COPIL¹, copii, s. m. 1. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (până la adolescență). ◊ Copil de școală = copil care a depășit vârsta de 7 (sau 6) ani și merge la școală. Copil mic (sau, pop., de țâță) = sugaci. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. ◊ Expr. (Despre bătrâni) A ajunge (sau a da) în mintea copiilor = a-și pierde judecata, a se ramoli. 2. Tânăr, adolescent. ◊ (În trecut) Copil de casă = fiu de boier care făcea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copil de trupă = copil (orfan) crescut și educat de o unitate militară. 3. Fiu, fiică. ◊ Copil legitim = copil născut în cadrul căsătoriei. Copil nelegitim = copil născut în afara căsătoriei; copil natural, bastard. Copil din flori = copil din afara căsătoriei; copil nelegitim, copil natural, bastard. ◊ Expr. Unde (și-)a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. 4. Fig. Om naiv, fără experiență. – Cf. alb. kopil.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.^[1]

FLOARE flori f. 1) Organ de reproducere al plantelor superioare având o corolă frumoasă și viu colorată. ~ de tei. ◊ În ~ a) care se află în perioada înfloririi; b) frumos și puternic. A da în ~ a începe să înflorească. În ~ea vârstei tânăr. ~ la ureche se spune despre un lucru ușor de îndeplinit. De florile mărului (sau de flori de cuc) fără nici un folos; degeaba. 2) Plantă erbacee cu organul reproducerii frumos colorat și plăcut mirositor. ~ de câmp. ◊ Copil din flori copil născut în afara căsătoriei; bastard. ~ea-soarelui plantă erbacee agricolă cu flori mari galbene, cultivată pentru semințele ei, din care se extrage ulei comestibil. ~ea brumei brândușă. ~ea-grâului albăstriță. ~ -domnească garofiță de munte. 3) Orice plantă cultivată în scopuri ornamentale. Flori de cameră. 4) Imagine în forma organului de reproducere al plantelor (desenată, pictată etc.). Rochie cu flori. 5) Strat de mucegai care acoperă unele lichide (vin, moare, dulceață etc.). 6) Partea superioară mai lată a unui obiect alungit (cui, caracter tipografic etc.). 7) fig. Partea cea mai de frunte; elită. ~ea tineretului. 8) pop. Roșeața obrazului. 9) înv. Culoare frumoasă. [G.-D. florii] /<lat. flos, ~oris

COPIL¹, copii, s. m. 1. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (până la adolescență). ◊ Copil de școală = copil care a depășit vârsta de 7 (sau 6) ani și merge la școală. Copil mic (sau, pop., de țâță) = sugar. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. ◊ Expr. (Despre bătrâni) A ajunge (sau a da) în mintea copiilor = a-și pierde judecata, a se ramoli. 2. Tânăr, adolescent. ◊ (În trecut) Copil de casă = paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copil de trupă = copil (orfan) crescut și educat de o unitate militară. 3. Fiu, fiică. ◊ Copil legitim = copil născut în cadrul căsătoriei. Copil nelegitim = copil născut în afara căsătoriei; copil natural, bastard. Copil din flori = copil din afara căsătoriei; copil nelegitim, copil natural, bastard. ◊ Expr. Unde (și-)a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. 4. Fig. Om naiv, fără experiență. – Cf. alb. kopil.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei, care cuprinde organele de reproducere sexuată, și care are de obicei o corolă frumos și variat colorată. Cîțiva flăcăi, pe din afara gardului, ocheau fetele și glumeau, lovindu-le cu cîte o floare. BUJOR, S. 95. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare Și-n mînă flori, și flori la piept Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. Flori albastre tremur-ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Adesea la sg., cu înțeles colectiv) Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei. CREANGĂ, A. 53. Cîmpul floare nu avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Fig. Veșnic floarea fericirii pe pămînt va fi în floare, Cînd în lumea cugetării, cugetarea va fi soare. BELDICEANU, P. 126. ◊ Loc. adj. În floare = a) înflorit, în perioada înfloririi. Un miros de salcîmi în floare venea dinspre grădină. SANDU-ALDEA, U. P. 31. Văzu struguri, unii copți... alții aguridă și alții tocmai în floare. ISPIRESCU, L. 146; b) (fig.) în plină strălucire, frumos, zdravăn, puternic. Mureau pe rînd, Cînd oameni în floare și cînd Micuții din fașe. TOMA, C. V. 327. Ci tu rămîi în floare, ca luna lui april. EMINESCU, O. I 128. Un voinicel în floare pe-un alb fugar călare. ALECSANDRI, O. 211. În floarea vîrstei = tînăr. Bătrîni sînt prea puțini, mai toți oamenii în floarea vîrstei. BART, S. M. 34. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină însemnătate, care nu produce îngrijorare. Ale noastre sînt flori la ureche pe lîngă cele ce spune în cărți. CREANGĂ, A. 22. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, fără nici un folos. Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu alergător. ISPIRESCU, U. 7. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. N-am crescut-o eu, n-am descîntat-o eu... de flori de cuc?... Adeluța-i a mea. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ (Adverbial; în expr.) A strînge degetele floare = a strînge degetele cap la cap. Făceai mîna puică, strîngînd degetele floare. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori colorate. Să-și caute mireasă, Subțire ca o floare. GOGA, P. 97. Floarea cu coroana aurie se clătină ușor spre copilă, la adierea vîntului. IBRĂILEANU, S. 11. Jelui-m-aș florilor De dorul surorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. ◊ (Poetic) Nastasia s-a întors la moară plină de încredere, ca și cum ar fi crescut în ea o floare. SADOVEANU, M. C. 154. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 metri, cu floarea galbenă îndreptată spre soare; e cultivată pentru semințele ei oleaginoase (Helianthus annuus); sora-soarelui, răsărită. Orașul vechi, cu izul amărui, Azi, își întoarce fața spre uzină Ca, după soare, floarea-soarelui. CASSIAN, H. 50. Bolta și-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe cîmpuri Pleacă fruntea-ngîndurată. GOGA, P. 64. Floarea-soarelui, bătrînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărînă Dinții, de mizerie. TOPÎRCEANU, S. A. 65; (Mold.) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea-brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo din țărîna săracă brîndușe, florile-brumei. id. F. J. 364; (Transilv.) floare-domnească = garoafă, garofiță-de-munte. La ferești Cu flori-domnești, Dar în casă? Floare-aleasă. HODOȘ, P. P. 61; floare-de-colț sau (învechit) floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunzele albe, catifelate, ascuțite și dispuse în jurul inflorescenței; crește în regiunea alpină (Gnaphalium leontopodium); albumeală. Adela va rămînea pentru tine mereu stînca pe care crește floarea-reginei. IBRĂILEANU, A. 186; floarea-paștilor = breabăn. II. 1. Desen, pictură, broderie, ornament etc., în formă de floare (I). Vestmînt avea țesut în floare Și-un brîu purta pe-ncingătoare. COȘBUC, P. I 122. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. ◊ Fig. Lumina zilei, florile de umbră și de lumină din poieni... toate cereau ceva sufletului ei. SADOVEANU, O. IV 484. Gerul... depune flori de iarnă pe cristalul înghețat. ALECSANDRI, P. A. 113. 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, borșului, laptelui acru etc. Iar de vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii: la arminden beți pelin! BELDICEANU, P. 54. 3. (Chim., în expr.) Floare de pucioasă = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Capul sau fața caracterelor tipografice (spre deosebire de suportul pe care sînt aplicate). ♦ Extremitatea lățită a cuiului unde se bate cu ciocanul. Floarea pironului. ◊ (În expr.) Floarea cheii = parte a cheii care intră în broască sau în lacăt. III Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați, de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, A. 9. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus. EMINESCU, O. I 146. În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună. ALECSANDRI, O. 184. ◊ (Cu sens de superlativ prin repetarea cuvîntului ca atribut) Pîn' vineai, bade, la noi, Eram floarea florilor, Drăguța feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. IV. (Învechit și arhaizant) Culoare. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. Și-apoi ce vin! De era roș, bătea-n floarea rubinului. CONTEMPORANUL, VI 385. Sînt acum trii polcuri de dragoni... îmbrăcați în roșu, afară de frac, care îi ca a ulanilor rusăști, iar floarea postavului ca a oștenilor moldovinești. KOGĂLNICEANU, S. 44. V. (În expr.) Copil din flori = copil nelegitim.

băiat sm [At: PSALT. SCH. 277/8 / V: (reg) ~iet, băet / Pl: ~ieți, (reg) ~iați / E: nct] 1 Copil de sex masculin Si: (pop) fecior 2 (Reg; lpl) Copil. 3 (Reg; îe) De-a ~ieții (sau de-a păpușile) Joc de copii cu marionete (un băiat și o fată) făcute din draniță și îmbrăcate ca păpuși. 4 (Îs) ~ din flori Copil nelegitim Si: bastard. 5 (Îs) ~ de familie Descendent al unei familii deosebite (ca poziție socială, intelectuală sau prin ereditate). 6 (Reg; îe) ~ cu colinda (sau cu bună dimineața) Colindător. 7-8 (Pop; îe) (A fi) odată ~ (sau un ~ și jumătate) (A fi) voinic, isteț, iscusit etc. 9 (Îrpt) Fiu (al cuiva). 10 Persoană de sex masculin abia trecută de vârsta copilăriei Si: băietan, fecior, flăcăiandru, flăcău. 11 (Pex) Adolescent. 12 (Cu nuanță afectivă, mai ales însoțit de un atribut) Bărbat tânăr. 13 (Fam; dov) Om (mai tânăr sau) inferior celui ce i se adresează. 14 (Fam; pex) Apelativ pentru un animal de sex masculin (iubit). 15 (Rar) Tânăr lucrător angajat la un patron Si: servitor, slugă. 16 (Îs) ~ de prăvălie Ucenic într-un magazin (particular). 17 (Pex; îae) Vânzător comercial. 18 (Iuz; îe) ~ de (sau în) casă Valet. 19 (Îrg) Copil înțărcat.

copil¹ sm [At: PRAV. 675 / V: (înv) cupi~ / A: copil / Pl: ~ii / E: cf alb kopil] 1 Băiat sau fată în primii ani ai vieții, până la adolescență. 2 (Îs) ~ de școală Elev. 3 (Îs) ~ mic sau (pop) de țâță Sugar. 4 (Îs) ~ nenăscut Făt. 5 (Îs) ~ de găsit Copil (1) cu părinți necunoscuți. 6 (Îs) ~ lepădat Copil (1) născut înainte de vreme. 7 (Îas) Copil (1) părăsit de mamă. 8 (Îs) ~ de suflet Copil (1) crescut de părinți adoptivi Si: înfiat. 9 (Îs) ~ de trupă Orfan crescut și educat de o unitate militară. 10 (Îlav) De (mic) ~ Din copilărie. 11 (Îe) A avea ~ii A procrea. 12 (Îe) A face ~ii A naște. 13 (Îe) (A avea) o casă de ~ii A avea o familie foarte numeroasă. 14 (D. bătrâni; îe) A da în mintea (sau în doaga) ~iilor A se ramoli. 15 (Îe) Unde și-a înțărcat dracul ~iii În locuri foarte îndepărtate. 16 (Îs) Răul sau boala ~iilor Epilepsie. 17 Fiu. 18 Fiică. 19 (Îs) ~ legitim sau natural Copil (1) născut în cadrul căsătoriei. 20 (Îs) ~ nelegitim (sau, pop) de lele, de pripas, de căpătat, din tichere Copil (1) născut în afara căsătoriei. 21 (Îs) ~ din flori Copil (1) a cărui mamă nu este căsătorită. 22 Tânăr. 23 (Înv; îs) ~ de casă Fiu de boier care făcea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. 24 (Îs) ~ de cor Băiat care ajuta preotul la diferite slujbe sau ceremonii religioase. 25 Persoană mai tânără considerată în raport cu una mai în vârstă. 26 (Fig) Cetățean. 27 Individ. 28 (Fig) Naiv. 29 (Înv) Servitor. 30 (La animale, în basme) Pui.

băiát s.m. 1 Copil de sex bărbătesc. ◇ Băiat din flori = copil nelegitim; bastard. ◆ (pop.; la pl.) Copii (indiferent de sex). 2 Persoană de sex bărbătesc care a depășit nu de mult timp vîrstă copilăriei; ext. tînăr; adolescent. Băieții de la școală au făcut o echipă de fotbal. ◇ (cu nuanță afectivă; cu referire la persoane mai în vîrstă; de obicei la vocat.) Bun băiat! ◇ Băiat de familie = descendent al unei familii deosebite (ca poziție socială, intelectuală sau prin ereditate). Băiat de bani gata v. ban. ◇ Expr. A-i sfîrîi tîrtița după băieți v. tîrtiță. 3 Fiu, fecior (în raport cu părinții săi). Băiatul ei este acum student. 4 Tînăr angajat la un stăpîn, la un patron. Băiete, să speli bine vasele. ◇ (în trecut) Băiat de prăvălie = a) adolescent care învață comerțul, lucrînd într-un magazin; b) ext. vînzător comercial. Băiat de (sau în) casă = valet. 5 (în regimul comunist din România; și băiat cu ochi albaștri; de obicei la pl.) Securist. 6 (fam.) Coleg. După program am fost cu băieții la o bere. 7 (arg.) Băiat de băiat sau băiat, băiat = persoană care se bucură de aprecierea, de admirația membrilor unor bande, a unor găști, ca urmare a unor însușiri sau abilități deosebite ori datorită respectării regulilor lumii interlope. • pl. -ieți. și (reg.) băiét s.m. /etimol. nec.

