grupa oguză (venită din Asia), subgrupa oguzo-seldjucă, vorbită de turci – actualii locuitori ai Turciei, urmași ai osmanlâilor (osmanilor, otomanilor, anatolilor) – și de turcii care locuiesc în unele state din Peninsula Balcanică sau din Asia (în România este vorbită de turcii din Dobrogea). Se caracterizează prin: armonie vocalică; rădăcină formată din consoană + vocală + consoană; lipsa genului gramatical; aglutinarea afixelor lexicale din derivare și a celor gramaticale; folosirea largă a numeroaselor forme nominale ale verbului; lipsa conjuncțiilor; existența propozițiilor nominale etc. Cele mai vechi atestări de limbă t. datează din secolul al XI-lea. Influențată de limbi cu mare prestigiu (araba, care i-a oferit terminologia administrativă și științifică, și persana, care i-a pus la dispoziție bogăția ei literară), t. a folosit până în 1929 alfabetul arab, după care, prin reforma lui Kemal Atatürk, scrierea veche a fost înlocuită cu alfabetul latin (astăzi chiar Coranul este editat cu litere latine, adaptate pentru limba t.). Din amestecul elementelor altaice (turcești), semitice (arabe) și indo-europene (persane, bizantine, slave, italiene, germane, franceze etc.) a rezultat, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, limba literară turcă. Aspectul vorbit al acesteia are un caracter conservator, în sensul că a păstrat multe din trăsăturile limbii t. vorbite de vechii osmanlâi (osmani). Limba literară turcă s-a desăvârșit după revoluția din 1919-1923, pe baza dialectului din Istanbul și Ankara. Limba t. a exercitat o puternică influență asupra limbilor din sudul, centrul și răsăritul Europei, asupra limbii tătare din Dobrogea și asupra unor limbi din unele zone ale Asiei (krâm-tătara din R. Uzbekă; gruzina și zana din R. Gruzină). Încă din secolul al XIII-lea se poate vorbi de o influență a limbilor turcice asupra limbii române, exercitată în două etape: a) prin venirea pecenegilor și cumanilor în țările române (Moldova și Țara Românească); b) prin desele incursiuni ale turcilor osmani în țările române, timp de câteva secole. Influența turcă s-a exercitat asupra limbii române atât în vocabular (mai ales), cât și în domeniul formării cuvintelor (sufixele -iu, -lâc și -giu împrumutate), mai ales în Moldova și în Muntenia. În același timp însă, se poate vorbi și despre o influență a limbii române asupra limbii turce (mai ales asupra celei vorbite de turcii din România). O contribuție importantă la cunoașterea limbii turce, vorbită la noi în Dobrogea, a adus cercetătorul român Vladimir Drimba.

MARINAR s. m. Persoană care se îndeletnicește în mod obișnuit cu navigația (v. n a v i g a t o r, c o r ă b i e r) sau care face parte din echipajul unei nave (v. m a t e l o t); s p e c. ostaș care își face serviciul militar la marină (v. m a t r o z). Să încărcasă și pistoalile, spre a se pune în lucrare hotârîrea desperată a vitejilor noștri marineri. AR (1829), 6¹/16. Iroica hotărîre a ofițărilor și marinerilor. ib. 6¹/29. Viteji marinari,. CR (1829), 248¹/31. Mărinarii sau corăbierii, rădicînd anghira, au întins vîntrele. DRĂGHICI, R. 7/7. Marinerul, după ce îi luă pe toți în corabie din caic. . . învîntă corabia. GORJAN, H. II, 7/24. Acele minuni ce le spune Sinbad marinarul în cele o mie și una de nopți. NEGRUZZI, S. I, 205. Ofițerii vaporului dau ordine marinarilor spre a se prepara pentru orice întîmplare. BOLINTINEANU, O. 270. Leon Negruzzi, înalt la statură, lat la față și la piept, cu umbletul balansat ca al marinarilor. MAIORESCU, CR. II, 333. Doream de ani de zile. . . să stau de vorbă cu copiii și marinarii Volgii. SAHIA, U.R.S.S, 19, cf. NOM. PROF. 64. Locuitorii. . . aveau faima celor mai iscusiți marinari ai lumii elenice. BART, S. M. 47. Îl atrăgeau cîrciumile portului și șantanele, în care năvăleau, puși pe chefuit și pe harțag, marinarii de pe vasele străine. STANCU, R. A. III, 167. Am și plănuit cu el să ne facem amîndoi marinari. DEMETRIUS, A. 179.* Expr. (Cu valoare de imperativ) Marinarii pe covertă, se spune la jocul de cărți sau de table, ca îndemn glumeț pentru ca jucătorii să depună miza. Te fac o tablă, pînă vine franțuzul! – Te joc la cît vrei, dar marinarii pe covertă. BUL. FIL. V, 261. ♦ (Regional) Barcagiu. ALR SN III h 843. ♦ (Adjectival, neobișnuit) Marinăresc. Nu vor să mai intre în slujbă marinară. NEGRUZZI, S. II, 182. - Pl.: marinari. – Și: (popular) mărinár (ALR SN III h 843), (învechit) marinér, mărinér, (prin Ban., Transilv.) marínăr (ALR SN III 843), mărinăr (ib.) s. m. – Marină + suf. -ar, după modelul fr. marinier. – Marinăr, mărinăr < germ. Mariner.

MUNICIPIU s.n. 1. (Ant.) Titlu dat orașelor supuse autorității Romei, care își păstrau însă dreptul de a se administra singure și ai căror locuitori erau cetățeni romani. 2. Oraș mare cu administrație proprie, avînd o oarecare autonomie în cadrul administrației de stat. [Pron. -piu. / < lat. municipium, cf. fr. municipe].

BOGDAN traducera în slavă a gr. Theodoros, ebr. Nathanael, lat. Deodatus, numele însă nu e calendaristic. Din Maramureș, unde apare întîi, și Ardeal, el trece în Moldova, prin întemeietorul statului moldovean. Conform unui obicei propriu turcii au numit, după dînsul, țara, Bogdania (Kara-bogdan) și pe locuitori Bogdani. 1. Bogdan 1200 – 1235, în Bihor (Iorga III 135); frec. în Țara Oltului (Paș); -u, -a ss.; Bogdăn/easa, -el, -ești sate vechi ardelene și moldovene. 2. Tratată ca sufix, terminația -an se suprimă: Bogd/ul, vlah din Serbia, 1318 (DR IV); -a b. olt., 1598 (AO X 127); Bogde (16 BV 447); -a (16 B I 129; VI 337) etc.; -a, Ursulovici, vlah din Serbia (DR IV). 3. Bogdănețul t. (AO XVI).

STATORNIC ~că (~ci, ~ce) 1) (despre persoane) Care nu-și schimbă ușor convingerile; constant. ◊ A fi ~ la vorbă a se ține de cuvânt. 2) (despre locuitori, populație etc.) Care locuiește permanent în același loc; stabil. 3) Care există fără încetare; neîntrerupt; permanent; continuu. /Din stat

*ACCENT (pl. -te) sn. 1. 📖 Ridicarea vocii pe vocala unui cuvînt: ~ tonic ¶ 2. 📖 Semnul pus pe o vocală spre a arăta acest accent: ~ ascuțit ('), ~ grav (`), ~ circumflex (^) ¶ 3. 📖 Intensitatea vocii pe una din silabele unui cuvtnt ¶ 4. ✒️ ~ prozodic, ~ muzical, intensitatea sunetului pe un timp al măsurii ¶ 5. Mlădierea vocii care exprimă o stare a sufletului: ~ jalnic; ~ dramatic; scoaseră din viori și cobze niște ~e foarte patetice (FIL.) ¶ 6. Intonațiune particulară a locuitorilor unei țări: ~ italienesc; ~ francez [lat. accentus cu accepțiunile particulare [ ale fr. accent]

Israel 1. Nume dat de Dumnezeu lui Iacov, nepotul lui Avraam și fiul lui Isaac. 2. Numele poporului născut din urmașii lui Iacov, deveniți locuitori ai Palestinei, căruia Dumnezeu i-a făgăduit un Mântuitor, care se va naște în Betleemul Iudeii. 3. (În antichitate) Stat constituit în nordul Palestinei (c. 926 î. Hr.) în urma descompunerii statului iudeo-israelian. A dăinuit până în anul 722 î. Hr., când a fost cucerit de Asiria; (azi) stat în Orientul Apropiat cu largă ieșire la mare, constituit la 14 mai 1948, în urma Adunării Generale a O.N.U. din 29 noiembrie 1947. Capitala: Ierusalim; limba de stat: ivrit (ebraica nouă).

semiarid, -ă adj. (geol.) (Despre o regiune, un ținut) Caracterizat prin ploi foarte rare ◊ „H.L. consideră că terenurile semiaride situate la vest de meridianul 100, ce taie Statele Unite în zonele orașelor Dodge City (statul Kansas), și Abilene (statul Texas) cunosc de secole, la intervale regulate de circa 20 de ani, perioade de secetă.” Sc. 19 XI 75 p. 4. ◊ „68 milioane de locuitori din America Latină și zona Caraibilor trăiesc în așezări situate în zone aride și semiaride [...]” I.B. 10 V 84 p. 5 (din semi- + arid, după fr. sémi-aride, engl. americ. semi-arid; D. Am.; DN3)

*AMERICAN adj. I. 🌍 1 Din America, care locuește sau s’a născut în America (în spec. în Statele-Unite) ¶ 2 Ca în America: reclamă ~ă ¶ 3 🌿 ALUNĂ ~Ă 👉 ALUNĂ. ¶ 4 🌿 NUCĂ ~Ă 👉 NUCĂ. II. AMERICAN, AMERICANĂ (pl. -ane) sm. f. Locuitor din America (👉 P. IST.); pop. se face ~, se preface că nu știe nimic, se face niznai.

DEOSEBIT², -Ă, deosebiți, -te, adj. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. Care este altfel, care nu e asemenea (cu altul), diferit. Ce ar fi putut apropia doi oameni atît de deosebiți? M. I. CARAGIALE, C. 45. Cu totul deosebit de aceea ce era întăi [i se părea acum traiul]. NEGRUZZI, S. I 74. 2. Care iese din comun, neobișnuit, special. Meșterul Iosif îi zîmbi în chip deosebit. SADOVEANU, P. M. 238. Era ceva deosebit în șoaptele păpurișului, căci căpitanul le asculta cu multă băgare de seamă. SANDU-ALDEA, U. P. 199. Dionis descifra textul obscur cu-n interes deosebit. EMINESCU, N. 45. În ținuturile aceste primitive și sălbatice, și omul are ceva deosebit. RUSSO, O. 101. ♦ Distins, ales, remarcabil. O persoană deosebită. 3. (La pl., precedînd substantivul) Felurite, diverse, diferite. Romanii din Dacia veche... întemeiară deosebite staturi mici. BĂLCESCU, O. II 12. Breslele se alcătuiau de oarecari slujbași mai mici ai țării și de deosebitele categorii ale burgheziei, locuitorilor din orașe și a moșnenilor și oamenilor liberi. BĂLCESCU, O. II 14. 4. Separat, aparte. Clădirea cuprindea două case complet deosebite. REBREANU, R. I 20.

RUSĂ s. f. (< adj. rus, -ă, cf. rus. rus’): limbă slavă din grupul oriental, vorbită de ruși – locuitori majoritari în Federația Rusă, cu capitala la Moscova, și de rușii din celelalte republici ale fostei Uniuni Sovietice, azi devenite state independente (Bielorusia, Ucraina, Țările Baltice, Moldova (Basarabia) etc.). R. este limba comună, oficială, de înțelegere între toate popoarele care alcătuiesc Federația Rusă; în același timp, ea este a doua limbă de înțelegere între locuitorii actualelor republici desprinse din fosta Uniune Sovietică și una dintre limbile internaționale folosite în forurile O.N.U. Se caracterizează prin: folosirea alfabetului chirilic; prezența consoanelor dure și muiate (care determină schimbări semantice); pronunțarea identică a vocalelor a și o în silabele neaccentuate (fenomenul akanie); prezența lui l velar; o largă folosire a cuvintelor compuse; lipsa articolului; existența a șase cazuri; declinarea proprie la adjective; aspect perfectiv și aspect imperfectiv la verbe etc. În istoria limbii ruse se disting trei mari epoci, fiecare cu trăsături distincte: a) vechea rusă (velicorusa), vorbită între secolele al VI-lea și al XIII-lea, în perioada de formare a poporului rus, de dezvoltare a statului kievean și de apariție a scrierii ruse (secolele al VI-lea – al IX-lea). Ea reprezenta o sinteză din elemente ale limbii vorbite de slavii din răsărit, ale poeziei orale a acestora și ale limbii slave bisericești (folosită în multe scrieri din secolele al XI-lea – al XIII-lea). În această limbă a fost realizat cel mai vechi monument de limbă literară rusă: Cîntec despre oastea lui Igor (în secolul al XII-lea); b) rusa medie, vorbită între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea, după dezmembrarea statului kievean și diversificarea vechii ruse (în urma adâncirii particularităților dialectale) în trei limbi de sine stătătoare: rusa, ucraineana și bielorusa. În perioada dezvoltării statului rus centralizat (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea) a existat o strânsă interacțiune între cele două forme ale limbii ruse literare: forma livrescă – slavă (slava veche) și forma populară – rusă. Atunci s-au dezvoltat stilurile de bază ale limbii ruse literare: stilul documentelor de afaceri, stilul religios, stilul literaturii artistice și stilul publicistic. R. a împrumutat atunci multe cuvinte din limbile turcă, germană și polonă. Răspândirea tiparului în secolul al XVI-lea a contribuit la unificarea limbii ruse literare, pe baza dialectului din zona Moscovei. În secolul al XVIII-lea, limba literară rusă s-a apropiat tot mai mult de limba populară, datorită scrierilor lui Lomonosov. Realizând o sinteză din diferite elemente ale limbii literare ruse concretizată în trei stiluri de bază, acesta a reușit să limiteze astfel sfera de întrebuințare a limbii slave bisericești numai la anumite genuri. R. a împrumutat în acest timp multe cuvinte din limbile apusene (mai ales în urma acțiunii de „occidentalizare” a Rusiei de către Petru cel Mare); c) rusa modernă, vorbită începând cu secolul al XIX-lea și astăzi. La baza ei stă creația literară a poetului național rus A. S. Pușkin, care a avut un rol deosebit în realizarea unei sinteze între limba literară rusă și limba vorbită. Marii scriitori clasici ruși – Gogol, Tolstoi, Cehov, Turgheniev, Dostoievski etc. – au contribuit apoi la desăvârșirea limbii ruse moderne prin opere de mare valoare. R. dispune de două mari grupuri de dialecte: dialectele din nord (cu menținerea deosebirii dintre vocala o și vocala a neaccentuate) și dialectele din sud (cu confundarea vocalelor o și a neaccentuate), între care există multe graiuri de tranziție. Existența unor elemente lexicale rusești în limba română și a unor elemente lexicale românești în limba rusă (explicabile prin contactele directe dintre cele două popoare în diferite momente istorice – mai ales în perioada Regulamentului Organic și a stăpânirii Basarabiei) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a limbii ruse asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbii ruse.

colinda, colind, (corinda), vb. intranz. – 1. A umbla în seara de Crăciun sau de Anul Nou, din casă în casă, cântând colinde: „În seara de Crăciun, după ce înserează, copiii încep a colinda. Ca dar primesc mere, nuci, alune etc. Mai târziu, vin flăcăii, apoi fetele, ba chiar și oamenii bătrâni umblă a colinda, stând sub geamul luminat și de acolo colindă. La miezul nopții se face la biserică serviciul dumnezeiesc, luând parte aproape toți locuitorii comunei. După săvârșirea lui, se continuă colindatul până în zorii zilei. Asemenea, umblă cu colinda și lăutarii, iar copiii toată săptămâna umblă cu steaua. (...) În seara de Crăciun, tot satul e în fierbere de mulțimea colindătorilor și de lătratul câinilor” (Bârlea, 1924, II: 473). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. corinda (Apșa de Jos). 2. A călători, a vizita. – Din colindă (MDA).

