SLOVACĂ s. f. (< adj. slovac,-ă, cf. fr. slovaque): limbă slavă din grupul occidental, vorbită de slovaci – locuitori ai Slovaciei, fostă componentă distinctă a R. S. Cehoslovace, azi R. Slovacă – de slovacii din unele zone care aparțin R. Ucraina și de slovacii stabiliți în România, în zona Banatului (centrul Nădlac). Este limba oficială a R. Slovace. Înrudită îndeaproape cu ceha, ea are același accent (pe prima silabă) și folosește același alfabet (latin); se deosebește de cehă mai ales prin elementele lexicale împrumutate din rusă și din limbile slave meridionale. A fost atestată în secolul al XV-lea, prin documente din timpul mișcării husite. S. literară s-a format abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe baza dialectului slovac de apus, dezvoltarea ei fiind mult îngrădită de ocupația maghiară care nu permitea folosirea ei ca limbă oficială. După 1918 – anul independenței de stat a popoarelor ceh și slovac – ea s-a dezvoltat ca limbă oficială (alături de cehă), în cadrul statului cehoslovac format atunci, cu trei grupuri dialectale distincte: cel de răsărit, cel de apus și cel de mijloc. Existența unor elemente lexicale slovace în limba română și a unor elemente lexicale române în limba slovacă (pe baza vecinătății istorice dintre cele două popoare) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a limbii slovace asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbii slovace (v. influență).