FLOARE sf. 1 🌿 Partea plantei, alcătuită din foi sau petale, albe sau colorate, adesea mirositoare, care se desvoltă, la o anumită epocă a anului, pe ramurile ei și în care se găsesc organele de reproducere (🖼 2129): zilele omului sînt ca ~a cîmpului ZNN.; proverb: cu o ~ nu se face (primă) vară, dintr’un singur exemplu nu se poate trage nici o concluzie; ~ la ureche, lucru ușor, de puțină însemnătate: lucrurile cele mai grele ... la el erau ~ la ureche ISP.; de florile mărului, Mold. Trans. de flori de cuc, în zadar, de geaba, fără nici un folos, numai cu numele: căci nu doară de florile mărului se îndoapă cu învățătura cîte 20 și 30 de ani ISP.; nu sînt eu numai de florile mărului prințipul Zamfir I. -GH.; nu ți-i greu să-ți pierzi vremea de flori de cuc? ALECS.; nu de flori de cuc i-au pus oamenii numele Procletul RET.; a pune flori după ureche, a înșela, a încornora, a pune coarne: vrei să-mi pui flori după urechi cu sfrijitu cel de Gălușcă? ALECS.; copil din flori, copil nelegitim, bastard ¶ 2 Ori-ce plantă de ornament: un ghiveciu de flori ¶ 3 🌿 Se întrebuințează cu un epitet sau un determinativ spre a denumi o mulțime de plante: FLOARE-BROȘTEASCĂ, plantă cu flori galbene, numită și „piciorul-cocoșului” sau „rărunchiu” (🖼 2130) (Ranunculus acris); FLOAREA-CĂLUGĂRULUI 👉 CĂLUGĂR 2; FLOAREA-CIUMEI = CIUCURAȘI; FLOAREA-CIUTEI = GĂINUȘI; FLOAREA-CRUCII = PRISTOLNIC; FLOAREA-CUCULUI 👉 CUC; FLOAREA-CUNUNII CURCUBEU 2; FLOAREA DOAMNEI, plantă ce crește în vîrful munților și pe pășunile stîncoase cu frumoase flori albe flocoase; numită și „floarea-reginei” „floarea-domniței”, „albumeală”, „flocoșele” (Gnaphalium leontopodium) (🖼 2131); FLOAREA-FÎNULUI FIRUȚĂ¹; FLOAREA-FLORILOR DIOC; FLOARE-DE-FRIGURI = FIEREA-PĂMÎNTULUI 👉 FIERE; FLOARE-FRUMOASĂ BĂNUȚI; FLOAREA-GRÎULUI ALBĂSTRIȚĂ; FLOARE-DE-LEAC¹, plantă, cu flori galbene-aurii, ce crește prin tufișuri umede; se cultivă adesea ca plantă decorativă; numită și „gălbenele”, „bujorel”, „piciorul-cocoșului” (Ranunculus repens); FLOARE-DE-LEAC² GĂLBENELE (🖼 2132); FLOARE-DE-LINGOARE IARBĂ-DE-LINGOARE; FLOAREA-NOPȚII MIRODENIE 2; FLOARE-DE-OCHI SILUR; FLOAREA-PAIULUI ALBĂSTRIȚĂ; FLOAREA-PĂSĂRILOR, FLOAREA-PAȘTILOR, FLOAREA-PAȘTELUI, mică plantă ierboasă a cărei tulpină face o singură floare albă sau roză care se deschide în Martie-Aprilie (epoca Paștilor); numită și „oiță”, „păștiță”, „găinușă”, etc. (Anemone nemorosa) (🖼 2133): pe covorul galben de frunze moarte dedesubt se arăta albă ... floarea-paștelui SAD.; FLOARE-DE-PERINĂ, plantă cu flori galbene-aurii dispuse în capitule mărișoare frumoase; numită și „iarbă-de-perină” întrebuințată de popor spre a colora în galben (Anthemis tinctoria) (🖼2134); FLOAREA-REGINEI 👉 FLOAREA-DOAMNEI; FLOAREA-ȘARPELUI = MAMA-PĂDURII¹; FLOAREA-SOARELUI, plantă originară din America, cu tulpina dreaptă și înaltă uneori de 2 metri, cu flori frumoase și mari, galbene; cultivată mai adesea pentru semințele ei oleaginoase; numită și „sora-soarelui” (Helianthus annuus) (🖼 2135); FLOARE-DE-STEA ARȘENIC; FLOAREA-STUPILOR – ROINIȚĂ; FLOAREA-UNTULUI VERIGEL; FLOAREA-VÎNTULUI FLOAREA-PĂSĂRILOR; FLOAREA-ZMEULUI – BARBA-POPII; – FLORI-DE-PAIE, plantă originară din Australia, cu tulpina țeapănă, cu flori frumoase de diferite colori, cari par uscate ca paiele (Helichrysum bracteatum) (🖼 2136); FLORI-DOMNEȘTI – SURGUCI; FLORI-MĂRUNȚELE – TOPORAȘI (Viola adorata) ¶ 4 Desen, înfățișînd o floare cusută, brodată sau tipărită pe o țesătură: ie albă ca laptele împănată cu flori galbene RET. ¶ 5 Strat de mucegaiu ce se formează la suprafața vinului, oțetului, etc. ¶ 6 🔧 Vîrful ascuțit al sfredelului, care pătrunde în lemn ¶ 7 Bărbia cheii (🖼 2137) ¶ 8 📰 Partea caracterului de tipografie care reprezintă litera sau semnul, spre deosebire de restul suportului de plumb (👉 🖼 893) ¶ 9 ~ de făină, făina cea mai fină ¶ 10 🔬 ~de pucioasă, pulbere de pucioasă obținută prin volatizare sau sublimare ¶ 11 Fig. Tot ce poate fi mai bun, mai fin, mai de seamă, elită: întîmpinat de 340 de tineri Greci ... ~a tinerimii I. -GH.; vecinul meu Bogonos e ~a vecinilor NEGR. ¶ 12 Tot ce poate fi comparat cu frumusețea sau frăgezimea unei flori: cu frumoasă și mîndră ~ a înzestrat literatura română I. -GH. ¶ 13 📖 Ornament al stilului: flori de retorică ¶ 14 Momentul cînd un lucru sau o persoană se află în desvoltarea deplină, în toată frumusețea, în toată strălucirea, în toată puterea: în ~a vîrstei; în ~a tinereții ¶ 15 Aromă, parfum (despre băuturi) ¶ 16 † Coloare, față [lat. florem].

lepădătură s.f. I (pop.) 1 v. Gunoi. Impuritate. Murdărie. Necurățenie. 2 (med., med. vet.) v. Avort. Embriotocie. 3 (med., med. vet.) v. Avorton. II fig. 1 (mai ales deprec.) derbedeu, lichea, neisprăvit, netrebnic, om de nimic, pușlama, secătură, <fig.> căzătură, javră, jigodie, lepră, otreapă, potaie, zdreanță, <fig.; înv. și pop.> lingoare, <fig.; pop. și fam.> scârnăvie, <fig.; fam.; deprec.> cârnat, pintenat, tinichea, <fig.; reg.> jagardea, loază, lozenie, postoroncă, <fig.; reg.; deprec. sau peior.) jabă, șulfă, <fig.; deprec.> poamă, <fig.; peior.> gunoi. Individul este o lepădătură lipsită de caracter. 2 (pop.; de obicei ca epitet pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. „de”) v. Avorton. Stârpitură. 3 (peior.) <fig.; peior.> drojdie, gunoi, leșinătură, pleavă, putregai, scurs¹, scursoare, scursură, spumă, substructură, <fig.; pop.; peior.) codină. Acești indivizi fac parte din lepădătura societății. 4 (peior.) v. Bastard. Băiat din flori. Copil din flori (v. copil¹). 5 (deprec. sau peior.) v. Cocotă. Demimondenă. Depravată (v. depravat). Desfrânată (v. desfrânat). Destrăbălată (v. destrăbălat). Dezmățată (v. dezmățat). Femeie de moravuri ușoare. Femeie de stradă. Femeie ușoară. Imorală (v. imoral). Pasăre de noapte. Podoabă. Prostituată. Pupăză. Rufiană (v. rufian). Stricată (v. stricat).

PUI¹, pui, s. m., interj. I. S. m. 1. (De obicei urmat de determinări care indică specia) Pasăre, de la ieșirea din ou până la maturitate. ◊ Expr. Pui de cuc = bastard. Pui de bogdaproste = a) pui de găină (de obicei mai mic și mai slab) care se dă de pomană la înmormântare; b) copil mic, prăpădit; copil al nimănui; bastard. 2. Spec. Pui¹ (I 1) de găină; carnea gătită a acestei păsări. 3. P. gener. Orice animal de la naștere până la maturitate. ◊ Expr. Pui de viperă (sau de năpârcă) = om rău, viclean, primejdios. 4. Ou sau larvă de insectă. 5. Copil. ◊ Expr. Pui de lele = a) copil din flori, bastard; p. ext. derbedeu; b) bărbat afemeiat; c) femeie ușuratică, imorală. (Nici) pui de om = nici țipenie, nimeni. ♦ (Fam.; adesea la voc.) Termen de dezmierdare folosit când vorbești cu sau despre un copil ori cu sau despre bărbatul iubit. ♦ (Urmat de prep. „de”, care introduce un nume de obiect, dă acestuia valoare de diminutiv) Pui de mămăligă. Pui de pernă. ♦ (Urmat de prep. „de”, care introduce diverse nume, conferă acestora valoare de superlativ) Pui de somn. Pui de bătaie. 6. Plantă tânără, puiet; ramură tânără care crește din rădăcina sau tulpina unei plante; mlădiță, lăstar. ♦ Spec. Vlăstar care răsare pe lângă tulpina porumbului, copileț. 7. (Pop.; la pl.) Cusătură decorativă măruntă în formă de cruciulițe pe pieptul, pe poalele și pe mânecile cămășilor țărănești. ♦ (Reg.) Puncte de altă culoare pe fondul unei țesături; picățele. 8. Ambarcație mică cu vâsle, folosită pentru anumite servicii la bordul vaselor mai mari. II. Interj. (De obicei repetat) Strigăt cu care se cheamă puii¹ (I 2) sau alte păsări de curte. – Lat. *pulleus (= pullus).

BASTARD adj., s. 1. adj. natural, nelegitim, (reg.) sărman, (prin Transilv. și Maram.) bitang. (Copil ~.) 2. s. copil din flori, (reg.) fochiu, urzicar, copil de gard, (prin Transilv. și Maram.) bitang, (prin Maram.) mărăndău, (Transilv., Maram., Bucov. și nordul Mold.) șpur, (înv.) copil. (Un copil legitim și un ~.) 3. s. (BIOL.) corcitură, metis, (reg.) corci. (~ul este planta ori animalul rezultate din încrucișarea a două specii deosebite.) 4. adj. (TIPOGR.) batard. (Scriere ~.)

BITANG s. v. copil din flori.

COPIL s. 1. (înv. și pop.) făt, prunc, (fam.) puradel, zgâmboi, (peior.) plod. (În curte se jucau mulți ~.) 2. copil de casă v. paj. 3. (în limbajul părinților) pui. (Nani, nani, ~ ul mamii!) 4. v. fiu. 5. copil din flori v. bastard. 6. odraslă, progenitură, vlăstar, (pop. și fam.) prăsilă, (înv.) naștere. (Un ~ de bani gata.)

COPIL s. v. bastard, copil din flori.

COPIL DE GARD s. v. bastard, copil din flori.

FOCHIU s. v. bastard, copil din flori.

MĂRĂNDĂU s. v. bastard, copil din flori.

ȘPUR s. v. bastard, copil din flori.

URZICAR s. v. bastard, copil din flori, fluture-roșu.

A FACE fac 1. tranz. I. 1) (bunuri materiale sau valori spirituale) A realiza prin efort fizic sau intelectual. ~o casă. ~ poezii. 2) (obiecte care necesită îngrijire) A aranja în ordinea cuvenită. ~ patul. 3) (avere, bani etc.) A aduna, sporind mereu. ◊ ~ banul cu ciocanul a câștiga ușor bani mulți. 4) (urmat de o propoziție complementară cu verbul la conjuctiv) A determina acționând într-un anumit fel. ~ să plece. 5) (persoane) A desemna printr-un calificativ (de obicei depreciativ); a numi; a califica; a eticheta; a considera; a taxa. ◊ A-l ~ (pe cineva) cum îi vine la gură a ocărî (pe cineva), folosind cuvinte la întâmplare. 6) (mai ales abstracte) A efectua, procedând într-un anumit fel. ~ un bine. ◊ Tace și face se spune despre cineva care înfăptuiește pe tăcute un lucru surprinzător. Una zice și alta face spune într-un fel și procedează altfel. Ușor de zis, greu de făcut (sau ușor a zice, greu ~) nu e ușor să rezolvi o problemă complicată. ~ pomană a) a dărui cuiva ceva; b) a face cuiva un mare bine. ~ abstracție a nu lua în considerare; a ignora. ~ uz de forță a folosi puterea în scopuri nepermise. A nu avea ce face (sau ce să facă) a) a nu fi ocupat cu ceva; b) a nu avea posibilitatea de a se împotrivi; a nu avea încotro. Ce are ~ ? a) ce importanță, ce legătură este? N-are ~ n-are importanță. 7) (supărări, necazuri, plăceri, bucurii etc.) A avea drept efect; a pricinui; a cauza; a provoca; a produce. ◊ A-i ~ cuiva de lucru a complica cuiva rezolvarea unei chestiuni. A i-o ~ bună (sau lată) a pricinui un mare rău. 8) (pictură, știință, politică etc.) A practica în mod sistematic. 9) (în îmbinări cu substantivul ce indică o instituție sau o formă de învățământ) A frecventa, studiind. ~ Universitatea. 10) (drumuri, distanțe) A străbate de la un capăt la altul; a parcurge. ◊ A-și ~ drum (la cineva) a căuta pretext pentru a vizita pe cineva. 11) (intervale de timp, perioade) A consuma, efectuând un lucru. ◊ ~ chindia a se odihni la chindii. II. (în îmbinări stabile) 1) (sugerează ideea de semnalizare) ~ (cuiva) cu degetul. ~ (cuiva) cu ochiul (sau din ochi). 2) (sugerează ideea de transformare) ~ om (pe cineva). ◊ ~ de ocară (sau de rușine) a compromite, atrăgând oprobriul public. ~ (pe cineva) din cal măgar a-și bate joc de cineva, înjosindu-l. ~ (pe cineva) cuc (sau tun) a-l îmbăta tare (pe cineva). ~ (cuiva) coastele pântece a bate tare pe cineva. ~ praf (pe cineva) a nimici, a distruge pe cineva. ~ ochii mari a se mira. ~ fălci (burtă sau pântece) a se îngrășa. ~ genunchi a se evidenția urmele genunchilor la pantalonii purtați mult. 3) (sugerează ideea de îmbolnăvire) ~ gâlci. 4) (sugerează ideea de perpetuare a speciei) ~ copii. ~ fructe. ~ floare. 5) (sugerează ideea de relație) ~ prietenie. ◊ ~ gură a face gălăgie. III. (împreună cu unele substantive formează locuțiuni verbale având sensul substantivului cu care se imbină): ~ chef a chefui. ~ glume a glumi. A-și ~ griji a se îngrijora. ~ dragoste (sau sex) a săvârși actul sexual; a se împerechea. 2. intranz. I. 1) A acționa după cum dictează împrejurările sau conștiința; a proceda. 2) (mai ales în superstiții) A vesti apariția (unui fenomen sau a unui eveniment). ~ a ploaie. 3) (în povești și în superstiții) A lega prin vrăji; a vrăji; a fermeca. ~ de dragoste. 4) A prezenta o anumită valoare (bănească); a valora; a prețui; a costa. Cât face un palton? 5) A fi egal. Trei ori trei fac nouă. 6) A prezenta interes. Face să vezi acest oraș. 7) A fi convenabil. Face să zbori cu avionul. 8) (în vorbirea dialogată ca remarcă a autorului) A exprima prin grai; a reda prin cuvinte; a zice; a spune. 9) (urmat de un complement circumstanțial ce indică o direcție) A lua direcția; a se îndrepta; a apuca. ~ la stânga. ~ spre sat. 10) A căuta să apară altfel decât este. ~ pe deșteptul. II. (împreună cu onomatopeele formează locuțiuni verbale intranzitive) ~ hârști! ~ zdup. /<lat. facere