SRIVIJAYA (SRI VIJAYA), stat asiatic (sec. 7-14) situat în partea de SE a continentului, ai cărui conducători, în perioada de maximă expansiune terit. atinsă în timpul dinastiei Sailendra (Çailendra) (sec. 9-11), își exercitau autoritatea asupra celei mai mari părți din arh. indonezian și Pen. Malacca, stăpânirea lor constituindu-se într-un adevărat imperiu maritim ce-și avea nucleul în ins. Sumatera. Datorita poziției sale geografice deosebit de favorabile – între altele domina str. Malacca care făcea legătura dintre Oc. Indian și Marea Chinei de Sud -, și a relațiilor cu celelalte state din SE asiatic, cu Imperiul Chinez și statele indiene, precum și cu diferite zone din Orientul Apropiat și Mijlociu. Imperiul S. a fost un factor deosebit de activ în comerțul maritim internațional, iar locuitorii lui, adepți ai budismului mahayana, au cunoscut lungi perioade de prosperitate. După ce a reușit să zdrobească (în c. 1006) tentativa statului javanez Mataram de a i se substitui la hegemonie în arh., statul S. a fost invadat în 1025/1026 de trupele marelui dinast Chola Rajendra I (1014 SAU 1016-1044), rivalul in indian cel mai puternic al S. în comerțul maritim internațional, care au cucerit orașul-capitală, luând captiv pe regele Sangrama Vijayattunga Varman, precum și bogate prăzi, punând capăt supremației sale. Treptat , terit. S. s-a fărâmițat; la mijlocul sec. ajunge tributar față de statul Madjapahit, iar în 1376 el apare menționat pentru ultima oară în documentele vremii.

Florin În onomastica românească modernă sînt frecvent folosite un mare număr de prenume care pot fi încadrate în aceeași familie a cărei temă este Flor -: Florea, Floarea, Flora, Florela, Florentina, Florentin, Florența, Florian, Floriana, Florin, Florina (la acestea se adaugă o lungă serie de variante, hipocoristice și derivate, multe dintre ele folosite și independent). Din toate numele amintite, doar primele două, masc. Flórea (folosit frecvent și ca nume de familie) și fem. Floárea sînt specifice pentru antroponimia românească, toate celelalte fiind curente și la popoarele romanice, germanice, slave, la greci, maghiari etc. Se poate afirma deci, că Florea și Floarea sînt creații românești, iar restul împrumuturi mai vechi sau mai noi. Pentru a plasa această bogată familie de prenume în cadrul onomasticii europene, ne vom ocupa întîi de grupa celor împrumutate. În onomastica latină sînt atestate cu mult timp înaintea epocii creștine, numele pers. Flórus, Flora, strîns legate de numele unei cunoscute divinități din mitologia romană, Flóra, zeiță a florilor și a vegetației. Veche divinitate italică a primăverii (cultul Florei pare a fi de origine sabină), identificată de către Ovidiu cu gr. Chloris, zeița era celebrată prin cunoscutele serbări denumite Floralii, între 28 aprilie și 3 mai. Semnificația numelui Flora era binecunoscută romanilor (ca dealtfel și vorbitorilor limbii române) întrucît are la bază un radical italic *flo-(s), reprezentat în latină de flos, floris, devenit în română floare (cuvîntul apaține radicalului indo-european *bhlo- ca și germ. blume). Intrate în onomastica creștină, Florus și Flora devin nume calendaristice și se răspîndesc, prin cultul unui număr destul de mare de martiri și martire, mai ales în apusul Europei, dar și în răsărit Florus, devenit Flóros în greacă, ajunge prin acest intermediar și în limbile slave: în rusă, de ex., este atestat, destul de rar însă, un vechi nume Flórii. Flor, Floru(l) sînt adevărate rarități în onomastica noastră, cultul mucenicului Flor, care apare în calendarul ortodox, nefiind cunoscut la români. Deși prenumele Flora apare într-o culegere de nume de sfinți tipărită la Buzău în 1698 (inclusă în „12 Minee sau mineate slavo-române”), el este folosit curent de abia în perioada modernă, cînd a fost reluat pe cale cultă, fie din onomastica apuseană, fie, mai probabil, din mitologia romană. Tot din perioada precreștină erau folosite de către romani cognomenele Florens, gen. Florentis, create de la forma de participiu florens, florentis „înfloritor” a verbului floreo „a înflori”. De la Florent-, cu suf. -ius, se formează cognomenul Florentius, fem. Florentia. Considerate nume de bun augur și pronunțate încă de prin sec. 2 – 3 Florențiu, Florentia (-t- urmat de -i- devenise în latina tîrzie -ț-), acestea sînt atestate cu mare frecvență în inscripțiile creștine ca nume independente. Devenite și ele calendaristice (mai ales în apus sînt celebrați mulți martiri cu acest nume), numele se păstrează pînă în zilele noastre. Ca și în cazul lui Flor, numele calendaristic Florentie apare cu totul sporadic în onomastica românească (sub formele Florente, Florinte). Este frecventă și la modă astăzi forma feminină Florența (dintr-un mai vechi Florenția, ca și Constanța din Constanția), împrumutată tot din onomastica apuseană. Un alt derivat latinesc tîrziu de la Florentis sau Florentius este Florentinus, fem. Florentina, la origine un adjectiv în -inus (așa cum se folosește la noi adj. florentin). În apusul Europei, calendarul catolic păstrează amintirea unui fost episcop de Strasbourg, Florentinus. Florentina (numele unei sfinte spaniole moarte în jurul anului 600), împrumutat din apus pe cale cultă este și el mult mai frecvent în onomastica noastră actuală decît corespondentul masculin. Apărut la noi încă de prin secolul trecut, Florian, devenit și nume de familie, corespunde unei forme latine Floriánus (în calendarul catolic nume al unui legendar martir din timpul împăratului roman Dioclețian), dar este posibil ca apariția numelui românesc să se datoreze unei „latinizări” a lui Florea, în perioada cînd erau la modă numele cu finala -ian. Probabil cele mai frecvente prenume actuale din seria celor în discuție sînt Florín și Florína. Încadrat în bogata familie a prenumelor în -in, -ina (sufix foarte productiv în onomastica modernă, apărînd uneori chiar în derivate surprinzătoare pentru specialiști), Florin corespunde unei forme latine tîrzii, Florinus, de la Florus. În momentul în care numele în -in, ina erau numeroase la noi, Florina a putut fi derivat direct în română de la Flora, Florin sau Floarea (atestat din sec. 15, în limba noastră s-a folosit și un cuvînt comun florin, numele unei monede bătute întîi la Florența în 1252, apoi și în alte părți). O situație asemănătoare are și Floréla, la început împrumutat din apus și apoi creat din nou pe teren românesc, cînd s-au înmulțit femininele terminate în -ela. După cum am arătat mai sus, specifice românești sînt Floréa și Floarea. Dacă ultimul nu pune probleme, fiind identic cu subst. floare, masc. Florea a pus unele probleme specialiștilor, referitor la baza de la care a fost derivat. După cum ușor se observă, Florea este un derivat în -ea, încadrîndu-se într-o lungă serie de nume asemănătoare care sînt la origine fie porecle, devenite nume de familie, formate de la cuvinte comune (cf. Corbea, Grozea, Negrea), fie adaptări ale unor hipocoristice. Cum onomastica popoarelor slave vecine nu înregistrează un astfel de nume (bg. Flor sau rus. Florii, singurele nume calendaristice care ar putea intra în discuție, sînt extrem de rare pentru a putea explica vechimea, răspîndirea și frecvența rom. Florea), singura soluție logic valabilă este derivarea de la rom. floare, probabil într-o epocă destul de veche a limbii române (obiecțiile de natură fonetică ridicate de unii specialiști nu sînt concludente pentru limba română). Numele este foarte vechi la români: din documentele muntenești este cunoscut un jupan în divanul domnesc care purta numele Vlăcsan al lui Florea (adică Vlăcsan fiul sau probabil nepotul lui Florea). Cum Vlăcsan apare ca membru al divanului domnesc între 1421 și 1445, înseamnă că Florea, tatăl sau bunicul lui, s-a născut cu aproximativ 50 – 80 de ani înainte de 1421, deci cam pe la 1340-1370. Tot în sec. 15, sînt atestate toponimele Florei (la 1441), Florești (la 1477) și numele de familie Florescu (la 1478, un mare dregător muntean Vintilă Florescu). Către finele aceluiași secol, Florea apare și în documentele moldovene. Nume necalendaristic Florea s-a menținut în uz pînă astăzi, sprijinit de tradiție, de semnificația lui mereu prezentă în mintea vorbitorilor și de existența unei vechi și cunoscute sărbători, Floriile (Dumineca floriilor sau Dumineca florilor, sărbătorită la Ierusalim încă din primele secole ale erei noastre, iar în apusul Europei atestată de prin sec. 6-7 -dies florum sau pascha florum); această sărbătoare creștină (existentă sub nume diferite la toate popoarele eruopene) este cu siguranță o suprapunere tîrzie peste vechi tradiții și rituri păgîne legate de cultul diferitelor zeități ale primăverii și ale vegetației. În ceea ce privește numele românesc al sărbătorii, el pare să fie tot o creație românească de la subst. floare. Alături de fem. Floarea, atestat la începutul sec. 16, Florea a dat naștere unei lungi serii de derivate, unele folosite ca prenume independente: Florac, Floran, Floreciu, Florei, Florică, Florica, Ica, Floriță, fem. Florița, Floareș, Floruța; fem. Floricel, Flóri sînt recente. ☐ Engl. Flora, fr. Fleur, Flore, Florel, Florance sau Florence, Florent, Florentin, Florin, germ. Flor, Flora, Florian, Florentinus, Florentine, Florinus, it. Floro, Flora, Fiore, Fiorenzo, Fiorenza, Fiorella, Fiorentino, Fiorentina etc., magh. Flora, Florencia, Florentin, Florentina, Florian, Florina, etc., sp. Florez, Flora, rus. Flor, Flora, Florentii, Florentin, Florian, Florii, bg. Flor, Flora, Florana, Floriana, Florentina, Florina. ☐ Frecvente și cunoscute sînt toponimele care au la bază tema Flor-. Unul din vestitele orașe italiene, cunoscut din timpul etruscilor, apoi colonie romană cu numele Florentia, este actualul Firenze (rom. Florența). Numele italienesc actual provine prin intermediul formei Fiorenza, din aceeași bază latină ca și numele personal Florentia (un locuitor din Firenze este denumit fiorentino). Florianopolis este numele unui oraș brazilian, port la Atlantic, iar Florida denumește peninsula, strîmtoarea și statul din sud-estul S.U.A. (Peninsula a fost descoperită în 1513, în dumineca Floriilor, în sp. pascua florida, de către Juan Ponce de Leon). ☐ Foarte frecvente sînt derivatele de la tema Flor- în literatură. Florit apare deja în „Cîntecul lui Roland”. La T. Tasso apare un personaj numit Floreo, iar în literatura spaniolă pastorală sînt frecvente Florela, Florisia, Floristo, Floridon, Floridora, Floremio, Florenta sau combinații cu alte nume ca Florisbella (cu Isabella), Floralba (cu Alba). La fel de frecvente și ingenioase sînt numele cu tema Clor- (de la numele zeiței gr. Chloris, identică cu Flora). În operele unor scriitori celebri (T. Tasso, Cervantes, Ariosto, DUrfe etc.) apar o mulțime de personaje cu nume de tipul Clorinda, Cloridea, Cloridano, Clori, Clorineo, Clorida etc. Multe dintre aceste creații ale onomasticii literare au intrat în uz, cîteva apărînd ca adevărate rarități și la noi.

beninez, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Beninului sau este originară de acolo; (la pl. m.) locuitorii Beninului. 2 adj. Care aparține Beninului sau beninezilor, care se referă la Benin sau la beninezi; originar din Benin. • /nm. pr. (stat în Africa) Benin + -ez.

