SMALȚ, smalțuri, s. n. 1. Substanță asemănătoare ca aspect și compoziție cu sticla, uneori colorată, cu care se acoperă obiectele de metal și de ceramică pentru a le face impermeabile, a le proteja sau a le înfrumuseța (v. email); p. ext. material sticlos sau obiect făcut dintr-un astfel de material. Spatarul îi ducea spata și scutierul îi ducea stema cu smalțul leului și al soarelui. SADOVEANU, D. P. 26. Mai mult ca oricînd pare pictată pe smalț. CAMIL PETRESCU, U. N. 218. La ornamentele negre de pe aripile de smalț roșu, simetrice și desenate cu o pensulă de fin miniaturist, se adăogau acum pete murdare. C. PETRESCU, A. 315. Bea vin grecesc în ulcele cu smalț. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 38. ◊ Fig. Pădure, iarna. Copaci de smalț și sticlă, de platină și fier. STANCU, C. 22. 2. Substanță albă și lucioasă care acoperă coroana dinților. Își frecă măselele, prefăcînd smalțul în făină. VORNIC, P. 203. – Variantă: smalt (MACEDONSKI, O. I 204), s. n.

SPATĂ², spate, s. f. (Învechit și arhaizant) Armă de luptă, avînd o lamă lungă, dreaptă și lată, cu două tăișuri; paloș. V. spadă. Kira-mpărat a pășit la jilțul de aur și nestemate, întru toată a sa strălucire. Spatarul îi ducea spata și scutierul îi ducea stema cu smalțul leului și al soarelui. SADOVEANU, D. P. 26. Cu a sa vitează spată Oboară tot cîte trii odată. BUDAI-DELEANU, Ț. 279. Spatele că apuca, La genunche le-aducea, În genunche le-ndoia Și pe toate le rupea, Num-a lui nu se frîngea. TEODORESCU, P. P. 628.

NĂLUCĂ s. f. 1. Ființă fantastică, imaginară, arătare, vedenie, fantomă, nălucire (1), (învechit și regional) nălucitură, (regional) necurățenie (II 2), pater² (2); spec. strigoi. Arătă Hristos ucenicilor săi mînile și coastele sale... ca să nu le se pare lor că e vreo nălucă. coresi, ev. 129. Și văzînd pre el ucenicii îmblînd pre mare, să spăriară zicînd că iaste o nălucă. n. test. (1648), 19^v/4. Au văzut un voinic... dormind; și cum l-au văzut, au gîndit că iaste nălucă (a. 1747). gcr ii, 41/11. Ești năluc mi se pare Și mă tem să nu te pierz. pann, e. iv, 136/12, cf. v, 68/15, 70/1. Iată noaptea și mă tem Nu cumva să mă-ntîlnească năluci rele, fioroase. negruzzi, s. ii, 58. [Pe luptători] nu-i tulbură o nălucă ce sperie pe copii. hasdeu, r. v. 152. Năluca mamei lui... Se arată lin și-i zice... alecsandri, p. ii, 108. Nu știu, nălucă să fii, ...dracul să fii, dar nici lucru curat nu ești. creangă, p. 162. Tresări ca și cînd acest bătrîn nu ar mai fi fost un om viețuitor, ci un fel de nălucă, de care nu poate scăpa. slavici, n. ii, 11. Stătu locului, temîndu-se să nu fie vreo nălucă. ispirescu, l.135. Se arată-n preajma mea Trei năluci îmbrobodite, Ce au fețele cernite Ca o zi de iarnă grea. macedonski, o. i, 135, cf. 51, 141. La cea dintîi atingere, năluca piere, se preface în fum și poetul plînge. gherea, st. cr. i, 167. Cînd cîntă cocoșul, atunci dispar toate spiritele necurate, toate schimele și nălucile. marian, î. 290. O, dac-ai fost ca să te duci În lumea tristelor năluci, De ce, frumosule pribeag, Ai mai trecut al vieții prag? beldiceanu, p. 74. Năluca se strecura iar în gîndurile mele, lua diferite înfățișări. f. (1900), 558, cf. candrea, f. 164, pamfile, dușm. 257, 376, id. s. t. 204. S-a uitat peste uluci Și-a văzut umblînd balauri și tot felul de năluci. eftimiu, î. 78. Oricît de tare om ai fi, năluca unui mort te înspăimîntă, fiindcă pe-aceia n-o poți alunga cu pumnii. popa, v. 29. Te turbura năluca trecînd, ți-era urît Ca unui fără vlagă oștean posomorit. arghezi, c. o. 39. În somn... prin fața ochilor îi trecu un cortegiu de năluci, ale căror chipuri nu le recunoscu. stancu, r. a. iii, 207, cf. h ix 90. O, voi, năluci pămîntești Cu chipurile crăiești, Pe la noi ce căutați? teodorescu, p. p. 103. Să nu iubești o nălucă, S-o iubești și să se ducă. jarnIk-bÎrseanu, d. 251. Dar păre că o nălucă li zicea tot să se ducă. pop., ap. gcr ii, 313. Ea s-a spăriat de această nălucă și au prins a tremura. sbiera, p. 309, cf. sevastos, n. 353. Fugi nălucă prin prelucă. șez. vi, 39, cf. vii, 87, novacoviciu, c. b. i, 14, ALR I 1 405/130, 148, 614, 679, 790, 898. ◊ (Ca termen de comparație, mai ales în legătură cu verbe de mișcare) Zbura ca un năluc de noapte. biblia (1688), 371²/21. Fără vreme mă duc De la voi ca un năluc. pann, a. 59/9. Ne duceam în cale precum visul duce, Ca genii de spaimă, ca două năluce. alecsandri, p. i, 190. Un ceas întreg am umblat ca o nălucă printre gardurile satului. id. o. p. 262. Și periră din ochii lor ca o nălucă. ispirescu, l. 99. Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare, Trec vîrtej de aur roșu de nesip înfășurat. macedonski, o. i, 29. Intră cu pasul ei de nălucă. anghel, pr. 4. Trecînd ca o nălucă, în zarea de apus, Haiducul rătăcește, cu flinta-n spate, dus. iosif, patr. 70. Ea umblă ca o nălucă, bocindu-se prin toate ungherele casei. bujor, s. 46, cf. 28. Trei zile, cît a fost mortul în casă, nevasta a umblat ca o nălucă. rebreanu, nuv. 52. Urmărind un vis de raze tot mai stins, mai depărtat, Cine-aleargă ca năluca zi și noapte, nencetat? eftimiu, î. 104, cf. 141. Calul fugea ca o nălucă prin lumina vînătă. sadoveanu, o. i, 473. Sania trecu iarăși ca o nălucă prin oraș. stancu, r. a. iii, 269. Sania gonea ca o nălucă. v. rom. iulie 1954, 171. Fie noaptea cît de mare, Că tot mică ți se pare. Trece-n grab ca o nălucă. alecsandri, p. p. 356, cf. 314. Moartea nu va să știe De averi și bogăție, Ci vine ca o nălucă Și făr’de veste-l apucă. teodorescu, p. p. 101. Și la spate o arunca Și pierea ca năluca. păsculescu, l. p. 168. ♦ (Adverbial, pe lîngă verbe de mișcare) Foarte repede. Un mistreț rănit se năpusti înapoi dintr-acolo, zbîrlit și grohăind îngrozit, cu spinarea pătată de sînge. Venea nălucă. sadoveanu, o. i, 65. ♦ (Învechit, rar) Momîie (1). Făcînd din paie o nălucă mare, Cu ochi și sprîncene, de te-nfiora. mureșanu, p. 210/5. 2. Imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă; iluzie, himeră, nălucire (4), (rar) năluceală. Vezi cum aleargă toți după năluce, Cum gonesc mai toți umbre fugătoare. budai-deleanu, t. v, 106. I se părea că se află cu cugetul prin mijlocul Evropii. Dar această dulce nălucă nu ținea multă vreme. drăghici, r. 150/12. Dar ce e vis, e o nălucă. macedonski, o. i, 159, cf. 146. A clipelor de-acum năluce De veci s-or scufunda-n trecut. vlahuȚă, p. 82. Luntraș ce-alergi pe val de ape După năluci fermecătoare, Oprește-ți barca ta la țermur, Căci undele-s amăgitoare. f (1897), 52. Călătorul se află în fața unei priveliști mărețe... Cînd te cobori în oraș, năluca se spulberă. călinescu, i. c. 62. Aceasta e pădurea blestemată. Nu te lăsa ispitit de năluci, Nainte mereu să te duci Și numai înainte cată. beniuc, v. 98. Tîrziu, nălucile somnului mă cuprindeau. jebeleanu, c. 17. ◊ expr. A-și face nălucă sau (regional) a-și lua năluca = a) a fi cuprins de panică, a se speria. Te miri ce își fac nălucă Și frigurile-i apucă. pann, p. v. iii, 68/5. Turcii își făcuseră nălucă; fugeau mai mult pe groază decît de armele românilor. ispirescu, m. v. 30. Înțelegînd la măria sa că și-a făcut nălucă și n-are somn și pace din pricina domniei tale, m-am alăturat și eu cu ale mele. sadoveanu, o. xiii, 783, cf. scl 1963, 16. Își face nălucă ca calul, se zice despre cei ce se sperie fără pricină, de nimicuri. zanne, p. i, 356; b) a se amăgi singur, a-și face iluzii. Nu cumva își fac nălucă despre întoarcerea pe lume a lui Attila secundat de Omar? odobescu, s. iii, 363; c) a i se năluci (2), a i se năzări (3). Mă, da ție ți s-a făcut nălucă, or ce ai? Ce-ți veni așa odoronc-tronc odată să pleci de la mine? stăncescu, b. 254. ♦ (Regional) Halucinație, vedenii. Afumă... copiii, ca să le treacă... de nălucă. pamfile, s. t. 204. 3. Imitație de peștișor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, pe care o folosesc pescarii cu undița pentru a atrage și a prinde peștii răpitori; p. gener. momeală (2), nadă¹ (II 1). La știucă, ca nălucă mai putem întrebuința orice obiect sclipitor. atila, p. 70. Ei priveau cu atenție mai ales nălucile, adică peștii artificiali. sadoveanu, o. ix, 464. – pl.: năluci și (învechit și regional) năluce. – Și : (învechit și regional) năluc subst., (neobișnuit) nelucă (alecsandri, p. p. 314) s. f. – Postverbal al lui năluci.

TĂBÂLTOC¹ ~oace n. Sac umplut numai pe jumătate pentru a putea fi dus în spate. /cf. sl. tobolici

sac m. (lat. saccus, sac, d. vgr. sákkos, pînză groasă; it. sacco, pv. fr. sac, sp. pg. saco; vsl. sakŭ, sîrb. bg. rus. rut. pol. ceh. sak; germ. sack; ung. zsák. V. jac). 1. Mare torbă de pînză grosolană de cînipă care servește la dus grîne, ciment ș.a.: un om ducea în spate un sac cu orz.. 2. Conținutu acesteĭ torbe: calu a mîncat un sac de orz; pînza din care se fac sacĭ: îmbrăcat în sac. 3. (după rus. sak) Micĭog cu fundu maĭ ascuțit de prins pește ca cu un cĭorap maĭ mic (V. poclăŭ). Sacu cu grăunțe, chilipirurile politice: sacu cu grăunțe al ministruluĭ atrăgea mulțĭ partizanĭ. Sac (orĭ butoĭ) fără fund, 1. om care nu se maĭ satură, 2. om care știe multe și nu maĭ sfîrșește povestind. A umbla cu mîța’n sac, a face matrapazlîcurĭ. A intrat vulpea’n sac, ți s’a înfundat cu șmecheriile saŭ înțelepciunea ta. Șĭ-a găsit sacu peticu, s’au găsit întovărășițĭ doĭ oamenĭ răĭ saŭ ridiculĭ. V. țuhal, tăbol, harar.

cârcă f. 1. spate de dus sarcini: îl luă în cârcă; 2. sarcină: o cârcă de struguri. [Slav. KRŬKŬ].

BĂIETAN, băietani, s. m. (Regional) Băiat mai mare (aproape flăcău). Un băietan ca de șaptesprezece ani intră în cîrciumă și căută pe Ghiță. SLAVICI, O. I 123. Cînd ți-oi da grîul în girezi, să am voie a lua numai atîta grîu cît oi putea duce în spate eu și cu un băietan al meu. CREANGĂ, P. 157. Uscăciunea neagră și sălbatică a părului contrasta plăcut cu fața fină, dulce și copilărească a băietanului. EMINESCU, N. 35. – Variantă: (rar) băiețan (RETEGANUL, P. IV 70) s. m.

BLEUMARIN adj. invar. Albastru-închis. Cel mat tînăr... ducea în spate, peste costumul bleumarin, o aspră traistă țărănească. BOGZA, C. O. 25. M-a întîmpinat o doamnă între două vîrste și cu șorț bleumarin. SAHIA, U.R.S.S. 129. – Pronunțat: blömarin și (greșit) blömaren.

CHEF, chefuri, s. n. 1. (Adesea în legătură cu verbele «a face», «a trage», «a se încinge» etc.) Petrecere, zgomotoasă cu mîncare, băutură și cîntec. Acolo-i chef! Acolo-i trai, Acolo-i horă-n bătătură! IOSIF, P. 69. Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni La orice chef între romîni, El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Se puseră la masă și traseră un chef, de să se ducă pomina. ISPIRESCU, L. 141. Nici un chef nu se făcea Fără astă cobz-a mea. ALECSANDRI, T. 80. 2. Stare de (ușoară) beție și bună dispoziție a omului care a băut. ◊ Expr. A fi cu chef = a fi cam amețit de băutură. Pe la sfîrșitul mesei, iată și Vasile pe poartă. Era cu chef BUJOR, S. 91. Cine-a bea, cu chef să fie! SEVASTOS, C. 257. 3. Bună dispoziție, voie bună, veselie; toane bune. Nu spuse nici o vorbă din cele ce aflase de la primar, ca să nu strice cheful petrecerii. BUJOR, S. 122. Cînd mă vedea intrînd pe ușă, îmi zicea cu chef: he-he! bine-ai venit, nepurcele! CREANGĂ, A. 46. De mult n-am rîs așa cu chef. ALECSANDRI, T. 568. Ai noroc că m-ai găsit în chef bun! altmintrele n-aș îngădui un lucru care poate da pildă rea. NEGRUZZI, S. I 94. ◊ Expr. A fi cu chef = a fi bine dispus. Cînd a ajuns acasă, era foarte vesel, incit, nu știa baba lui ce l-a găsit, de-i așa cu chef. CREANGĂ, P. 126. (A fi) fără chef = (a fi) prost dispus. Nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. ISPIRESCU, L. 103. Radu se arătă fără chef, trudit, bolnav. VLAHUȚĂ, O. A. 121. 4. Voie, poftă, dorință. Pînă vine cheful bogatului, Iese sufletul săracului. PANN, P. V. III 73. ◊ Expr. A avea (sau a-i veni) chef (de ceva) = a fi dispus, a avea poftă (să facă ceva). Cine-i contra, să-l vedem, Ca să-l știe soții! De-aveți chef, tovarăși, bem. COȘBUC, P. I 302. Am un palat și eu, și-l duc în spate Oriunde vreau și după cum am chef: E un palat cu totul de sidef. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 10. În loc să mă mîngîie la supărare, îi vine chef de rîs. ALECSANDRI, T. 190. A face cuiva pe chef = a face cuiva pe plac, a împlini voia cuiva. Lui Stan cheful să i-l fac. Să-mi fiu și mie pe plac. TEODORESCU, P. P. 587. ♦ Dorință ciudată, curioasă, neașteptată; capriciu, toană. Am chef să te necăjesc.Expr.A-și face cheful = a-și satisface capriciul. 5. (Învechit) Tabiet. Își făcea cheful cu ciubuc și cafea, după obiceiul oriental. GHICA, S. 349.