FECIOR ~i m. 1) Persoană de sex masculin luată în raport cu părinții săi; fiu; băiat. ◊ ~ de lele copil din flori. 2) Tânăr neînsurat; flăcău; cavaler. 3) înv. Servitor la curțile boierești; valet; lacheu. /<lat. fetiolus

BASTARD, -Ă s.m. și f. 1. Copil din flori, nelegitim. 2. Plantă sau animal rezultat din încrucișarea a două specii diferite; corcitură. V. hibrid. [< it. bastardo].

neleapcă, nelepci, s.f. (pop.) 1. vacă (iapă, oaie) care are mai puțin de doi ani. 2. vacă la primul fătat. 3. (reg.) vacă sau juncă stearpă; mânzată. 4. (reg.) femeie cu copil din flori. 5. fată bătrână.

bitang, -i, (bditang, bitan), s.m. – 1. Străin: „Că o bditangă de om o dinit în sat…” (Papahagi 1925: 304). 2. Vagabond. 3. Bandit, șmecher, lotru. 4. Copil din flori, bastard; ștrengar: „Să nu-ș deie fetele / După tăți bdităngile” (Țiplea 1906: 455). – Din magh. bitang „bastard”.

copil, copii, s.m. [copt’il] – Bastard; copil din flori (din fete fecioare); spuri, măndrâlău^[1] (ALR 1969: 199; Papahagi 1925). Ca nume generic pentru băiat sau fată, în Maramureș se folosește cocon sau prunc; „În prezent, cei doi termeni au devenit regresivi, fiind înlocuiți cu copil, datorită omogenizării limbii române” (Scurtu 1966: 61). Termen atestat (cu sensul de bastard) și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Termen autohton, cf. alb. kopil (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983); Cuv. rom. preluat în magh. (kópé, gobé), săs. (kopil), ucr. (kópyu), pol. (kopirnak, kopirdan „copil nelegitim” etc.).

mărândău, -i, (mărăndău), s.m. – (înv.) Copil din flori; șpur, coptil (ALR 1969: 199): „Și dacă nu zii horind și râzând, apoi fac fetile mărândău..” (Bilțiu 2001: 231). – Cf. morândău (MDA).

bastard a. și m. 1. născut din părinți necăsătoriți: fecior de lele, copil din flori; 2. fig. care nu mai are calitățile speciei sale, degenerat sau alterat: neam bastard; 3. scrisoare între ronda și engleza.

copil m. 1. băiat sau fată (cu sau fără noțiune de vârstă): copil din flori, bastard; 2. copil până la doisprezece ani: doi copii; 3. urmaș, moștenitor: a murit fără copii; 4. (odinioară) copii de casă, feciori de boieri dați la Curte pe lângă Domn și formând garda interioară a palatului (în număr de 500); 5. (còpil) țâțână de ușă; 6. botul sau ciocul leucei; 7. crăcii sau colțurile scoabei dulgherului. [Vechiu rom. còpil, bastard (și azi în Maramureș), adică copil din flori (în opozițiune cu cocon sau fecior, copil legitim): cel pe va zice că-i copil, neștiind că... l’au făcut adevărat fecior după leage... (Pravila din 1646) = albanez KOPILĬ, slugă, bastard; sensul 5 prezintă o- metaforă curioasă: cele două cârlige mari ale ușii sunt asemănate cu doi feciori (cf. copileț)].

PUI¹, (I) pui, s. m., interj. I. S. m. 1. (De obicei urmat de determinări care indică specia) Pasăre, de la ieșirea din ou până la maturitate. ◊ Expr. Pui de cuc = bastard. Pui de bogdaproste = a) pui de găină (de obicei mai mic și mai slab) care se dă de pomană la înmormântare; b) copil mic, prăpădit; copil al nimănui; bastard. 2. Spec. Pui¹ (I 1) de găină; carnea gătită a acestei păsări. 3. P. gener. Orice animal de la naștere până la maturitate. ◊ Expr. Pui de viperă (sau de năpârcă) = om rău, viclean, primejdios. 4. Ou sau larvă de insectă. 5. Copil. ◊ Expr. Pui de lele = a) copil din flori, bastard; p. ext. derbedeu; b) bărbat afemeiat; c) femeie ușuratică, imorală. (Nici) pui de om = nici țipenie, nimeni. ♦ (Fam.; adesea la voc.) Termen de dezmierdare folosit când vorbești cu sau despre un copil ori cu sau despre bărbatul iubit. ♦ (Urmat de prep. „de”, care introduce un nume de obiect, dă acestuia valoare de diminutiv) Pui de mămăligă. Pui de pernă. ♦ (Urmat de prep. „de”, care introduce diverse nume, conferă acestora valoare de superlativ) Pui de somn. Pui de bătaie. 6. Plantă tânără, puiet; ramură tânără care crește din rădăcina sau tulpina unei plante; mlădiță, lăstar. ♦ Spec. Vlăstar care răsare pe lângă tulpina porumbului, copileț. 7. (Pop.; la pl.) Cusătură decorativă măruntă în formă de cruciulițe pe pieptul, pe poalele și pe mânecile cămășilor țărănești. ♦ (Reg.; la pl.) Puncte de altă culoare pe fondul unei țesături; picățele. 8. Ambarcațiune mică cu vâsle, folosită pentru anumite servicii la bordul vaselor mai mari. II. Interj. (De obicei repetat) Strigăt cu care se cheamă puii¹ (I 2) sau alte păsări de curte. – Lat. *pulleus (= pullus).

BASTARD, -Ă, bastarzi, -de, s. m. și f. 1. Copil născut în afara căsătoriei, copil nelegitim, copil din flori. ♦ (Substantivat) Gînditu-te-ai bastardul de fiu să-l proclamezi? MACEDONSKI, O. I 251. 2. Plantă sau animal rezultat din încrucișarea a două specii diferite; corcitură. V. hibrid.

LEGIUIT, -Ă, legiuiți, -te, adj. (Învechit) Care este în conformitate cu legea, bazat pe lege sau cerut de lege; legal. Tînărul nu a mai avut astîmpăr, și, înainte chiar de vîrsta legiuită s-a aruncat cu pasiune în luptele politice. CARAGIALE, O. II 182. Acest drept legiuit a Moldovei. NEGRUZZI, S. I 242. După mai multe lupte statornicindu-se, în sfîrșit, Ștefan vv. pe tronul Moldovei și recunoscîndu-se de domn legiuit, Miron merse și el cu alți boieri de i se închină. BĂLCESCU, O. I 183. ♦ Legitim (1). Ca și cu un veac mai înainte, se perindaseră feciori legiuiți ori copii din flori ai domniei, care rîvneau să ia puterea. SADOVEANU, N. P. 5. ♦ (Substantivat) Soț sau soție legitimă. Ce făcuse, ce dresese cucoana Catinca, legiuita lui cuconu Ioniță, că, de la o vreme, numai ce prinse de veste că legiuitul d-sale, adică cuconul Ioniță Hrisanti, e un bătrîn frumos. HOGAȘ, H. 13.

PRIPAS, pripasuri, s. n. 1. Pui de animal domestic (miel, ied, vițel, mînz). Cînd s-a fura mieii, n-ai parte de pripas. ȘEZ. II 194. ◊ (De obicei în loc. adj.) De pripas = fără stăpîn, rătăcind de colo pînă colo, al nimănui. Cu priviri de cîine de pripas, se uita numai la gura lui. REBREANU, R. I 126. Auzi telegari? două mîrțoage de pripas. ALECSANDRI, T. 1584. (Fig.) Sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor – copil din flori și de pripas. GALACTION, O. I 45. Băiat din flori și de pripas, Dar îndrăzneț cu ochii. EMINESCU, O. I 173. ◊ Expr. A lua o vită de pripas = a lua o vită rătăcită în semănături ca zălog, pînă la răscumpărarea stricăciunii făcute. Vitele de pe moșiile lui a călcat hotarele altei moșii și sînt luate de pripas. ISPIRESCU, L. 394. ♦ Despăgubire plătită pentru o vită intrată în semănături străine. Sătenii toți cum aflară Cu mari cu mici alergară, Să se plîngă fiecare Spuind păsul său ce-l are... de ispasuri, De pierderi și de pripasuri. PANN, P. V. III 45. 2. (Neobișnuit) Avut, avere (în vite). Ciocoii cei mari sînt cinsprezece familii cu tot pripasul lor. BOLLIAC, O. 236.

SĂRMAN, -Ă, sărmani, -e, adj. 1. Lipsit de bunurile materiale necesare vieții; sărac. Nu crede tu că scapi, că nu ești sărman, cum zici. DUMITRIU, N. 161. Mă vede că-s o văduvă sărmană și c-o casă de copii. CREANGĂ, P. 28. ◊ (Substantivat) Mîncarea lui să fie ca a unui sărman supus al împărăției. SADOVEANU, D. P. 19. Soțul tău se vede după față că e un sărman și el. VISSARION, B. 183. Lumea întreagă are tot o poveste... strîmbătatea care se lăcomește la bunul altuia și sărmanul care sfarmă funia ce-l strînge. RUSSO, O. 28. 2. (Regional) Orfan. Cănuță a rămas sărman de părinți tocmai cînd se făcuse copil de-nvățătură. CARAGIALE, O. I 323. 3. (Exprimă o stare afectivă, de obicei compătimire, față de cineva sau de ceva) Biet, sărac, nenorocit. De atunci sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor, – copil din flori și de pripas. GALACTION, O. I 45. Din sărmana noastră viață, am dura roman întreg. EMINESCU, O. I 157. O sărmană păsărică a picat moartă sub stejar. ODOBESCU, S. III 36. Să poci trece Dunărea La sărmana mîndruța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ◊ (Substantivat) Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. – Sărmanele, duc lipsă de nutreț. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 20. Ar trebui să avem milă de dînșii, că și ei, sărmanii, sînt oameni. CREANGĂ, P. 209. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătanele? – Da, la foc, sărmanele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. – Variante: săriman, -ă (NEGRUZZI, S. I 146, RUSSO, S. 131), siriman, -ă (ISPIRESCU, U. 107), sîrman, -ă (KOGĂLNICEANU, S. 65, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 433) adj.

bitang, bitangi, (bditang, bitan), s.m. – (reg.) 1. Străin: „Că o bditangă de om o dinit în sat…” (Papahagi, 1925: 304). 2. Vagabond. 3. Bandit, șmecher, lotru. 4. Copil din flori, bastard; ștrengar: „Să nu-ș deie fetele / După tăți bdităngile” (Țiplea, 1906: 455). – Din magh. bitang „bastard; vagabond” (Scriban, Cihac, DER, MDA).

copil, copii, s.m. – Bastard; copil din flori (din fete fecioare); spuri, măndrâlău^[1] (ALRRM, 1969: 199; Papahagi, 1925). Ca nume generic pentru băiat sau fată, în Maramureș se folosește cocon sau prunc. „În prezent, cei doi termeni au devenit regresivi, fiind înlocuiți cu copil, datorită omogenizării limbii române” (Scurtu, 1966: 61). Termen atestat (cu sensul de bastard) și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). ♦ (onom.) Copil, Coptil, nume de familie (85 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Termen autohton, cf. alb. kopil (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu); cf. alb. kopil (DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. kópé, gobé, săs. kopil, ucr. kópyu, pol. kopirnak, kopirdan „copil nelegitim”.

mărândău, mărândăi, (mărăndău), s.m. – (reg.; înv.) Copil din flori; șpur, coptil (ALRRM, 1969: 199): „Și dacă nu zii horind și râzând, apoi fac fetile mărândău...” (Bilțiu, 2001: 231). – Cf. morândău (MDA).