BURGHEZIE s.f. 1. (În orînduirea feudală) Locuitorii de la orașe; populația orașelor, tîrgoveți, orășenime. 2. Clasă socială care, în orînduirea capitalistă, posedă mijloacele de producție și deține puterea de stat. [Gen. -iei. / cf. fr. bourgeoisie, it. borghesia].

capră, capre, s.f. – 1. Mamifer rumegător, domestic. 2. (zool.) Capra neagră (Rupicapra rupicapra), specie sălbatică dispărută la începutul sec. XX și repopulată în Pietrosul Rodnei. Al. Ujfalvi, în 1854, stabilește existența caprei negre ca vânat autohton în Ineul Rodnei, iar E.A. Bieilz, în 1888, afirmă că efectivul de capre negre din Munții Rodnei era numeros. În anul 1893, Gh. Deutsch socotea Munții Rodnei principala stațiune de capre negre din Transilvania. După Primul Război Mondial, din pricina braconajului, efectivele de capre s-au diminuat. Din 1926, capra neagră nu a mai fost observată în acești munți. A fost repopulată începând cu anul 1962 (Monumente, 1976: 29). Acțiunea de recolonizare s-a realizat în 1970. Materialul biologic ce a servit la colonizare a fost adus din munții Bucegi și Piatra Craiului (Posea, 1980: 41). 3. (la morile de apă, în Chioar) Lemn lățit la un capăt, care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare pentru a fi ridicată (Felecan, 1983). 4. (astr.) Capra (cu trei iezi), constelație (Capella). 5. Jocul caprei, obicei practicat în timpul sărbătorilor de iarnă. Nu este specific zonei; a pătruns în folclorul Maramureșului în perioada interbelică, dinspre Moldova și Bistrița-Năsăud. În satele de pe Valea Vișeului, jocul caprei era bazat doar pe acompaniament muzical, în timp ce pe Iza, Mara și Cosău jocul caprei este inclus într-un spectacol la baza căruia stă un text literar dialogat și care cuprinde mai multe personaje (Nistor, 1973: 13-15). ♦ (onom.) Capră, nume de familie în Maramureș; Capre, poreclă pentru locuitorii din Berbești (Papahagi, 1925; ALRRM, 1969) și Dumbrăvița; Capre șute, poreclă pentru locuitorii din Ferești (Bilțiu-Dăncuș, 2005). – Lat. capra (Pușcariu, CADE, DA, DLRM, MDA).

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

ROMAN³, -Ă, romani, -e, s. m. și f. 1. Persoană care făcea parte din populația statului roman și care se bucura de drepturile de cetățenie. Cucerirea Daciei de către romani. ▭ Sînt roman din Dacia Transcarpatină. ALECSANDRI, T. I 247. 2. Locuitor al Romei (antice sau moderne).

EVREU, evrei, s. m. (La pl.) Populație de religie iudaică (mozaică), descendentă din vechii locuitori ai Palestinei și din alte populații care au adoptat iudaismul; (și la sg.) persoană care face parte din această populație; izraelit. ♦ Populația actualului stat Israel; (și la sg.) persoană care face parte din această populație. – Din sl. evreinŭ.

comunitate sf [At: ȚICHINDEAL, F. 31 / V: (îvr) ~tet sn / Pl: ~tăți / E: comun + -itate] 1-2 Ceea ce este în comun mai multor ființe sau lucruri. 3 Posesiune în comun. 4 Grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață comune Si: colectivitate, comuniune, congregație, obște, (înv) obștime. 5-6 Totalitatea locuitorilor unei țări, ai unei localități etc. 7 (Jur; înv) Bunurile pe care soții le administrează în comun. 8 (Trs) Comună (1). 9 (Îs) Comunitatea Europeană Uniune de state europene cu economie, instituții, monedă și armată unice.

bolivian, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Boliviei sau este originară de acolo; (la pl. m.) popor care s-a format, care locuiește în Bolivia; locuitorii Boliviei. 2 adj. Care aparține Boliviei sau bolivienilor, care se referă la Bolivia sau la bolivieni. • sil. -vi-an. pl. -ieni, -iene. /nm. pr. (stat în America de Sud) Bolivia + -an.

ședea (-d, șezut), vb. – 1. A fi așezat, a ocupa un loc, a sta. – 2. A se așeza, a lua loc, a se pune. – 3. A se instala, a trăi, a locui. – 4. A sta, a rămîne, a se stabili pentru un timp. – 5. A sta liniștit, a se odihni, a se reface. – 6. A fi inactiv, a sta cu mîinile încrucișate. – 7. A conveni, a se potrivi. – 8. A se așeza bine sau rău, a se adapta. – Mr. șed, șidzui, șideare; megl. șǒd, șădzui, șăderi, istr. șed, șezut. Lat. sēdēre (Pușcariu 1576; REW 7780), cf. it. sedere, prov. sezer, fr. seoir, cat. seure, sp., port. seer. Deși este clar diferit de a sta, se confundă vulgar cu el, cf. stai jos (corect șezi), ostenită de lunga ședere în picioare (I. Teodoreanu). Se conjugă șed › (șez), șezi, șade (Mold. șede), să șadă (› să șază). Cf. așeza, șes. Der. cuședea, vb. (a conveni, a sta), cu cu- expresiv (Philippide, ZRPh., XXXI, 308; DAR); ședere, s. f. (oprire, rămînere, rezidență); ședință, s. f., din fr. séance adaptat la ședea; șezător, adj. (locuitor, rezident); șezătoare, s. f. (petrecere, serată, adunare); șezut, s. n. (rezidență, domiciliu; sediu; dos, fund), mr. șidzut. Der. neol. sedentar, adj., din fr. sédentaire; sediment, s. n.; sedimenta, vb., din fr. sédimenter; sediu, s. n., din it. sede, cf. asediu; sesiune, s. f., din lat. sessionem (sec. XIX).

COMPLEMENT s. n. (< fr. complément, lat. complementum): parte secundară de propoziție care determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție predicativă. Astfel: „Cumpăraseră locuri de șosea, clădiseră case...” (Z. Stancu); „...piața ocârmuirii înfățișa un tablou vrednic de cele mai cumplite vremi ale barbariei” (V. Alecsandri); „Am auzit vorbind hărțile istorice sau câte o sabie păstrată pios” (Adrian Păunescu); „...piciorul lui e acum așa de aproape de ei” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decât altădată” (P. Ispirescu); „...se uită așa, chiorâș, la păcurari” (I. Agârbiceanu); „Asemenea cel mijlociu, țuști! iute sub chersin” (Ion Creangă). Există deci în limba română un c. al verbului, un c. al adjectivului, un c. al adverbului și un c. al interjecției predicative. ◊ ~ circumstanțial: c. care exprimă împrejurarea în care se desfășoară o acțiune (atribuită de un verb sau de o locuțiune verbală unui autor), în care există o însușire (atribuită de un adjectiv sau de o locuțiune adjectivală unui obiect) sau o caracteristică (atribuită de un adverb sau de o locuțiune adverbială unei acțiuni). Împrejurarea este identificabilă în ideile de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de instrument, de asociere, de condiție, de concesie, de consecință, de opoziție, de cumul, de relație sau de excepție care privesc acțiunile exprimate de verbe și de locuțiunile verbale și, parțial (numai unele dintre ele), calitățile exprimate de adjective și de locuțiunile adjectivale sau caracteristicile exprimate de adverbe și de locuțiunile adverbiale (v. în acest sens circumstanțial). ◊ ~ necircumstanțial: c. care nu exprimă niciuna din nuanțele circumstanțiale amintite mai sus. C. necircumstanțiale sunt de trei feluri: directe, indirecte și de agent. ◊ ~ direct: c. care exprimă obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea unui verb sau a unei locuțiuni verbale tranzitive, obiectul rezultat din acțiunea verbului sau a locuțiunii verbale tranzitive precum și obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea sugerată de o interjecție predicativă. Răspunde la întrebările pe cine? și ce?, stă numai în cazul Ac. și poate fi exprimat prin substantiv, pronume, numeral, verb (la infinitiv, gerunziu și supin) sau interjecție. Astfel: „Când... văzu pe Florița... se făcu alb ca varul” (Titus Popovici); „Băieții mai mari agonisiseră ceva” (Z. Stancu); „Cele două femei o duceau de subțiori pe-a treia” (E. Camilar); „Și a vorbi de la dânsa am învățat” (Ion Creangă); „...am auzit vorbindu-se din nou” (Geo Bogza); „Avea de terminat o lucrare”; „Eu auz hi, hăi, hi, hăi și nu văz nimic” (B. Șt. Delavrancea). C. direct poate fi anticipat sau reluat prin formele neaccentuate de Ac. ale pronumelui personal: „L-am văzut pe Ion”; „Pe Ion l-am văzut ieri”. ◊ ~ indirect: c. care exprimă obiectul căruia i se atribuie o acțiune sau o însușire. Răspunde la întrebările cui?, contra cui?, despre cine?, despre ce?, pentru cine? etc., stă în cazurile G., D. sau Ac. și poate fi exprimat prin substantiv, adjectiv precedat de prepoziție, numeral, pronume, verb (la infinitiv, gerunziu sau supin) sau interjecție. Astfel: „Aruncase câinelui o bucățică de carne” (B. Șt. Delavrancea); „Luptăm contra dușmanilor noștri”; „Din alb s-a făcut roșu”; „Am vrut să vi-l cânt dumneavoastră” (G. Topârceanu); „Călătorul străin și-a luat ziua bună de la cei doi” (Ion Creangă); „Suntem datori a ne ajuta” (idem); „Și nu ne mai săturam privindu-l” (I. Slavici); „Costea ajuta la țesălat” (I. Agârbiceanu). C. indirect poate fi anticipat sau reluat prin formele neaccentuate de D. ale pronumelui personal: „I-am dat lui Ion o carte”; „Lui Ion i-am dat o carte”. ◊ ~ de agent: c. care exprimă autorul real al unei acțiuni redate cu ajutorul unui verb la diateza pasivă, al unui participiu cu sens pasiv sau al unui verb reflexiv cu sens pasiv. Răspunde la întrebările de cine? și de către cine?, stă numai în cazul Ac. precedat de prepozițiile de sau de către și poate fi exprimat numai prin substantiv, pronume sau numeral: „... fură îndată întâmpinați de către locuitorii țărani adunați” (N. Bălcescu); „Fusese ajutat de cei doi”;.... „le-am pus în ghetele așezate de ea pe fereastră” (I. AI. Brătescu-Voinești); „Problemele se rezolvă de către oameni.” ◊ ~ simplu: c. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Țuțuienii... sunt vestiți pentru teascurile de făcut oloi” (Ion Creangă); „După ce sfârși de arat câteva brazde..., flăcăul respiră adânc” (L. Rebreanu). ◊ ~ complex: c. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de restricție sau de aproximație. Astfel: „Chiar acolo s-a dus”; „Sosește tocmai vineri”; „L-a expediat și pe-al treilea”; „Este fabricat numai pentru consum”; „Înainta cam încet”. ◊ ~ multiplu: c. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică, aflate în raport de coordonare. Astfel: „...se bucură de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului” (P. Ispirescu). ◊ ~ dezvoltat: c. alcătuit din substantive proprii însoțite de prenume sau de apelative; din construcții înfinitivale (relative sau nominale), gerunziale (nominale) sau de supin (nominale) etc. Astfel: „S-a întâlnit cu Gicu Cismaru chiar în sat”; „Nu se despărțea de moș Florea”; „N-are ce mânca”; „Până a fi inginer, lucrase în altă parte”; „Devenind arhitect, se afla mereu pe șantier”; „De ajuns tehnician a ajuns el, dar nu prea e serios” etc. ◊ ~ prepozițional: c. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție (care cere G., D. sau Ac.). Astfel: „Fulgerele adunat-au contra fulgerului...” (M. Eminescu); „A procedat conform legii”; „...dară baba pâra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra” (P. Ispirescu). ◊ ~ subînțeles: c. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară. Astfel: „Să-mi scoață calul! – Cine? (să-l scoață, să scoață calul). Argații s-au culcat” (I. L. Caragiale); „Cine a trecut astăzi pe aici? – (Pe aici au trecut astăzi) Oameni, fel de fel” (I. Slavici). (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau de o completivă directă) 1. A manifesta față de cineva intenția de a-i face rău (de obicei cu scopul de a-l intimida sau de a obține ceva). [Arendașul] îi gonea, amenințîndu-i cu gardienii și cu jandarmii, ca să-și dea seama ei că aci... el are putere și mai mare. PAS, L. I 124. Ba încă m-a și amenințat că... are să poruncească să mă întindă la scară. CREANGĂ, A. 159. Ș-apoi se-ncrunta Și-i amenința Să-i puie de vii Chiar în temelii. ALECSANDRI, P. P. 187. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A face un gest de amenințare. Mă amenință cu bățul. ◊ Absol. Spunea ceva și amenința cu mîna. PAS, L. I 56. Îl auzi, Manole? a amenințat cu degetul duhul meu de groază. SADOVEANU, N. F. 7. Mihăilă Cu sabia-n mînă, Dac-așa vedea, Cu ea c-adia Și amenința. TEODORESCU, P. P. 36. ◊ Intranz. Dacă văzu... că nu este chip a scăpa cu față curată, se opri în loc, amenință asupra lor și să făcură stane de piatră. ISPIRESCU, L. 302. 3. A reprezenta sau a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. Focarele de paludism amenință sănătatea locuitorilor din jurul bălților și mlaștinilor, În cea dintîi epocă a întemeierii principatelor... care coprinde tot secolul al XIV-lea (de la 1290 pînă la 1418) vedem tă aceste state se văzură mai întîi amenințate în naționalitate și existența lor politică. BĂLCESCU, O. II 12. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... Pe coperiș, mușchiul verde crescuse în voia cea bună, înlăuntru ploaia făcuse gropi, iar pereții umezi amenințau să cadă. DUNĂREANU, N. 16. 5. (Învechit; cu complement direct) A anunța, a vesti (o primejdie). În mînă-i buzduganul domnesc, care-n războaie Ca brațul care-l poartă în veci nu se îndoaie. Și pe deasupră-i steagul, amenințînd furtuna. ALECSANDRI, P. A. 145. Ca umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă-amenințînd. ALEXANDRESCU, P. 144.

belgian, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Belgiei sau este originară de acolo; (la pl. m.) popor care s-a format, care locuiește în Belgia; locuitorii Belgiei. 2 adj. Care aparține Belgiei sau belgienilor, care se referă la Belgia sau la belgieni; originar din Belgia. • sil. -gi-an. pl. -ieni, -iene. /nm. pr. (stat în Europa) Belgia + -ean.