CIURDĂ, ciurde, s. f. (Transilv., Mold.) 1. Turmă de vite cornute; cireada. A trebuit, de gura muierii, să meargă cu vitele la ciurdă, în al treilea sat, nemîncat și nedormit de două zile. DAN, U. 155. Un izvor... adapă ciurda-n zori și-n ceasid sîngeriu Al serii. STANCU, C. 71. Îți dau turme de oi, ciurde de boi și bani cîți-i putea duce-n spate. RETEGANUL, P. I 3, 4 Mulțime, ceată de animale necornute. Pe-un deal se vedea ciumatul din Florința, înconjurat de ciurda vînată de cîni. CAMILAR, T. 120. Pe-un cîmp lung cît lumea asta, umblau mistreți negri, în ciurde, spre apă. SADOVEANU, F. J. 539. 2. (Glumeț sau familiar) Mulțime, grămadă de oameni, de copii etc.; ceată, cîrd. Moșnegi pletoși, băietani cu fețe albe... copii îmbrăcați în pieptare, cu cușme mari, stăteau într-o tăcere de rugăciune, ascultînd glasul repede al fluierelor, jocul sălbatic al ciurdelor de băietani. CAMILAR, T. 211. I-au ieșit Titirezul cu ciurda sa de copii înainte. SBIERA, P. 186. – Pl. și: ciurzi (RETEGANUL, P. V 7).

COSTUM, costume, s. n. 1. Îmbrăcăminte bărbătească (haină și pantaloni). El ducea în spate, peste costumul bleumarin, o aspră traistă țărănească. BOGZA, C. O. 25. A apărut un copil, aducînd în brațe un costum negru. SAHIA, N. 99. ♦ Îmbrăcăminte femeiască compusă din fustă și jachetă; taior. 2. (Cu determinări) Fel de îmbrăcăminte la anumite ocazii. V. ținută. Adu costumele de baie. SEBASTIAN, T. 44. Umbla ori în halat de spital, ori în costum de turism cu bocanci grei, cu talpa de cauciuc. BART, E. 375. 3. (Glumeț) Doar o gărgăriță mică Blestemîndu-și zilele Necăjită cere sfatul Unei molii tinere Că i-a dispărut bărbatul în costum de ginere. TOPÎRCEANU, S. A. 66. 4. (Cu determinări) Fel de îmbrăcăminte caracteristic unui popor, unei regiuni, unei epoci etc.; port. Costum național. ▭ Vizitiul, în vechi costum rusesc. NEGRUZZI, S. I 37.

JĂCHILĂ s. f. (Regional) Totalitatea obiectelor care alcătuiesc sarcina purtată de un animal sau dusă de un om; bagaj. V. tărhat. Sîntem bătrîni, domnule, și nu putem duce în spate atîta jăchilă. HOGAȘ, M. N. 125. Moșneagul și băiatul se deteră pe jos, lăsînd pe măgar numai jăchila. ȘEZ. V 41.

VOIE, voi, s. f. 1. Voință, vrere. S-a hotărît așa printr-o voie mai presus decît a noastră. SADOVEANU, P. 131. Doarme și cugetul lui, și puterea lui, și voia lui. CARAGIALE, O. I 42. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. Iar tu sărac ai voie și nu poți a voi, Ai ochi, dar n-ai vedere; ai gură, n-ai cuvinte. BOLINTINEANU, O. 201. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia mea = intenționat, dinadins. De ți-oi fi făcut poate vreun rău, n-a fost nici cu voia, nici cu știrea mea. CARAGIALE, P. 151. Fără (de) voie sau fără (de) voia mea = neintenționat, din greșeală (sau involuntar). Încrunta fără voie sprîncenele. BART, E. 156. Fără de voia mea am călcat pe cuprinsul tău. ISPIRESCU, la CADE. Tu... să duci o viață tristă și plină de nevoie, Iar eu în astă țară să fiu domn făr’ de voie. ALECSANDRI, T. II 125. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. Ai făcut-o peste voia mea. Cu voie, fără voie (sau de voie, de nevoie) = vrînd-nevrînd. Cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale. HOGAȘ, M. N. 66. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Întorcîndu-se de voie, de nevoie spre casă, ele trecură mai întîi pe la mama Demetra. ODOBESCU, S. III 280. ◊ Expr. (Învechit) Voie vegheată = bunăvoință, p. ext. protecție, favoare, hatîr. Un lucru mai ales întoarse spre dînsul voia vegheată a sultanului, adică mărinimoasa predare a unei comori de 130000 galbeni. ODOBESCU, S. A. 156. 2. Dorință, plăcere, gust, înclinație; libertate (de a alege, de a opta), alegere, opțiune. Domnița cea mică n-are voie de bărbat! EFTIMIU, Î. 31. Un pustiu zidit cu totul după voia mea. EMINESCU, N. 54. ◊ Pas de voie v. pas¹ (2). ◊ Loc. adv. De bunăvoie v. bunăvoie. În (sau, rar, la) voie sau cu toată voia = în libertate, în largul lui, nestingherit. Își descheie haina să poată respira în voie. BART, E. 189. Rădea pe Sandu, fecioru-său, un flăcău roșcovan, c-o țîră de musteață subt nas, băietan spătos, zdravăn, crescut în voie. MIRONESCU, S. A. 41. Dar de pe la Grumăzești încolo moș Nichifor... a început a lăsa iepele mai la voie. CREANGĂ, P. 117. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. În voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greși, cu certitudine. Căci nu erau mai mult decît două săptămîni de cînd se măritase ea după Ițic sau mai bine ar fi să zic, în voia cea bună, că se măritase Ițic după Maica. CREANGĂ, P. 114. Chiar acum aș putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinerețele tale. id. ib. 206. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a voi, a-i plăcea (cuiva) să... Are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecît, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie. CREANGĂ, P. 169. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. Cui i-e voia să nu moară, Pună plosca subsuoară; Cui i-e voia să trăiască. Plosca să n-o părăsească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie (sau voile) = a satisface dorința, plăcerea, gustul cuiva. Și-ți fac toate voile, de pe urină n-ai să fii bucuros de mine. SADOVEANU, O. I 43. Se temea ca să nu-i facă capătul dacă nu i-a face zmeului pe voie. SBIERA, P. 178. Eu am hotărît să fac pe voia Sînzianei... și nu mă schimb o dată cu capu. ALECSANDRI, T. I 409. Așa zău, mîndruța mea, Oi face pe voia ta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A-i intra (cuiva) în voie v. intra (I 2). A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. Pe toți cîți nu-mi împlinesc voile în casă, îi împung cu ghionți. STANCU, D. 167. El nu știa cum să facă... ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voia cuiva v. lăsa (I 4). A umbla (sau a se lăsa, a merge, a fi purtat) în voia cuiva (sau a ceva) = a umbla, a se lăsa după dorința, după capriciul, după placul cuiva. Încalecă și se lasă în voia calului, unde o vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Barcă mică, sprinteoară, Mergi în voia întîmplării Ca o lebădă ușoară. ALECSANDRI, P. II 55. A fi la voia cuiva = a fi la cheremul, la discreția cuiva. Sînteți în mîna și la voia măritului Padișah. SADOVEANU, O. VII 16. 3. Poftă, chef. Feciorii nu mai aveau voie la nimica, nici la mîncare, nici la băutură. RETEGANUL, P. II 5. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a pricinui cuiva neplăceri, a indispune pe cineva. Aș iubi pe cel mai mic, Voia la cel mare-o stric. HODOȘ, P. P. 69. Voi și nevoi = bunăstare, liniște, belșug alternînd cu lipsuri, sărăcie și greutăți. Patrusute de ani trecut-au peste țară întovărășiți de voi și nevoi. GANE, N. III 12. ♦ (Determinat prin «bună» sau «rea») Stare sufletească, dispoziție. Bogata vorbă a pușcașului mă umple de voie bună. SADOVEANU, O. VII 337. De multă voie bună Sună codrii și răsună. COȘBUC, P. I 130. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A-și face (sau a face cuiva) voie bună = a fi vesel (sau a înveseli pe cineva). De cînd trecui dealu-ncoace, Voie bună nu-mi poci face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. A-și face (sau a face cuiva) voie rea = a se întrista (sau a întrista pe cineva). Las’, jupîneșică, nu-ți face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. CREANGĂ, P. 128. Leleo, draga mea, Oprește arma, Nu-mi fă voie rea. ANT. LIT. POP. I 393. 4. (Mai ales în legătură cu verbe ca: «a avea», «a cere»,» a da») Permisiune, îngăduință, încuviințare, învoire (de a face ceva). Ciobanii din acel munte dobîndiseră voie de la măria-sa să se înfățișeze și să închine brînză în bărbînțe și bărbăcuți grași. SADOVEANU, F. J. 364. Voie de la vodă Bibescu... să tot umbli și în costumul lui Ali-Baba! C. PETRESCU, A. R. 13. Tată-său, dacă văzu și văzu, îi dete voie. ISPIRESCU, L. 3. Cînd ți-oi da griul în girezi, să am voie a lua numai atîta griu, cu paie cu tot, cît oi putea duce în spate. CREANGĂ, P. 156. Doamne... niște boieri sosind acum cer voie să se înfățișeze la măria-ta. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Bilet de voie v. bilet (2). ◊ Loc. adv. Cu voia cuiva = cu aprobarea, cu îngăduința, cu încuviințarea cuiva. Cu voia măriei-tale... vedem că moșia noastră o să cadă de iznoavă. NEGRUZZI, S. I 140. Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără învoire sau fără încuviințarea cuiva. S-a măritat cu dînsul fără voia părinților. REBREANU, I. 48. Cum ai îndrăznit să făgăduiești fără voia mea? CARAGIALE, O. III 94.

SPATE, spate și spete, s. n. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Partea de dindărăt a corpului omenesc, de la gît pînă la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzînd regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. V. spată³. Oamenii stăteau cu spatele la zid. DUMITRIU, N. 156. Un graur s-a desprins din stol și s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe un prieten. GÎRLEANU, L. 39. Oleoleo, ciocoi bogate! Ici de-ai trece din păcate, Să-ți arunc doi glonți în spate. ALECSANDRI, P. A. 54. ◊ Fig. Stăteam... pironit cu privirea pe spatele goale și fugătoare ale unei șăgalnice unde. HOGAȘ, M. N. 56. ◊ Loc. adv. În spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Ducea un sac în spate. DUMITRIU, N. 88. Și zicînd aceste... își ia ranița în spate și pușca de-a umăr. CREANGĂ, P. 307. Robinson, luînd broasca în spate, au dus-o acasă. DRĂGHICI, R. 85. (În contexte figurate) Eu... port două sute de ierne în spate. NEGRUZZI, S. I 245. Pe spate = a) culcat cu fața în sus. Stătea pe spate cu mîinile sub cap. DUMITRIU, N. 133. Cei mai mulți dintre bolnavi dormeau, unii pe-o coastă, alții pe spate. SADOVEANU, O. VI 118; b) înapoi, spre ceafă. Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă Și pe spate-și lasă capul. EMINESCU, O. I 154. Întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate. NEGRUZZI, S. I 42. Din (sau la, pe la, de la, în) spate (sau din, la etc. spatele cuiva) = în (sau din) urmă (sau în, din urma cuiva), înapoia cuiva Cu această suflare rece în spate și pe subt fuga aceasta de nouri subțiri, cei doi călători au umblat în tăcere. SADOVEANU, B. 161. La spate au auzit vorbă romînească. C. PETRESCU, A. 323. Din spatele fabricii apărură soldații. SAHIA, N. 37. În spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. DELAVRANCEA, H. T. 263. I se părea că-l trage cineva de la spate. ISPIRESCU, L. 36. Vine, tiptil, în vîrful degetelor, pe la spatele mele. CREANGĂ, O. A. 66. Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă, Și lovind în față-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul. EMINESCU, O. I 148. (Pe) la spate sau (pe) la spatele cuiva = pe ascuns, din umbră. Îl știu eu cît e de priitor și de darnic la spatele altora. CREANGĂ, P. 250. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să știi de cineva, a nu mai lua în seamă pe cineva. Comșa, ne putem întoarce spatele de pe acum. C. PETRESCU, Î. II 58. A-l strînge pe cineva în spate, se spune cînd cineva se înfioară (de frig sau de spaimă). Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. CREANGĂ, P. 314. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic (despre ceva), a nu avea habar. Începu și mai tare să se jure și să se dezvinuiască că nu știe nici cu spatele cum de-au venit... în buzunar la dînsul. SBIERA, P. 157. Mama, sărmana, nu știa de asta nici cu spatele. CREANGĂ, A. 55. Adus de spate v. adus. A fi (sau a sta) cu grija (sau cu frica) în spate v. frică. A avea spete = a avea sprijin, protecție. N-avea spete nicăire Nici prieteni. CONTEMPORANUL, VI_II 255. (Familiar) A face (cuiva) spatele darabană v. darabană. A da (ceva) după spate v. da³ (I 9). A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede, pe nerăsuflate. Ipate, care dă oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Mă doare în spate = puțin îmi pasă, nu mă sinchisesc. Mă doare în spate... de nevricalele ei. DUMITRIU, B. F. 45. A arunca ceva pe spatele cuiva sau, rar, a lăsa ceva (cuiva) pe spate = a împovăra pe cineva cu ceva, a lăsa pe cineva să se descurce cum o ști. Au aruncat toată greutatea reconstrucției țării pe spatele clasei muncitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 2/6. Îmi strînse mîna cu căldură, mulțumindu-mi că l-am întovărășit, și-mi lăsă trăsura pe spate cu două ore de plată. GANE, N. III 161. 2. Partea de dinapoi a unor obiecte, opusă feței; parte a unei poziții sau a unei formații, contrară direcției, fațadei sau părții spre care este orientată. Nu pot cădea deci în spatele satului. CAMIL PETRESCU, U. N. 320. Ce ne facem, domnule prefect, dacă în spatele trupei se ridică din nou satele? REBREANU, R. II 228. Să încalece și să cadă în coasta și în spatele lor. DELAVRANCEA, O. II 217. ♦ Parte a unei haine care acoperă partea dorsală a corpului. 3. Spetează a unui scaun; rezemătoare. Asta n-o mai cred! spuse, lăsîndu-se pe spatele jîlțului. C. PETRESCU, Î. I 9.

MÉRCHEA s. f. art., adv. (Mold., în expr.) A duce (sau a lua) (de-a) merchea = a duce (sau a lua) în spate, în cîrcă. Copiii mici se duc în spate sau merchiu, cînd țăranii n-au căruți și se duc la lucru, într-un loc depărtat. I. CR. II, 277. Se mai iau merchiu copiii ca să le facă gustul lor, ca ei să rîdă. ib. Copilașilor le place să fie duși de-a merchea (în cîrcă), fie apucîndu-te cu mînile de gît. . . fie călare pe gîtul tău și ținîndu-se de cap. PAMFILE, J. I, 59, cf. 127. Vino, să te iau de-a merchea. CV 1950, nr. 2, 42, cf. ALR II/I h 55/514. – Și: mérchiu, miérche (ALR II/I h 55/514), mierchi (ib. h 55/520, 537) adv. – Etimologia necunoscută.