RUDENIE DE SÎNGE ÎN LINIE DREAPTĂ. Subst. Străbunic, străbun, răzbunic (pop.), strămoș, tetea (pop.). Străbunîcă, străbună, răzbunică (pop.), strămoașă. Bunic, bun (înv. și pop.), bunel (fam.), tataie, tata-moșu, tată mare, tetea (pop.), moș (înv. și reg.), bit (reg.). Bunică, bunicuță (dim.), bună (înv. și pop,), buniță, mamaie, mamă mare (bătrînă, bună), moașă (pop.), bîtă (reg.). Părinți. Părinte, părincior (dim., pop.), capul familiei, tată de familie. Tată, tătic (dim.), taică (pop.), tăiculiță (dim.), tataie (reg.), tătiță (reg.), tătișor (reg.), tătin (pop.), tătucă (pop.), tătucuță (pop.), tătuță (reg.), tăiculean (pop.), tăicușor, tăicuță, tetea (pop.), babacă (reg.), babaie (înv. și reg.), nene (neobișnuit), avă (rar); tată bun, tată drept. Mamă, mămică (dim.), mămiță (fam.), mămițică (dim., fam.), mamaie (pop. și fam.), maică (pop.), măicuță (dim.), măiculeană (pop.), măiculiță (pop.), măicușoară (pop.), mămucă (pop.), mămucuță (dim. și pop.), mămulică (pop.), mămuliță (pop.), mămușoară (pop.), mămuță (pop.), neneacă (fam. și reg.), nenecuță (dim., reg.); mamă bună, mamă adevărată. Copil, urmaș, odraslă, vlăstar (fig.), progenitură; fiu, fiuleț (dim.), fiuț (pop.), băiat, băiețel (dim.), băiețaș, fecior, fecioraș (dim.); fiică, fie (înv. și pop.), fată, fetiță (dim.), fetișoară (pop. și fam.). Copil natural; copil nelegitim, copil din flori, bastard, bastardă. Nepot, nepoțel (dim.); nepoată, nepoțea (dim.), nepoțică (dim.). Strănepot, răznepot (pop.); strănepoată. Străstrănepot, răstrănepot; răstrănepoată. V. posterioritate, rudenie, urmaș.

BASTARD adj., s. 1. adj. natural, nelegitim, (reg.) sărman, (prin Transilv. și Maram.) bitang. 2. s. copil din flori, (reg.) fochiu, urzicar, copil de gard, (prin Transilv. și Maram.) bitang, (prin Maram.) mărăndău, (Transilv., Maram., Bucov. și nordul Mold.) șpur, (înv.) copil. 3. s. (BIOL.) corcitură, metis, (reg.) corci. (~ este planta ori animalul rezultat din încrucișarea a două specii deosebite.) 4. adj. batard. (Scriere ~.)

bitang s. v. COPIL DIN FLORI.

COPIL s. 1. (înv. și pop.) făt, prunc, (fam.) puradel, zgîmboi, (peior.) plod. (În curte se jucau mulți ~.) 2. copil de casă = paj, (turcism înv.) icioglan. (~ la curtea unui suveran feudal.) 3. (în limbajul părinților) pui. (Nani, nani, ~ mamii!) 4. băiat, fecior, fiu, (înv. și pop.) făt, (Ban.) cocon. (Un ~ de împărat.) 5. copil din flori = bastard, (reg.) fochiu, urzicar, copil de gard, (prin Transilv. și Maram.) bitang, (prin Maram.) mărăndău, (Transilv., Maram., Bucov. și nordul Mold.) șpur, (înv.) copil. (Avea un ~ și doi copii legitimi.) 6. odraslă, progenitură, vlăstar, (pop. și fam.) prăsilă, (înv.) naștere. (Un ~ de bani gata.)

copil s. v. BASTARD. COPIL DIN FLORI.

copil de gard s. v. BASTARD. COPIL DIN FLORI.

fochiu s. v. BASTARD. COPIL DIN FLORI.

mărăndău s. v. BASTARD. COPIL DIN FLORI.

șpur s. v. BASTARD. COPIL DIN FLORI.

urzicar s. v. BASTARD. COPIL DIN FLORI. FLUTURE-ROȘU.

căpătat¹ sn [At: POLIZU / Pl: ~uri / E: căpăta] 1 Căpătare (1). 2 Câștig. 3 Agonisire. 4 Obținere. 5-6 Căpătare (5-6). 7 (Pfm; îe) A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după ~ A umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. 8 (Pfm; îe) A trăi din ~ A trăi din pomana altora. 9 (Îla) De ~ Obținut de pomană. 10 (Trs; îs) Copil de ~ Copil din flori.

gard¹ sn [At: CORESI, PS. 391 / Pl: ~uri / E: vsl градъ cf alb gardh] 1 Construcție de lemn, de metal, de zidărie, din împletituri de nuiele sau ostrețe, de spini, bolovani sau târși care împrejmuiește o curte, un teren, o grădină etc. Cf cunună, stobor, uluci, zaplaz. 2 (Îc) ~ viu Plantație deasă de arbuști ca un gard (1), care împrejmuiește un loc sau are rol de element decorativ. 3 (Îe) A-i părea ~ul pârleaz A fugi mâncând pământul. 4 (Înv; îe) N-are a face banul birului cu ~ul țarinei N-are a face una cu alta. 5 (Îe) A legat cartea de ~ Nu se mai ocupă de învățătură (aproape) deloc. 6 (Îe) ~ul rău învață vita vicleană Obstacolele puse în calea cuiva din răutate împing omul să devină șmecher. 7 (Îe) Păsările fripte nu se găsesc în parii ~urilor Avantajele, indiferent de natură, nu se găsesc peste tot și cu ușurință. 8 (Pop; îs) Copil de după ~ (sau de la umbra ~ului, ori făcut după ~) Copil din flori. 9 (Pop; îe) Propteaua ~ului Persoană leneșă (și urâtă). 10 (Îe; d. bărbați) A sări (peste) ~uri A umbla după femei. 11 (Îae; d. femei) A umbla după bărbați. 12 (Îe) A-și pune ~ la gură A-și impune tăcere Si: a-și pune lacăt la gură. 13 (Îae; la imperativ) Tacă-ți gura! 14 (Îe) A nimeri (sau a da) (ca Ieremia) cu oiștea-n ~ A face o gafă. 15 (Îe) A lega pe cineva la (sau de) ~ A păcăli. 16 (Îe) A se ține de ceva ca orbul de ~ A persevera într-o acțiune. 17 (Îe) A da din ~ (sau din ~ul Mântulesei sau, reg, din ~ul Oancei, Răzoarei, Bârlobrezoaei, Iloaei) A nu da cuiva ceea ce ți-a cerut. 18 (Îe) A ajunge ca ~ul A slăbi foarte rău. 19 (D. o ocupație, o afacere; îlv) A o lega la ~ A abandona Si: a o pune în cui. 20 Țarc care împrejmuiește stogul de fân. 21 Împletitură de nuiele sau de trestie. 22 Gard (21) pus de-a curmezișul unei ape curgătoare pentru prinsul peștilor. 23 (Trs) Grădină. 24 Obstacol de la probele atletice de alergări. 25 (Lpl) Probă atletică în care se folosesc garduri (24).

fiu¹ sm [At: COD. VOR. 165/4 / P: (în legătură cu un pronume personal) fi-meu, (rar) fi-ul-meu, (reg) fii-meu / S și: (înv) fiiu, fii / Pl: / E: ml filius] 1 Persoană de sex bărbătesc, considerată în raport cu părinții săi Si: copil¹ (17), făt (3), fecior (2), băiat (9). 2 (La vocativ) Termen afectuos cu care se adresează cineva mai în vârstă unei persoane mai tinere de sex bărbătesc Cf făt (4). 3 (Bis; îs) ~ omenesc lisus Hristos. 4 (Îrg; îs) ~ de suflet Fiu adoptiv. 5 (Îs) ~ natural Copil din flori. 6 (Înv) Descendent. 7 (Fig) Cetățean, membru al unei colectivități (de care acesta se simte foarte atașat). 8 (Înv; imp) Pui (de animal).

pocrișar sm [At: GLOSAR REG. / Pl: ~i / E: pocrișă + -ar] (Reg) Copil din flori Si: bastard.

pocrișcă sf [At: LEXIC REG. 106 / V: ~șă / Pl: ? / E: ucr покришка „acoperiș”] (Buc) 1 Femeie de moravuri ușoare. 2 Femeie necăsătorită care are un copil. 3 (Îs) Copil din pocrișă Copil din flori Si: bastard.

pui¹ [At: PSALT. 304 / Pl: (rar, sn) ~uri / E: ml *pulleus] 1 smi (Urmat de determinări care indică specia) Pasăre, de la ieșirea din ou până la maturitate. 2 smi (Îs) ~ de cuc Bastard (1). 3 smi (Reg; îe) A vorbi ~ și ouă A spune nimicuri Si: a flecări. 4 smi (Reg; îe) A sta (sau a trăi) ca ~ul în găoace A sta sau a trăi izolat. 5 smi (Îae; reg) A fi resemnat. 6 smi (Pfm; îe) A muri ca ~ul de găină A muri repede, fără chinuri. 7 smi (Bot; Ban; îc) ~-de-gâscă Păpădie (Taraxacum officinale). 8 sfa (Pop; îcs) (De-a) ~a-gaia (sau ~a-caia, ~-gai, ~-gaie) ori (reg) puiegaie Joc de copii în care unul dintre jucători are rolul cloștii sau păsării care își apără puii¹ (1) de atacul găii Si: (pop) (de-a) cloșca cu pui, (de-a) uliul și porumbeii, (reg) (de-a) mama-gaia, (de-a) baba-gaia. 9 smi (Fig; rar) Începător într-o profesiune. 10 smi (Pex) Om naiv. 11 smi (Spc) Pui¹ (1) de găină sau de altă pasăre de curte. 12 smi (Prc) Came de pui¹ (11). 13 smi (Pex) Mâncare gătită din pui¹ (12). 14 smi (Pgn) Orice animal de la naștere până la maturitate, considerat în raport cu părinții lui. 15 smi (Bot; reg; îc) ~ul-Sivei Vasilică. 16 smi (Reg; îs) ~ de leu Om viteaz. 17 smi (Îs) ~ de viperă (sau de năpârcă) Om rău, viclean. 18 smi Ou sau larvă de insectă, mai ales de albină Si: (reg) cățel (14). 19 smi Puiet (4). 20 smi (Unnat de determinări care indică specia) Ramură tânără, subțire și flexibilă a unei plante lemnoase Si: lăstar, mladă, mlădiță, vlăstar, (reg) mlădoacă, (nob) mlăstară, (îvp) odraslă. 21 smi (Reg) Mugur de viță de vie Si: (reg) căpușă (9). 22 smi (Pop; lpl) Vlăstar crescut la tulpina porumbului Si: (reg) copileț (1), puiec (2). 23 smi (Reg) Porumb tânăr, rupt cu scopul de a rări porumbiștea. 24 smi (Trs) Mănunchi de fân. 25 smi (Trs) Bob¹ (5) de porumb, de fasole, de mazăre etc. 26 smi (Mun; Trs) Porumb tânăr, înainte de a se forma mătasea și boabele Si: (pop) păpușă, (reg) pănușie, puică. 27 smi (Trs; Mol) Știulete de porumb îngemănat Si: (reg) babă (27). 28 smi (Reg) Cățel (18) de usturoi. 29 smi (Cu valori stilistice; udp „de”) Copil (1). 30 smi (Pex) Persoană tânără, considerată în raport cu ascendenții săi. 31 smi (Fam; îs) ~ de lele (sau de bogdaproste) Copil (21) din flori. 32 smi (Pex; îs) ~ de lele Om șmecher. 33 smi (Fam; îas) Bărbat afemeiat. 34 smi (Pfm; îas) Femeie de moravuri ușoare. 35 smi (Fam; îs) ~ de drac Copil (1) sau om neastâmpărat. 36 smi (Fam; îs) ~ul dracului Om nesupus. 37 smp (Reg) Spumă care se ridică deasupra când începe să fiarbă urda. 38 smi (Reg; îs) ~ de giol Potlogar. 39 smi (Reg; îe) A da ~ de giol A înșela. 40 smi (Pop; îe) A nu fi nici ~ de... A nu fi nimeni sau nimic. 41 smi (Îla) Ca un ~ de bogdaproste Prăpădit. 42 smi (Îal) Necăjit. 43 smi (Fam) Termen de adresare dezmierdător sau ironic folosit când se vorbește cu sau despre un copil ori cu sau despre un bărbat tânăr. 44 sfa (Reg; îcs) De-a ~a moartă Joc de copii în care fetele bocesc, ca la mort, o păpușă făcută din cârpe. 45 smi (Pop) Iubit. 46 smp Cusături decorative mărunte, în cruciulițe, pe iile, cămășile, cojoacele etc. țărănești. 47 smp Fel de a coase pui (46). 48 smp (Mol; Buc) Picățele. 49 smi (Reg) Mișină. 50 smi (Reg) Desen cu care se încondeiază ouăle. 51 smp (Reg) Modele ornamentale făcute pe turte la anumite sărbători religioase. 52 smp (Reg) Asperități care se fac pe dosul palmei din cauza frigului și a muncii manuale. 53 smi (Fam; udp „de”) Obiecte de dimensiuni reduse sau considerate ca atare în raport cu altele de același fel. 54 smi Obiecte, fenomene, manifestări etc. de proporții, intensitate etc. foarte mari, cu însușiri superlative etc. 55 smi (Reg; îs) ~ul târgului Obiect deosebit. 56 smi (Trs) Sertar mic. 57 smi (Trs; îs) ~ul șurii Pod de deasupra șurii, în care se păstrează nutrețul. 58 smi (Trs; Mar; îs) ~ de fereastră Ochi¹ mic de fereastră. 59 smi (Reg) Șopron. 60 smp (Olt) Surcele pe care cineva le împarte prietenilor, familiei etc. în ajunul Crăciunului, însoțindu-și gestul cu urări de bine. 61 smi (Mol) Bucată de alun din care e format răbojul (1). 62 smi (Reg) Bucăți de lemn prinse pe căpriori pentru a-i ține mai bine încheiați și pentru a le mări rezistența la vânt. 63 smi Ambarcație mică cu vâsle, folosită pentru anumite servicii la bordul vaselor mai mari. 64 smi (Ecn) Acțiune (11) dintr-o nouă emisiune, care are un curs mai scăzut decât acțiunile vechi ale aceleiași întreprinderi. 65 smi (Reg) Petic de diferite forme care se pune la răscroiala de la subsuoară sau la poalele cămășilor țărănești Si: (reg) palhă², pălăcrinț, puiete² (3), puiuț (9). 66 smi (Reg) Bazon. 67 smi (Trs) Bomboană mică. 68 i (Rep) Cuvânt cu care se cheamă puii¹ (11), găinile și alte păsări de curte. 69 i (Reg; îcr nea¹) Cuvânt cu care se strigă mânzul să vină după căruța în mers. 70 i (Reg) Cuvânt cu care se asmut câinii.

urzicar [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~e sn, ~i sm / E: urzică + -ar] 1 snm Loc pe care cresc multe urzici (1). 2 sm (Pop) Copil din flori Si: bastard (1). 3 sm Pasăre mică, cu penele de culoare închisă, care trăiește mai mult prin urzici (Saxicola rubetra). 4 sm (Ent) Fluture-roșu (Vanesa urticae). 5 sn (îvr) Pojar. 6 sn (Trs) Giulgiu cu care se acoperă mortul Si: urzică (9).

bitang, bitangi, (bditang, bitan), adj., s.m. (reg.) 1. Străin: „Că o bditangă de om o dinit în sat…” (Papahagi, 1925: 304). 2. Vagabond. 3. Bandit, șmecher, lotru. 4. Copil din flori, bastard: „Să nu-ș deie fetele / După tăți bdităngile” (Țiplea, 1906: 455). 5. Ștrengar. – Din magh. bitang „bastard; vagabond” (Scriban, DER, MDA).