TALPĂ, tălpi, s. f. I. 1. Partea inferioară a labei piciorului la om și la unele animale, de la călcîi pînă la degete, care vine în atingere cu pămîntul și pe care se sprijină corpul, cînd omul sau animalul stă în picioare. Nu pot să mișc talpa piciorului. STANCU, D. 313. Băieții încinseseră o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale. BART, S. M. 13. Graiul ei cel dulce... îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. Ce se proptește-n cap, Ca să-ți intre-n tălpi? (Pironul). TEODORESCU, P. P. 240. ◊ Expr. Din (sau de la) creștet pînă în tălpi (sau în talpă) sau din talpă pînă în creștet v. creștet. A o apuca la talpă (sau a-și lua tălpile la spinare) = a pleca, a o șterge. Fata... au apucat-o repede la talpă mai departe. SBIERA, P. 279. Arde focul la tălpile picioarelor, se spune cînd cineva este amenințat foarte de aproape de o primejdie. Unde să se ascundă... acum cînd focul arde la tălpile picioarelor! GALACTION, O. I 162. A fi (sau a scula, a pune pe cineva) în tălpi = a (se) scula din pat; p. ext. a (se) pune în mișcare, în acțiune. Ar scula tot satul în tălpi să știe că i-a adus pe Ion în casă. REBREANU, I. 118. După cină să dau la culcare, că pînă nu să face ziuă trebuie să fie-n tălpi. RETEGANUL, P. III 83. A-l frige (pe cineva) pămîntul sub tălpi, se spune cînd cineva este neliniștit, nerăbdător (să facă ceva, să plece undeva). Poate că numai cîteva clipe trecuseră. Dar lui Stroe Vardaru îi păreau că durează de o veșnicie, fiindcă îl frigea pămîntul sub tălpi. C. PETRESCU, A. R. 18. A bate averea la tălpi = a-și risipi averea (în petreceri). (Atestat în forma de pl. talpe) Iar după ce-i muri, copiii tăi au s-o bată [averea] la talpe. GANE, N. III 24. A cunoaște (pe cineva) din talpă = a cunoaște (pe cineva) foarte bine. Numai cine a trăit mult cu Agatocle Leuștean, precum am trăit eu, putea să-l cunoască din talpă. GANE, N. III 156. Sărut tălpile, formulă învechită și servilă de salut, de adresare sau de mulțumire. Apoi care cîntec porunciți, sărut tălpile – întrebă Ghioc îndoindu-se din șale. GANE, N. III 174. ◊ Compuse: talpa-gîștei = plantă erbacee cu tulpina puternică, cu flori mici, roz; crește în locuri necultivate (Leonurus cardiaca); talpa-ursului = plantă erbacee, cultivată și ca plantă ornamentală, cu frunze mari și cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic la vîrful tulpinii (Acanthus longifolius); acantă; talpa-stîncii = mică plantă erbacee cu tulpina culcată, ramificată, cu flori mici (Coronopus ruelli); talpa-lupului – plantă erbacee cu flori mici, roșietice și cu frunzele acoperite pe partea inferioară de numeroase glandule albe (Chaiturus marrubiastrum). 2. Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care acoperă talpa (1). Își privea atent talpa ghetei, udă, neagră. GALAN, B. I 79. Pantaloni albi și pantofi de olandă cu talpa elastică. C. PETRESCU, Î. I 12. Și-ntr-o zi – să vezi acu – dete-Osman porunci să-i puie Tălpilor la cizme, cuie. COȘBUC, P. II 48. ◊ Expr. A bate talpa (la pămînt) = a călca apăsat, trîntind piciorul de pămînt. Căpitanului îi plăcea să meargă oamenii țanțoși, veseli și să bată talpa la pămînt. SADOVEANU, O. VI 195. ♦ Piele groasă, tare, tăbăcită în mod special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile tocurilor etc. Și-a pregătit piele bună, și talpă ș-o ocă de scîrț. SADOVEANU, E. 112. Ce-i drept, făceau paralele acele; căci pusese piele bună, talpă de fund și erau cusute de tocmală. CREANGĂ, O. A. 84. II. 1. Lemn gros, grindă, care se așază la partea inferioară a pereților unei case, pentru a sprijini construcția; p. ext. (mai ales precizat prin «casei») temelie. Ceva ulcele roșii, sau alte lucruri curioase, găsite uneori nu mai departe decît sub talpa casei. GALACTION, O. I 119. În stînga, o aripă a castelului din Suceava... sfîrșindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. DELAVRANCEA, O. II 11. Cînd valul se retrage, ei se întorc, își ridică iar bordeiele din talpă. VLAHUȚĂ, la CADE. Tîlharii... s-au sfătuit ca să sape o bortă pe sub talpa casei în pivniță. SBIERA, P. 276. Începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amînare, cela de tălpi, ista de grinzi. CREANGĂ, P. 48. ◊ Expr. Talpa țării (sau a casei) = țărănimea considerată în trecut ca temelie a țării și obligată să suporte tot greul îndatoririlor. Potoliți-vă, măi oameni, ascultați de boieri și munciți! Fiți harnici și nu vă luați după îndemnurile rele! Voi sînteți talpa țării. REBREANU, R. I 271. Țăranul... face parte din acel strat social ce alcătuiește talpa țării, pe care se sprijină întreaga greutate a acesteia. PAMFILE, A. R. 33. Locuitorii țării erau împărțiți în mai multe categorii sau clase: 1. Clasa țăranilor de la sate, talpa casei, cum s-ar zice, care plătea dări și ducea toate sarcinile statului. GHICA, S. XII. Cu drept cuvînt li s-a aplicat numirea de «talpa casei», numire pe care eu am scris-o sub fotografia reprezentînd pe deputații pontași. KOGĂLNICEANU, S. A. 222. (Rar) Talpa casei = bărbatul, capul familiei. Bună să vă fie inima, zise talpa casei. RETEGANUL, P. III 4. Talpa iadului = a) temelia iadului (închipuită ca fiind susținută de mama căpeteniei dracilor sau de un suflet de pămîntean foarte rău). După ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; și aceea are să fie de trebuință la talpa iadului, că au început a putrezi căpătăiele. CREANGĂ, P. 146. Tu ești bun de talpa iadului. NEGRUZZI, S. I 93. Eu în iad cînd am intrat, Ce-am văzut m-am spăriat... Vornicul satului Ținea talpa iadului. MARIAN, S. 72; b) mama căpeteniei dracilor. Talpa iadului însă, mai ajunsă de cap decît toți dracii, zise atunci lui Scaraoschi. CREANGĂ, P. 310. Talpa iadului e însuși mama lui Scaraoschi, o babă hîdă și urîtă. ȘEZ. II 160; c) om foarte rău, păcătos, în special babă rea, vrăjitoare; tălpoi. Stăpîna acestei slujnice era... o vrăjitoare strașnică, care închega apa... Talpa iadului, cum aude despre această minunăție, trimite slujnica degrabă să-i cheme femeia. CREANGĂ, P. 96. Cînd a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica și din talpa iadului bucățica. id. ib. 101. ♦ Fig. Sprijin, bază, susținere, stîlp. Iaca și moș Arbure, talpa răzășilor. ALECSANDRI, T. 1337. ♦ Fig. Totalitatea oamenilor simpli, considerați ca formînd baza societății. Începînd la talpa însăși a mulțimii omenești Și suind în susul scării pîn’ la frunțile crăiești. EMINESCU, O. I 133. 2. Fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc trupul războiului de țesut. Tălpile... formează lungimea războiului. ȘEZ. VII 188. 3. Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel, curbate în sus la capătul de dinainte, pe care alunecă sania. Îmi așezai sania pe tălpi, mă scuturai de zăpadă și plecai și mai grăbit. GANE, N. II 204. ♦ Lemnul din dosul cormanei pe care se sprijină plugul și care îl face să alunece mai ușor pe brazdă. Talpa plugului... e făcută din lemn tare, de stejar sau de ulm. PAMFILE, A. R. 42. ♦ Partea de dedesubt a corăbiei. Sub talpa corăbiei Străbătătoare-n adînc vuiau răscolitele valuri. MURNU, I. 18. ♦ Partea care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. Pîrîul... cade pe roata morii și iese dincolo, vijelios, pe talpa unui scoc lat de vreo cinci pași. CAMIL PETRESCU, O. II 587. 4. Partea inferioară, lățită, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acestea se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. Bagă de seamă că șina are talpă prinsă-n cîrlige zdravene, afundate-n traverse de stejar. SP. POPESCU, M. G. 27. 5. Partea de dedesubt a rindelei (care alunecă pe lemn). ♦ Extremitatea unui pat de pușcă pe care se sprijină arma cînd stă în picioare. Se uita chiorîș la milițienii care-și scoseseră armele și le lăsaseră cu talpa de fier pe pămînt. MIHALE, O. 513. 6. Partea de dedesubt, pe care se clădește o claie sau un stog (de fîn, de paie etc.). Claia... se compune dintr-o parte scurtă... care se numește talpă. PAMFILE, A. R. 161. 7. Baza unei excavații miniere. – Pl. și: talpe (ISPIRESCU, U. 111).

colonist, ~ă smf [At: RUSSO, S. 70 / Pl: ~iști, ~e / E: ger kolonist] 1 Locuitor al unei colonii. 2 (În Evul Mediu din Țările Române) Persoană care ținea de o colonie de străini așezată pe o moșie boierească sau pe un domeniu al statului. 3 Persoană strămutată din țara sa ori din locul de origine și care s-a stabilit într-o regiune sau într-un oraș dintr-o țară străină.

ÎMBUNĂTĂȚI, îmbunătățesc, vb. IV. Tranz. A aduce ceva în stare mai bună, a face ca ceva să devină mai bun, de o valoare sau de o calitate superioară; a ameliora, a îndrepta. În cîțiva ani... vom îmbunătăți starea locuitorilor. BOLINTINEANU, O. 406. ◊ Refl. pas. Va crește substanțial producția tuturor categoriilor de mărfuri de consum popular și se va îmbunătăți calitatea lor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2828. – Variantă:(învechit) îmbunătăța, îmbunătățez (ALEXANDRESCU, P. 78), vb. I.

OCROTIRE s. f. Acțiunea de a ocroti; apărare, protejare, sprijin, ajutor. Nu te teme, că te ieu sub ocrotirea mea. ALECSANDRI, T. I 83. Nu vor mai putea... sta mult în țară... cetățile făcute la. Tîrgoviște și la București nefiind o ocrotire temeinică. BĂLCESCU, O. II 101. Educația, ocrotirea obștească, egalitatea morală și civilă... șterg baștina și- dau locuitori buni și îndatoriți. RUSSO, O. 98. ♦ Adăpost, azil. Trimise o solie și la craiul Poloniei poftindu-l ca să nu sprijinească pe dușmanul său Ieremia Movilă, nici să dea ocrotire emigraților din Ardeal. BĂLCESCU, O. II 279. Au aprins un foc mare, ca să deie sămn acelor ce să primejduie că în acel ostrov pot să afle ocrotire, DRĂGHICI, R. 221.

zairez, -ă s.m., s.f, adj. 1 s.m, s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Zairului sau este originară de acolo; (la pl. m.) popor care s-a format, care locuiește în Zair; locuitorii Zairului. 2 adj. Care aparține Zairului sau zairezilor, care se referă la Zair sau la zairezi; care este originar din Zair. • sil. za-i-. pl. -i, -e. /nm. pr. (stat în Africa) Zair + -ez.

zambian, -ă adj. 1 s.m, s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Zambiei sau este originară de acolo; (la pl. m.) popor care s-a format, care locuiește în Zambia; locuitorii Zambiei. 2 adj. Care aparține Zambiei sau zambienilor, care se referă la Zambia sau la zambieni; care este originar din Zambia. • sil. -bi-an. pl. -ieni, -iene. /nm. pr. (stat în Africa) Zambia + -an.

brazilian, -ă adj., s.m., s.f. 1 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Braziliei sau este originară de acolo; (la pl. m.) popor care s-a format, care locuiește în Brazilia; locuitorii Braziliei. 2 adj. Care aparține Braziliei sau brazilienilor, care se referă la Brazilia sau la brazilieni; care este originar din Brazilia. • sil. -li-an. pl. -ieni, -iene. /nm. pr. (stat în America de Sud) Brazilia + -an.

stradă¹ sf [At: MAN. SĂNĂT. / V: (înv) ~ată / Pl: străzi, (înv) ~de / E: it strada. Strată < ngr στράτα] 1 Cale de comunicație mărginită, de obicei, pe ambele părți de case (și trotuar), amenajată în interiorul localităților (urbane) pentru circulația pietonilor și a vehiculelor Si: (înv) pod¹. 2 (Pex) Șosea. 3 (Reg; prc) Uliță. 4 (Îla) De ~ (sau, îvr, ~de) (D. acțiuni, manifestări, evenimente etc.) Care are loc, care se petrece pe stradă¹. 5 (Îal; d. îmbrăcăminte) Care se poartă pe stradă¹. 6 (Îvr; d. politică, d. politicieni, oratori etc.; îal) De calitate proastă Si: ieftin. 7 (D. femei; îal) De moravuri ușoare. 8 (Îe) A arunca (sau a azvârli ori, reg, a țipa) pe cineva în ~ A da pe cineva afară din (propria lui) casă. 9 (Pex; îae) A lua cuiva tot ce are Si: a sărăci. 10 (Îe) A bate ~răzile A umbla în neștire. 11 (Pex; îae) A pierde timpul. 12 (Reg; pan; la stup) Spațiul dintre faguri unde stau și lucrează albinele. 13 Strada (1) împreună cu cei care o populează și cu arhitectura ei. 14 (Îe) De ~ (D. acțiuni, manifestări, evenimente etc.) Care cuprinde, care antrenează o întreagă colectivitate. 15 (Pex) Locuitorii unei străzi.

PHNOM-PENH (PNOM-PENH [pnom-pen]), capitala Cambodgiei, port pe fl. Mekong, la confl. cu Tonle Sap; 920 mii loc. (1994). Nod de comunicații. Aeroportul Pochentong. Pr. centru comercial, industrial, politic și cultural al țării. Ind. constr. de mașini (tractoare), alim., textilă, de prelucr. a lemnului. Reparații navale. Universitate (1956). Teatru. Palatul regal (1919), pagoda Preah Morokot. Centru turistic. Muzee. Fundat în 1434 de regele Ponhea Yat. Pe locul actualului oraș a existat în sec. 15-16 capitala statului Angkor. După o întrerupere de aproape două secole, a devenit capitala protectoratului Cambodgea (1867). Din 1953, capitala statului independent. Khmerii roșii au intrat în oraș la 17 apr. 1975 și au inițiat deportarea populației (peste 2,5 mil. de oameni); în 1979 aceștia au fost înfrânți de trupele vietnameze, iar o parte a locuitorilor s-au reîntors.