CÎT² conj. 1. (Introduce propoziții temporale) a) În tot timpul în care. . . pînă când. . . Se poarță frumos cu mine cît știe că-i sînt de folos. b) (Înv. și pop.) Îndată ce. . . Și cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei (ODGBESCU) ♦ Expr. Numai cît. . . = doar. . . Numai cît a gîndit Făt-Frumos și îndată au și fost de față (CREANGĂ). (Reg.) Cît ce. . . = îndată ce. . . Și la mine-n prag venea Mamă-sa cît ce-adormea (COȘBUC). Cit a bate din (sau in) palme sau cît te-ai șterge la ochi, cît ai scăpăra dintr-un amnar = foarte repede, într-o clipă. 2. (Introduce propoziții modale) În cea mai mare măsură, în cel mai înalt grad. Iaca și capra, venea cît putea (CREANGĂ). ♦ Expr. (Uneori în corelație cu « cu atît ») Cu cît (și). . . = pe măsură ce. . . Pe (sau după) cît. . . = după cum. . ., precum. . . Pe cît îmi aduce aminte. ▭ Cît ce pot (poți etc.) sau cît pot, poți etc. = cu toată puterea. Fuge cît poate. ▭ Cît se poate (de. . .) sau (eliptic) cît de. . . sau cît mai. . . = foarte. A striga cît îl ia (sau ține) gura = a striga cît poate de tare. 3. (Înv. și pop.; introduce propoziții consecutive) Încit, de, că. Începu a geme și a se văiera, cît îți era mai mare mila de dînsa (SBIERA). ♦ Expr. Cit pe ce. . . (sau pe-aci. . . ) = aproape că. . ., gata-gata să. . . 4. (Introduce propoziții concesive; uneori în corelație cu « to t») Deși, cu toate că, oricît. Cît era el de reținut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propoziții completive directe) Am plătit cît nu face. 6. (Introduce propoziții atributive) În măsura în care. . . A luat merinde cît a putut duce în spate. 7. (Introduce propoziții adversative) Ci, mai ales. Nu din zori și pînă-n sară, Cît din sară pînă-n zori (TOPÎRCEANU). 8. (Introduce propoziții copulative eliptice) Cît. . . cît. . . = cînd. . . cînd. . . și. . . și. . . Se culcă Ileana cît de frică, cît de supărare4 (RETEGANUL). – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus și cata).

vipt, -uri, s.n. – 1. Rod al pământului; bucate, recoltă; cereale. 2. Hrană, mâncare. ♦ În Maramureș: sacul cu grăunțe pe care îl duce omul în spate la moară (Felecan 1983): „Am pus un vipt pe iapă și dusă am fost” (Bilțiu 1999: 258). – Lat. victus „hrană” (Pușcariu cf. DER).

RĂBUFNI, răbufnesc, vb. IV. Intranz. 1. A produce (prin izbire, cădere) un zgomot surd și puternic; a se izbi, a se trînti cu putere de ceva, producînd un zgomot înfundat; (despre zgomote) a răsuna puternic. Din piață răbufneau strigăte îndărătnice. VORNIC, P. 215. Tunetele din nou răbufniră, fulgerele din nou porniră să scapere. C. PETRESCU, R. DR. 59. Slănina (căzînd) răbufni de niște strachini... pe care le sparse cu mare zgomot. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Tranz. Numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt. ISPIRESCU, U. 54. Spată-Lată se duse în pădure să vadă ce au făcut cîinii cu muma zmeilor și o găsi răbufnită jos sub ei, cu ochii scoși din cap. POPESCU, B. I 101. 2. A izbucni cu putere (eliberîndu-se dintr-o strînsoare, dintr-o apăsare); a țîșni, a năvăli. Pe sub ușă răbufneau din cînd în cînd valuri de aer rece. GALAN, Z. R. 77. La cîte un colț de munte viscolul răbufnea, luînd sania ca pe o jucărie și purtînd-o spre prăpastie. BOGZA, Ț. 40. Un nour uriaș de scîntei răbufni brusc și se împrăștiă în văzduhul roșu. REBREANU, R. II 206. ◊ Fig. (Despre acțiuni, sentimente, p. ext. despre oameni) Din motive foarte delicate, nu mai răbufnea însă de mult pe față. VORNIC, P. 8. Amărît ca mine nu mai poate fi om subt soare! răbufni țăranul. REBREANU, R. II 42. ♦ Tranz. A face să țîșnească, a împrăștia. Trenul... intră în gară, răbufnind aburi. DUMITRIU, N. 76. ♦ A năpădi asupra cuiva. L-a răbufnit o suflare răcoroasă, jilavă, udată de stropi. C. PETRESCU, A. R. 195.

vipt, vipturi, s.n. – 1. Rod al pământului; bucate, recoltă; cereale. 2. Hrană, mâncare. ♦ În Maramureș: sacul cu grăunțe pe care îl duce omul în spate la moară (Felecan, 1983): „Am pus un vipt pe iapă și dusă am fost” (Bilțiu, 1999: 258). Atestat sec. XVI. – Lat. victus „aliment, hrană” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; Frățilă, DEX, MDA).