❍BITANG, BITONG, BITANC adj. sm. Trans. 1 Bastard, copil din flori ¶ 2 Vită bitangă, vită fără stăpîn, răzleață [ung. bitang].

FECIOR sm. 1 Copil de sex masculin, băiat: ar fi dorit ... să aibă și o fată barim la atîția ~i ISP. ¶ 2 Fiu: împăratul avea trei ~i, doi mai mari, iar unul mai mic RET.; ~ de Domn, prinț, beizadea; ~ de lele, copil din flori, bastard; ~ de bani gata 👉 BAN¹ 3 ¶ 3 Trans. Flăcău ¶ 4 Slugă, servitor: ~ în casă; ~ boieresc, slujbaș al unui proprietar pe o moșie; peste ~ii boierești sînt puși vătafii, iar aceștia sînt subt ascultarea vechilului ¶ 5 🌿 IARBA-FECIORILOR = FECIORICĂ 2 [lat. *fetiolus < fetus].

cópil, copii, (dial. coptil), s.m. 1. Bastard; copil din flori (din fete nemăritate); spuri, măndrâlău. 2. Fir de mălai sau de viță-de-vie, ce crește din tulpină. ■ Termen semnalat în zonele Codru și Chioar, dar și în nordul Crișanei și Sătmar, respectiv în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de „bastard”. ■ (onom.) Copil, Coptil, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton, cf. alb. kopil (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu). ■ Cuv. rom. > magh. kópé, gobé, săs. kopil, ucr. kópyu, pol. kopirnak, kopirdan „copil nelegitim”.

mărândắu, mărândăi, (mărăndău), s.m. (reg.; înv.) Copil din flori; șpur, coptil: „Și dacă nu zii horind și râzând, apoi fac fetile mărândău...” (Bilțiu, 2001: 231). – Cf. morândău (MDA).

scaloian, scaloieni, s.m. 1. (pop.) chip de om făcut și împodobit cu flori, îngropat de copii, ca să aducă ploaia pe timp de secetă; caloian. 2. (reg.) persoană tânără, vioaie, sprintenă, neastâmpărată.

născut din flori expr. (d. copii) născut în afara unei căsnicii; care este rodul unei iubiri trecătoare.

șpur, -i, s.m. – Copil nelegitim (din flori), bastard; mărândău, coptil. Termen atestat exclusiv în zona Săcel-Moisei-Borșa (ALR 1969: 199). Scurtu (1966: 76) consideră că centrul de iradiere este Năsăudul deoarece aici este unicul termen cunoscut pentru „copil nelegitim” și în această zonă s-au atestat numeroase derivate: șpurian, șpuroaică, răsșpuri („șpurii șpurilor”). – Lat. spurius, -a, -um, cf. it. spurio, sespurio (N. Drăganu); Din srb. špure „miel fătat înainte de vreme” (Pușcariu 1926); Rus. sporok „avort, bastard” (Binder 1932).

DEPUNE¹, depun, vb. III. 1. Tranz. A lăsa un obiect din mînă, punîndu-l undeva (ca să rămînă acolo). E sîmbătă seara și funcționarii din birouri au depus condeiele cu un sfert de oră mai devreme. GALACTION, O. I 600. Hasan plecat depune pe cîmpul ud de sînge Copilul, rod în floare, ce tremură și plînge. ALECSANDRI, P. III 345. ◊ Fig. Dacă vreți, răspundeți-mi cînd pot veni să depun omagiile mele la picioarele d-voastră. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. ◊ A depune bani (la o instituție bancară) = a da bani în păstrare (la o instituție bancară, de obicei contra unei dobînzi). A depune un act, o cerere, un raport etc. = a înainta, a preda forului competent un act, o cerere etc. Mi-a trimis tata... un raport ca să-l depun la minister. CAMIL PETRESCU, T. II 409. A depune armele = a se preda, a se declara învins; fig. a ceda în fața argumentelor adversarului, a se declara convins. O luasem numai cam repede și mă vedeam în curînd silit să depun armele. M. I. CARAGIALE, C. 8. Cu cincizeci mii oameni pașa vă lovește. Armele depuneți, primiți a vă da. Căci cu caii numai vă vor sfărîma. BOLINTINEANU, O. 69. A depune un mandat = a renunța la o însărcinare încredințată, neputînd-o duce la îndeplinire. A depune jurămîntul = a jura, a-și lua angajamentul solemn de a spune adevărul (în fața justiției); a-și lua în mod solemn angajamentul de a-și îndeplini datoria (de cetățean etc.). N-am putut să depun jurămîntul. CAMIL PETRESCU, T. III 171. A depune un examen = a se prezenta la un examen, a da un examen. Veneau acum să depună examenul la școala statului. GALACTION, O. I 57. (Despre animale care se înmulțesc prin ouă) A depune ouăle = a lepăda ouăle (la loc potrivit). A depune muncă, efort, osteneală etc. = a munci, a se strădui. Încearcă în toate felurile, depunînd adevărate sforțări, însă fără rezultat. SAHIA, N. 104. Cu drept cuvînt, te așteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. III 10. 2. Refl. (Despre substanțe solide aflate în stare de suspensie sau dizolvate într-un lichid) A se așeza la fund, formînd un sediment. După încetarea inundațiilor nămolurile se depun, acoperind valea (lunca) cu aluviuni... și ridicînd malurile albiei. MINERALOGIA 58. O cantitate echivalentă de cupru se depune pe catod. FIZICA 133.- Forme gramaticale: perf. s. depusei, part. depus.

CIRIPIE, ciripii, s. f. (Regional) Sfoară roșie pe care o întinde dulgherul spre a trage linii drepte pe scînduri, pe bîrne etc. Expr. A merge (sau a se duce, a trage) ea pe ciripie = a merge (sau a se duce, a trage) drept, în linie dreaptă, ca pe sfoară. Capra nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul. ISPIRESCU, L. 135. Se duse drept, ca pe ciripie. ISPIRESCU, L. 263.

ÎNSENINAT, -Ă, înseninați, -te, adj. Fără nori, senin, limpede. Noaptea-nseninată Lucește-ncoronată De stele ce iubești. ALECSANDRI, P. I. 130. Priviți cerul cum se-ntinde ca o mare-nseninată. id. O. 95. ◊ Fig. (Despre persoane sau despre gînduri, sentimente, priviri) S-a odihnit bine și s-a trezit cu ochii înseninați, zîmbind unei flori și unei copile. SADOVEANU, N. P. 56.

șpur, șpuri, s.m. – (reg.) Copil nelegitim (din flori), bastard; mărândău, coptil. Termen atestat exclusiv în zona Săcel-Moisei-Borșa (ALRRM, 1969: 199). Scurtu (1966: 76) consideră că Năsăudul este centrul de iradiere, deoarece aici este unicul termen cunoscut pentru „copil nelegitim” și în această zonă s-au atestat numeroase derivate: șpurian, șpuroaică, răsșpuri („șpurii șpurilor”). – Lat. spurius, -a, -um, cf. it. spurio, sespurio „nelegitim, bastard” (N. Drăganu, MDA).

pripas¹ [At: PARACLIS (1639), 258 / V: (îrg) ~aș, (înv) prepaș / Pl: ~uri, (înv) ~e, ~ure, (1-5) ~ași / E: slv припасъ] 1 smn (Îvp) Pui de animal domestic. 2 smn (Pex) Copil. 3 smn (D. vaci; îla) Bun de ~ Prolific, fatând în fiecare an. 4 a (Trs) Sprinten ca un animal tânăr sau ca un copil. 5 sm (Înv) Persoană străină care s-a pripășit pe lângă casa cuiva sau undeva. 6-7 sn (Fam; d. animale domestice, mai ales d. câini; îla) De ~ (Care este sau) care a rămas fără stăpân. 8 sn (Fam; d. copii; îal) Care a fost abandonat și rătăcește de colo până colo. 9 sn (Pex; d. copii; îal) Din flori Si: nelegitim. 10 sn (Dep; d. oameni; îal) Venetic. 11 sn (Rar; îe) A lăsa pe cineva de ~ A abandona pe cineva într-un moment dificil. 12 sn (Îvr) Lucru găsit. 13 sn (Înv) Vită rătăcită rămasă fără stăpân. 14 sn (Înv) Vită prinsă în semănături străine. 15 sn (în legătură cu verbe ca „a lua”, „a prinde”, „a cădea”; îlav) De ~ Drept zălog până la răscumpărarea pagubelor cauzate de vita altuia în semănăturile proprii. 16 sn (Pex) Despăgubire sau amendă plătită pentru o vită prinsă în semănături străine. 17 sn (Buc) Loc îngrădit unde se țin vitele prinse în semănături străine.

*BASTARD I. adj. 1 Născut din părinți necăsătoriți ¶ 2 🐒 🌿 Născut din încrucișarea a două rase (vorb. de animale), sau din încrucișarea a două specii (vorb. de plante). II. BASTARD sm., BASTARDĂ (pl. -de) sf. Care s’a născut din părinți necăsătoriți, copil(ă) din flori: avu durerea să vază pe numeroșii săi fii legiuiți și bastarzi sfîșiind țara prin pretențiile lor (BĂLC.) [it.].

șpur, șpuri, s.m. (reg.) Copil nelegitim (din flori), bastard; mărândău, coptil. ■ Termen atestat în Maram. Istoric, exclusiv în zona Săcel-Moisei-Borșa (ALRRM, 1969: 199). – Lat. spurius, -a, -um, cf. it. spurio, sespurio „nelegitim, bastard” (N. Drăganu, MDA).

JUCĂRIE, ❍JUCĂREA (pl. -rele), †JUCĂREE (pl. -rei) sf. 1 Lucru cu care se joacă un copil, obiect menit să facă să petreacă copiii jucîndu-se cu el (🖼 2742 și TAB. XXIV): tovarăși de jucării copilului îi erau florile cîmpului (ISP.); îi aducea jucărele și se juca cu ea (VLAH.); coconii... jucîndu-se cu jucăreile lor, s’au mîniat unul pre altul (PRV.-MB.) ¶ 2 Ⓕ Persoană, lucru de care cineva își bate joc, care nu se ia în serios: Bărbucică... devenise jucăria celor fără ocupațiune (I.-GH.) ¶ 3 F Lucru foarte ușor de făcut ¶ 4 Ⓕ Persoană, lucru care nu se poate împotrivi, nu poate rezista de loc voinței cuiva, mișcărilor ce se impun, etc.: corabia ajunsese jucăria valurilor [juca].

liliac¹ sm [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / P: li-liac și li-li-ac / V: (îrg) lel~, (înv) liec, ~leac, (reg) iliac, ililac, ilileac¹, lulac, lul~, luluiac, uliac / Pl: ~ieci și (îvr) ~aci / E: tc leylâc cf bg лиляк] 1 Arbore din familia oleaceelor, cu frunze opuse, simple, întregi, cu inflorescență terminală, la vârful ramurilor anuale, cu fructul în formă de capsulă coriacee. 2 (Șîc ~-comun, ~-nemțesc, ~-roșu, ~-sălbatic) Arbore sau arbust înalt de până la 7 m, cu frunze ovate, cordate la bază și flori colorate în diferite nuanțe de violet-albastru, albe sau roșii, plăcut mirositoare, care crește în regiunile mai calde ale țării Si: (reg) iorgovan, liurhăn, mălin, mălin roșu, scânteie, scrințe, scumpie, sireni (Syringa vulgaris). 3 (Șîc ~-franțuzesc, ~-nemțesc) Arbust înalt de 2-3 m, cu ramuri răsfirate, frunze lanceolate, lobate sau penat fidate, cu flori palid liliachii, frumos mirositoare, dispuse în panicule, cultivat ca arbust ornamental Si: (reg) broștean, (reg) mălin verde, (reg) scumpie altoită (Syringa persica). 4 (Șîc ~-franțuzesc) Arbust înalt de 2-3 m, cu lujeri glabri, cu frunze lanceolate, flori purpurii liliachii ce se cultivă ca arbust ornamental (Syringa chinensis). 5 (Bot; șîc ~-românesc) Lemnul-vântului (Syringa josikaea). 6 (Prc) Floare de liliac (1). 7 (Pop; îe) Un ~ de copil Copil frumos ca o floare. 8 (Bot; șîc ~-de-munte) Anin de munte (Alnus viridis). 9 (Bot; reg) Mălin (Prunus padus). 10 (Bot; Ban) Salcâm (Robinia pseudacacia). 11 (Bot; reg) Scumpie (Cotinus coggygria). 12 (Bot; șîc ~-de-câmp, ~-de-toamnă, ~-sălbatic) Albăstrică (Aster tripolium). 13 (Bot; șîc ~-de-pădure) Tulichină (Daphne mezereum). 14 (Bot; îc) ~-de-grădină sau ~-franțuzesc Nopticoasă (Hesperis matronalis). 15 (Bot; îc) ~-nemțesc Brumărele (Phlox paniculata). 16 (Bot; reg; îc) ~-galben Cuișoare (Ribes aureum). 17 (Bot; reg; îc) ~-de-mare Crin de toamnă (Hosta plantaginea).

pup² sm [At: KLEIN, D. 408 / Pl: ~i, (rar, sn) ~uri / E: srb pupa, ucr пуп] 1 (Reg) Boboc de floare. 2 Mugur. 3 (Fig; Trs) Copil mic. 4 (Reg; îs) ~ul făinii Lamura fainii. 5 (Reg) Altoi (3). 6 (Olt; Ban) Pată mică. 7 (Trs; Ban; mpl) Motiv ornamental, desen în forma unor cerculețe folosit la cusăturile și la țesăturile țărănești. 8 (Reg) Motiv ornamental făcut pe colaci.