AUTOIMPUNERE, autoimpuneri, s. f. (În societatea socialistă) Contribuție bănească pe care o colectivitate o fixează și o dă de bunăvoie în vederea unor lucrări locale de interes obștesc. Autoimpunerea [este] o contribuție bănească pe care o hotărăsc și o dau de bunăvoie locuitorii comunelor, satelor și stațiunilor balneo-climaterice, contribuție cu ajutorul căreia ei pot realiza lucrări și amenajări de interes local, fără a apela la fondurile bugetare și la materialele din fondul centralizat al statului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2589.

supus, ~ă [At: N. COSTIN, L. 451 / S: ~ppus / Pl: ~uși, ~e / E: supune] 1 a (Îrg) Care este așezat dedesubt, sub ceva Si: (rar) subpus. 2 a (Pex) Ascuns² (1). 3 a (Înv; d. corpuri de armată) Așezat (la pândă) într-un loc ferit. 4 a (Îs) Tăietură ~ă Tăietură piezișă. 5 a (D. colectivități de oameni sau de teritorii locuite de acestea) Care se află (prin constrângere) sub autoritatea, sub stăpânirea cuiva Si: stăpânit, (rar) aservit, cucerit (2), înfeudat, îngenuncheat, înrobit, ocupat, subjugat. 6 a Care depinde de cineva sau de ceva Si: dependent (2), subordonat. 7-8 a, av (D. oameni, animale sau d. colectivități) (Care acționează) conform îndemnurilor, sfaturilor, ordinelor cuiva Si: ascultător (2), cuminte (12). 9-10 a, av Care acceptă ușor o stare de lucruri Si: docil (1-2). 11-12 a, av Care se consideră pe sine cu extremă modestie Si: umil, (înv) suplecat Vz obsecvios, servil, slugarnic, smerit. 13 a (D. acțiuni, manifestări și atribute ale omului) Care denotă ascultare, docilitate sau umilință. 14-15 smf, a (Înv) Angajat (1-2). 16 a (Îs) Țăran ~ Locuitor al satelor mănăstirești sau boierești din epoca feudală în Țările Române care, de la condiția de mic proprietar cu unele obligații, cu timpul, a ajuns să-și piardă proprietatea și libertățile. 17 smf Locuitor al unei țări sau al unei colectivități organizate, considerat în raport cu suveranul sau conducătorul său. 18 a (Pop; îe) A se da ~ A se preda. 19 smf (De obicei urmat de determinări care indică statul în discuție) Persoană care aparține, prin cetățenie unui stat anumit Vz cetățean (1). 20 smf Persoană aflată sub o protecție specială de ordin juridic a unui stat (fără a fi cetățean cu drepturi depline).

1) *palatín, -ă adj. (lat. palatinus, d. palatium, palat. V. paladin). De la palatu împăraților romanĭ: garda palatină. Care avea vre-un oficiŭ la palatu suveranuluĭ, vorbind de senioriĭ din evu mediŭ și maĭ în coace: conțiĭ palatinĭ aĭ Angliiĭ. Dela palatu luĭ Carol cel Mare: școala palatină. Din Palatinat (numele a doŭă state din vechĭu imperiu germanic): contele palatin al Rinuluĭ, electoru palatin, o principesă palatină (femeĭe saŭ fiĭcă de conte saŭ de elector palatin). S. m. Vicerege al Ungariiĭ odinioară. Guvernator al uneĭ provinciĭ în regatu Poloniiĭ. Locuitor din Palatinat. Palatină s. f. Blană pe care femeile o poartă pe umerĭ (după moda principeseĭ palatine, [Carlota Elisabeta a Bavariiĭ, a doŭa nevastă a duceluĭ de Orléans] la 1676).

susean, ~ă [At: M. COSTIN, C. 197 / Pl: ~eni, ~ene / E: sus + -ean] 1 smf Locuitor din partea de sus a unui sat sau a unui ținut. 2-3 smf, a (Înv) (Persoană) care locuia în Țara de Sus (jumătatea nordică a Moldovei, după o veche împărțire administrativă). 4 sm (Înv) Slujbaș de casă, care stătea pe locul special din spatele trăsurii.

venezuelean, -ă s.m., s.f, adj. 1 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Venezuelei sau este originară de acolo; (la pl. m.) popor care s-a format, care locuiește în Venezuela; locuitorii Venezuelei. 2 adj. Care aparține Venezuelei sau venezuelenilor, care se referă la Venezuela sau la venezueleni; originar din Venezuela. • sil. -zu-e-. pl. -eni, -ene. și venezuelian, -ă, venezuelan, -ă s.m., s.f., adj. /nm. pr. (stat în America de Sud) Venezuela + -ean; cf. fr. vénézuélien, sp. venezolano.

MUNTEAN¹ subst. 1. S. m. (În opoziție cu c î m p e a n, v ă l e a n) Om originar de la munte (1), care trăiește la munte, locuitor de la munte. Cu rușine ostrovan, iară cu cinste muntean a se numi și a se ținea, primea. CANTEMIR, IST. 370. Ești tu fată de muntean, Sau copila de vălean ? ALECSANDRI, P. I, 97. În jurul lor, munteni stau încet de vorbă. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Munteanul s-a zvîrlit în șa și a pornit înainte pe cararea din fînaț. SADOVEANU, F. J. 546. Se întoarse și văzu doi munteni cu sumăieșe scurte. id. O. IX, 25. Ies pe culoar și aflu la capătul vagonului doi munteni cu bocanci uriași. V. ROM. iulie 1957, 79. ◊ (Adjectival) Pentru noi, țăranii munteni, este o mare facere de bine ! CREANGĂ, A. 19. ♦ (Adjectival) Care aparține locuitorilor de la munte (1). specific locuitorilor de la munte; muntenesc (1). Am început a videa și sătenii în costumul muntean. NEGRUZZI, S. I, 308. 2. S. m. Persoană care face parte din populația de bază a țării Românești sau a Munteniei, ori este originară de acolo; (la pl.) populația țării Românești sau a Munteniei. Măi muntene, măi vecine, Vină să te prinzi cu mine. ALECSANDRI, P. II, 136. Din naștere-s muntean, Iar din botez sînt oltean. id. P. P. 291. (Adjectival) Se sculară șcheaii sîrbii și rumănii munteanii, de le luară țara de cătră Dunăre. MOXA, 377/17. Boierii ardeleni și munteni. ap. TDRG. Dăduse în 1574 tronul Moldovei lui Petru Șchiopul, principe muntean. XENOPOL, I. R. V, 47. 3. Subst. (sg. art.) Numele unui vînt care bate dinspre nord sau dinspre răsărit; (regional) băltăganul. Munteanul, vîntul polului miezii nopți. PISCUPESCU, O. 70/15, cf. HEM 2 138, 3 072. Zile întregi a nins și „munteanul” a viforît turbat. ap. TDRG. Băltăganul este un vînt de răsărit; pentru unele părți, băltăganul se numește și muntean. PAMFILE, VĂZD. 54, cf. H II 50, 84, 92, IV 15, 68, 109, VII 174, IX 430, XIV 256, XVI 16. – Pl.: munteni. – Munte + suf. -ean.

AMERICANISM s. n. (< fr. américanisme) 1. cuvânt sau expresie proprie englezei americane. A. lexicale pot fi împărțite în patru mari categorii: a) împrumuturi din limbile indienilor americani și ale populațiilor venite din alte țări: hickory („nuc cu lemn foarte tare”), hominy („mămăligă”), pone („pâine de mălai”), tomahawk („secure”), wigwam („colibă”) etc. – din limbile indienilor americani; bureau („scrin”, „instituție guvernamentală”), cache („ascunzătoare”), cent („monedă”), depot („gară”), professor („cadru didactic”) etc. – din limba franceză; boss („patron”, „șef”), bowery („fermă”), span („atelaj”), spook („fantomă”) etc. – din limba olandeză; bonanza („prosperitate”, „noroc”), canyon („trecătoare”, „chei”), corral („țarc pentru cai sau pentru vite”), fiesta („serbare”, „sărbătoare”), mustang („cal sălbatic american”), ranch („fermă de animale”) etc. – din limba spaniolă; beer soup („supă de bere”), hamburger („chiftea”), leberwurst („cârnat”), schnitzel („șnițel”), schweizer („cașcaval”) etc. – din limba germană; banjo („instrument muzical asemănător mandolinei”), cooter („broască țestoasă”), goober („arahidă”), hoodoo („vrăjitorie”, „vrăjitor”), jazz etc. – din limbile sclavilor negri; b) cuvinte sau sensuri care reprezintă elemente arhaice sau dialectale în engleza britanică: costermonger („vânzător ambulant”), cricket („scăunel de lemn”), dell („vâlcea”), fruiterer („fructar”), galoshes („galoși”), platter („platou”, „farfurie”), tradesman („meșteșugar”), waistcoat („vestă”) etc.; c) cuvinte care și-au schimbat înțelesul sau au dobândit un înțeles suplimentar în engleza americană: barn („grajd”, „depou de tramvaie”), blackbird („mierlă”), can („cutie de conserve”), clerk („vânzător de magazin”), creek („golf”, „intrând”), home („casă locuită de o singură familie”), muslin („stambă”), radical („revoluționar”), saloon („cârciumă”), side-walk („trotuar”), subway („metrou”), target („semafor”), wad („teanc de bancnote”) etc.; d) cuvinte formate pe teritoriul Statelor Unite, prin compunere, derivare, conversiune, derivare regresivă: baswood („tei”), catbird („sturz mieunător”), prairie schooner („căruță cu coviltir”) etc.; anti-secession, superfilms, semi-annual, publishment („publicare”), printery („imprimerie”), cafeteria („bufet expres cu autoservire”), trapezist („acrobat”), barberatorium („frizerie”), suburbanite („locuitor al unei suburbii”) etc.; down „jos” (adverb > prepoziție, adjectiv, verb, substantiv), round „rotund” (adjectiv > substantiv, adverb, prepoziție, verb), anguish „durere” (substantiv > verb), to combine „a asocia” (verb > substantiv), centennial „centenar” (adjectiv > substantiv), real „real” (adjectiv > adverb) etc.; to locate „a se așeza”, „a se instala” (< location „așezare”, „instalare”), to burgle „a sparge” (< burgler „spărgător”), to baby-sit „a îngriji de un copil în absența părinților” (< baby sitter „persoană angajată să stea cu un copil în absența părinților”) etc. 2. cuvânt sau expresie din engleza americană pătrunsă într-o altă limbă: boom „reușită economică”, bop „stil de jaz”, boss „stăpân”, jaz, mustang „cal sălbatic”, ranch „fermă de animale” – din limba română.