MÍNTE s. f. 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege, rațiune; (în opoziție cu trup) spirit. V. c o n ș t i i n ț ă, p s i h i c. Nu fireți ca calul și mujdeiul cei ce n-au mente. PSALT. 55. Cum vrea fi cunoscut orbii, de nu vrea fi avut dereptătoriu mintea lor, să meargă după bunul păstoriu Hristos? CORESI, EV. 252, cf. 48, 52, 70, 83, 93. Această carte nu-i grăită de mente de om de pre pămînt. COD. TOD. 228. Făcu Dumnezeu omul. . . de lut. . . cu suflet viu și-i dărui minte slobodă și precepătoare, pre chipul obrazului său. MOXA, 346/19. Ce cu toată mintea, tnțelepția, arătarea, spunerea și îndreptarea a cuviosului întru ieromonaș (a. 1652). GCR I, 157/7. Biruia pre alalțíi nu numai cu postul. . . ce și cu de toată mintea cea de smerenie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/8. Și marsără cu toții la craiul Avgust și-ncepură a-l îndemna să margă să ie cetatea Bigăi. . . și tulburară mintea craiului și s-apucă de gîlceavă cu craiul sfedzescu. NECULCE, L. 158, cf. 19. Iar și Pavel într-această cruce să laudă și toți sf[i]nții nu numai cu mintea, ci și cu trupul o cinstesc și o sărută pre dînsa (a. 1 765). GCR II, 80/39, cf. 20/22. Abătîndu-ne [de la căile tale] cu minte răzvrătită. MINEIUL (1776), 158^v2/2. Pacea lui Dumnezeu care covîrșaște toată mintea. MARCOVICI,1/9. Patimile îi întunecă mintea. DRĂGHICI, R. 162/7, cf. 159/27. Un palat a cărui vedere îmi sperie mințile. GORJAN, H. IV, 88/33. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, Va putea el să-și păstreze acest cumpăt sfieț și rece, cînd această băutură va arunca turburarea în mințile și în simțurile lui? FILIMON, O. I, 141. Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162, cf. 158, 310. Aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I, 95, cf. 121. Gurile sînt mute și mințile pustii. VLAHUȚĂ, P. .1, cf. PETICÎ, O. 433. Își odihni mințile, recucerindu-se. GALACTION, O. 191. Rudele susțin că i s-a cam slabit mintea. CAMIL PETRESCU, C. V. 76. Avea memorie extraordinară și minte dornică de cunoștințe. CĂLINESCU, E.17. Mintea i se zbatea încleștată în contraziceri. BART, E. 189. Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială Puterea căpătată a minților la școală. ARGHEZI, S. P. 95. În mintea domnului prefect se făcea încet, încet, lumină. GALAN, Z. R. 94. Mintea lui era adeseori împovărată de gînduri grele. VORNIC, P. 192. Omul devine conștient, în mintea sa se oglindește propria sa existență ca om. CONTEMP. 1954, nr. 387, 6/2. Omul se împodobește prin cultivarea minții. V. ROM. noiembrie 1954, 145, cf. ZANNE, P. II, 706. Ce e în tobă? (Mintea). ȘEZ. XIII, 25. ◊ (Învechit și popular, determinat prin „toată”, „întreagă”, „bună”, indică starea de integritate a facultăților mintale) Cu tărie și cu . . . minte întreagă să ne protivim lor și să-i gonim de la noi. CORESI, EV. 76. Tot omul cine are avea înțelepciune și mente întreagă și s-are griji de viața de veaci cu cuviință are fi (a. 1632). GCR I, 76/33. Surdul și mutul, căndu-i va fi mintea întreagă și deplin și va putia cu măhăitul să arate fieștecăruia firea. . . atunci să va certa. PRAV. 293. Lipsirea minții ceii bune iaste mai rea decît toată sărăciile. ANTIM, ap. GCR II, 5/22. N-are toată mintea, I. CR. IV, 111. ◊ F i g. Mintea cu cumpăna-n mînă toate le drămăluiește. CONACHI, P. 277. ◊ L o c. a d j. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă ; p. e x t. înțelept, cumpătat. V.c u m i n t e. Dar ești tu cu minte, ce duci cinele în spate? ȚICHiNDEAL, ap. GCR II, 214/8. La bunul tată casă ticnită, Copii cu minte ș-ascultători. HELIADE, O. I, 110. Unul din cei mai cu minte și mai credincioși domni ai împărăției sale. GORJAN, I, 3/8. Judecînd între oamenii care au biblioteci și nu le citesc și între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă. FILIMON, O. I, 123. Drept să spun, Erai mult mai cu minte pe cînd erai nebun. ALECSANDRI, T. II, 157. C-am pierdut un fir de linte Ș-o mîndră tare cu minte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 152, cf. 307, 502, RETEGANUL, P. I, 59. ◊ Fără (de) minte sau fără de minți = a) l o c. a d j. lipsit de rațiune; p. e x t. nesocotit, nebun. Păsările pomeneaște Domnul, ca să ne arate că și decît acealea fără de minte sîntem. CORESI, EV. 220, cf. 243. O, voi fără minte și leaneși cu inima a creade toate carele au grăit prorocii. N. TEST. (1 648), 103^v/9. Cine-ș lasi grija casăi asupra muierii, fâr' de minți esti (a. 1779). GCR II, 121/31. Nu ar fi dar fără minte cel ce ar avea mai multă grijă pentru suflet, care iaste nemuritoriu. MOLNAR, RET. 56/11. Cît de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58/15. Vă iert, ca pe niște copii fără minte. ALECSANDRI, T. II, 37, cf. i, 160, 326. Bine-ți pare să fii singur, Crai bătrîn fără de minți. EMINESCU, O. I, 83. Fărde minte. ȘEZ. III, 92. Omul fără minte, ca o corabie fără cîrmă. ZANNE, P. IX, 90; b) l o c. a d v. în mod nesocotit, nesăbuit. Că fără minte cerea ei acel lucru. CORESI, EV. 89; c) (substantivat) om nechibzuit. Dzise cel fără de mente. PSALT. HUR. 9^r/2. O, nebunul și fără minte ce am fost! DRĂGHICI, R. 86/3. Cel fără de minte nici cum vede în urmă. ZANNE, P. VIII, 333; d) (învechit; substantivat) faptă nesocotită. Dzeu, știuși fără de mentea mea și prea greșirea mea. PSALT. HUR. 57^v/17. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu-și fi în minte (sau în minți) = a fi nebun. Că zicea că nu-și e în minte. N. TEST. (1648), 44^r/25, cf. CIAUȘANU, GL. Ieșit din minți (sau, rar, din minte) = nebun; (cu sens atenuat) care și-a pierdut cumpătul. Unii rîdea ca niște ieșiți din minte. DRĂGHICI, R. 21/3. Răcnea ca un ieșit din minți, cu spume la gură. I. BOTEZ, ȘC. 76. A-și pierde mintea (sau mințile) sau a (-și) ieși din minte (sau din minți) = a înnebuni; (cu sens atenuat) a-și pierde cumpătul. Cum nu ț-ai ieșit tu din minte, stricîndu-te pre tine? HERODOT (1645), 206. Ei și-au pierdut mințile Tot îmblînd din casă-n casă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 283/25. Mi-a necinstit fata cu sila, bătînd-o pînă și-a ieșit din minți. FILIMON, O. I, 162. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile! BOLINTINEANU, O. 355. Faci să-mi ies din minți. EMINESCU, O. I, 211, cf. id. N. 80. Într-o clipă Leuștean și-a ieșit din minte și n-a mai știut ce face. GANE, N. III, 167. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I, 226. Grecul, banii cînd vedea, Mințile din cap pierdea. TEODORESCU, P. P. 566, cf. ȘEZ. III, 92, ALR II 3 718/157, 219, 279, 310, 325, 353, 365, 386. Omul mintea cînd și-o pierde, om nu se mai înțelege. ZANNE, P. VIII, 327, cf. V, 358, VI, 659. A-i rătăci mintea (sau mințile) = a înnebuni. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. (A fi) în (sau, învechit, cu) toată mintea sau în toate mințile = (adesea în construcții negative) (a fi) în deplinătatea facultăților mintale ; p. e x t. (a fi) matur. Cînd nu-i omul cu toată mintia, ce să dzice, ieșit den fire-i, nebun. PRAV. 266. Nu, Tomșa, român dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II, 116. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd, parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. Nu știu, nebun ești ori nu ești în toate mințile, de vorbeai într-una că ieși la pensie. REBREANU, I. 430. Vezi copii. . . și oameni în toată mintea călări pe cai. . . de lemn. HOGAȘ, DR. II, 187. Atunci nu mai era în toate mințile. SAHIA, N. 92. A lua (sau, rar, a fura, a răpi, a pierde cuiva) mințile (ori mintea) sau a scoate (sau a lua, regional, a știlbura) (pe cineva) din minți (ori din minte) = a face (pe cineva) să nu mai raționeze, să-și piardă controlul, judecata; a zăpăci; a scoate din fire (pe cineva). Iar împăratul, îi luă Dumnăzău mintia și arătă pre ocna casăi soarile. HERODOT (1645), 464. O ! tăblițile astea ți-au luat mințile. NEGRUZZI, S. I, 46. Ar fi putut să piarză mințile celui mai stoic dintre filozofi. FILIMON, O. I, 116, cf. BARONZI. L, 48. Începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II, 61. Suzană, ești belă, ești chiar florelinte, Ș-a tale belețe mă scoate din minte. id. T. I, 253, cf. id. T. 1724. Parcă dracul mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Măi Chiricâ. . . scoți omul din minți cu vorbele tale. id. ib. 162. Tînărul lovan. . . Unde mi-o vedea. . . Ochii că-i lua, Mințile-i fura. TEODORESCU, P. P. 418. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 66, cf. ALR II 3 457/64, 310. A suci mintea (sau mințile cuiva) sau (regional) a lua de minți (pe cineva) =a zăpăci, a amăgi. Umblă mereu să sucească mințile Anuții, că doar-doar m-o face să i-o dau. REBREANU, I. 71. Nu crede feciorului. . . Te întreabă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. TEODORESCU, P. P. 276, cf. CIAUȘANU, V.179. (Regional) A se aluneca cu mintea = a-și pierde judecata, a se rătăci (cu mintea). Îi spune codoșea cîte și mai multe ș-o face pe femeie să se alunece cu mintea. CREANGĂ, P. 172. A-și bea mințile = a bea pînă la inconștiență; a se imbeciliza din pricina excesului de băutură. O să-ți bei cămașa din spate. . . o să-ți bei mințile. DELAVRANCEA, ap. CADE. Cine be vin mult își be mințile. ZANNE, P. IV, 185, cf. III, 455, 457, 474, IV, 176, 184. A se frămîntă cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se gîndi mult, a-și bate capul. Cf. DL, DM. A-și veni în minte = a) (învechit) a deveni înțelept. Și întru întunearec fiind noi, să ne venim în minte. CORESI, EV. 270, cf. 21, 28, 87, 287; b) (popular) a-și recăpăta calmul, a se liniști, a-și veni în fire. Cf. ALRM I/I h 203. Întreg la (sau de) minte = cu judecata normală, sănătoasă. Să se vor posti trufașii, sau rugăciune să vor face, sau milostenie, sau de se vor face și întregi de minte. . . întru deșertu se ustenesc. CORESI, EV. 13, cf. ST. LEX. 171^r1/9. Fost-ai fi întreg la minte? CONACHI, P. 267. ♦ F i g. Om, persoană (care raționează). Această veste mincinoasă care pentru cîtăva vreme s-au crezut au pus toate mințile la mirare. IST. CAROL XII, 37^r/21. Unele minți luminate ale Apusului, savanți de seamă, în măsura în care cunoșteau filozofia materialistă rusă, o prețuiau, erau pătrunși de admirație față de ea. SCÎNTEAIA, 1 953, nr. 2 803, cf. I. CR. IV, 111. 2. Activitate a minții (1); gînd, cuget; atenție; imaginație; memorie. Celui ce feace ceriul cu mintea. PSALT. HUR. 115^v/13. Deade pre ei Dumnezeu întru neispititî minte să facî nedestoinicie (a. 1569). GCR I, 12/34. Și toți amu cărei cu mintea văd pre Dumnezeu, Izraili cheamă-se. CORESI, EV. 230, cf. GCR I, 23/10, 50/26. Ce tăriia acelui cuvînt neîncetat boldind, pre sufletul mieu rădică pre stăpînul mintea spre aleagerea a mai binelui. (a. 1648). GCR I, 132/1. Da-voi legile meale întru mintea lor. N. TEST. (1648) 296^v/18, cfd. CGR I 167/39, 168/19, II, 13/23, VARLAAM-IOASAF, 10^r/18. Aceasta, tată, o vom tipări-o in mintea noastră, spre a o ave de pildă. DRĂGHICI, R. 141/18, cf. 58/26, 115/10. Încît o vedea-n tot ceasul prin mințile lui umblînd. PANN, E. i, 100/8. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I, 133. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. id.ib. 105, cf.42, 63, 98. Aveam în minte o istorioară de la țară. GANE, N. III, 144, cf. ISPIRESCU, L. 16. Sorbi în neștire. Mintea lui era departe, cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 13. Eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I, 57. În mintea ei, moș Șărban lua proporții mari de tot. BUJOR, S. 68. Nu puteam avea în simțuri și deci în minte decît ora și locul nostru. CAMIL PETRESCU, U. N. 420. Unde mi-s mințile?, spune cineva pentru a-și scuza o lipsă de atenție, o scăpare. Cf. DELAVRANCEA, O. II, 212. Unde ți-s (sau i-s, vi-s etc.) mințile?, se spune cuiva (sau despre cineva) pentru a-i reproșa lipsa de atenție, neglijența în executarea unei acțiuni. Îți stă mintea-n loc, se spune pentru a indica cel mai înalt grad de uluire, de surprindere. Cimiligă, cimilea, Ocolesc lumea cu ea (Mintea). PAMFILE, C. 26. ◊ L o c. a d v. În minte = în gînd, fără a vorbi sau a gesticula. Mijlocul cel mai facil este de a bate tactul cu mîna, cu piciorul sau în minte. HELIADE, O. II, 168. ◊ E x p r. (Învechit) De mintea mea (sau a ta, a sa etc.) = din proprie inițiativă. Să va scula săngur de mintia (mintea MUNT.) sa, fără puteare de la giudeț. PRAV. 21. A-i veni (cuiva, ceva) în minte = a-i verii în gînd, a-și aminti (ceva). Și derept aceaia despărți o zi den săptămînă, ca toți să înveațe și să înțeleagă leagea. . . și să le vie în minte pururea. CORESI, EV. 408. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem . . . îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I, 54. Spusele furnicei i-au venit în minte. GÎRLEANU, L. 7, cf. ALR I/I h 72. A-i trece (sau a-i trăsni, regional, a-i pica cuiva, ceva) prin minte = a gîndi (ceva); (de obicei in construcții negative) a bănui, a-și imagina. Nici nu-i trecea prin minte. EMINESCU, N. 41. Fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Ce i-a picat ei prin minte? . . . Să-și ieie și ea un vestmînt ca acesta. MARIAN, O. I, 359. Așa am fost eu: să scriu tot ce-mi trece prin minte. DELAVRANCEA, H. T. 47. A avea (ceva sau pe cineva) în minte = a) (învechit) a intenționa. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, F. 133/8; b) a fi preocupat (de ceva). Cf. DM. A ține minte (sau, învechit, în minte) v. ț i n e. (A avea) ținere de minte v. ț i n e r e. A-și pune mintea (cu cineva sau cu ceva) = (de obicei în construcții negative) a lua în serios (pe cineva sau ceva); a se pune cu tot dinadinsul. Oamenii surprinși de atîta cutezare a unui băiețel, nu-și puseră mintea cu el. BARIȚIU, P. A. I, 597. Nu-și mai pune mintea cu nebunul. PANN, P. V. I, 169/15. Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura. CREANGĂ, P. 260, cf. id. A. 55. Dar vezi, ține-ți firea, nu-ți pune mintea cu bostanul. DELAVRANCEA, O. II, 12, cf. CONV. LIT. XLIII, 399. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gînduri, a fi distrat, neatent. Se uita la dînsul, parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a nu mai fi distrat. Mîna Ea la ochi și-o ține. Toate mințile-și adună Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rămîne. EMINESCU, O. I, 102. ♦ Mod de a gîndi, de a judeca. Să nu înțeleagă una cu alalți, ce mai vîrtos ca să protivască mintia lui cu mintea altor oameni? (a. 1683). GCR, I, 272/20. Niciodată viața nu-i aceeași și nu stă pe loc și nici o minte nu este la fel cu cealaltă. ANGHEL, PR. 103. Cîte capete, atîtea minți. ZANNE, P. II, 43. ◊ E x p r. (Învechit) A fi într-o minte (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). Muierile lor erea tot într-o minte ș-un cuget. GORJAN, H. I, 5/23. ♦ (Învechit și popular) Intenție, gînd ascuns. Cu ce minte și cu ce socotială, cuvînt ca aceasta zici? CANTEMIR, ap. GCR I, 324/32. Aseară mi-am prins drăguț. . . Și l-am prins la noi la poartă, Să vedem ce minte poartă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 67. 3. P. r e s t r. Inteligență, perspicacitate, discernămînt, capacitate intelectuală; cap. V. c r e i e r. Dă-mi minte de voiu ști mărturia ta. PSALT. HUR. 107^v/11. C-am avut și noi minte nedestulă și întunecată. CORESI, EV. 6, cf. 30. Stă în mintia giudețului, să cunoască de pre lucrurile ce vor fi fost pren pregiurul aceii greșeale. PRAV. 267. Aceștea fură cu minte mai de frunte. N. TEST. (1648), 157^v/34, cf. GCR I, 157/16, ST. LEX. 169^r1/8. Blagoslovit să fii, Doamne sfinte, Ce mi-ai datu-mi știință și minte. DOSOFTEI, PS. 44/10. Vai, nepriceputule și străinule de minte! CSNTEMIR, ap. GCR I, 324/31. Am silit după putința mea și după proastă ajungerea minței mele, de am lucrat în via Domnului. ANTIM, P. XXV. Îi dau toate laudile pre cît poate sluji mintea omenească (a. 1 794). GCR II, 151/3. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, cf. 109, 263, 270. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. BĂLCESCU, M. V. 3, cf. 4. Dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I, 137, cf. id. N. 41. Iar fiul împăratului, cu agerimea minții lui. . . , domni în pace. ISPIRESCU, L. 40. Cum ar pătrunde mintea noastră unde nu pătrunde a d-voastră? DELAVRANCEA, O. II, 186, cf. SADOVEANU, O. VI, 602. Eu sînt bătrîn fără dinți, Dar copilul n-are minți. TEODORESCU, P. P. 327. Trebuie dar cap bun și minte ascuțită și sănătoasă, ca să poată duce treburile împărăției. ȘEZ. I, 98, cf. 277, ALR I/I h 17, ALR II 3695/102. Cap ar fi, dar minte nu-i. RETEGANUL, P. IV, 25. Bărbatul nu-i bai că-i puțintel, să. . . fie mintea la el. ZANNE, P. IV, Pe cît mă duce mintea, formulă de modestie folosită pentru a enunța o ipoteză, o gîndire personală. Cf. ALECSANDRI, ap. CADE. Un car de minte ș-un dram de noroc. I. CR. IV, 111. A strîns mintea de la toți proștii, se spune despre cei proști. Cf. CIAUȘANU, V. 179. Barbă lungă, minte scurtă, se spune la adresa bărbaților proști. Cf. ZANNE, P. II, 9, 10. Cap ai, minte ce-ți mai trebuie, se spune omului prost. Cf. id. ib. 41. De mare, mare, Dar minte n-are, se spune despre cei înalți și proști. Cf. id. ib. 605. Are minte de cal breaz. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Haine (sau poale, plete) lungi și minte scurtă (sau, rar, ușoară), se spune la adresa femeilor nechibzuite. Cf. EMINESCU, O. I, 159, MARIAN, SA. 52, ZANNE, P. II, 69, 281, 422, III, 183, 307, 336. ◊ (Pe lîngă adjective ca „ager”, „ușor”, „iute”, „greu” etc., ca complement de relație) O babă. . . avea trei feciori. . . tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Oameni treji la minte. MARIAN, S. R. I, 29. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap; El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. Ager la minte. ALR II 3720/316, cf. 3720/310, 365. Curat la minte. ib. 3720/365. Deștept la minte. ib. 3720/192, cf. 3 720/349, 362, 414. Aspru la minte. ib. 3 720/334. Îi cuminte la minte. ib. 3 720/29. Ișor la minte. ib. 3 720/346. Iute la minte. ib. 3 720/157, cf. 3 720/260, 704. Subțire la minte. ib. 3 720/784. Greu la minte. ib. 3 721/272. ◊ E x p r. (Regional) A fi orb de minte = a fi prost. Cf. ZANNE, P. II, 665. A nu-l ajunge (pe cineva) mintea = a nu fi în stare să înțeleagă, să facă (ceva). Îmbla ca niște oameni hămeiți, neagiungîndu-i mintea să schivernisască. NECULCE, L. 122. A fi (sau a ajunge, a da, a cădea) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții), a fi lipsit de judecată. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II, 227, cf. ZANNE, P. II, 82. La mintea omului (sau, familiar, a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. E doar la mintea omului că nu putem face aici, la Viena, cine știe ce ispravă. VORNIC, P. 141, cf. CIAUȘANU, GL. ♦ F i g. Gînditor. V. c a p. E tînăr . . . dar este o flacără. E mintea și inima revoluției. CAMIL PETRESCU, O. II, 717, cf. ALRM I/l h 17. 4. Înțelepciune, chibzuință, cumpătare, cumințenie. Dar avea minte de să păzie. NECULCE, L. 203, cf. 250. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I, 184. Doamne, moșule, Doamne! multă minte îți mai trebuie. CREANGĂ, P. 82, cf. id. A. 124. Ia închipuie-ți că acum treizeci și șapte de ani, avînd mintea și experiența ce le ai astăzi, te-ai fi pomenit cu un tînăr. CARAGIALE, 0. IV, 236, cf. COȘBUC, P. I, 230. Alteori Norocul se împerechează cu Mintea. PAMFILE, DUȘM. 65. Degeaba a avut noroc, dacă n-are minte. H II 33. Bată-te pustia, minte, cum n-ai fost mai înainte. PAMFILE, J. II, 154. Ea are tri rînduri de copii și tot n-are minte bună. ALR II 2 960/102. Mintea românului (sau moldoveanului) cea de pe urmă (= înțelepciunea pe care o capătă cineva după ce a greșit acționînd pripit). Boagă-te zi și noapte să-ți dee Dumnezeu mintea moldoveanului – cea de pe urmă. NEGRUZZI, S. I, 251, cf. ZANNE, P. VI, 208. Ai minte!, se spune cuiva pentru a-l îndemna să nu-și piardă cumpătul, să se comporte rațional. Ai minte, bărbate! Șezi frumos și nu mă bate. MARIAN, SA. 3, cf. PAMFILE, J. II, 154. ◊ (Ironic) Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. III, 174. ◊ (În legătură cu verbele „a căpăta”, „a dobîndi”, „a prinde”, „a-i veni”) Socotesc că după aceasta va mai căpăta la minte. DRĂGHICI, R. 12/16. Să prindă și alții la minte, văzînd de patima voastră. CREANGĂ, P. 263, cf. 45, 220, 311. Am avut o mîndruliță Ș-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobîndeascâ. JARNIK-BÎRSEANU, D. 99. A mîncat, sărmana, linte, Nu i-a venit încă minte. TEODORESCU, P. P. 272. ◊ L o c. a d v. (Învechit). Cu minte bună = cu chibzuială, înțelepțește. Vînatul Cu minte bună să-l împartă. ȚICHINDEAL, F. 22/1. ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile) în (sau la) cap (sau acasă, la loc) = a se cuminți, a deveni mai înțelept; p. e x t. a se maturiza. Cînd le lipsește puțină vreame să vie la măsura vrăstei, ce să dzice, să le vie mintia în cap. PRAV. 259. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, în cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. Mă bucuram că i-a venit și lui. . . mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II, 238. Otilia rîse, strînse pe Felix în brațe, ca pe moș Costache, cu sensul: „nu-ți vine mintea la cap de loc”. CĂLINESCU, E. O. II, 120, cf. 9, I. CR. III, 376. A-și vîrî (sau a-și băga) mințile-n cap = (de obicei, cu verbul la imperativ) a judeca cu seriozitate, a renunța la planuri nesocotite, a se cuminți.Bagă-ți mințile în cap, măi băiete. FILIMON, O. I, 127. Vîră-ți, copilă, mințile în cap și nu-ți închipui că poți ieși vreodată din hotărîrea lui. SADOVEANU, O. X, 262. (Cu parafrazarea expresiei) Are să meargă băiatul într-o școală care-i pune mințile la loc. VORNIC, P. 39. (Regional) Ajuns de minte = (despre copii) mărișor (2). Cf. CIAUȘANU, V. 179. 5. (Învechit) Învățătură, cunoștință, știință. Să fie trimis. . . în țara grecească . . . să învețe minte. HERODOT (1645), 231. Acestor vechi gheografi minte urmează cești mai noi. CANTEMIR, HR. 63. Aceste scrise în istorii, văzîndu-le cei înțelepți pun minți în cap și cunoștință și știință (a. 1837). CAT. MAN. II, 55.* Expr. A (se) învăța minte = a trage învățătură dintr-o întîmplare personală neplăcută, a se obișnui să fie prevăzător, atent (la ceva). Să te înveți minte a nu mai băga zîzănii între dînsa și postelnicul. FILIMON, O. I, 130. Te-i învăța tu minte de altădată. CREANGĂ, P. 146. Cel puțin acum s-au mai învățat minte. C. PETRESCU, Î. II, 3, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A învăța (pe cineva) minte = a face (pe cineva) să devină înțelept, chibzuit; a pedepsi (pe cineva) pentru a-l face să fie mai cu judecată. Nevoia-l învață pe om minte. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Ca formulă de amenințare) Așteaptă puțintel să te învăț minte l răspunse leul mînios. ȚICHINDEAL, F. 22/9. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. – Ia las' că-l învăț eu minte I BUJOR, S. 92. Lasă că vă învăț eu minte! GALACTION, O. 151. ♦ (Învechit, rar) Pildă, parabolă. Pentru aceaia în pildă grăiia Hristos, cum se zice, în minte. CORESI, EV. 414. - Pl.: minți. – Și: (învechit) mente s. f. – Lat. mens, -tis.

