UCRAINEANĂ s. f. (< Ucraina + suf. -ean): limbă slavă din grupul de răsărit, vorbită de locuitorii R. Ucrainene, de grupuri compacte de ucraineni din R. Bielorusă, din R. Moldova, din Kuban, din nordul Caucazului, din Altai, din Siberia, din Orientul îndepărtat și de ucrainenii așezați în Ungaria, Iugoslavia, România, Canada și S.U.A. Trăsăturile sale proprii au apărut încă din secolul al XII-lea. S-a desprins din velicorusă (din vechea rusă) după dezmembrarea statului kievean, în secolul al XIV-lea. Se caracterizează fonetic prin folosirea unui mare număr de consoane muiate și prin rolul deosebit al alternanțelor fonetice. În dezvoltarea limbii literare ucrainene există două mari perioade: a) perioada veche (între secolul al XIV-lea și al XVIII-lea inclusiv), în care baza ei a fost velicorusa (paralel, în scris, se folosea și slava bisericească, mai ales în literatura religioasă). Dezvoltarea ei a avut loc pe fondul luptei naționale de eliberare de sub stăpânirea polonezilor și a turco-tătarilor. În secolul al XVIII-lea s-a îmbogățit cu elemente din creațiile orale, din limba ucraineană vorbită și din limba poloneză; b) perioada modernă (din secolul al XIX-lea până azi), în care operele celui mai mare poet ucrainean, Taras Șevcenko, au influențat profund limba națională. U. dispune azi de trei grupuri dialectale: de nord, de sud-vest și de sud-est. Existența unor elemente lexicale ucrainene în limba română și a unor elemente lexicale române în limba ucraineană, ca urmare a conviețuirii și a vecinătății istorice dintre cele două popoare, i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență ucraineană asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii ucrainene (v. și influență).