INDIA 1. Uniunea Indiană (Bhārat Juktarashtra), stat federal în S Asiei, cuprinzând cea mai mare parte a pen. Hindustan și o serie de ins. grupate în arh. Andaman, Nicobar și Laccadive; 3,3 mil. km²; 913, 2 mil. loc. (1996), locul 2 pe glob după China. Limba oficială: hindi (uzuală engleza). Religia: hinduism (80%), islamism (11%), creștinism (catolici 2%), budism, sikh. Cap.: New Delhi. Orașe pr.: Bombay/Munbay, Calcutta, Delhi, Madras, Hyderābād, Bangalore, Ahmedabad, Kānpur, Nāgpur, Lucknow, Poona/Pune ș.a. Este împărțit în 25 de state federale și 7 teritorii autonome. Relieful acestei țări (care formează practic un subcontinent) are o deosebită varietate morfologică (lanțuri montane cu extindere și înălțimi mari, vaste câmpii, podișuri, coline și deșerturi), hidrografică, climatică, floristică și faunistică. În parte de NV, N și NE a I., în zonele de frontieră, se desfășoară, pe c. 2.400 km lungime, M-ții Himalaya, fiind formați din trei șiruri paralele, separate prin podișuri și văi, iar în cea de NV se află prelungirile M-ților Karakorum, cu alt. max. de 8.611 m (vf. K2, cel mai înalt de pe terit. I.). M-ții Himalaya culminează pe terit. I., în vf. Kanchenjunga (8.598 m), situat la granița cu Nepalul. La poalele M-ților Himalaya se află colinele prehimalayene Siwalik. Sectorul peninsular al I. este dominat de Pod. Deccan (c. 1 mil. km²), cu aspect de platformă, compus din platourile joase (400-500 m alt.) ce se întind la S de M-ții Vindhya și râul Narmada. Podișul urcă spre margini în sisteme muntoase: Vindhya în N, M-ții Gații de Est și, respectiv, Gații de Vest, ce se unesc în S și domină câmpiile litorale Malabar (de-a lungul țărmului M. Arabiei) și Coromandel (spre țărmul G. Bengal). În NE țării se desfășoară Pod. Shillong, iar în NV, Deșertul Thar. În arealul de NNE al I., între M-ții Himalaya la N și Pod. Deccan la S, se desfășoară o parte din C. Indo-Gangetică, deosebit de netedă, una dintre cele mai mari din lume, Clima este tropical-musonică, cu un anotimp secetos (nov.-mai) și altul ploios (iun.-oct.). Precipitații bogate (până la 12.000 mm/an în NE), cu excepția Pod. Deccan (din cauza barierei muntoase) și a Deșertului Thar. Rețeaua hidrografică este dominată de fl. Gange și Brahmaputra, navigabile pe mari distanțe; în Pod. Deccan, mai importante sunt fl. Narmada, Godavari, Krishna și Mahanadi. Vegetație diversificată: pădure deasă pe coasta Malabar și în Assam (NE), junglă în piemontul himalayan, savană în C. Bengal, stepe cu plante xerofite, deșert (în NV). Faună deosebit de bogată, ocrotită într-o importantă rețea de zone. Variate resurse minerale. În 1994, pe terit. I. se exploatau: huilă (254,4 mil. t, locul 4 pe glob; c. 100 miliarde t rezerve), lignit și cărbune brun (19,3 mil. t), min. de fier (60,7 mil. t, locul 5 pe glob; peste 20 miliarde t rezerve), mangan (1,8 mil. t), cupru, plumb, zinc, magneziu, tungsten, uraniu (200 t), bauxită (5 mil. t), cromite (1,1 mil. t), sare (11 mil. t), fosfați naturali, ilmenit, cianit, grafit, azbest, dolomită, mică, gips (1,9 mil. t) ș.a. Expl. forestiere (bambus, teck, santal – 282,4 mil. m³ lemn). Ind. prelucrătoare, foarte diversificată (împreună cu ind. minieră realizează aproape 1/3 din PNB), plasează I. între primele 10-12 state ale lumii (1994): energie electrică (350.5 miliarde kWh, locul 9 pe glob), cocs metalurgic (10,74 mil. t), fontă și feroaliaje (13 mil. t, locul 8 pe glob), oțel (13,9 mil. t), plumb, cupru rafinat, zinc, cadmiu, cositor, aluminiu (480,8 mii t), locomotive și vagoane, utilaj energetic (motoare electrice, transformatoare), nave, avioane, biciclete (8,9 mil. buc.) și motociclete (2,2 mil. buc.), autoturisme (238,2 mii buc., 1994) și vehicule utilitare (141,6 mii buc, 1992), aparate radio, televizoare (1,19 mil. buc., 1992), mașini de scris și de cusut, tractoare, îngrășăminte chimice (114 mil. 4), derivate petroliere, coloranți, mase plastice și rășini sintetice, acid azotic, clorhidric și sulfuric, amoniac și sulfat de amoniu, sodă caustică, cauciuc sintetic, anvelope, hârtie (2,7 mil. t) și celuloză, fire și fibre artificiale și sintetice, ciment (63 mil. t, locul 5 pe glob), fire și țesături de bumbac și lână, țesături de iută și mătase, confecții, cherestea, pielărie și încălț., produse alim. (zahăr 10 mil. t, locul 2 pe glob, ulei, ceai, conserve, produse lactate, unt, locul 2 pe glob, carne 4,12 mil. t, locul 7 pe glob, bere, țigarete); ind. cinematografică (910 filme de lung metraj, 1991, locul 2 în lume); artizanat. Terenurile agricole ocupă 55,1% din supr. țării (cele arabile c. 50%); irigații pe 43 mil. ha teren. Agricultura concentrează peste 60% din populația activă și contribuie cu c. 1/3 la PNB. I. este al treilea mare producător de cereale din lume (211,52 mil. t 1992; c. 10% din producția mondială). În 1994, se cultivau grâu (65,2 mil. t, locul 3 pe glob), porumb (10,5 mil. t, locul 7 pe glob), orez (117,6 mil t., locul 2 pe glob), mie (11,7 mil t, locul 1 pe glob, peste 1/3 din producția mondială), sorg (12,5 mil. t, locul 2 pe glob), orz, precum și cartofi (16,32 mil. t, locul 6 pe glob), semințe de in (locul 2 pe glob), fibre de cânepă (locul 1 pe glob), rapiță (5,4 mil t, locul 2 pe glob), ricin (locul 1 pe glob), soia, floarea-soarelui ș.a. În același an, dintre culturile tropicale se cultivau: trestie de zahăr (260 mil. t, locul 2 pe glob), semințe și fibre de bumbac (2,26 mil. t, locul 3 pe glob), ceai (737 mii t, locul 1 pe glob), cafea (170 mii t, locul 7 pe glob), manioc, batate, arbori pentru cauciuc natural (locul 4 pe glob), arahide (7,9 mil. t, locul 1 pe glob), iută (1,62 mil. t, locul 1 pe glob), chenaf, tutun (580 mii t, locul 3 pe glob), susan (locul 1 pe glob), năut (4,23 mil. t, locul 1 pe glob), nuci de cocos (6,3 mil. t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob). Mare producătoare de legume: fasole uscată (4 mil. t, locul 2 pe glob) și verde, linte (locul 1 pe glob), tomate (5 mil. t, locul 5 pe glob), usturoi (locul 2 pe glob), ceapă (3,35 mil. t), conopidă (locul 2 pe glob), varză. Unul dintre marii producători mondiali de fructe: mere (1,24 mil. t), nuci de acaju, papaya (locul 3 pe glob), banane (locul 2 pe glob), citrice, în special portocale și lămâi (602 mii t, locul 6 pe glob), ananas, mango (9,5 mil t, locul 1 pe glob), viță de vie (750 mii t struguri), castane. Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (192,9, locul 1 pe glob), bubaline (78,8, locul 1 pe glob), caprine (44,8, locul 5 pe glob), cabaline (0,99), asini (1,6), cămile (1,5, locul 3 pe glob), porcine. Sericicultură. Apicultură (51 mii t miere, 1994, locul 6 pe glob). Vânătoare. Pescuit intens (c. 2,5 mil. t pește/an). C. f. (1990): 62 mii km (din care 8,2 mii km linii electrificate). Căi navigabile interne: 3,7 mil. km. Flota comercială: 6,62 mil. t. r. b. (1994). Turism dezvoltat: 2,2 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: orașe bogate în monumente (palate, temple, moschei, cetăți și alte construcții vechi, iar în unele și edificii coloniale și moderne), între care Delhi, Bombay, Agra (renumitul Taj-Mahal), Madras, Jaipur, Hyderābād, Ahmedabad, Varanasi ș.a. Stațiuni climaterice (Simla și Darjeeling, ambele în Himalaya, Mount Abu în M-ții Arravalli) și balneoclimaterice (pe țărmul G. Bengal – Puri și ale Arabiei – în apropiere de Bombay); parcurile naționale și rezervațiile naturale, unele renumite pentru vânătoare și pescuit. Moneda: 1 rupee (rupie) = 100 paisas. Export: produse textile din bumbac și iută, conf., produse agricole (ceai, cafea, fructe, tutun), pește și produse din pește, diamante, perle, pietre prețioase și semiprețioase, produse chimice, mașini și utilaje ind., min. de fier, oțel, piei, covoare, furaje ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, petrol și derivate petroliere, fontă și oțel, produse alim. și chimice, hârtie, min. de cupru, produse semifabricate ș.a. – Istoric. Locuit încă din Paleolitic pe valea fluviului Ind – de la care derivă denumirea țării (mărturie stau culturile Mohenjo-Daro și Harappa), parte de N a I. a fost invadată, spre mijlocul milen. 2 î. Hr., de arieni, populație indo-europeană care a introdus sistemul celor patru caste, limba vedică și brahmanismul. Tot în această perioadă a fost elaborat cel mai vechi monument de literatură „Rig-Veda”. Pe măsura declinului castei brahmanilor (clerul), s-a afirmat o nouă religie, întemeiată de Buddha Sakya Muni (560-480 î. Hr.). În sec. 6 î. Hr., NV peninsulei s-a aflat sub dominație persană. Alexandru cel Mare a efectuat o expediție în valea Indului (327-326 î. Hr.). Spre sfârșitul sec. 4 î. Hr. s-a constituit în aria dintre Ind și Gange, un mare stat, condus de dinastia Maurya, al cărui fondator a fost Chandragupta, și a ajuns la apogeu sub Ašoka (c. 273-232 î. Hr.), zelos propagator al budismului, care a devenit cea mai importantă religie în I. (sec. 3 î. Hr.-6 d. Hr.). Implantările grecești în zona de NV a I. au fost spulberate de invazia sciților, originari din Asia Centrală. În sec. 1 d. Hr., Imperiul Kușanilor, cu centrul în Afghanistan, ocupă Punjabul, apoi, sub Kanișka, întreaga Indie septentrională. De la începutul sec. 4, statul Magadha (bazinul Gangelui) cunoaște o perioadă de expansiune și mare progres cultural sub dinastia Gupta, întemeiată de Chandragupta I (c. 320-335). Invazia hunilor heftaliți (sec. 6) a pus capăt acestei perioade de avânt cultural. La începutul sec. 7, regele Harșa din Kanuaj și-a extins stăpânirea asupra N Indiei, punând bazele unui imperiu în care artele și literele au cunoscut din nou o mare înflorire. După moartea sa, imperiul s-a dezmembrat. Fărâmițarea politică din sec. 10-15 a concis cu pătrunderea și răspândirea islamului. Perioada 1206-1526 este dominată pe plan politic, în N, de Sultanatul din Delhi, în S, de statul Uijayanagar, iar pe plan artistic de debutul artei indo-musulmane (sinteză a tradițiilor indiană și iraniană). În anii 1398-1399, Timur Lenk a invadat Punjabul. În 1498, navigatorul portughez Vasco da Gama atinge coasta Malabar, portughezii punând stăpânire pe o mare parte a coastei de V. Sub conducerea lui Babur, un mongol descendent al lui Timur Lenk, s-au pus bazele Imperiului Marilor Moghuli (1526-1858), cu capitala la Agra și, ulterior, la Delhi, consolidat sub domnia lui Akbar (1556-1605), susținător al hinduismului. Perioada este caracterizată de o înflorire fără precedent a artelor. În 1600 este înființată Compania britanică a Indiilor Orientale, iar în 1664, Compania franceză a Indiilor Orientale. După încercările de implantare și expansiune ale portughezilor (Goa, Damān și Diu) și olandezilor (Kochi), care au creat mici colonii. I. a fost disputată între Franța (Pondichéry, Chandernagor) și Marea Britanie (Bombay, Calcutta, Madras), care reușește, în cele din urmă, începând din 1763, în urma Războiului de 7 Ani, să-și extindă stăpânirea asupra întregii I. Dominația britanică a contribuit la progresul și occidentalizarea I., dar, prin caracterul ei brutal, a provocat proteste și răscoale, dintre care cea mai importantă a fost Răscoala șipailor (1857-1859), reprimată sângeros. Pentru a face față nemulțumirilor, autoritățile britanice au declarat I. colonie a Coroanei (1858), condusă de un vicerege. Mișcarea de emancipare națională a înregistrat însemnate progrese, grație constituirii partidelor: Congresul Național Indian (1885) și Liga Musulmană (1906). După Primul Război Mondial, sub conducerea liderilor Congresului Național Indian, Mahatma Gandhi și Jawaharlal Nehru, mișcarea anticolonialistă s-a intensificat și diversificat (rezistență pasivă, boicotul produselor britanice etc.). Sub presiunea acestei mișcări, în 1935, britanicii au promulgat o Constituție (India Act) care acorda o oarecare autonomie; ulterior, Marea Britanie a fost constrânsă să admită independența I. (15 aug. 1947), pe care a divizat-o, însă, pe criterii confesionale, în dominioanele: Uniunea indiană, locuită de hinduși, și Pakistan, locuită de musulmani (Kashmirul devenind o sursă de tensiuni continue între cele două state). La 26 ian. 1950, I. s-a proclamat republică federală, rămânând membră a Commonwealth-ului. În anii confruntării dintre cele două blocuri militare (N.A.T.O.și Tratatul de la Varșovia), I. a fost unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării de nealiniere. În 1961 au fost incluse în statul indian coloniile portugheze Goa, Damān și Diu, iar în 1975 a fost inclus și fostul regat Sikkim. Aflat timp îndelungat la putere (din 1947, cu întreruperi, 1977-1980, 1989-1991), Congresul Național Indian, prin liderii săi, J. Nehru și fiica acestuia, Indira Gandhi, a reușit să facă din I. o țară democratică, datorită bunei funcționări a instituțiilor statului, în ciuda existenței unui mozaic de limbi și dialecte (peste 200) și a rivalității dintre confesiunea hindusă (majoritară) și cea musulmană, și a decalajelor economice dintre reg. Deși potențialul economic al țării a progresat masiv, un mare număr de locuitori trăiesc în condiții materiale precare. Situația I. a fost agravată în interior de acțiunile separatiștilor sikh (care au asasinat-o pe Indira Gandhi), iar în exterior de conflictul cu China (1956, 1959, 1962), care a îmbrăcat forma unor războaie de frontieră, și cu Pakistanul (1947-1948, 1965, 1971), pentru stăpânirea Kashmir-ului. Asasinarea fiului Indirei, Rajiv Gandhi (1991), prim-min. (1984-1989), de către separatiștii tamili, a relevat amploarea mișcărilor subversive, dar nu a destabilizat regimul democratic, care nu a putut eradica însă corupția. Anii ’80-’90 au fost marcați de tensionarea treptată a vieții interne. Mișcări insurecționale, teroriste locale, cu tendințe secesioniste, s-au manifestat în Punjab, Assam, Jammu și Kashmir. În urma alegerilor parlamentare din 1993, 1996 și 1998, partidul Congresul Național Indian și-a pierdut supremația în defavoarea partidului de dreapta, Bharatiya Janata. În 1998, I. a realizat mai multe experiențe nucleare prin care și-a confirmat statutul de țară deținătoare a armei nucleare. Acțiunea a provocat repica imediată a Pakistanului și dezaprobarea din partea opiniei publice internaționale. Republică prezidențială potrivit Constituției din 26 ian. 1950. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral compus din Consiliul Statelor și Camera Poporului, iar cea executivă, de președinte și un guvern condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. V. Hindustan.

SUPUS³, -Ă, supuși, -se, s. m. și f. (Urmat de un calificativ arătînd statul în discuție) Persoană aparținînd prin cetățenie unui anumit stat; persoană aflată sub o protecție specială de ordin juridic a unui stat (fără a fi cetățean cu depline drepturi). Concurăm la licitația fabricii de metalurgie. Era proprietatea unui supus francez. CAMIL PETRESCU, U. N. 48. Poartă un nume polon și supus austriac. BĂLCESCU, la GHICA, A. 413. ♦ (Învechit, mai ales la pl.) Locuitorii unei țări depinzînd de o autoritate centrală, de un stîpînitor, de un suveran. Rareori supușii țării înălțat-au ruga lor Fără să-mi aplec urechea. EFTIMIU, Î. 10. Cum văd eu, d-ta prea intri în voia supușilor. CREANGĂ, P. 230. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăția, am fost silit... să-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7.

LOCUIRE. Subst. Locuire, domiciliere. Conviețuire, coabitare (jur.). Stabilire, instalare, oploșire (rar). Găzduire, adăpostire, adăpost, aciuare; închiriere; abitație (jur.). Locuință, domiciliu, adăpost, casă, acioală (rar), aciuaș (rar), sălaș (pop.) Domiciliu permanent, domiciliu temporar, cvartir (reg.). Adresă. Locuitor, locatar, chiriaș, subchiriaș, sublocatar. Gazdă, găzdaș (reg.), găzdoaie (înv. și reg.), amfitrion (livr.), stăpînul (stăpîna) casei. Adj. Domiciliar. Găzduit, adăpostit, oploșit, pripășit. Locuibil; locuit. Vb. A locui, a domicilia, a-și avea domiciliul, a fi stabilit (undeva), a sta, a ședea, a sălășlui (pop.). A locui împreună (laolaltă), a coabita (jur.), a conviețui. A se stabili (undeva), a se instala (undeva). A trage în (la) gazdă, a se așeza în gazdă, a rămîne în gazdă, a ședea (a sta) în gazdă, a găzdui; a lua cu chirie, a închiria, a ședea (a sta) cu chirie; a se adăposti, a-și găsi adăpost, a se aciola (rar), a se aciua, a se oploși, a se pripăși. A primi în gazdă, a găzdui, a sălășlui (pop.); a da cu chirie, a închiria, a subînchiria, a adăposti, a da adăpost, a oploși, a pripăși. V. construcție, existență, încăpere, locuință, locuitor.

vietnamez, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Vietnamului sau este originară de acolo; (la pl. m.) popor (de religie budistă și catolică) care s-a format, care locuiește în Vietnam; locuitorii Vietnamului. 2 adj. Care aparține Vietnamului sau vietnamezilor, care se referă la Vietnam sau la vietnamezi; care este originar din Vietnam. ♦ (subst. f.) Limba (din familia austro-asiatică) vorbită de vietnamezi. • sil. vi-et-. pl. -i, -e. /nm. pr. (stat în Asia de S-E) Vietnam + -ez.