FUNIE sf. 1 Sfoară groasă răsucită, de cînepă ori de teiu, frînghie: a lega cu funii; Fig. iron. drept ca funia ’n traistă, strîmb, nedrept; proverb: a i se apropia (sau a i se strînge) funia de par, (sau de steajăr), a i se înfunda, a i se apropia sfîrșitul, a nu mai ști cum să scape, cum să iasă din încurcătură; nu vorbi de ~ în casa spînzuratului, nu vorbi de unele lucruri dinaintea cuiva care s’ar putea simți atins, crezînd că se face aluzie la dînsul ¶ 2 ~ de paie, sarcină de paie cît poate duce omul în spate PAMF. ¶ 3 ‡ Funie, de lungime variabilă, cu care se măsura pămîntul; ~ de moșie, sfoară de moșie; a trage cu funia, a măsura o moșie [lat. funem].

vipt, vipturi, s.n. 1. Rod al pământului; bucate, recoltă; cereale. 2. Hrană, mâncare. 3. (în Maram. Istoric) Sacul cu grăunțe pe care îl duce omul în spate la moară: „Am pus un vipt pe iapă și dusă am fost” (Bilțiu, 1999: 258). (Sec. XVI). – Lat. victus „aliment, hrană” (Pușcariu, după DER; MDA).

NENE s. m. 1. (Învechit și regional) Tată. M-au părăsît neanea ș-am rămas de mamă. dosoftei, ps. 83/5. Eu-s, neaneo, hiică-ta Eufrosina. id. v. s. septembrie 27^v/8. Am avut o giumătate de mo(a)ră partea no(a)stră moșie dre(a)ptă făcut(ă) de neanea din pajiști. (a. 1686). ștefanelli, d. c. 10. Mamă, zi să vie nenea Ca să-mi mai scuture lenea. pann, p. v. i, 107/16. Și socru-tău nu ți-i nene, Să-ți deie faguri de miere. marian, nu. 246. Ridică hobotul tău Și-i vedea pe socru-tău Și ți-a părea tată-tău. Ba! poate-i și mai frumos, Numai nu-i așa milos Cum al tău nene ți-a fost. id. ib. 637. Are să mă deie nenea, cu bună samă, după acest țigan pogăn! sbiera, p. 125, cf. com. din bilca-rădăuți și din straja-rădăuți. Cînd rămîn pruncii de nene, Străinei îs făr’de vreme. bîrlea, C. P. 120, cf. T. PAPAHAGI, m. 227, COMAN, GL., alrm i/II h 212. ♦ spec. (Regional) Tată vitreg. alrm i/ii h 214. ♦ (Regional; la pl.) Părinți (Cotîrgași-Vatra Dornei). șez. ii, 209. Nu-i cum iera pi vremea cîn neni, moșî (părinții și bunicii) noștri iera tiniri ca noi. ib. 2. (Popular) Termen de respect folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un frate mai în vîrstă; (popular) neică (1). v. bade. cf. valian, v., POLIZU, COSTINESCU, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., pușcariu, l. r. i, 48. Dă-mi și mie roșcove, nene! stancu, d. 40, cf. h ii 256. Chivuța se-nspâimînta Și cătră nen’ său grăia. jarnfk-bîrseanu, d. 492. Au, nene și frățioare! Ce fuse și ăst păcat, D-arde foc la noi in sat?! păsculescu, l. p. 209, alr i/ii h 162, alrm i/ii h 224. Tata Lungul, Mama Lata, Nenea Fluierătoru (Coșul, vatra, fumul), teodorescu, p. p. 225, cf. gorovei, c. 107. ♦ Spec. (Regional) Frate vitreg. alrm i/ii h 223. 3. (Regional) Termen de respect folosit de nepoți pentru a vorbi cu (sau despre) un unchi. Pe mine însă nu cuteza să mă ceară nenea Ghiță al popii, deși îmi era unchi. f (1906), 4. Nenea Antonache era fratele mamei. brătescu-voinești, Î. 25, cf. alrm i/ii h 232, 233. 4. (Familiar) Termen de respect folosit (de obicei de cei mai tineri) pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat (mai) în vîrstă; (popular) neică (2), (regional) nană¹. v. bade, moș (I 2). Eu așa am grăit cu nenea Enache (a. 1752). iorga, s. d. xII, 61. Neane, dar ești tu cu minte! Ce duci cînele în spate? țichindeal, f. 348/2. Rău îmi pare, nea cutare și cutare, Că îmi uitai ca pămîntul. pann, h. 50/22. Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos. negruzzi, s. i, 224. Ha, ha, ha!... răpide mi-l luași pe bietul dorobanț, nene. alecsandri, t. 400. Mă! spune lui nen' tu Chiriac nu uite de ce ne-a fost vorba. caragiale, t. ii, 19, cf. 17. Nea Budulea... avea un picior mai scurt decît celălalt. slavici, n. i, 147. Da unde te duci, nene George? ispirescu, l. 139, cf. f (1906), 4. Avusese cîteva, discuții cu nenea Tomiță, care o recomandase pe Evantia. bart, e. 319. Nenea Vasilescu și tovarășii lui au cîte-o încăpere, în fundul magazinului. arghezi, b. 44. Pot demonta tractorul și noaptea pe întuneric și îl fac la loc pe pipăite cu ochii legați, dacă mă ajută nea Prodan la carburator, galan, b. ii, 63. Las' că și nenea Gherasim, cîrmaciul, cu toate că strigă uneori cu asprime, are o inimă, să nu-i găsești pereche în lume. tudoran, p. 171, cf. 18. Mă băiete, scoal în sus și pune un scaun lui nean’ tău Matei sub picioare. preda, î. 76, cf. 107. Mîine o să meargă la nenea Dobre. barbu, ș. n. 12. Fluieră i făcuse nenea Pahon. reteganul, p. i, 14. Într-un papuc și-o opincă, lipa, lipa nea Stănică, se zice despre omul leneș. cf. pann, p. v. i, 155/20. Vorbi și nenea Ion, că este și el om sau vorbi și nea Vlad, că-i și el din sat, se zice despre omul prost (care se amestecă într-o discuție), zanne, p. vi, 160, cf. 88, 162, 163, 169, 253, 274, 441, 442. ◊ (Glumeț) Nenea Acul, țața Ața își pierdură dimineața Pe un cot de postav sau șeviot. arghezi, s. p. 27. ◊ (Apelativ familiar pe care și-l dă o persoană mai în vîrstă, vorbind cu cineva mai tînăr) Știi dumneata că d-atunci trebuie să fie aproape șaptezeci de ani? – Or fi, nento, îmi răspunse el. ghica, s. 15. ◊ Nenea Martin = moș Martin, v. moș (I 2). Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? creangă, p. 31, cf. candrea, f. 265. De frică, i se îmmoaie labele lui nenea Martin și cade. rădulescu-codin, Î. 86. ♦ (Prin Olt.) Unul dintre numele dracului. Te ia nen’ tu. arh. Olt. xxi, 271. 5. Termen de adresare prin care se exprimă dezaprobarea, surprinderea neplăcută. Vasăzică ai prins... cîți ai zis. Păi asta se cheamă pescuit, nene? sebastian, t. 19. La horă, nene, cu țăranii, în mijlocul poporului. t. popovici, se. 508. 6. (Familiar) Termen întrebuințat în cursul unei povestiri sau conversații și care, fără a fi adresat unei persoane anumite, exprimă mirare, satisfacție etc.; (popular) neică (4). Și cînd venea ea, nene, dobora copacii. ispirescu, l. 5, cf. 78, 130, 213. Se-ntind, nene, de căldură, De le-ajung genunchii-n gură. coșbuc, p. ii, 48. Cînd ceața să ridica, Ei, nene, să pomenea Din inima cîmpului, În buricul pămîntului. păsculescu, l. p. 212. 7. (Argotic) Stăpîn al unei case de toleranță sau proxenet, codoș. v. pește¹. „Am să mă fac nene”, răspunse, m. i. caragiale, c. 116, cf. bul. Fil. ii, 206, 211, vii, 282, scl 1963, 24. – pl.: (rar) neni. – art.: nenea. gen. dat.: lui nenea. voc. și: (învechit) neaneo. – Familiar, urmat de adj. pos. pers. 2 și 3 sg.: nen’ tău, nen’ tu, (rar) nean’ tău (cu voc. nento), nen’ său, nen’ su. – Și: (formă prescurtată) nea, (învechit) neăne s. m. – cf. bg. неня , scr. nena.

PAI, paie, s. n. Tulpina subțire, dreaptă, cilindrică, neramificată a unor cereale (grîu, secară, ovăz, orz); (la pl.) grămadă de tulpini uscate, păioase, rămase după treierat. Era un grîu frumos, cu paiul gros, înalt. DUMITRIU, N. I. 50. Atîta strălucire-ncape În bordeiașul vost’ de paie. GOGA, P. 10. Spune-i că nu primești bani, ci numai atîta grîu, cu paie cu tot, cît îi putea duce d-ta în spate. CREANGĂ, P. 155. ◊ Om de paie = om lipsit de personalitate, de care se servește cineva în vederea profitului său personal. Foc de paie = entuziasm sau pasiune trecătoare. (Familiar) Fîn ori paie? = rezultat bun sau rău? (În proverbe) și construcții metaforice) Vezi paiul din ochiul altuia, dar nu vezi bîrna din ochiul tău v. bîrnă. Paiul, cît de mic, își are umbra lui = orice lucru mic are o importanță oarecare. A se agăța și de un pai, se zice cînd cineva recurge, în cazuri desperate, la un sprijin cît de slab, în speranța că îl va salva. A întemeia (ceva) pe paie = a întemeia ceva pe o temelie șubredă; a clădi pe nisip. La ei norocul este întemeiat pe paie. NEGRUZZI, S. II 241. Arde focu-n paie ude, se zice despre o pasiune care mocnește. Dăduse și el în pîrpăra însuratului. Ș-apoi cînd îi omul în doi peri e cum îi mai rău. Vorba ceea: arde focu-n paie ude. CREANGĂ, P. 166. A fugi ca tăunul cu paiul = a fugi foarte repede. Fuge și Scaraoschi după ceilalți, ca tăunul cu paiul. CREANGĂ, P. 306. A stinge focul cu paie sau a pune paie peste foc = a interveni într-o discuție sau ceartă cu scopul de a potoli pe adversari, aducînd argumente care îi înverșunează mai tare. A-și aprinde paie-n cap v. aprinde. ◊ Fig. Cantitate foarte mică din ceva. Nu cerșește un romîn, Nu cerșește cît mai are un pai de nădejde-n sîn. HASDEU, R. V. 10.

TOT⁵, TOATĂ, toți, toate, pron. nehot. I. (Numai la pl., cu nuanță de numeral nehotărît) Lucrurile sau ființele cîte intră în discuție sau care sînt de același fel (fără să lipsească nici unul). Vreau banii pe jumătate, dacă nu toți! DELAVRANCEA, H. T. 39. Sînt adunate toate în curte. ISPIRESCU, L. 7. La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți. CREANGĂ, P. 229. După ce-i uciseră mai pe toți, se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (În corelație cu cîți, cîte) Cîte fete ardelene, Toate-s negre la sprîncene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28. Cîte cară cu povară, Toate suie și coboară. id. ib. 127. ◊ Expr. Cîte toate v. cît⁵ (III). ◊ (Construit cu prep. «cu»; de obicei în forma toții, toatele) Dormim cu toatele la conac. DUMITRIU, B. F. 148. Și după ce ne culcam cu toții, noi băieții, ca băieții, ne luam la hîrjoană. CREANGĂ, A. 40. Cu toții, săltînd de bucurie, s-au apucat de grumazul tatălui lor. DRĂGHICI, R. 8. Noi cu toți să ne-nfrățim Și cu toții să trăim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 205. ◊ (Întărit prin repetiție) Dacă s-au adunat ei toți cu toții, împăratul s-a tras de țăcălie, scrîșnind strașnic. CARAGIALE, O. III 27. II. (Cu sens neutru, în opoziție cu nimic) 1. (La f. pl. sau la sg. în forma tot sau totul) Lucrurile cîte există sau cîte intră în discuție (fără nici o excepție). Dacă nu mi s-or mai întoarce feciorii, ne-om duce și noi, eu și cu baba Cireașa, unde se duc toate. SADOVEANU, N. P. 8. Dar cine ești tu, zise Ivan cam zborșit, de te lauzi că știi toate? CREANGĂ, P. 299. El zboară, gînd purtat de dor, Pîn’ piere totul, totul. EMINESCU, O. I 176. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. id. ib. I 130. Tot împrejuru-i era tăcere. ALEXANDRESCU, P. A. 74. ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rînd; mai presus de orice altceva. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. După toate v. după (II 1). ◊ Loc. conj. Cu toate că... = deși, măcar că... ◊ Expr. Multe (și) de toate v. mult² (II). Femeie la toate = femeie de serviciu care îndeplinește singură toate treburile dintr-o casă. A da toate pe una v. da³ (I 6). A-și băga nasul în toate v. nas. ♦ (Precedat de «și» și completînd o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. A lăsat și bani, și tot, și s-a dus. CREANGĂ, P. 60. Încă mă mier cum am scăpat cu viață; lehamite și de împărăție și de tot, că doar, slava domnului, am ce mînca la casa d-tale. id. ib. 188. Ochii tăi și toate-s bune, Sprîncenele-ți fac minune; Ochii tăi și toate-mi plac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Puse la cale să-i gătească de drum merinde și tot ce-i trebuia. ISPIRESCU, L. 3. ◊ Expr. Toate ca toate (sau, rar, toatele) = celelalte ar mai merge, treacă-meargă. Toate ca toate, numai povețele ce ți-am dat să nu le uiți. ISPIRESCU, L. 16. Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A. 58. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. id. ib. 140. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. Care cum venea de la cîmp, lăsa tot în mijlocul ogrăzii și alerga atras de țipetele Floricăi. BUJOR, S. 47. Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! EMINESCU, O. I 60. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Făcea tot ce i se spunea, de nimic nu cîrtea, nimic nu dorea. VLAHUȚĂ, O. A. 139. Fiii cei mari ai împăratului povățuiră pe logodnicele lor ca să facă și ele tot ce va vedea pe zîna că face. ISPIRESCU, L. 39. Nu se mănîncă tot ce zboară. NEGRUZZI, S. I 251. 2. (În forma de sg. tot sau totul) Lucrurile cîte se țin laolaltă, formînd un ansamblu, fără ca să lipsească nici unul. Spunea tot ce știa. ISPIRESCU, L. 9. Întrebînd-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa. CREANGĂ, P. 86. ◊ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) sau cu totului tot sau cu totului totului = pe de-a-ntregul, în întregime. Făcu, cum zisese, doi feți-logofeți, cu totului totului de aur, în ciurul pe care îl ținea țiganca la gura podului. ISPIRESCU, L. 63. Fata se făcu o păsărică cu totul și cu totul de aur. id. ib. 361. Lasă-ți lumea ta uitată. Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. Cu totul = a) în total. În așezările acele de scînduri... aveam cu totul vro patru sute de ostași din cei mai greu răniți. MIRONESCU, S. A. 117; b) cu desăvîrșire, în întregime. Ne-nvîrtim uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată. EMINESCU, O. I 133. Vîntul încă încetă cu totul, BOLINTINEANU, O. 265. (Întărit prin repetiție) Pricepuse drăcoaica că încă nu scăpase cu totul și cu totul de primejdie. ISPIRESCU, L. 363. În tot sau (în) totului tot (scris și totul lui tot) = a) la un loc, una cu alta; în total. În totul lui tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas. CREANGĂ, A. 66. Primesc de la domnu 5 galbini și de la cucoana Săftița 4 galbini, în tot nouă. KOGĂLNICEANU, S. 112; b) într-un cuvînt, la urma urmelor. Totului tot, eu știu că am adormit cu gîndul la: Cît e Argeșul de mare, Haz ca Săhărelul n-are. La TDRG. (Rar) Tot în tot = pe de-a-ntregul. Toată-n tot Frumoasă cum eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvîrșire, în întregime. Lumina s-a micșorat de tot în gămălia galbenă, de alamă, a lămpii. C. PETRESCU, R. DR. 140. Vremea se întunecase de tot. SANDU-ALDEA, U. P. 133. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Mîndră, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv. Răul pieri-va de tot din lume. BĂLCESCU, O. II 317. De tot să i-l dea lui. ȘEZ. III 135; c) foarte, extrem de... După cum își au casa și satul, unii urcă pe deal, spre gaura minei, alții, dimpotrivă, au apărut sus de tot, de după o creastă de munte și încep să coboare în vale. BOGZA, Ț. 49. Satul Lespezi e aproape de tot. REBREANU, R. I 159. Îi frumușică de tot. ALECSANDRI, T. 779. ◊ Loc. prep. Cu tot cu cineva (sau cu ceva) sau cu cineva (sau cu ceva) cu tot = împreună, la un loc cu... Lipan a căzut în rîpă cu tot cu cal. SADOVEANU, B. 242. Ea și cucoana Maria îl puteau vinde și răscumpăra, jucîndu-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza și Cuțui și cu tot cu nevestele lor. id. ib. 248. Dar dacă pui flăcăi o dată S-aleagă dînșii cum socot O fată: Bogata-și pupă boii-n bot, Îmbătrînind cu boi cu tot. COȘBUC, P. I 129. Spune-i că nu primești bani, ci numai atîta grîu, cu paie cu tot, cît îi putea duce d-ta în spate și cu un băiet al d-tale. CREANGĂ, P. 155. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. ◊ Expr. Asta-i tot sau atîta (ori atîta-i) tot = atît și nimic mai mult. Vrau să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atîta-i tot. CREANGĂ, A. 73. ♦ Lucrurile diverse, variate care alcătuiesc averea, proprietatea cuiva. A pierdut tot. ▭ Dă totul pentru slava țării! Și pentru pacea lumii, totul! FRUNZĂ, Z. 18. – Forme gramaticale: m. sg. totul, m. pl. toții, f. pl. toatele, gen. sg. a tot și (în expr.) totului, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor, dat. pl. m. și f. tuturor și tutulor (M. I. CARAGIALE, C. 43).