SORCOVĂ ~e f. 1) rar Vargă mică împodobită cu flori artificiale cu care umblă copiii la urat, în dimineața zilei de Anul Nou. 2) Ansamblu de urături pe care le declamă copiii cu această ocazie. /v. a sorcovi

floáre f., pl. florĭ (lat. flos, flóris m., it. fiore m. în sud și f. în nord; pv. cat. sp. pg. flor f., fr. fleur f. E rudă cu germ. blume). Acea parte dintr’un vegetal care conține unu saŭ amîndoŭă organele reproductoare și care de multe orĭ e ornată cu colorĭ strălucitoare și se deschide primăvara. Plantă care produce florĭ frumoase. Mucegaĭ pe un lichid orĭ și pe alt-ceva. Chim. Produs ușor și volatil obținut pin sublimare saŭ descompunere: floare de pucĭoasă. Ornament de metal orĭ de pele la gaura ușiĭ ca să n’o roadă cheia. Fig. Partea cea maĭ bună, elită: floarea armateĭ. Ornament poetic în vorbire: florĭ retorice. Floarea etățiĭ, tinereța; floarea cheiĭ, partea care intră în broască. Floare la ureche, lucru ușor, fleac: pentru mine e floare la ureche a trece Dunărea în not. De florile măruluĭ (saŭ cuculuĭ), degeaba, fără folos. Această basma e albă floare (saŭ curată floare) e ca floarea de albă. A fi în floare, a fi în timpu celeĭ maĭ marĭ strălucirĭ (cum e p. om tinereța, p. o societate bunu mers ș. a.). Copil din florĭ, bastard. Bot. Floarea călugăruluĭ, văcărică. Floare de ceară, ceară. Floare domnească (Trans.), garofă. Floarea grîuluĭ, albăstriță. Floarea regineĭ, tudeliță. Floarea soareluĭ (pin Mold. și soarea soareluĭ și răsărită), o mare plantă erbacee din familia compuselor, heliánthus anuus (ajunge pînă la o înălțime de doĭ metri, face florĭ foarte marĭ galbene cu o mulțime de semințe oleaginoase, care se mănîncă ca medicament contra vermeluĭ numit panglică. E originară din Perú și Mexic. V. eliotrop, eliant). Floarea vîntuluĭ, traducerea numeluĭ anemoneĭ. Floarea voĭniculuĭ, usturoiță. – În Cod. Vor. Și froare. – Florile-s organele reproductoare ale planteĭ, că’n ele se formează semințele. O floare se compune dintr’un cálice (format dintr’un număr variabil de sepale), dintr’o corolă (compusă și ĭa din petale), din stamine (care aŭ fiecare un săculeț numit anteră (plin de polen) și din pistil (ovar, stil și stigmate), care, dezvoltîndu-se, devine fruct. Coada floriĭ saŭ fructuluĭ se numește pedúncul.

stuf (stuh) m. 1. plantă întrebuințată spre a face mături și pentru acoperitul caselor (Arundo phragmites): stuful crește din adânc EM.; 2. stufiș: se ascunse copilul într’un stuf de flori ISP. [Cf. tufă].

IAR¹ adv. (Și în forma iară) 1. (Pe lîngă un verb, arătînd repetarea acțiunii, stării etc.) Încă o dată, din nou; iarăși. Plugul se înfige-n brazdă iară, Pe drumul tras de boul cel cuminte. CERNA, P. 161. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. IOSIF, P. 3. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi. EMINESCU, O. I 120. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ (Pe lîngă o parte de vorbire care se repetă, totdeauna precedat de «și») Mereu. Omăt și iar omăt! CONTEMPORANUL, II 213. Frunză verde și iar verde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. 2. De asemenea, tot, la fel. Moșneagul avea o fată și baba iar o fată. CREANGĂ, P. 283. – Variantă: iară adv.

fecior sm [At: COD. VOR 25/10 / V: (reg) fie~ / Pl: ~i / E: ml *fetiolus] 1 (Înv; lpl) Copii¹ (1). 2 Băiat (1). 3 (Îvp; îs) ~ din flori, ~ de izbeliște sau de după gard Copil nelegitim. 4 (Prt; îs) ~ de lele Copil de femeie nemăritată. 5 (Îvr; îs) ~ de babă Copil crescut de mame sau de bunici. 6 (Îvr; îae) Copil lipsit de energie și prostănac. 7 (Înv) Ștrengar. 8 (Îvp) Tânăr frumos și voinic. 9 (Îvp) Tânăr care dansează bine. 10 (Înv; îs) ~ de domn Prinț. 11 (Îs) ~ de bani gata Fiu de oameni bogați, risipitor. 12 Tânăr neînsurat. 13 (Pop; îs) ~ holtei (sau rămas, stătut, bătrân, tomnatic ori bătut de brumă) Bărbat trecut de vârsta căsătoriei și rămas neînsurat. 14 (Pop; cu funcție de nume predicativ) Viteaz. 15 (Pop; șîs ~ de împărat) Vornicel la nuntă. 16 Servitor la casele boierești Si: camerier; lacheu, valet. 17 (Mol; îs) ~ boieresc Vătaf. 18 (Înv; îs) ~ de boltă Băiat de prăvălie. 19 (Trs; înv) Sugar (după ce a fost botezat). 20 (Bot; îc) Iarba ~rilor Feciorică (Herniaria glabra).

MÎNCĂRÍME s. f. Senzație (neplăcută) provocată de anumite boli ale pielii, de o iritație trecătoare, de pișcătura unor insecte etc. și însoțită de nevoia de a se scărpina; mîncărici, (regional) mîncărie, mîncătură (9). Cf. LB. Domnule doctor, dâ-mi voie să te consult asupra unei mîncărimi la frunte care mă supără foarte mult. ALECSANDRI, T. 1 635, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU, ALEXI, W. Îndată ce au ieșit aceste bube, mîncărimea pielii e așa de mare, încît omul nu mai poate sta pe loc. CANDREA, F. 178. Trînjii. . . produc calului o foarte mare mîncărime. ȘEZ. IV, 121. [Gîngăniile] produc o mîncărime destul de simțită pe obraz, pe vîrful nasului, pe sfîrcurile urechilor. SADOVEANU, O. VIII, 180. Bătrînul, chinuit de un fel de mîncărime a pielei, adormea greu. CAMIL PETRESCU, O. III, 159. cf. ENC. AGR. D-o fi năjit, să potolească: Dorul, Mîncărimea, Usturimea. PĂSCULESCU, L. P. 115. ◊ E x p r. A avea mîncărime de (sau la) limbă (sau, rar, de cuvînt) = a simți nevoia de a vorbi; a fi vorbăreț, palavragiu, limbut. Avea, biet, mîncărime de limbă, dară îi era frică de cap, ca să dea pe față taina. ISPIRESCU, U. 112. Sora împăratului. . . simțea o mîncărime de cuvînt în vîrful limbii. DELAVRANCEA, S. 93. Pe fețele, în ochii unora, începu să se arete puterea vinului. Și aceștia începură să aibe deodată o mare mîncărime de limbă. AGÎRBICEANU, L. T. 273, cf. ZANNE, P. II, 226. A avea mîncărime la degete = a fura. I. CR. IV, 243. ♦ (Regional, determinat prin „de inimă”) Mîncătură (de inimă), v. m î n c ă t u r ă (9). Floarea de bujor se dă copilului bolnav de mîncătură sau mîncărime de inimă. PAMFILE, DUȘM. 165. ♦ F i g. (Glumeț) Dorință foarte mare, tentație de a face un anumit lucru, neastîmpăr. Cf. COSTINESCU. Se vede că [turcii] aveau mîncărime de bătaie. ISPIRESCU, ap. TDRG. Conserva însă ura nestinsă cătră gubern și o mîncărime nedumerită de a face necurmat opozițiune cu orice preț. BARIȚIU, P. A. I, 597. Pare-se că iubește numai fiindcă are mîncărime sentimentală. CAMIL PETRESCU T. II, 217. - Pl.: mîncărimi. – Mîncare + suf. -ime.

MÎNCĂTURĂ s. f. 1. (Învechit și regional) Mîncare (1) Cf. ANON. CAR. Prînz de mîncătură, Vin de beutură. ALECSANDRI, P. P. 188, cf. GCR II, 289, PAMFILE, C. Ț. 21. 2. (Învechit) Exploatare, spoliere, jaf. Se adunară toți Izrailii de-lu rugarî să le iușureaze mîncăturile ce-i asuprise Solomon. MOXA, 350/6. Să fie în pace de bir de lună . . . și de mîncături cîte sînt preste an (a. 1631). MAG. IST. I, 124/11.Dăjdie și măncături căte vor fi peste an in țara domniii meale (a. 1684). ap. HEM 3213. Multe mîncături și jafuri au făcut (începutul sec. XVIII), MAG. IST. IV, 116/27. 3. (Rar) Rosătură (de viermi, de cari etc.). Cf. COSTINESCU. 4. Eroziune a solului (mai ales sub acțiunea apei). Cf. LB. Din marginea unei mîncături de drum vechi (a. 1839). BUL. COM. IST. IV, 159. Mîncătura apelor. I. IONESCU, D. 59. Mîncătura Oltului, lîngă cătunul Fîntînelile. ODOBESCU, S. II, 417. Mîncătura era acum și mai mare decît o știa el și cu puțină înghesuială, aveau loc în ea o sută de porci. GALACTION, O. 296, cf. CHEST. IV 44/62, ALR I 394/536, 890, ALR SN III h 820, A IV 2. ♦ (Prin Transilv.) Bulboană. Cf. CHEST. IV 39/62, ALR I 427/285. 6. (Prin vestul Transilv., în sintagma) Mîncătură bătrînă = galerie veche într-o mină. Cf. FRÎNCU-CANDREA, M. 42. (Regional, la pl.) Galerii săpate de șoareci, cuiburi în care șoarecii își adună proviziile (Voșlobeni-Gheorghieni). ALR I 1 196/576. 7. (Regional) Carie dentară. ALR II/I MN 17, 2 126/987, ALRM II/I h 74. 8. (Regional) Urmă lăsată de anumite boli care distrug țesuturile organismului. Își dezvălui fața din năframa groasă de lînă și-și arătă mîncăturile de vărsat. AGÎRBICEANU, A. 524. ♦ Nume dat mai multor boli: a) sifilis. CANDREA, F. 222; b) erizipel (Negreni-Slatina). ALR II/I MN 61, 4 206/791; c) cancer. ALRM I/I h 173. 9. (Regional) Mîncărime (Topraisar-Constanța). ALR II 2 289/987. ◊ E x p r. A avea mîncătură de limbă = a avea mîncărime de limbă, v. m î n c ă r i m e. Cf. ZANNE, P. II, 226. ♦ (De obicei determinat prin „de inimă”) Numele unei boli de care suferă în special copiii și care se manifestă prin dureri de stomac. Mierea de floare de bujor se dă copilului bolnav de mîncătură sau mîncărime de inimă. PAMFILE, DUȘM. 165, cf. id. CR. 6, id. B. 45, 46. O altă boală a copiilor mici, este cînd li se face de mîncătură. ȘEZ. IV, 22, cf. 32. – Pl.: mîncături. – Mînca + suf. -(ă)tură.

PROCLIZĂ (ANTEPUNERE, PREPUNERE) s. f. (< fr. proclise, cf. gr. proklisis): așezare înainte a unui articol, a unui pronume (personal sau reflexiv) sau a verbului a fi, formă neaccentuată, a unui adjectiv (calificativ sau pronominal), a unui numeral. Se vorbește astfel despre p. articolului hotărât lui, a articolelor nehotărâte un, o și niște, a articolelor posesive al, a, ai, ale și a articolelor demonstrative cel, cea, cei, cele; despre p. formelor neaccentuate ale pronumelor personale și reflexive și ale verbului a fi; despre p. anumitor determinanți, cum sunt adjectivele calificative și pronominale și numeralele cardinale sau ordinale; despre p. prepozițiilor (la nume predicative, la atribute, la complemente, la elemente predicative suplimentare). Astfel: lui Mitică, lui Vicu, lui Jeni, lui Tanți; un copac, o floare, niște vorbe; al catedrei, a copilului, ai văilor, ale părinților; (omul) cel muncitor, (strada) cea mare, (munții) cei stâncoși, (apele) cele repezi; i-a spus, l-a primit, se îmbracă, își zice; s-aici, i-acolo; marii exploratori, călduroasele zile, acești brazi, aceleași peisaje; cinci laboratoare, al treilea an; (lama este) de oțel, (arcuri) de suspensie, (vorbeam) despre voi, (i-am luat) drept oameni etc.