CERCA, cerc, vb. I. (Unele sensuri se confundă cu sensurile lui încerca) 1. Tranz. A supune unei cercetări, a cerceta cu de-amănuntul, a examina, a scruta, a căuta să afli, a iscodi. Prin straturile bogate erau așezate oale cu flori. Le cerca să vadă dacă-s bine așezate. SADOVEANU, O. IV 222. Unul din ei, pleșuv și uscat, veni să-i cerce pulsul. EMINESCU, N. 79. Oamenii cercăm: Care-s cu păcate, Care-s cu dreptate. TEODORESCU, P. P. 92. Ș-apucat-o la cercat, La cercat și la mustrat. TEODORESCU, P. P. 152. 2. Tranz. A-și da osteneala, a se strădui, a se sili, a se trudi să..., a face sforțări să..., a căuta să...; a încerca. Se strînse grămadă pe rogojina tare, cercînd s-adoarmă. DUNĂREANU, CH. 8. Unii oameni... nu se astîmpără... măcar că au pățit multe, tot cearcă în pădurea lui, să vadă nu-l vor putea găbui cumva? CREANGĂ, P. 218. Ea cerca a surîde. EMINESCU, N. 76. În zadar cearcă ei să ridice Un zid. ALECSANDRI, P. A. 99. ◊ Refl. Oricum se cerca bietul om să-și scoată carul din imală, nu putea nici într-un feli. SBIERA, P. 199. Biata fată... se cercă să zică și ea ceva, dară împăratul îi tăie cuvîntul. ISPIRESCU, L. 23. Ei se tot cerca, Zidul că-ndrepta. TEODORESCU, P. P. 462. ◊ Absol. A face o încercare, a proba, a căuta. Bine, răspunse zmeul, cearcă, și vom vedea ce voinic ești. SBIERA, P. 134. Un părău cu apă rece, Cine bea, de dor îi trece: Am cercat și am beut, Și de dor nu mi-a trecut. HODOȘ, P. P. 216. ◊ (Urmat de «de», «doară», «dacă») S-au vorbit vro trei copii S-apuce-n codrul de tei, Să cerce de-s voinicei. ALECSANDRI, P. P. 289. 3. Tranz. (Popular) A proba, a căuta să vezi dacă (ceva) e bun, valoros, potrivit etc.; a încerca. Cercară toate femeile condurul, și la nici una nu se potrivi. ISPIRESCU, L. 187. Să-mi mai cerc astă rugină [de pușcă]. ALECSANDRI, P. A. 56. Iar cînd a-nsera de noapte, Să mai cerc durda ce poate. ALECSANDRI, P. P. 256. Cînd eram de optsprezece [ani], Cercam vinul dacă-i rece. ALECSANDRI, P. P. 234. 4. Tranz. (învechit și popular) A căuta. Avea doi ochi de brebenei, Să mori cercînd viață-n ei. COȘBUC, P. II 226. Ileana... era o fată cît să-i cerci părechea, de frumoasă ce era. RETEGANUL, P. I 51. După aceea s-au luat ei iarăși la cercat drumul, că doară ar nemeri acasă. SBIERA, P. 68. Cercam un vad Să ies la lumea largă. EMINESCU, O. I 92. Astfel odinioară Teucru, eroul Salaminei, cerca pe luciul mărilor, cu frații săi de vitejie, o patrie mai ferice. ODOBESCU, S. I 252. 5. Intranz. (Uneori construit cu conj. «de» sau «doară») A întreba, a se informa, a se interesa. Nu știu, dragul meu, fără (însă), fiindc-ai bătut atîta amar de cale, o să cerc doară vor ști supușii mei. RETEGANUL, P. V 65. Eu pe-un fir de romăniță Voi cerca de mă iubești. EMINESCU, O. I 55. Dă-i vin cît a putea bea, Da de bani nu te-ngrija; Da nici de vin nu cerca, Că de-a trece, ți-oi mai, da. BIBICESCU, P. P. 295. 6. Tranz. (Învechit) A supune la grele încercări. Tăbărî, trimițînd cete în toate părțile, care mai mult de opt zile cercară țara, arzînd orașele, hrăpind bucatele, robind pe locuitori. BĂLCESCU, O. II 163. ♦ (Cu schimbarea construcției) A fi supus la..., a suferi, a încerca.Trei groaznice focuri a cercat acest oraș. NEGRUZZI, S. I 70. 7. Tranz. A vizita, a frecventa. Poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urit a sta între noi, de ne cerca ușa des. CREANGĂ, A. 98. 8. Intranz. A reveni; a da tîrcoale. Lupul cearcă șapte ani de-a rîndul unde a mîncat o dată oaia. POP. 9. Tranz. unipers. (Despre stări sufletești, dureri fizice etc.) A se ivi, a fi cuprins de... Și tot îl cerca amintirea cu Lipovanul. SADOVEANU, P. S. 20. Și astăzi încă, din această pricină, mă cearcă păreri de rău. SADOVEANU, P. S. 44. De cîtva timp îl cerca în răstimpuri un junghi în piept. VLAHUȚĂ, N. 14.

țară sf [At: PSALT. HUR. 75^r/4 / V: (înv) țea~ (Pl: țeri, țere) / Pl: țări, (înv) țari, (reg; art) țărele, țarele / G-D: (înv) țăriei / E: ml terra] 1 (Îrg) Suprafața globului pământesc Si: pământ. 2 (Îrg; prc) Uscat. 3 (Înv) Țarină¹ (1). 4 (Înv) Sol³ (1). 5 Porțiune relativ omogenă din cuprinsul învelișului geografic, căreia îi sunt specifice anumite caracteristici (etnice, etnografice, de relief, de climă, ape, resurse economice etc.) Si: regiune, ținut¹ (20), zonă, (înv) oblastie. 6 Întindere de pământ (delimitată) pe care se exercită o anumită autoritate Si: teritoriu. 7 Denumire generică a unor regiuni în care s-a păstrat multă vreme organizarea social-politică dezvoltată din instituția obștii sătești Si: ocol. 8 (În graiul locuitorilor de la munte; îoc munte, deal) Șes. 9 (În graiul locuitorilor de la munte; îoc pădure, codru) Loc deschis. 10 (În graiul ciobanilor) Locul unde ciobanii de la munte își au casele, familiile și gospodăriile lor stabile. 11 Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat. 12 (Pex) Stat. 13 (Îvp; art) Parte componentă în denumirea unor state sau ținuturi ~ra Ardealului, ~ra de Sus. 14 Provincie în vechea organizare politică și administrativă a României. 15 (În basme; îs) ~ra nimănui Țară (11) fără stăpân. 16 (Îas) Spațiu, neocupat de armate, între două fronturi de luptă. 17 (Srg) Drum de ~ sau drumul țării Șosea națională. 18 (Îs) ~ra lui Cremene (sau a lui Han-Tătar, a lui Papură-Vodă) Loc fără stăpân, unde fiecare face ce vrea, fără să dea nimănui socoteală. 19 (Îs) ~ra lui Papură-Vodă Loc în care e sărăcie mare. 20 (Îs) ~ra lui Papuc Loc în care domnește hoția și jaful. 21 (Îe) ~ra e largă! Ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. 22 (Îe) La colț (sau la capăt) de ~ și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de ~ Într-un loc prielnic, comod și ferit de primejdii. 23 (Îe) Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări Foarte departe. 24 (Îe) A pune ~ra la cale A conduce o țară. 25 (Pex; îae) A îndruma o afacere. 26 (Gmț; îae) A discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară. 27 (Gmț; pex; îae) A sporovăi. 28 (Îe) A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în ~ A i se duce cuiva vestea Si: a ajunge de pomină. 29 (Îe) A plăti (cât) un colț (sau, reg un corn) de ~ A valora foarte mult. 30 (Fam; îe) Te joci cu ~ra-n bumbi? Formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. 31 (Îe) A nu mai avea ~ cu (cineva) A nu mai avea trai liniștit cu cineva. 32 (Îe) A sta prost (sau rău) cu ~ra A nu avea bani. 33 (Pop; îe) A se duce (sau a pleca)-n ~ (sau în țări, în lume și în țări) A se duce în lumea largă. 34 (Îe) A cutreiera ~ra în lung și-n lat A călători foarte mult. 35 (Reg; îc) ~-lungă Persoană care se ocupă de mai multe lucruri deodată și nu termină nici unul. 36 (Îe) Atâta pagubă în ~ra Moldovei Se zice pentru a arăta că ceva este lipsit de importanță. 37 (Reg) Nume dat României înainte de primul război mondial de către românii din Transilvania. 38 (Înv) Așezare statornică întemeiată într-o regiune nelocuită. 39 (Adesea determinat printr-un aps) Locul în care s-a născut sau trăiește cineva Si: patrie, (îvp) moșie¹. 40 (Îs) ~ mamă (sau mumă) Țara din care s-a desprins o altă țară (o provincie etc.), care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, de cultură etc. Si: patrie mamă. 41 (d. oameni, animale, bunuri etc. înv; îla) De ~ Indigen. 42 (Bot; reg; îs) Bostan (sau lobeniță) de ~ Dovleac (Cucurbita pepo). 43 (Bot; reg; îas) Dovleac (Cucurbita maxima). 44 (Îs) Pere de ~ Nume dat unei varietăți de pere nedefinite mai îndeaproape. 45 (Îs) Prune de ~ Nume dat unei varietăți de prune nedefinite mai îndeaproape. 46 Locuitorii unei țări (11) Si: popor, (îvp) norod¹, obște. 47 (Pex) Mulțime de oameni Si: lume. 48 (Îe) A afla târgul și ~ra A afla toată lumea. 49 (Îe) A se pune cu ~ra A intra în conflict cu toată lumea. 50 (Trs) Felul de a fi al unui om. 51 (Îe) Nu e ~ caldă Se spune despre un om care nu e vrednic de încredere. 52 (Fam) Termen cu care cineva se adresează unei persoane. 53 (Înv) Țărănime. 54 (Înv) Armată alcătuită din țărani. 55 (Înv; pex; csc) Oșteni proveniți din țărani. 56-57 (Îoc de oraș; îljv) De sau (de la) ~ Care trăiește sau care se află la sat. 58-59 (Îal) Specific satului. 60 (Îs) Drum de ~ Cale de importanță locală care leagă mai multe comune sau sate. 61 (Îla) (De) la ~ (De) la sat. 62 (Reg; îcs) De-a ~a Numele unui joc de copii, ce se desfășoară între două grupuri ai căror participanți, așezați în două șiruri față în față, se țin strâns de mână, membrii fiecărui grup încercând, pe rând, să rupă lanțul advers pentru a câștiga prizonieri în favoarea propriului grup. 63 (Reg; îacs) Șotron. 64 Locul unde stă fiecare jucător din echipa „la bătaie” la jocul de oină. 65 (art) Melodie după care se execută țara. 66 (art) Joc de brâu nedefinit mai îndeaproape. corectat(ă)

căpătîi (căpătîie), s. n. – 1. Parte a patului pe care se pune capul. – 2. Cămin, și, prin extindere, situație, stare socială. – 3. Cuzinet; lagăr, palier. – 4. Pană; ic. – 5. Capăt, sfîrșit. – 6. Bucată, fragment, crîmpei. – Mr. căpitîńu, căpitińu, megl. căpitǫń. Lat. capĭtāneum „capital” (Pușcariu 274; REW 1633; DAR); cf. it. capitagna (rov. kapetano) și der. neol. căpitan. – Der. căpătier, s. m. (în Mold., în epoca Regulamentului Organic, locuitori săraci, care în drept nu aveau loc de căpătîi, și prin urmare nu aveau obligații fiscale); căpătui, vb. (a căsători; a înzestra, a dota; a găzdui), format cu suf. verbal -ui (Pușcariu, Dacor., II, 595; REW 1634 consideră „șocantă” der., dar motivele nu ni se par evidente; în plus, este posibil și ca forma căpătuiesc să fie numai o formă analogică de la căpătîiesc, cum sugerează DAR); căpătuială, s. f. (situație; căsătorie).

vecin m. 1. cel ce stă, cel ce locuește lângă altul: are vecini buni; 2. șerb, în Moldova (numit în Muntenia rumân): piară orice proclet, țăran, vecin, stăpân! AL. ridică de prin sate toți vecinii cu gloata OD. [Lat. VECINUS; sensul 2 revine la «(țăran) vecin», adică pământean, lit. locuitor învecinat (sens deja familiar latinității medievale)]. ║ a. învecinat: țările vecine.

Lidia Prenume feminin modern și frecvent astăzi, Lídia reproduce gr. Lydía atestat la Sofocle, în Trahinienele, dar mult mai frecvent în epoca creștină. Desemnînd inițial originea locală a purtătoarei, de obicei sclavă sau hetairă, numele personal își păstrează și astăzi semnificația clară pentru cunoscătorii istoriei vechi, întrucît este identic cu numele unui stat sclavagist din vestul Asiei Mici, Lydía, ocupat de perși în 547 – 546 î.e.n. Toponimul gr. Lydía, necunoscut la Homer, care numește această regiune Meonia (la alți autori Maionia), reproduce lidianul Luda (ludi erau numiți de către asirienii din vremea lui Asurbanipal, locuitorii Lidiei); cum însă această limbă este foarte puțin cunoscută (au fost descoperite doar 51 de texte, dintre care numai 3 sînt bilingve) numele rămîne obscur, fiind imposibile chiar și obișnuitele presupuneri. Redat în latină prin Lýdia și purtat de o creștină din Macedonia, amintită în N.T., numele devine calendaristic și se răspîndește în Europa. Împrumut pe cale cultă din onomastica apuseană, rom. Lídia reproduce accentuarea latină și este identic cu formele din italiană, franceză, germană, rusă etc.

birman, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Birmaniei sau care este originară de acolo; birmanez; (la pl. m.) popor de rasă mongoloidă, care s-a format, care locuiește în Birmania; locuitorii Birmaniei. 2 adj. Care aparține Birmaniei sau birmanilor, care se referă la Birmania sau la birmani; care este originar din Birmania; birmanez. ♦ (subst.f.) Limba din familia sino-tibetană, ramura tibeto-birmană, vorbită de birmani. • pl. -i, -e. /<fr. birman; cf. nm. pr. Birmania, stat în Asia.