purta [At: PSALT. HUR. 116^r/8 / V: (înv) porta / Pzi: port / E: ml portare] 1 vt A ține în mâini, în spate, pe umăr etc. ducând cu sine undeva. 2 vt (Înv; îs) Poartă-voce Portavoce. 3 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) pe degete A dispune de cineva după bunul plac. 4 vt (Pex; îae) A înșela. 5 vt (Reg; îe) A ~ poșta A flecări. 6 vt (Reg; îe) A ~ sufletul în traistă A nu se ține de cuvânt Si: a minți. 7 vt (Fig; asr) A suporta consecințele. 8 vt (Fig; asr; pex) A suporta. 9 vi (Rar; îe) A-i ~ (cuiva) de cheltuială A suporta toate cheltuielile cuiva. 10 vt A trece dintr-o mână în alta, de la unul la altul. 11 vt A trece dintr-o parte în alta. 12 vt A avea asupra sa pentru a se folosi la nevoie. 13 vt (D. mijloace de transport, d. ființe) A transporta. 14 vt A duce cu sine. 15 vt (Înv; c. i. victorii, succese) A reputa. 16 vt A sprijini în mers, să nu cadă. 17 vt(a) (D. femele, femei) A fi însărcinată. 18 vt (D. plante) A rodi. 19 vt (C. i. ființe) A călăuzi¹ (1). 20-21 vtrp (Pgn) A (se) duce dintr-un loc într-altul. 22 vt A determina să se ducă undeva, în mod real sau imaginar. 23 vt A duce cu forța și sub pază. 24 vt (Înv; pfm; fig) A înșela, ducând pe o cale greșită. 25 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau cu vorbe ori, înv, cu voroave) A face promisiuni fără a-și ține cuvântul, pentru a obține răgaz. 26 vr (Pop; pex) A se perinda. 27 vr (Pop) A se plimba. 28 vr (Îvr) A pleca. 29 vr (Rar) A se îndrepta către... 30 vt (Rar) A trimite. 31 vt (Rar; c. i. drumuri) A parcurge. 32 vr (Reg) A se grăbi. 33 vt (C. i. corpul sau o parte a corpului unei ființe, un organ anatomic) A mișca ritmic încoace și încolo, de obicei în timpul mersului. 34 vtf (Spc; rar; c. i. părul) A flutura. 35-36 vtrp (Rar) A trece pe suprafața a ceva dintr-o parte în alta. 37-38 vtrp (Îvp; c. i. vorbe, vești, zvonuri etc.) A răspândi. 39 vr (Înv; îe) A i se ~ numele A ajunge să fie cunoscut de toți. 40 vt (Îrg) A avea grijă de... 41 vt (Îvr) A întreține din punct de vedere material. 42 vt (C. i. acțiuni) A desfășura cu eforturi proprii. 43 vt (Îe) A ~ (pe cineva) prin judecăți A da pe cineva în judecată, târându-l mereu pe la procese. 44 vt A îndeplini o funcție, o însărcinare sau a deține un titlu, o demnitate. 45 vt (C. i. instrumente, unelte, arme etc.) A mânui cu pricepere, cu îndemânare. 46 vt A avea o anumită înfățișare de la natură ori potrivit obiceiului, modei etc. 47 vt (Rar; îe) A ~ coarne A fi înșelat în căsnicie. 48 vt (Spc; c. i. obiecte de îmbrăcăminte, de încălțăminte, podoabe etc.) A umbla îmbrăcat încălțat, împodobit cu... 49 vi (Jur; udp „asupra”) A se referi la... 50 vi (Reg) A fi mai rezistent. 51 vt (Îe) A ~ doliu A umbla îmbrăcat în negru sau a avea aplicată o fâșie neagră pe haine, în semn de doliu. 52 vt A avea imprimat, gravat, pictat, scris. 53 vt A avea în structura sa. 54 vt (Înv) A deține pentru a conduce, a decide etc. 55 vt (C. i. gânduri, sentimente, intenții etc.) A nutri. 56-57 vti (Îlv) A ~ (de) grijă (sau grija) cuiva sau de (ori, înv, despre) ceva A se îngriji de cineva sau de ceva. 58 vt (Fam; îe) A-i ~ cuiva un dinte A urmări să se răzbune pe cineva. 59 vt A conține într-o manieră abstractă, psihologică. 60 vt (C. i. nume) A se numi. 61-62 vtrp (C. i. conversații, corespondență) A întreține. 63-64 vtrp (Pop) A îndeplini conform tradiției sau rânduielilor bisericești. 65 vr A avea o anumită conduită. 66 vr (Pex) A acționa într-un anumit fel. 67 vtf (Pop) A se comporta cu cineva după bunul său plac. 68 vr (Îvr; fig) A se desfăta (5). 69 vr (Înv) A se desfășura.

úmăr m., pl. erĭ, și n., pl. ere (lat. húmerus și ŭmerus, sp. pg. hombro). Partea trupuluĭ unde mîna se unește cu spata (omoplatu) și clavicula: a duce un sac pe umăr. A da (saŭ a strînge) din umerĭ, a mișca umeriĭ arătînd că nu știĭ saŭ nu-țĭ pasă. A pune umăru, a da ajutor cuĭva ca să scape de o greutate. A te uĭta peste umăr, a te uĭta cu dispreț. Umeriĭ fețeĭ saŭ obrajilor (etim. pop. îld. meriĭ obrajilor. Cp. cu lat. pop. melum, „măr” și, la pl., „umeriĭ obrajilor”, ca fr. pommettes, dim. d. pomme, măr), oasele cele ĭeșite ale fețeĭ, care se observă maĭ ales la rasa galbenă. De-a umăr (Rar), pe umăr: a duce un sac de-a umăr (Cp. cu de-a spinare).

TRANSPORT s. 1. cărare, cărat, ducere, dus, purtare, transportare. (~ sacului pe spate.) 2. cărătură. (A făcut un prim ~.)

cârcă sf [At: DOSOFTEI, V. S. 14 / V: gârgă / E: srb krke] 1 (Înv) Partea de sus a spinării omului, pe care se duce o povară. 2 (Înv; pex) Spate. 3 (Îlav) În ~ În spate. 4 (Îe) A lua pe cineva în ~ A lua pe cineva sub protecția sa. 5 (Îae) A râde de cineva. 6 (Îe) A avea pe cineva în ~ A o păți cu cineva. 7 (Îs) ~ de struguri Ciorchine de struguri. 8 (Reg) Creastă de munte Si: spinare.

ducere sf [At: CORESI, EV. 532 / Pl: ~ri / E: duce³] 1 Ținere în mâini, pe spate, pe umăr a unor obiecte (grele), a unor ființe etc. transportându-le (undeva, în altă parte) Si: dus¹ (1), purtare, transport, transportare, purtat¹, transportat¹, (fam) cărat¹. 2 Transportare a oamenilor morți în biserică, spre locul de înmormântare. 3 Purtare a sarcinii de către o femeie gravidă. 4 (Pex) Sarcină. 5 Plimbare. 6 Luare cu sine a unor obiecte și aducere a lor undeva sau la cineva pentru a le preda. 7 Aducere și propunere a mărfurilor spre cumpărare. 8 Transportare a scrisorilor, a corespondenței etc. la destinație. 9 Înmânare a corespondenței Si: dus¹ (9). 10 Transmitere a informațiilor. 11 Comunicare a unui mesaj, a unui răspuns. 12 (Atm; înv) Vas (sanguin, limfatic etc.) 13 Călăuzire (1-2) a cuiva. 14 Prezentare a cuiva. 15 Escortare a cuiva. 16 Luare cu sine și purtare dintr-un loc într-altul. 17 Însoțire a cuiva într-o călătorie, pe un drum, într-o acțiune Si: acompaniere. 18 Conducere a morților la groapă, în cadrul unei procesiuni. 19 (Înv) Conducere (1) a unei acțiuni, a unei lucrări. 20 Constrângere (1) a cuiva. 21 Determinare a cuiva să ajungă undeva (în mod real sau imaginar). 22 (Fig) Determinare a cuiva să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel. 23 Dirijare a animalelor, a turmelor într-o anumită direcție... Si: îndreptare. 24 Continuare a existenței (prin asigurarea condițiilor materiale, făcând față solicitărilor, cheltuielilor vieții) Si: trăire, viețuire, dus¹. 25 Îndeplinire a unor activități, servicii în mod sistematic, corespunzător, prin efort propriu (în etape succesive și pe un plan larg) Si: prestare. 26 (Cu determinarea „mai departe”) Continuare a unei acțiuni. 27 Însemnare a liniilor pe o suprafață Si: desenare, trasare. 28 Purtare a unei conversații cu cineva. 29 Întreținere a corespondenței cu cineva. 30 Punere în mișcare a ființelor pentru a ajunge undeva. 31 Părăsire a cuiva sau a ceva spre a se îndrepta în altă parte Si: deplasare, mergere, pornire. 32 Plecare din apropierea cuiva sau a ceva, despărțire de cineva Si: îndepărtare, retragere. 33 (Pex) Moment când cineva pleacă. 34 Coborâre 35 Curgere a unei ape (la vale). 36 (Cu determinări locale care indică un spațiu închis) Intrare. 37 Cufundare. 38 Afundare a ochilor în orbite. 39 Vizitare. 40 Frecventare a cuiva sau a ceva. 41 (Îvp) Călătorie. 42 (Pop; cu determinarea „în cătănie”) Înrolare în armată. 43 Apus. 44 Succesiune a anotimpurilor. 45 (Euf; adesea cu determinări ca „în cer”, „de pe lume”, „din viață”) Moarte.

merchea sfa, av [At: I. CR. II, 277 / V: ~chiu, mierche, mierchi / E: nct] 1-2 (Mol; îe) A duce (sau a lua) (de-a) ~ (A duce sau) a lua în spate, în cârcă.

mălăián, mălăieni, s.m. (reg.) Tulpină de mălai eliminată prin operațiunea de rărire, la săpatul de-al doilea: „Firele scoase, mălăienii, erau strânse de pe mălăină și duse acasă cu sarcina, pe spate, ca hrană pentru vite” (Faiciuc, 2008: 254). – Din mălăină.

SIRIC, siricuri, s. n. Prăjină cu care se conduc plutele. ♦ Prăjină care se poartă sprijinită de umăr și cu ajutorul căreia se duc greutăți, legate de capătul dinspre spate. – Tc. sırık.

DÎRLOG², dîrlogi, s. m. (Mai ales la pl.) Cureaua frîului pentru călărie; ștreangul legat de căpăstru, pe care îl ții în mînă cînd duci calul de aproape. V. hăț. Ne dădeam jos din căruță și pleoscăind din cizme, unul punea mîna pe dîrlogi, altul punea umărul la leocă. GALACTION, O. I 453. Văd pe Tasache al meu intrînd în ogradă și ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal. HOGAȘ, M. N. 8. Moș Nichifor apucă iepele de dîrlog și cîrnește căruța. CREANGĂ, P. 128. La roșul se ducea... Mîna pe dîrlogi punea, Pe spate mi-l netezea, De șa că se sprijinea. TEODORESCU, P. P. 523.

SIRIC, siricuri, s. n. (Turcism învechit) Prăjină cu care se conduc plutele. ♦ Prăjină care se poartă sprijinită pe umăr și cu ajutorul căreia se duc greutăți, legate la capătul dinspre spate.

CĂRAT s. cărare, ducere, dus, purtare, transport, transportare. (~ cuiva în spate.)

TRANSPORTARE s. cărare, cărat, ducere, dus, purtare, transport. (~ unei greutăți pe spate.)

CĂRAT s. cărare, ducere, dus, purtare, transport, transportare. (~ul cuiva în spate.)