SĂRBĂTOARE, sărbători, s. f. 1. (În practicile religioase) Zi consacrată serviciului divin pentru comemorarea unui eveniment din istoria religioasă sau în onoarea unui sfînt. De data asta se nimerise ca sărbătorile creștinești să le facem și noi după lege, pe loc, în port. BART, S. M. 96. Cînd venea dumineca și sărbătorile, fata babei era împopoțată. CREANGĂ, P. 284. Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei... coliba părintească cu copaciul cel mare din pragul ușii, dragostea mamei... cîinele care se juca cu noi, sunetul clopotului bisericii satului ce ne vestește zilele frumoase de sărbătoare. RUSSO, S. 135. ◊ Loc. adv. În (sau de) sărbători = cu ocazia sărbătorilor, în timpul sărbătorilor. Dealul e cu spini acum, Zarea mohorîtă. Nu mai sînt copii s-alerge După cuiburi, după flori! Și pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I 260. Foaie albă colilie, Zi mă-ti să te dea mie, Că-mi ești dragă dintr-o mie, Să te dea de sărbători, Cînd e cîmpul plin de flori. TEODORESCU, P. P. 270. Cînd îl văd dumineca, Mi se rupe inima, Cînd îl văd în sărbători, Mereu mă iau la fiori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Loc. adj. și adv. (În opoziție cu de toate zilele, obișnuit) De sărbătoare (sau de sărbători) = festiv, sărbătoresc, strălucitor. Vai de mine, băiete, mi se pare că te-ai culcat în cămașa de sărbători! REBREANU, I. 45. Mario, o să vie boierii... Să ne-mbrăcăm de sărbătoare. DELAVRANCEA, A. 99. Cînd se împrăștie faima venirei lui, ziua-și muie aerul în lumină de sărbătoare. EMINESCU, N. 27. ♦ (În opoziție cu zi lucrătoare) Zi în care nu se lucrează. Dacă des sărbători faci, nu o să aibi ce să-mbraci. PANN, P. V. I 150. Un plug mare că prinsei Și cu-un bou îl înjugai Și de lucru m-apucai, Că săracul n-are soare, Nici zile de sărbătoare, Ci tot zile lucrătoare! ALECSANDRI, P. P. 169. ◊ Sărbătoare legală = zi (stabilită în mod oficial) în care întreprinderile și instituțiile nu lucrează. 2. Zi în care se comemorează sau se sărbătorește un eveniment important, organizîndu-se serbări, solemnități sau demonstrații și care, de obicei, este stabilită în mod oficial ca zi de odihnă. Muncitorii, tehnicienii și funcționarii au lucrat zilele acestea un schimb de onoare în cinstea zilei de 1 Mai, măreața sărbătoare a solidarității internaționale a oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2649. ◊ Sărbătoarea muncii = 1 Mai, ziua solidarității internaționale a celor ce muncesc. În mai, cînd rozele-nfloresc, Scăldate-n aurul din soare, Popoarele sărbătoresc A muncii sfîntă sărbătoare. DEMETRESCU, O. 80. Sărbătoare națională = zi de odihnă în cinstea sau în amintirea unui eveniment din istoria țării. Pentru poporul nostru ziua de 23 August este cea mai mare sărbătoare națională. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2114. 3. Sărbătorire, serbare; festivitate, petrecere. A fost o mare și penibilă sărbătoare de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 40. Altădată apariția tatălui era o adevărată sărbătoare. Îi săreau de gît, pe urmă începeau scotocirile. SAHIA, N. 96. Într-o zi, zînele plecară la o sărbătoare la alte zîne. ISPIRESCU, L. 149. 4. (Adverbial, în forma sărbătoarea) În zilele de sărbătoare (1, 3). Sărbătoarea, oamenii trec aici cu bărci și vapoare, se odihnesc, petrec. STANCU, U.R.S.S. 197. Sărbătoarea, cînd venea în sat, popa îl ispitea să afle cu ce se îndeletnicește orîndarul cel nou. SADOVEANU, O. VIII 254. Adeseori, sărbătoarea, în fundul mîndrei grădini a gazdei mele, jos, pe iarba verde, priveam în tihnă măiastra frumusețe a firii. PĂUN-PINCIO, P. 123.

mugur sm [At: CORESI, EV. 100 / V: ~e / Pl: ~i / E: cf alb mugull] 1 Organ complex al plantelor superioare, format din vârful vegetativ și din frunze tinere acoperite de frunzulițe solzoase. 2 (Reg; îe) A fi ca ~ul brumat A fi trist, posomorât. 3 (Fig) Copil. 4 (Fig) Urmaș. 5 (Reg) Boboc de floare. 6 (Pex) Floare de salcie, de papură, de alun. 7 (Pex) Mlădiță. 8 Extremitate rotunjită a anumitor organe sau părți ale corpului animalelor Vz vârf. 9 Excrescență mică, de natură patologică, formată pe unele organe. 10 Parte a pieptului dintre picioarele de dinainte, la vite, la cerb, la căprioară și la alte animale sălbatice.

cocon (coconi), s. m. – 1. Copil, prunc. – 2. Prinț. – 3. Tînăr de neam. – 4. Domn. – 5. Floare, Zinnia elegans. – Var. cucon. Probabil der. de la coc(a) „copil”, deși suf. -on nu este prea clar (DAR înceacă să-l explice ca o formă asimilată -un). Cuvîntul este înv. – Der. cocoană (var. cucoană), s. f. (înv., copilă; Trans., fecioară, tînără, doamnă, femeie din clasa socială superioară; Arg., găină; coropișniță); coconaș (var. cuconaș, conaș), s. m. (domnișor); coconesc, adj. (înv., infantil; domnesc); coconos, adj. (exigent, deprins cu luxul); cocon(ăș)i, vb. (a trata cu multă considerație, a cinsti; a se umfla în pene); coconie, s. f. (copilărie, anii copilăriei; orgoliu, mîndrie aristocratică); coconet, s. n. (aristocrație); coconiță (var. cuconiță, coniță), s. f. (domnișoară); cocoșneață, s. f. (femeie înfumurată), formă umoristică. Formă f. apare în limbile balcanice, probabil provenind din rom., cf. ngr. ϰοϰόνα „doamnă”, ϰοϰονίτσα „domnișoară”, de unde a trecut probabil în mr. cuconă, megl. cucoană, tc. kokona, bg. kokona, kokonica; se referă aproape întotdeauna la doamnele grecoaice de familie bună.

mumulița ploii, păpușă, confecționată de către copii, din pământ sau cârpe, împodobită cu flori, lumânări și coji de ouă roșii; îngropată, este după trei zile dezgropată și azvârlită în apă. Textul este o invocație pentru ploaie, iar melodia un bocet* sau un fragment arhaic (alcătuit din câteva sunete), repetat până la terminarea textului poetic. Vechi rit de fertilitate, reminiscență a culturii stră-românești, m. a devenit astăzi, în unele sate din câmpia Dunării, joc de copii. V. caloianul; paparudă.

ÎNFĂȘA, înfăș, vb. I. Tranz. 1. A înfășura un copil în scutece (și în feși). Nevasta lui, după ce-și scăldă copilul, îl înfășă. CREANGĂ, O. A. 291. Eu te-am înfășat, eu te-am legănat. ALECSANDRI, T. 943. Mîndră mămucă am avut, Frumos copil a făcut, M-a-nfășat cu flori de munte, Ca s-agiung viteaz de frunte. id. P. P. 313. 2. A înfășura corpul sau o parte a corpului cu o legătură, un bandaj sau o cataplasmă. Boierul au descălicat și i-au înfășat piciorul cum se cade. SBIERA, P. 57. Au întins hoștinile ferbincioare pe o pînzătură și m-au înfășat cu ele peste tot, ca pe un copil. CREANGĂ, A. 16.

PLĂVIȚ, -Ă, plăviți, -e, adj. 1. (Despre părul sau lîna animalelor; p. ext. despre animale) Alb-gălbui. V. plăvan. Oițe, oițe, Cu plete plăvițe, Ca niște fetițe! BOLINTINEANU, O. 80. Cerbul... iese din crîng... cu părul plăviț, încîntător de grație. ODOBESCU, S. III 136. Cea Mioriță, Cu lîna plăviță, De trei zile-ncoace, Gura nu-i mai tace. ALECSANDRI, P. P. 1. 2. (Despre părul omului, p. ext. despre oameni) Blond. Unii [copii] erau plăviți, cu pielea obrazului ca floarea de zarzăr. MACEDONSKI, O. III 94. Ancuța, cu cosițele-i plăvițe, răsfirate... căzu. ODOBESCU, S. I 141. Doină! Doiniță! Zînă plăviță. NEGRUZZI, S. II 23. – Variantă: (1) plăvici, -e (PĂSCULESCU, L. P. 55) adj.

ÎNVIORA, înviorez, vb. I. Tranz. A face să fie, să devină vioi; a trezi, a scoate din amorțeală, a da iarăși viață, a dezmorți; p. ext. a însufleți, a înveseli, a îmbărbăta. Suflu peste flori să mi le înviorez. SAHIA, N. 25. Un copil, doi, te mai înviorează, ai pentru ce trăi. DELAVRANCEA, la TDRG. Cum te-nviorează, cum te-nalță și te umple de încredere simpla atingere c-un suflet mare! VLAHUȚĂ, O. A. 488. ◊ Absol. Strașnică toamnă! Înviorează, călește puteri ostenite. TOMA, C. V. 396. ◊ Refl. După ce mîncară... se înviorară cu o cupă de vin. SADOVEANU, O. VII 77. ◊ Intranz. (Rar) Cînd văzu pe fiul său... i se păru a înviora olecuță. ISPIRESCU, L. 126. ♦ Refl. Fig. A se anima. Se înviorează curtea de oameni și de mișcare și de zgomot. REBREANU, R. II 49. – Pronunțat: -vi-o-.

SORCOVĂ, sorcove, s. f. Rămurică sau bețișor împodobit cu flori artificiale de diferite culori, cu care umblă copiii, în dimineața zilei de anul nou, urînd sănătate cunoscuților. Pe înserate, mama intră cu două sorcove. DELAVRANCEA, H. T. 284. Mamă, mie mi-e frig cînd stau în casă... mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. id. S. 185. Sorcova, Vesela, Peste vară, Primăvară Să-nfloriți, Să mărgăriți, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir de trandafir. TEODORESCU, P. P. 159. ◊ Expr. A fi ca o sorcovă = a fi prea împopoțonat.

sorcovă [At: I. GOLESCU, C. / V: ~cuvă, ~roc~ / Pl: ~ve / E: pvb sorcovi] 1 Rămurică împodobită cu flori artificiale de diferite culori cu care umblă copiii în dimineața zilei de Anul Nou, urând, în versuri speciale, mulți ani, sănătate și noroc rudelor și cunoscuților. 2-3 (Îljv) Ca o ~ (Care este) împopoțonat. 4 (Îe) A merge sau a umbla, a se duce cu ~ A merge la sorcovit (1). 5 (Gmț; îae) A umbla fără rost Si: a hoinări.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

brâneț sn [At: SEVASTOS, N. 395^b/10 / V: bârneț, bârneață, gârnețe / Pl: ~e / E: brâne + -eț] 1 (La portul bărbătesc al țăranilor) Brăcinar. 2 (Pan; rar) Fâșie de pământ. 3 (La portul femeiesc) Cingătoare (îngustă și lungă) de pus peste catrință Cf bete, brâuleț, frânghie. 4 (Pex; reg) Ștergar îngust de in sau de cânepă, brodat cu flori cu care se decorează icoanele. 5 (Reg) Scutec pentru copiii nou-născuți Si: fașă. 6 (Reg) Baieră la traistă. 7 (Înv) Cingătoare pentru sabie.

NEMȚOICUȚĂ s. f. 1. (Rar) Diminutiv al lui nemțoaică (1). Cf. Polizu. Vom vedea cele două nemțoicuțe ce ne-a dat în ochi cînd am fost în iarna trecută acolo. CONv. LIT. XI, 98. 2. (Bot.; regional) Condurul-doamnei (Tropaeolum majus). Cîteva flori; stînjenei, busuioc ori nemțoicuțe, râsădite pe morminte de copii. D. ZAMfIRESCU, v, ț. 73. – Pl.: nemțoicuțe. – Nemțoaică + suf. -uță.

BUJOR ~i m. 1) Specie de plante erbacee decorative, cultivate pentru florile lor mari roșii, roz sau albe. 2) Floare a acestor plante. * ~-de-munte arbust exotic de munte, cu flori roșii sau roz mirositoare; smirdar; trandafir-de-munte. 3) fig. Copil frumos. Un ~ de fată. 4) fig. Roșeață naturală a obrajilor. /<bulg. božur

BOTEZ, Demostene (1893-1973, n. sat Hulub, jud. Botoșani), scriitor și publicist român. M. coresp. al Acad. (1963). Lirică elegiac-sentimentală, a plictisului și tristeții provinciale („Floarea pămîntului”, romane („Obsesia”, „Oameni de lut”), memorialistică, literatură pentru copii, traduceri.