PALESTINA, regiune istorică în Orientul Apropiat, cuprinsă între M. Mediterană și deșertul Siriei. Locuită din Paleoliticul inferior, a fost ocupată de cananeeni (milen. 3 î. Hr.), care au dezvoltat primele așezări urbane fortificate (Hazor, Ierusalim, Jaffa, Gaza). Sub dominație egipteană (3000-1200 î. Hr.), a fost invadată în 1170, de popoarele mării (filisteni), ocupând litoralul P.; pe restul teritoriului triburile vechilor evrei au constituit (sec. 11) Regatul Israelito-Iudeu, care, la începutul sec. 10 î. Hr., s-a scindat în două regate: Israel (cucerit în 722 î. Hr. de Asiria) și Iudeea (cucerită în 587 î.Hr de Babilon). P. a fost ocupată succesiv de perși (sec. 4 î. Hr.), macedoneni (făcând apoi parte din Regatul Elenistic al Seleucizilor, sec. 4-1 î. Hr.), romani (63 î. Hr.), Bizanț (din 395 d. Hr.), arabi (638), turcii selgiucizi (sec. 11), cruciați (1099-1187) și de sultanii egipteni (Saladin ocupă Ierusalimul, 1187). Între 1516 și 1917 a făcut parte din Imp. Otoman. Ocupată de trupele britanice (1917), P. a fost, între 1920 și 1947, teritoriu sub mandat britanic. Proclamarea statului Israel (14 mai 1948) a determinat acutizarea chestiunii palestiniene. La 29 nov. 1947, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o rezoluție prin care s-a stipulat crearea pe terit. P. a două state – arab și israelian. Orașul Ierusalim urma să devină o unitate administrativă autonomă sub conducerea O.N.U. Războiul din anii 1948-1949, declanșat împotriva Israelului de către statele arabe vecine, s-a încheiat cu victoria Israelului și ruperea de către acesta a unei mari părți din terit. P.; Iordania ocupă malul stâng al fl. Iordan, iar Egiptul reg. Gaza. Forțele armate ale Israelului au izgonit de pe terit. ocupat al P. c. 900 000 de palestinieni, care și-au găsit adăpost în statele arabe vecine, creându-se astfel problema refugiaților palestinieni. În cursul celui de-al treilea război arabo-israelian (iun. 1967), Israelul a ocupat în întregime terit. P., care fusese sub mandat, precum și alte terit. arabe (pen. Sinai, malul vestic al Iordanului, Ierusalimul vechi și zona Înălțimilor Golan). În aceste condiții numărul refugiaților a atins cifra de două milioane de oameni. În 1964, în Ierusalimul de Est, este creată Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care-și propune crearea unui stat arab palestinian pe terit. fostei Palestine, inițiind în deceniile următoare acțiuni armate și acte teroriste împotriva autorităților și populației israeliene, inclusiv mișcarea de rezistență din terit. arabe ocupate de Israel (Intifada). În 1988, la sesiunea Consiliului Național al P. – organul suprem al O.E.P., este proclamată crearea statului independent P. La 13 sept. 1993 este încheiat la Washington acordul dintre Yitzhak Rabin, prim-ministru al Israelului, și Yasser Arafat, președintele O.E.P., care prevedea recunoașterea reciprocă, urmat, la 4 mai 1994, de semnarea la Cairo a acordului privind autonomia provizorie palestiniană din Gaza (362 km² cu 800 000 locuitori) și din zona orașului Ierihon, ca parte a Cisiordaniei (5600 km², cu 1,1 mil. locuitori); în urma alegerilor din P., liderul O.E.P., Yasser Arafat este ales președinte al „Autorității palestiniene”. În pofida eforturilor de detensionare a relațiilor dintre israelieni și palestinieni, situația în zonă se menține extrem de încordată, din cauza repetatelor și sângeroaselor acțiuni teroriste sinucigașe, urmate de acțiunile de represalii ale trupelor israeliene. În acest context, Yasser Arafat l-a numit (19 mart. 2003) pe Mahmud Abbas în calitate de prim-ministru, care în mai 2003 a avut două runde de convorbiri cu prim-ministrul israelian Ariel Sharon (cu rezultate nesemnificative), în spiritul „Foii de parcurs” (acceptată în totalitate de „Autoritate palestiniană”, dar cu unele rezerve de Israel) propuse de S.U.A., Rusia, Uniunea Europeană și O.N.U. în vederea creării condițiilor de constituire în cursul anului 2005 a statului palestinian. La începutul lunii iun. 2003, la Aqaba (Iordania) a avut loc o întâlnire între președintele S.U.A., George W. Bush, și prim-miniștrii israelian și palestinian. La 6 sept. 2003 Mahmud Abbas a fost nevoit să-și prezinte demisia în condițiile noilor deteriorări ale relațiilor dintre israelieni și palestinieni; în locul său a fost numit A. Qorei. V. Israel; Iordania.

rege, regi, s.m. – Suveran, monarh. ♦ (onom.) Regele, porecla unui locuitor din Moisei, fin al Regelui Mihai: „Cu actul nr. 1.559 din 30 aprilie 1947, se arată că în registrul de născuți Matricol botezați, la rubrica Observații, înregistrarea cerută a numelui Mihai s-a făcut în fața reprezentantului Majestății Sale Regele Mihai I al României, ca nănaș. Ofițerului de stare civilă i se va cere corectarea numelui în Teodor Mihai. Este vorba de fiul lui Coman Gheorghe Ceapă (Cârznic), născut la 18 ianuarie 1947. Copilul este al 20-lea născut în familie și al 13-lea în viață. S-a prezentat prefectul județului, Nicolae Vancea și Anderco Iulia, ambii fii ai Borșei. De atunci, cel botezat este poreclit Regele” (Coman, 2004: 25). ♦ (top.) Grădina Regelui (Grădina Crăiască), o poiană mărginită cu arbori seculari de larice, situată în apropiere de Cavnic, în partea de est, sub Hija. Rezervație naturală. Copacii au fost plantați în anul 1736, cu ocazia redeschiderii minei Roata. În prezent, au mai rămas 24 de exemplare din coniferi, având fiecare o circumferință de circa 2 m. La plantarea arborilor a asistat și principele Reiner. Din acest motiv zona a primit numele de Poiana / Grădina Regelui. – Lat. rex, regis (Scriban, DEX, MDA).

IERUSALIM (JERUSALEM; ebraică: YERUSHALAYIM; arabă: AL-QUDS), oraș în partea central-estică a statului Israel, capitala țării, situată într-o zonă de podiș deșertic, la 25 km V de țărmul Mării Moarte; 578,8 mii loc. (1995). Important centru industrial, comercial, de transport, cultural și turistic al țării. Nod de comunicații. Ind. de prelucr. a metalelor și diamantelor, electrotehnică, textilă, chimico-farmaceutică, sticlăriei, pielăriei și încălțămintei, poligrafică, alim. Produse meșteșugărești. Universitate ebraică (1925). Muzee. Oraș sfânt pentru creștini, evrei și musulmani. Monumente: vestigiile arheologice ale Templului lui Solomon (sec. 10 î. Hr.); Biserica Sf. Mormânt (sec. 4, cu adăugiri din sec. 12); Mormântul lui David, deasupra căruia a fost construită o moschee în 1452 (refăcută în sec. 16); centura de ziduri, cu opt porți (Poarta Damascului, 1537, Poarta Nouă, Poarta Jaffei, Poarta Sionului, Poarta Gunoaielor, Poarta Aurită, Poarta Leilor, Poarta lui Irod), care înconjură orașul vechi, refăcută de turcii otomani în 1542, cu renumitul Zid al plângerii (sau Zidul de Vest); Grădina Ghetsimani, locul unde, potrivit tradiției, Iisus Hristos obișnuia să se retragă pentru rugăciune împreună cu discipolii săi; Via Dolorosa – drumul pe care Iisus Hristos la străbătut până la locul crucificării (pe colina Golgota), purtându-și crucea; Moscheea lui Omar/Qubbat al-Sakhra (sec. 7); Moscheea al-Aqsā (709-705); Mormântul sfintei Ana, deasupra căreia a fost construită (sec. 12) Catedrala armeană Sf. Iacob ș.a. Vechi oraș canaanean, menționat documentar pentru prima oară în sec. 19 î. Hr. I. a devenit, în timpul domniei regelui David, capitala statului iudeo-israelian (c. 1000 î. Hr.) și apoi (din 931 î. Hr.) a statului Iudeea. Cucerit și distrus de Nabucodonosor II în 587 î. Hr., I. a fost reconstruit în perioada dominației persane și seleucide, iar în 63 î. Hr. a intrat sub stăpânire romană. În jurul anului 30 (sau 33), Iisus Hristos intră în I. cu ucenicii săi, fiind întâmpinat ca Mesia de locuitorii acestuia. Tot la I., Iisus Hristos a fost prins de romani, judecat și crucificat. Centru al răscoalei antiromane a iudeilor (66-70), I. a fost distrus de Titus în anul 70 (în timpul represaliilor) și de Adrian în 135, o dată cu înăbușirea răscoalei antiromane (132-135), după care orașul a fost botezat Aelia Capitolina, stabilirea iudeilor fiind interzisă de autoritățile romane. Refăcut și dezvoltat ulterior, îndeosebi în sec. 4-5, de autoritățile bizantine, aici s-au construit numeroase lăcașuri de cult, I. devenind un important loc de pelerinaj pentru creștini. Cucerit și stăpânit de persani (614-629), iar din 638 de către arabi. Aceștia din urmă și-au menținut stăpânirea în I. până în 1099, când orașul a fost cucerit de participanții la prima Cruciadă, comandați de Godefroi de Bouillon, ce au întemeiat în această regiune o formație statală cruciată – Regatul Latin de Ierusalim. În anul 1187, după un susținut asediu, forțele musulmane comandate de sultanul Saladin au cucerit I. Reluat pentru o scurtă vreme (1229-1244) de către împăratul german cruciat Frederic II de Hohenstaufen, a căzut din nou, prin luptă, în mâna forțelor musulmane (23 aug. 1244), iar apoi în stăpânirea mamelucilor din Egipt. O dată cu marea campanie de cucerire a sultanului turc Selim I, I. a fost cucerit (30 dec. 1516) și inclus în Imp. Otoman, rămânând în componența acestuia până la Primul Război Mondial. Ocupat de trupele engleze (1917), I. a devenit centrul ad-tiv al Palestinei sub mandat britanic (1920-1948). Conform planurilor de împărțire a orașului, stabilite de O.N.U., I. urma să fie internaționalizat pentru credincioșii celor trei religii. În urma războiului arabo-israelian (1948-1949) și a acordurilor de armistițiu dintre Israel și Iordania, orașul I. a fost împărțit în două sectoare: israelian în V (Orașul Nou) și iordanian în E (Orașul vechi sau arab). La 23 ian. 1950, guvernul israelian, fără să țină seama de rezoluțiile O.N.U. privind internaționalizarea I., a hotărât mutarea capitalei Israelului de la Tel Aviv la I. (partea israeliană – Orașul Nou). În iun. 1967, trupele israeliene au ocupat sectorul iordanian (Orașul Vechi) al I., iar în iul. 1980, Parlamentul israelian a votat anexarea acestuia, întregind orașul, proclamându-l „capitală veșnică și inseparabilă” a statului Israel. Ulterior, guvernul israelian a construit noi cartiere pentru evrei în vechiul sector iordanian pe care-l cuceriseră. Statutul orașului I. constituie încă obiect de dispută între israelieni și palestinieni.

SĂLAȘ, sălașe și sălașuri, s. n. 1. Faptul de a găzdui; adăpost unde cineva capătă găzduire vremelnică. Cînd veni omul să se roage pentru sălaș, el îi zise. ISPIRESCU, L. 175. Sălaș și-au cerut, Lor sălaș le-au dat. BIBICESCU, P. P. 241. O, leliță pui păun, Mută-ți casa lîngă drum, Că m-oi face-un păunaș Ș-oi veni să-mi dai sălaș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. ◊ Fig. De aicea pîn’ la Blaj Dorul meu n-are sălaș, Nici pe paie, nici pe fîn, Numai la bădița în sîn! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. 2. Construcție rudimentară, făcută pe cîmp și folosită ca adăpost vremelnic pentru oameni și animale. Sălașul, zecile de oi, bucatele grămădite sub acoperiș – toate erau ale lui But. DUMITRIU, V. L. 53. Am un sălaș plin cu miei albi (Dinții). GOROVEI, C. 132. ♦ Stînă. Oile erau la «sălaș», adică la stînă, în munți. DUMITRIU, N. 160. 3. Locuință; casă, cămin. Mîine mergem unde am și eu sălaș bun, cu zid de piatră. SADOVEANU, O. VII 143. Tot muncești, sărman popor... Și de plins, de chin, de boli, Ți-i umplut sălașul. NECULUȚĂ, Ț. D. 41. La noi se află numai o fîntînă. În ea este sălașul unui balaur. ISPIRESCU, L. 341. ◊ Fig. Zavistia nu-și are nicăieri un sălaș mai trainic decît la mînăstire. STĂNOIU, C. I. 91. ♦ Culcuș. Nu mă pot odihni În casa – mea Și în sălașul meu. ȘEZ. XII 137. Dar tu, bade Ionaș, Tot în pene ai sălaș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460. ♦ Loc într-o gospodărie unde se adăpostesc animalele. V. grajd, staul. Trage murgu la sălaș. ȘEZ. I 10. Culcă-te... în sălaș dobitocesc. TEODORESCU, P. P. 107. 4. Așezare omenească; cătun, sat. Stau pitulate, printre stînci și păduri, numai sălașe neaoș romînești. ODOBESCU, S. III 527. ♦ Grup de familii de țigani (nomazi) sub conducerea unui vătaf. La vale, un sălaș de țigani căldărari își așezase corturile. SADOVEANU, O. VII 188. S-adaugi... două sălașe de țigani în foaia de zestre. ALECSANDRI, T. 347. 5. Locuitorii unui sălaș (4). Mi-aș sătura sălașul întreg. ISPIRESCU, L. 87. Dovezi aduce tot sălașul țigănesc. PANN, P. V. III 49. 6. (Regional) Sicriu, coșciug. Că nu-s scînduri spre sălaș, Nici nu-i pînză pe obraz. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320.

ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestie importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. ♦ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Românească, Țările de Jos. ♦ (În vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 2. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 3. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 4. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeară s. f.] – Lat. terra.

GOSPODĂRIE, gospodării, s. f. 1. Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobilă) a unui locuitor, îndeosebi a unui țăran (și a familiei sale); casă¹. ♦ Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, având buget comun și valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. 2. Activitate casnică (a gospodinei); menaj. 3. (Ieșit din uz) Unitate de producție agricolă, de prestări de servicii etc. (de stat, cooperatistă sau particulară). 4. Conducere, administrare a unui bun, a unei instituții (publice) etc.; instituție sau ansamblu de instituții care asigură această conducere, administrare. Gospodărie comunală. – Gospodar + suf. -ie.