PORT-BEBE s. n. (ruc)sac matlasat unde este purtat copilul pe spatele sau pe pieptul celui care îl duce. (< fr. porte-bébé)

port-bebe s. n. (Ruc)sac matlasat unde este pus copilul purtat pe spatele sau pe pieptul persoanei care-l duce ◊ „[...] articole pentru nou-născuți: costumașe, botoșei, ghetuțe, port-bebe.” R.l. 17 XII 80 p. 4. ◊ „[...] s-au adus băițe, rucsacuri port-bebe, țarcuri [...]” I.B. 23 IV 84 p. 45 (din fr. porte-bébé; PR 1969)

2) coș n., pl. urĭ (vsl. košĭ, bg. rus. alb. koš; ung. kas. V. coșar, coșniță). Împletitură de nuĭele de dus diferite lucrurĭ, paner: a purta în spate un coș de cărbunĭ, de mere. Conținutu unuĭ coș: a mînca un coș de mere. Horn (Munt.). Poclit, burduf, acoperemîntu de pele al trăsuriĭ (Munt.): a trage coșu. Cavitatea în care se aruncă grăunțele la moară. Tabără tătărească (Vechĭ). Coșu peptuluĭ, toracele. A fi rupt în coș de foame, de sete, a fi foarte flămînd, însetat. A arunca la coș (adică „la coșu de hîrtiĭ aruncate, de gunoaĭe”), a nu admite să se publice (în ziaru saŭ revista pe care o conducĭ).

fedeléș n., pl. e (ung. fedeles, cu capac). Est. Cofă saŭ putinică (botă) cu fundu eliptic în care plugariĭ duc apă de băut purtînd-o în spate legată țeapăn cu niște funiĭ saŭ curele. Adv. A lega fedeleș (burduf, cobză), a lega țeapăn așa în cît să nu se maĭ poată mișca. Vest. Butoĭaș portativ (de 5-10 litri) de dus apă saŭ vin. Prov. Porculuĭ să nu-ĭ daĭ să bea din fedeleș, pe țopîrlan să nu-l tratezĭ prea bine, să nu-ĭ daĭ nas. Vest. Ospăț oferit de socri orĭ de mire în ajunu nunțiĭ (Iov. 146). O horă și melodia eĭ.

CÎRCĂ s. f. (Numai în loc. adv., în legătură cu verbele «a lua», «a duce», «a ridica» etc.) În cîrcă = în spate, în spinare. În fiecare dimineață, tata l-a luat pe frate-meu în cîrcă, l-a dus la școală. STANCU, D. 293. Ai fi zis că duce în cîrcă jumătate din globul pămîntesc... Așa de mare și de rotund era ghebul din spatele ei! HOGAȘ, M. N. 79. Ia-mi-l binișor în cîrcă și du-te de-l culcă. CARAGIALE, O. III 75. Apoi trupul înghițit, Plin de raite, otrăvit, El în cîrcă-l ridica. ALECSANDRI, P. P. 12. – Fig. Un mîrlan ați spus, domnule colonel? Dar mîrlanii aceștia sînt țara însăși... Mîrlanii aceștia duc în cîrcă greutățile.., birurile... războiul. CAMILAR, N. I 351.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

ridica [At: PSALT. HUR. 22^r/21 / V: (îvp) a~, ard~, râd~, (îrg) red~, (înv) arăd~, dirica, rădeca / Pzi: ridic / E: ml eradicare „a dezrădăcina”] 1 vt A lua de jos și a duce în sus (susținând cu brațele, cu spatele etc.) Cf a sălta. 2 vt A lua în mână (sau în brațe). 3 vt (Îe) A ~ mănușa A primi o provocare (la duel). 4 vt (Înv; îe) A ~ (ceva) cu sufletul A susține ceva (fără a avea dovezi). 5 vt (Fig) A-și asuma ceva. 6 vt (Fig) A suporta o greutate. 7 vt A împinge în sus. 8 vt A trage în sus. 9 vt (Îvr; îla) De ridicat la cer Vrednic de laudă. 10 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) A lăuda exagerat. 11 vt (Înv; îe) A ~ jalbă A înainta unei autorități o reclamație. 12 vt (Înv; îae) A veni cu jalba în proțap. 13 vt (Îe) A ~ armele (sau arma, sabia, înv arme, sabie) contra (sau, înv, asupra) cuiva (sau, îvr, pe cineva) A ataca (pe cineva). 14 vt (Îae) A porni război (împotriva cuiva). 15 vt (Îe) A ~ paharul (sau un pahar, un pocal, o cupă, toast, un toast etc.) A închina în cinstea cuiva. 16 vt (În practicile religioase; îe) A-i ~ (cuiva) panaghia (sau praznic, parastas, paos) A face slujbă pentru pomenirea unui mort, în cursul căreia se urcă și se coboară succesiv un colac făcut anume. 17 vt (Îae) A omorî. 18 vt (Îae) A înjura pe cineva. 19 vt (C. i. poduri, mobile, bariere etc.) A suspenda (1). 20 vt (C. i. pânzele unei corăbii) A întinde (pe catarg). 21 vt A așeza (mai sus). 22 vt A așeza peste ceva. 23 vt (Îlv) A ~ în scaun A înscăuna. 24 vt (Înv; îe) A ~ pe (sau spre) cruce A răstigni. 25 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) în furci A spânzura (pe cineva) în furci. 26 vt (Îvr; fig) A închina (ceva cuiva). 27 vt (Înv; fig) A aduce jertfa. 28 vt (C. i. o parte a corpului omenesc) A îndrepta în sus. 29 vt (C. i. o parte a corpului omenesc) A duce mai sus. 30 vt (Îe) A (-și) ~ fruntea (sau capul, îvr gâtlejul) A se arăta dârz. 31 vt (Îae) A deveni amenințător. 32 vt (Îae) A se răzvrăti. 33 vt (Îe) A(-și) ~ ochii (sau privire, rar ochi) A privi în sus. 34 vr (Rar; îae) A privi. 35 vt (În limbajul bisericesc; îe) A (-și) ~ ochii (sau sufletul) către Dumnezeu A(-și) îndrepta gândul spre Dumnezeu. 36 vt (Îae) A se ruga. 37 vt (Îe) A ~ mâinile (sau, rar, mâna) (către cineva) A implora (pe cineva). 38 vt (Îvr; îe) A(-și) ~ mâna de pe cineva A înceta ostilitățile împotriva cuiva. 39 vt (Îe) A ~ mâna (sau două degete) A cere cuvântul. 40 vt (îe) A ~ un deget (sau brațul) A acționa. 41 vt (Îe) A ~ pumnul la cineva A amenința (pe cineva) cu bătaia. 42 vt (Îe) A ~ ochii (sau nasul, fruntea) din (sau de pe) (lucrarea, cartea etc. din față) A privi în sus. 43 vt (Îae) A întrerupe lucrul, lectura etc. 44 vt (Îvr; îe) A ~ cornul A se mândri. 45-46 vtr (Îe) A (i se) ~ (cuiva) pieptul A (i se) umfla pietul prin inspirație. 47 vt A îndepărta (trăgând în sus). 48 vt (Îe) A-și ~ pălăria (sau căciula etc.) A-și descoperi capul în semn de respect sau de salut Si: a saluta. 49 vt (C. i. mânecile sau poalele hainelor) A sufleca. 50 vt (Înv) A scoate cu efort. 51 vt (Îvr) A face să răsară. 52 vt (Fig) A face să înceteze Si: a anula (1), a desființa (1). 53 vt A șterge. 54 vt (Îe) A ~ ședința A declara ședința terminată. 55 vt (Înv; îe) A ~ Divanul A încheia lucrările divanului. 56 vt (Înv) A închide o prăvălie, un local public etc. 57 vt (Înv) A pune capăt unei situații dificile. 58 vt (Îvr; cu compliniri introduse prin prepoziția „de”) A amâna pe cineva cu o plată, cu o datorie etc. 59 vt (Îvr; cu compliniri introduse prin prepoziția „de”, „de la”, „dintru”) A scăpa pe cineva de ceva Si: a izbăvi. 60 vt (Fig) A lipsi pe cineva de ceva Si: a răpi, a sustrage. 61 vt (Îe) A ~ (cuiva) viața (sau zilele) A omorî (pe cineva). 62 vt (Îe) A-și ~ viața A se sinucide. 63 vt (Îvr; în texte religioase) A lua (cuiva) viața. 64 vt A transporta (obiecte sau persoane). 65 vt (Îe) A ~ tabăra (sau taberele, îvr lagărul) A desface corturile unei tabere și a se muta în altă parte. 66 vt (Îe) A ~ stâna A desface stâna toamna și a coborî cu turma și cu toate uneltele păstorești de la munte. 67 vt (Îe) A ~ masa A strânge vesela și tacâmurile de pe masă după ce s-a terminat de mânat. 68 vt (Îae) A sfârși masa. 69 vt A aresta. 70 vt A lua în primire. 71 vt A aduna un impozit, o dare etc. 72 vt A încasa o sumă de bani. 73 vt A scoate din post o gardă sau o santinelă și a o înlocui. 74 vr (Înv; de obicei în legătură cu alte verbe de mișcare) A pleca (în altă parte) Si: a se muta. 75 vt (Înv) A face (pe cineva) să plece Si: (înv) a alunga (5), a goni (6). 76 vr A începe o acțiune. 77 vr A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). 78 vr (Îe) A se ~ în (sau pe) coate A părăsi poziția de culcat, săltând de jos numai trunchiul și sprijinindu-l în coate. 79 vr (Îe) A se ~ în capul oaselor A se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese așezat. 80 vr (Îe) A se ~ pe vârfuri (sau pe vârful degetelor) A sălta de la pământ călcâiele, sprijinind corpul numai pe vârfurile picioarelor. 81 vr (Îe) A se ~ pe călcâie A sălta de la pământ vârfurile picioarelor, sprijinind corpul pe călcâie. 82 vr (Îe) A se ~ în scări A se scula în șa, sprijinind picioarele în scări. 83 vr (Îe) A se ~ din cenușă A-și crea o situație bună, pornind de la una foarte rea. 84 vt A ajuta (pe cineva) să se scoale în picioare. 85 vt A obliga (pe cineva) să se scoale de jos. 86 vt (Îe) A ~ (pe cineva) din scaun (sau din tron) A detrona. 87 vt (Îe) A ~ (pe cineva) din pulbere (sau din gunoi, din pământ) A ajuta (pe cineva) să iasă dintr-o situație proastă. 88 vt (Îae) A scoate pe cineva din mizerie, din nenorocire, din starea de decădere morală Si: a salva. 89 vt (C. i. un obiect aplecat sau culcat) A așeza drept. 90-91 vtr (Înv) A (se) scula din morți Si: a învia. 92-93 vtr (Îe) A (se) ~ din (sau dintru) morți A învia. 94-95 vtr (Astăzi; îae) A (se) însănătoși. 96 vr A se trezi. 97-98 vtr (Udp „după”, înv „din”, „de pe”) A (se) însănătoși. 99 vr (D. clădiri, copaci etc.) A sta drept. 100 vr (D. clădiri, copaci etc.) A se înălța. 101 vt Aface să se contureze. 102 vr A se înălța în văzduh. 103 vr (Îvr; îe) A se ~ spre lumină A se clarifica. 104 vt (Îe) A ~ casa în slavă A face tărăboi. 105 vr (D. aștri; pex, d. lumină, zori etc.) A se sui pe bolta cerului Si: a răsări. 106 vr (D. nori, fum, praf etc.) A se înălța. 107 vr (D. negură, ceață etc.) A se risipi. 108 vr (D. rouă) A se evapora (1). 109 vr (D. obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. 110 vt (Înv; fig) A îndrepta (din punctul de vedere etic). 111 vt (Îe) A ~ mai (pre) sus A înnobila (din punct de vedere moral). 112 vr (Îe) A se ~ până la... A se înnobila (din punctul de vedere moral). 113 vr (De obicei urmat de determinări care indică înălțimi) A se urca. 114 vr (De obicei urmat de determinări care indică înălțimi) A se cățăra (1). 115 vr (Îe) A se ~ în șa (sau în scară) A încăleca. 116 vr (Îe) A se ~ pe umerii (sau pe umărul) cuiva A ajunge la o situație prin cineva. 117 vt (C. i. locul, suprafața) A urca. 118 vr (D. un drum, o cărare etc.) A duce în sus. 119 vr (Fig) A-și face o situație mai bună. 120 vr (Fig) A se situa pe o poziție socială mai înaltă. 121 vr (Fig) A se impune în fața altora. 122 vr (Fig) A ajunge la putere. 123 vt (C. i. valori sociale, morale etc., pex, persoane) A promova (pe cineva sau ceva) la o treaptă superioară. 124 vt (C. i. valori sociale, morale etc., pex, persoane) A ajuta (pe cineva sau ceva) să progreseze. 125 vt A atinge o treaptă superioară Si: a progresa. 126 vt A pune (pe cineva) pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al aprecierii, al respectului. 127 vt A înălța în grad, în rang. 128 vt (Îvp; urmat de compliniri care indică o funcție, un rang, un titlu etc.) A numi. 129 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în ochii cuiva A face (pe cineva) să câștige mai multă apreciere din partea cuiva. 130 vr (Îe) A se ~ în ochii cuiva A câștiga mai multă stimă din partea cuiva. 131 vr (Îe) A se ~ mai presus de orice critică A atinge un nivel foarte înalt. 132 vt (Înv) A preamări. 133 vr (Înv) A se mândri. 134 vr (D. copii, pex, d. pui de animale) A crește (2). 135 vr (Fig) A se ivi. 136 vr (Fig) A se dezvolta. 137 vr (Fig) A se forma. 138 vr (Înv; adesea urmat de complinirile „de vârstă” sau „la vârstă”) A crește (1). 139 vr (Înv; adesea urmat de complinirile „de vârstă” sau „la vârstă) A îmbătrâni. 140 vt A crește copii. 141 vt A îngriji pui de animale. 142 vr A se face mai înalt. 143 vt (Îe) A ~ prețul A scumpi (o marfa). 144 vt (Mat; îe) A ~ un număr la (o) putere (sau, înv, la o potență) A înmulți un număr cu el însuși de câte ori arată exponentul. 145 vt (Mat; îe) A ~ un număr la pătrat A înmulți un număr cu el însuși. 146 vt (Mat; îe) A ~ un număr la cub A înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. 147 vr (D. o sumă) A atinge o anumită valoare. 148 vr (D. o sumă) A ajunge la o anumită cantitate Si: a se cifra (1). 149 vt (C. i. o construcție, un monument) A zidi. 150 vt (Îe) A ~ din cenușă (sau din ruine) A reconstrui (din temelii). 151 vt A face să apară Si: a crea (1) a înființa. 152 vt (Mat; îe) A ~ o perpendiculară A trasa o dreaptă perpendiculară pe altă dreaptă sau pe un plan. 153 vt (Top) A ~ un plan A determina prin măsurători poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe un plan. 154-155 vtr A (se) stârni. 156-157 vtr A (se) produce. 158 vt (Pop; îlv) A ~ nuntă A nunti. 159 vt (Pop; îlv) A ~ danțuri A dansa. 160 vt (Înv; îlv) A ~ cumăndare A comânda (2). 161 vt (Înv; îlv) A ~ negustorie A negustori. 162 vt (Înv; îlv) A ~ făgăduință A făgădui. 163 vt (Înv; îlv) A ~ gonire A goni. 164 vt (Înv; îlv) A ~ izbândă A izbândi. 165 vt (Înv; îlv) A ~ ocară A ocărî. 166 vt (Înv; îlv) A ~ pâră A pârî. 167 vt (Înv; îlv) A ~ potrivire A se împotrivi. 168 vt (Înv; îlv) A ~ sfadă A certa (1). 169 vt (Înv; îlv) A ~ vrajbă A învrăjbi. 170 vt (Îlv) A ~ o acuzație A acuza. 171 vt (Îlv) A ~ o învinuire A învinui. 172 vt (Îlv) A ~ obiecții A obiecta. 173 vt (Îlv) A ~ pretenție (sau pretenții) A pretinde un lucru (considerându-l ca fiind un drept cuvenit). 174 vt (Înv; îe) A ~ cuvinte rele (sau viclene etc.) (asupra cuiva) A vorbi (pe cineva) de rău. 175 vt (Înv; îe) A ~ gând asupra gândului (cuiva) A contrazice (pe cineva). 176 vt (Înv; îe) A ~ război A porni război. 177 vt (Înv; îae) A purta război. 178 vt (Îe) A ~ o problemă (sau probleme) A crea o situație nouă care trebuie rezolvată. 179 vr (D. sunete) A se auzi cu putere Si: a răsuna. 180 vt (Înv; îe) A(-și) ~ glasul (sau glas, graiul) A vorbi. 181 vt (Îe) A ~ glasul (sau glas, tonul) A vorbi tare. 182 vt (Îae) A vorbi cu îndrăzneală. 183 vt (Pex; îae) A protesta. 184 vt (Fam; îe) A nu ~ pliscul A tăcea. 185 vt (Îe) A ~ glasul (la cineva) A se plânge (cuiva). 186 vt (Îe) A-și ~ glasul în favoarea (sau împotriva) cuiva (sau a ceva) A lua atitudine în favoarea (sau împotriva) cuiva (sau a ceva). 187 vt (Rar) A scoate în evidență Si: a releva. 188 vt (Îe) A ~ o problemă (sau o chestiune) A pune în discuție o problemă. 189 vt A reproșa. 190 vr (Îvr) A se manifesta. 191 vr (D. oameni, pex, d. popoare, țări, clase sociale etc.; adesea cu compliniri introduse prin prepoziția ”împotriva„, înv, ”asupra„, ”pre„, ”spre„) A se opune. 192 vr (D. oameni, pex, d. popoare, țări, clase sociale etc.; adesea cu compliniri introduse prin prepoziția ”împotriva„, înv, ”asupra„, ”pre„, ”spre„) A se răscula. 193 vr (D. oameni, pex, d. popoare, țări, clase sociale etc.; adesea cu compliniri introduse prin prepoziția ”împotriva„, înv; ”asupra„, ”pre„, ”spre„) A începe război. 194 vr (Îe) A se ~ (cu vorbe) asupra cuiva A se răsti la cineva. 195 vr (Îae) A-și vărsa mânia (sau necazul) pe cineva. 196 vr (Înv; îe) A se ~ cu pâră (asupra cuiva) A găsi (cuiva) pricină Si: a obiecta. 197 vr (Îae) A pârî (pe cineva). 198 vr (Înv; îe) A se ~ cu oaste pre cineva (sau cu sabie asupra cuiva) A porni război împotriva cuiva. 199-200 vrtf A (se) mobiliza. 201 vt (Îvp; îe) A ~ oaste (sau oști, oștire, ostași) A pregăti pentru luptă Si: a înarma. 202 vt (Îe) A ~ în picioare (sau în sus) A mobiliza. 203 vt (Îae) A porni la luptă. 204 vr (De obicei în legătură cu verbele ”a spune„, ”a zice" etc.) A lua atitudine. 205 vr (înv) A se cutremura. 206 vt (D. vapoare; îe) A ~ ancora A porni în larg. 207 vt (D. oameni; îe) A ~ mâinile (către cineva) A se preda. 208 vt (Îe) A (-și) ~ capul A se arăta dârz. 209 vt (Pex; îae) A se răzvrăti. 210 vt (Îae) A-și reveni dintr-o situație proastă Si: a se redresa. 211 vt (Îae) A (-și) ~ nasul (sus sau mai sus decât se cuvine) A fi înfumurat. 212 vt (Îae) A deveni obraznic. 213 vt (Îe) A ~ (mirat sau surprins) din sprâncene A face ochii mari de mirare. 214 vt (Îe) A~ din umeri A-și arăta nedumerirea (sau indiferența) față de ceva (sau de cineva). 215 vr (Îe) A (i) se ~ părul măciucă A se speria foarte tare. 216 vr (D. păsări) A se înălța în văzduh.

