PERSANĂ s. f. (< fr. persan): limbă iraniană veche, vorbită de perși, locuitori ai Persiei. În dezvoltarea sa a cunoscut trei perioade: vechea persană, care avea un sistem flexionar bine reprezentat și în care au fost scrise primele texte de limbă iraniană, fiind cunoscută prin inscripții cuneiforme din vremea regilor Ahemenizi (secolele VI – IV î.e.n.), cele mai importante datând din timpul lui Darius și Xerses; persana medie, care continuă vechea persană (între sec. IV î.e.n. și VIII e. n.) și stă la baza persanei moderne, fiind atestată prin inscripțiile regilor Sasanizi (din secolul al III-lea) și printr-o literatură variată; ea și-a pierdut treptat vechiul sistem flexionar în favoarea construcțiilor analitice; persana modernă (cea mai importantă dintre limbile iraniene vorbite azi), bazată pe persana medie; este limba de stat a întregului Iran, dar folosită ca limbă maternă numai de către cei peste 10 milioane de perși din acest stat (arabii având ca limbă maternă araba). Grupuri de vorbitori de limbă p. se află și în țările arabe învecinate, în republicile caucaziene și în Asia Centrală. Primele documente de limbă persană modernă datează din secolul al IX-lea. La început a fost vorbită în India de vest și în Khorasan, iar în secolele următoare s-a răspândit în răsăritul Indiei, înlocuind treptat limbile folosite acolo. Are foarte multe dialecte, care păstrează bine elemente de substrat din persana medie, dar sunt insuficient studiate. După cucerirea Persiei de către arabi, perșii au trecut la scrierea arabă, completată cu unele semne persane (încercarea acestora în 1930 de a introduce alfabetul latin n-a reușit). În fixarea normelor limbii literare persane, scriitorii din răsărit au avut un rol deosebit: în secolul al X-lea, limba literară persană a fost ilustrată prin opera marelui poet Firdusi, care a scris Cartea regilor (Șahname), o epopee istorică vestită, și prin aceea a renumitului savant Omar Khayam. Influențat puternic de arabă, vocabularul limbii p. este azi mai mult arab decât iranian. Structura fonetică și cea gramaticală a p. moderne se deosebește puțin de cea din epoca clasică (a p. medii): s-au redus vocalele de la opt la șase și s-a pierdut opoziția de cantitate; la nume și la verb s-a continuat tendința de dezvoltare a construcțiilor analitice.