tăbîrcésc v. tr. (cp. cu tărbăcesc orĭ cu topîrcesc, formă maĭ rară, d. ung. toporcsolni, a tropoi, a călca greŭ, toporcolni, a merge tîrînd ceva. V. pobîrcesc). Est. Fam. Reușesc să rîdic și duc cu greŭ: de abea am tăbîrcit sacu. V. refl. Duc cu greŭ: se tăbîrcea cu sacu’n spate. Ajung sforțîndu-mă: s’a tăbîrcit și a ajuns sus pe zaplaz. Mă trudesc c’un lucru.

SĂHĂIDAC, săhăidace, s. n. (Regional) Leagăn de pînză purtat pe spate, în care femeile de la țară își duc copiii. Din scutece copilul Cînd plînge-n săhăidac, Te duci și-l joci pe brațe Și-l culci apoi pe sîn Și-i cînți s-adoarmă-n umbra Căpițelor de fîn. COȘBUC, P. I 215. ♦ Tolbă de săgeți.

SCOCIORÎ, scociorăsc, vb. IV. 1. Intranz. A căuta amănunțit, a cerceta (cu scopul de a găsi, de a scoate ceva de undeva); a scotoci, a cotrobăi. Femeia scociora sub un jurnal pe masă, cu spatele la voi, lua cîțiva gologani și se ducea pînă la băcănie să cumpere cîteva felii de mezeluri și o jumătate de pîine. PAS, Z. I 102. Cuconu Costache scociora într-al treilea buzunar. SADOVEANU, P. S. 104. Începură holteii a scociorî și a scormoni prin șerpare după cuțite. RETEGANUL, P. IV 73. ◊ Refl. Ce este? – Apoi ar trebui oleacă de gaz... – Iar trebuie? Și se scociora cu nemulțămire în buzunarul de la jiletcă. SADOVEANU, O. III 521. ◊ Tranz. (Complementul indică locul sau obiectul cercetat) Prin poarta cealaltă a carîtei răsturnate, lotrii le scociorau trăgîndu-le în sus. SADOVEANU, F. J. 407. Să răscolim munții, să scociorîm pădurile, să o găsim numaidecit. GANE, N. I 76. ◊ Fig. Am scociorît în viața lui ce-a fost mai bun. RUSSO, S. 13. ♦ Tranz. Fig. A scruta, a cerceta, a privi cu atenție. Cu privirile-i negre scociora ograda plină de acareturi. SADOVEANU, O. VIII 221. 2. Intranz. A săpa în ceva făcînd o adîncitură; a rîcîi. Cît a stat la noi, Uche a scociorît cu vÎrful cuțitului și ne-a mîncat vatra. STANCU, D. 226. Acolo scociorau îndelung, apoi trăgeau cu putere, pînă ce izbîndeau să scoată la lumină niște gulii, pe care le caută și mistreții bălților pentru gustul lor dulceag. SADOVEANU, P. M. 258. Au apucat o țandură de jos și au început cu ea a tot scociorî pimprejurul fîntînii... cît făcuse acum pimprejurul ei o groapă cam de vro palmă de adîncă. SBIERA, P. 179. ♦ A răscoli, a scormoni. Neculai Dorobanțu căuta comoara. Umbla pe dealuri și scociora cu bățul prin toate găurile. SADOVEANU, O. III 22. Petruță se rușină. Plecă ochii în jos, duse degetul la nas și scociorî cu piciorul desculț între scîndurile cerdacului. C. PETRESCU, R. DR. 14. ◊ Fig. Lasă-mă... Nu-mi scociorî o rană care mă arde. CAMILAR, N. I 115. O mînă cu gheare de fier îi scociora inima și i-o smuncea scurt la fiecare răsuflare. SADOVEANU, O. VII 363. 3. Tranz. A face să se miște din loc, să iasă dintr-un adăpost; a alunga, a zgorni, a stîrni. (Cu pronunțare regională) Le-au poroncit el să zboare prin aer și să caute iapa babei prin nouri, și de-or pripi-o undeva ascunsă, s-o scociorească de acolo! SBIERA, P. 60. – Variantă: scociori (STANCU, D. 33) vb. IV.

CÎRCĂ sf. Spate, spinare (pe care se pune sau se duce o povară, o sarcină): trecea gîrla pe oameni în ~ (ISP.); a sări cuiva în ~ [vsl. krŭkŭ].

CROSNĂ, Mold. Băn. CROȘNĂ (pl. -ne), CROȘNIE, CROSNIE sf. 1 Sarcină de lemne, de nuiele, etc. cît poate duce cineva în spinare: țăranul ieși afară și se întoarse cu o crosnă bună de lemne (ISP.); Cărînd fîn cu sarcina Și lemne cu crosnia (TOC.) ¶ 2 Ori-ce povară sau pachet de lucruri ce duce cineva în spinare: umbla cu croșna în spate din stăpîn în stăpîn (CRG.) [srb. blg. krošnja].

TRENĂ ~e f. 1) Partea alungită de la spate a unei rochii (care se târăște); coadă. ◊ A duce ~a cuiva a urma insistent și servil pe cineva. 2) Viteză de alergare a sportivilor într-o cursă. /<fr. traîne

BUNGET, bungeturi, s. n. Pădure deasă și întunecoasă; loc în pădure unde copacii sînt mai deși; desiș. Și-a săltat pușca în spate, a îndemnat calul cu pintenii și s-a dus prin lumina lui august, pînă ce s-a pierdut prin bungeturile din marginea pădurii. SADOVEANU, O. V 181. Oamenii intrară în bunget și în curînd bărdițele prinseră a bate în tufele de alun. SADOVEANU, O. I 67. M-am rătăcit prin bungetul acelei păduri. ISPIRESCU, L. 96. – Accentuat și: bunget. – Pl. și: bungete (VLAHUȚĂ, O. AL. I 171).

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

SPATĂ³, spete, s. f. 1. Os lat de formă triunghiulară, care susține articulația umărului (v. omoplat); p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului (v. spate). Cămașa îi era udă între spete. DUMITRIU, P. F. 5. La naștere l-ar fi înfierat... pe spata dreaptă c-un cerc. DELAVRANCEA, O. II 51. Mi-a plesnit rochița-n spete. MAT. FOLK. 386. Și pe Gruia că l-au dus Ca pe pașa tot pe sus... Apoi mi-l dezlegau, În fiară mi-l băgau. Tot în fere pîn-în șele, Tot în bente Fîn-în spete. ȘEZ. II 35. ◊ Expr. Lat (sau, rar, larg) în spete = cu umerii largi, spătos, voinic. După mese s-așezară Cîteșitrei și largi în spete, Între umeri fiecare A cuprins cîte-un părete. IOSIF, V. 81. Lat era romanul în spete, ondulat Avea părul, puternic brațul. MACEDONSKI, O. I 13. (Cu altă construcție) Spete late, Nu mi te temi că te-or bate? ȘEZ. II 79. ♦ Os lat care susține articulația membrelor la animalele patrupede (mai ales la cele mari); p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. V. greabăn, șold. Atunci, doboară mistrețul. – Să știi că am să-l dobor! – Cunoști meșteșugul? Să-i repezi sulița drept în spata de dinainte, ca să-l îngenunchi. SADOVEANU, N. P. 78. Cînd mă gîndeam eu că vicleanul fecior al lui Laerte înghițise, în pribegia lui fatală, atîtea spete de boi grași sau de berbeci cu lîna de argint... HOGAȘ, M. N. 98. 2. (Mold.) Spetează (la scaune). Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I 85. El recăzu obosit... pe spata băncei. id. N. 122.

tăbârci¹ [At: CREANGĂ, P. 176 / V: (reg) ~băr~, ~pâr~ / Pzi: ~rcesc / E: tăbârcă¹] 1 vt (Mol) A ridica ceva cu multă greutate Si: (reg) a opinti. 2 vt (Mol) A duce o greutate (în brațe, în mâini sau în spate). 3 vt (Mol) A răsturna o greutate. 4 vt (Mol) A târî după sine ceva greu. 5 vr (Reg) A umbla greu (din cauza unei unei poveri). 6 vr (Reg) A se cățăra cu greutate. 7 vr (Mun) A se cocoșa (de bătrânețe).

RANIȚĂ, ranițe, s. f. Sac de pînză sau de piele purtat în spate (mai ales de militari, turiști, vînători) cu ajutorul a două curele trecute peste umeri și în care se pot duce merinde sau orice alte obiecte. V. rucsac. Păși cu băgare de seamă printre capetele adormite unul lîngă altul, pe cimentul gol, printre saci de merinde și ranițe. CAMILAR, N. I 18. Eu am zis să așezăm ranițele și să stăm pe ele. SAHIA, N. 79. Se încinge cu sabia, pune turbinca la șold, își ia ranița în spate și pușca de-a umăr și pornind se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 307.

A PURTA port tranz. I. 1) (ființe sau lucruri) A deplasa ținând (în brațe, pe spate, într-un loc special amenajat în acest scop etc.); a duce. ~ ghiozdanul. ◊ ~ (pe cineva) pe palme (sau ca pe palme) a avea o grijă deosebită (față de cineva). ~ arma a mânui arma pentru a da onorul. 2) fig. (greutăți de ordin moral) A răbda simțind inutilitatea protestului; a îndura. Poartă cu greu ura dușmanului. ◊ ~ jugul a fi împilat, exploatat. 3) (ființe sau lucruri) A duce dintr-un loc în altul (mai ales cu ajutorul unui mijloc de transport); a transporta; a căra. Trenul l-a ~t prin multe orașe. 4) (ființe) A duce cu sine sau după sine. Poartă copilul la lucru. Îl poartă de mână. ◊ ~ cu vorba (pe cineva) a tărăgăna realizarea celor promise. 5) (obiecte de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, podoabe etc.) A avea cu sine. El poartă barbă. Port cercei de aur. ◊ ~ sarcină a fi gravidă. 6) (acte, bani etc.) A ține la sine (pentru a fi folosit la necesitate). 7) A avea imprimat în calitate de semn distinctiv. Documentul poartă antetul instituției. ◊ Poartă numele (sau porecla, titlul) a avea drept nume (sau poreclă, titlu). 8) (corpul sau părți ale lui) A mișca dintr-un loc în altul sau dintr-o poziție în alta; a deplasa; a dirija. Își purta mâna deasupra capului meu. 9) (unelte și instrumente) A pune în funcțiune operând (dibaci) cu mâinile; a mânui; a manipula. Poartă cu iscusință bisturiul. 10) A face să se poarte. II. (în îmbinări stabile) 1) (sugerând ideea de menținere a unei stări de spirit). ~ (cuiva) de grijă, ~ grija cuiva v. GRIJĂ. ~ răspunderea a răspunde de ceva. ~ dușmănie (sau pică) a dușmăni. ~ cuiva sâmbetele a purta pizmă cuiva. ~ interes v. INTERES. Interesul poartă fesul v. FES. A-i ~ frica cuiva a se teme de cineva. 2) (sugerând ideea de conducere și de organizare) ~ gospodăria a avea în grijă sa treburile gospodăriei. ~ război (sau lupte) a se război. ~ o discuție a discuta. ~ biruință a birui. /<lat. portare