MĂRTURIE, mărturii, s. f. 1. Declarație a unui martor; depoziție făcută în fața unei instanțe de judecată asupra unui fapt. A depus mărturie scrisă. ♦ Martor. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, O. II 58. Andrei nu putea să ieie mărturie decît pe nevastă-sa și pe copiii săi. SLAVICI, N. I 240. ◊ Fig. Un biet mănunchi de flori trecute... La ce-ntîlnire mărturii tăcute Mi-ați fost? IOSIF, P. 36. 2. Dovadă, probă, atestare. Se găsesc în poveștile lui Ion Creangă mărturii ale timpului său despre stările de lucruri de acum o sută de ani. SADOVEANU, E. 88. Era dovedit cu destule mărturii ceea ce Lică tăgăduia. SLAVICI, O. I 174. Ai tu mărturie, Ca să stea dovadă după datorie? PANN, P. V. I 121. 3. Iconiță sau cruciuliță legată cu o panglică pe care nașul o împarte celor care asistă la botezul unui copil.

caș [At: BIBLIA (1688) 367 / Pl: ~uri sn, ~i sm / E: ml caseus] 1 sn Produs alimentar preparat din lapte închegat și zer Cf bulz, cașcavă (1)^[1], saramură, smăcoi, telemea, urdă. 2 sn (Pex) Cantitate de caș (1) căreia i s-a dat o formă prin presare Cf cașcaval, turtă. 3 sn (Pop; îe) A deșerta ~ul A fugi. 4 sn (Îe) A fi pâine și ~ (cu cineva) A fi prieten bun. 5 sn (Îcs) De-a ~ul Joc de copii, nedefinit mai îndeaproape. 6 sn (Trs) Brânză preparată în calupuri, având consistența mai tare decât brânza albă sau cașul (1). 7 sn (Pan) Substanță gălbuie albicioasă care se formează în colțurile ciocului la puii de păsări. 8 sn (Irn; îe) A fi cu ~ul la gură sau încă nu i-a picat ~ul de la gură Se spune despre un tânăr nepriceput, lipsit de experiență, dar cu pretenții. 9 sm (Bot; șîc ~ul-copiilor, ~ul-popii, ~ul-găinii, ~ul-vrăbiilor) Plantă ierboasă, cu flori trandafirii-albicioase, întrebuințată în medicină pentru proprietățile sale emoliente (Malva neglecta). 10 sm (Bot; reg; șîc ~ul-popii, ~ul babei) Nalbă mică (Malva pusilla). 11 sm (Bot; reg; îc) ~ul-iepurelui Osul iepurelui (Ononis arvensis) 12 sm (Bot; reg; îc) ~ul-cioarei, ~ii-popii, ~ii-lupului (Globaria gigantea). 13 sm (Bot; reg; îae) Păducherniță (Lepidium rudereale). 14 sm (Bot; reg; îae) Planta Lycoperdon candidum. 15 sm (Bot; reg; îc) ~ul-popii Floarea zgăibii (Malva crispa). 16 sm (Bot; reg; îae) Nalbă (Malva sylvestris).

oglindă sf [At: COD. VOR. 116/2 / V: (înv) ~lendă, (reg) logrin~ / Pl: ~nzi și (înv) ~de / E: pvb oglindi] 1 Obiect cu suprafață lucioasă, făcut de obicei din sticlă, acoperit pe o față cu un strat metalic, având proprietatea de a reflecta puternic razele de lumină și de a forma astfel imagini ale obiectelor reale din dreptul lor Si: (Trs) căutătoare, cotătoare. 2 (Reg; îcs) Cu ~da Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 3 (Reg; îc) ~da-fetei Plantă cu flori violete, care crește pe soluri argiloase și nisipoase sau printre semănăturile de cereale (Legonzia speculum Veneris). 4 Suprafață netedă și lucioasă (în special a unei ape) care are proprietatea de a reflecta lumina. 5 (Fig) Ceea ce înfățișează, reflectă sau simbolizează ceva, un lucru, o situație, o idee etc. Si: icoană, imagine. 6 (Înv; fig) Model. 7 (Reg; lpl; îf oglinde) Ochelari. 8 (Reg; îs) ~da laptelui sau ~da ugerului Porțiune de piele, netedă și lucioasă, de sub perineu și de pe fese, la bovine și alte animale, în care sensul firelor de păr este îndreptat de obicei de jos în sus. 9 (Glg; îs) ~ de falie (sau de fricțiune, de alunecare) Suprafață lustruită în roci, care ia naștere prin frecarea acestora sub acțiunea mișcărilor tectonice. 10 (Mlg; iuz) ~da măgarului Antimoniu.

ARGINTIU, -IE, argintii, adj. 1. De culoarea și strălucirea argintului, cu reflexe de argint. Bunicul... din cînd în cînd... scotea la lumină rețeaua în care se zbăteau peștișorii argintii. SADOVEANU, N. F. 29. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. EMINESCU, O. I 179. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară! Cu o zale argintie se îmbracă mîndra țară. ALECSANDRI, P. A. 112. (Adverbial) Un miros îndepărtat de baltă îi cheamă ochii spre Dunăre – prietena lui dorită – care se zărește sclipind argintiu la lumina soarelui. BASSARABESCU, V. 26. ♦ Fig. (Despre păr) Cărunt. A sa barbă ca zăpada, a lui plete argintii, Fața lui cea cuvioasă, ochii săi măreți și vii. NEGRUZZI, S. I. 119. 2. Fig. (Despre voce, rîs etc.) Sonor, cristalin. Rîsul vesel și argintiu al fetiței.

FRAGED, -Ă, fragezi, -de, adj. 1. (Mai ales despre plante) Crescut de puțină vreme, de-abia apărut, crud. Se așezară pe iarba fragedă la umbra unui copac. ISPIRESCU, L. 382. De acum înainte să mănînci... numai vlăstări fragede, răchițică, smicele, nuiele și altele de sama acestora. CREANGĂ, P. 316. Voi, mici lăcrimioare... Sînteți fragede și albe. ALECSANDRI, P. A. 64. ◊ (Adverbial) Fig. Zaharia Duhu împături gazeta, o închise în carte și rămase cu ele sub cot, privind depărtările fraged înverzite. C. PETRESCU, R. DR. 46. ♦ (Despre legume, carne și alte alimente) Care provine de la plante sau animale tinere, e gustos, fierbe repede, se fărîmă ușor cu dinții. Băiatul tăie mielul oii și fierse carnea cea fragedă RETEGANUL, P. III 57. ♦ (Despre culoarea verde) Ca a plantelor tinere, delicat. Vîntul alintă lanul cu verdele fraged. C. PETRESCU, C. V. 318. ♦ (Rar, despre aer) Proaspăt. El respira cu sete aerul fraged al dimineții C. PETRESCU, S. 116. 2. (Despre ființe) Tînăr, gingaș, plăpînd. Nadina intră fragedă și frumoasă ca o rază de soare primăvăratic. REBREANU, R. II 50. Atît de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireș. EMINESCU, O. I. 117. Suspinurile înădușiră glasul fragedii copile. NEGRUZZI, S. I 19. ♦ Nevîrstnic, mic de ani. ◊ Vîrstă fragedă = vîrsta copilăriei. La moartea părintelui ei... Ruxanda rămăsese în fragedă vristă. NEGRUZZI, S. I 143. Tinerețe fragedă = epocă în care cineva este foarte tînăr. Din frageda lui tinerețe, Leonida a visat un Mizil mare... cel puțin capitală de district. CARAGIALE, O. II 182. ♦ (Despre mîini, obraji) Cu pielea fină, delicată. Și-l mîngiie cu palma mare și aspră pe obrazul fraged. DUMITRIU, N. 157. Ea mi-a tras o palmă... Cine ar crede că o mînușiță atît de fragedă ar putea. ALECSANDRI, T. I 423.

CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

MĂRICEL, -EA, -ICĂ, măricei, -ele, adj. Diminutiv al lui mare. 1. v. mare (1). Erau două străzi: Birjarii Noi și Vechi, așezate la depărtare destul de măricică. PAS, Z. I 223. Oraș măricel, cu o cetate mică. GOLESCU, Î. 31. Luceau stele mărunțele... Mai în jos mai măricele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 512. 2. v. mare (2). Sînt cîștiguri mari? – Măricele. CARAGIALE, O. I 349. 3. v. mare (5). Copiii măricei părăseau scurteica bunichii. DELAVRANCEA, S. 217. Sînt fete măricele, Cîte flori și cîte stele. ALECSANDRI, P. P. 377

PLOAIE, ploi, s. f. 1. Precipitație atmosferică sub formă de picături de apă, provenite din condensarea vaporilor din atmosferă. După-amiază începu o ploaie măruntă, rece. REBREANU, R. I 172. Printre ramuri ploaia pică – Nici o creangă nu tresare. TOPÎRCEANU, B. 24. Începu o ploaie d-alea de părea că toarnă cu găleata. ISPIRESCU, L. 28. ◊ (Metaforic) Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. ◊ Ploi putrede v. putred. (Familiar) Apă de ploaie = vorbe fără conținut, palavre. Ordinul dat de dumneavoastră e apă de ploaie. CAMIL PETRESCU, O. II 370. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe care arată mișcarea) Pe ploaie = în timp ce plouă, sub bătaia ploii. Pe ploaie, ajunseră tîrziu după-amiază, la cel dintîi tîrg. SADOVEANU, O. VII 78. Gogu cu Eugenia plecară pe ploaie. REBREANU, R. I 173. (În legătură cu verbe care arată starea) În (sau Sub) ploaie = în bătaia ploii. Dormeam pe brazdă cu bruma pe noi, sub ploaie și vînt, și mîncam porumb fiert. MIHALE, O. 32. [Călăreții] stăteau zile și nopți în ploaie și glod, sub cerul încărcat de norii deși ce atîrnau pînă lîngă pămînt. GÎRLEANU, L. 33. 3. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Ceea ce vine (cade, se revarsă) în cantitate mare, tumultuos. Într-o seară de toamnă i-a surprins pe plajă o ploaie de prepelițe. BART, E. 167. O ploaie de pumni și de cîlcîie căzură pe capu și spetele lui Vasile. BUJOR, S. 92. De sus o ploaie de raze cădea pe frunzele verzi. DUNĂREANU, CH. 134. O mare parte din ei au căzut sub o cumplită ploaie de gloanțe. ALECSANDRI, T. 1303. ◊ (Rar, cu determinarea în genitiv) Bat tina pe loc, în ploaia săgeților. DELAVRANCEA, O. II 194. ◊ Fig. O ploaie de priviri S-abat asupra frumuseții tale. TOPÎRCEANU, P. 69. I se păru... că o ploaie de fericire cade de sus pe sufletul său. GANE, N. I 144. 3. Alice mărunte (pentru vînat păsări și animale mici). Nu glumea cînd amenința că trage cu pușca. E adevărat că o încărca cu ploaie de vrăbii. SADOVEANU, M. C. 21. Omoară un urs năstrușnic și-l doboară cu pușca încărcată pentru prepelițe (numai cu ploaie, spune autorul!). GHEREA, ST. CR. I 271. Spuneai că ai tras odată cu ploaie într-însa și n-ai nimerit-o bine. CONTEMPORANUL, IV 302.

fată sf [At: COD. VOR. 26/13 / S și: (înv) feată / Pl: fete / E: ml feta] 1 Persoană de sex feminin, nemăritată. 2 Copil de sex feminin. 3 (Îs) ~ mare (sau ~ de măritat, pop ~ n floare, reg ~ în păr) Fată (1) la vârsta căsătoriei. 4 (Îs) ~ bătrână (sau ~ stătută, reg ~ în păr) Fată trecută de vârsta măritișului și rămasă necăsătorită. 5 (Reg; îs) Fete (de) nune Fete (1) care merg cu mirele după mireasă. 6 (Reg; îs) Fete după masă Fete (1) pe care le cheamă mireasa. 7 (Pop; îs) ~ mare (sau curată, fecioară, înv vărgură) Fecioară (1). 8 (Îrg; îe) A fi ~ Ia cap A-și fi pierdut fecioria. 9 (Îrg; îae) A umbla cu capul descoperit, ca fetele. 10 (Pop; îs) Fetele câmpului (sau codrului, pădurii) Zâne răuvoitoare Cf iele. 11 (Înv; nob; îs) Fete de mare Sirene. 12 (În raport cu părinții) Fiică. 13 (Îe) A-și da ~ta din casă A-și mărita fiica. 14 (Înv; pex) Servitoare. 15 (Îs) ~ în casă Menajeră. 16 (Ast; pop; îs) -ta mare (sau, reg cu cobiliță, mare cu cobiliță cu apă, mare cu cobiliță în spinare, cu donițele) Constelația Orion. 17 (Ent; Buc) Furnică fără aripi. 18 (Pop; la jocul de cărți) Damă. 19 (Înv; îs; mpl) ~ galantă Prostituată. 20 (D. băieți; îe) A merge (sau a se duce) Ia fete A avea prima relație sexuală. 21 (Îae) A merge la bordel.

turculeț sm [At: ISPIRESCU, ap. CADE / V: (reg) ~calete, ~cal~ / Pl: ~i / E: turc + -uleț] 1-4 (Pop; șhp) Turc (1-2) (mic) Si: (reg) turculean (1-4), turcuț (1-4). 5 (Pop) Copil de turc (1-2). 6 (Orn; Ban; Trs) Sticlete (Carduelis carduelis). 7 (Bot; Mun) Floarea-paștelui (Anemone nemorosa). 8 (Bot; Mun) Păpădie (Taraxacum officinale). 9 (Mun; îcs) Bătaie în ~caleți Joc de copii care constă în a lovi măciulia păpădiei celuilalt, iar cel la care se rupe măciulia se consideră bătut. 10 (Bot; reg; îf turcaleț) Pătlagină-moale (Plantago media). 11 (Reg) Plantă nedefinită mai îndeaproape.

pușiță [At: ALR II/I, h 122/310 / V: (reg) pușiț s / Pl: ~țe sf / E: nct] 1 sf (Reg) Puroi¹ (1). 2 sf (Reg) Panarițiu. 3 sf (Trs; d. copii; îe) A avea ~ A plânge mereu. 4 s (Reg; îf pușiț) Flori de mucegai Si: mușiță.

nisipariță, nisiparițe, s.f. (înv. și reg.) 1. vas mic cu nisip; nisiparniță. 2. jgheab cu nisip pe care scriau altădată copii. 3. specie de pește, mic și vioi; nisipar, zvârlugă. 4. plantă erbacee cu flori albe; studeniță.

broască f. 1. mic animal amfibiu din ordinul batracienilor, cu pielea goală, linsă și moale, cu pântecele galben pătat cu negru, cu gura largă și cu ochii tare ieșiți dîn cap; corpul lor trece prin o metamorfoză: ou, mormoloc, animal perfect (Rana); broască țestoasă, soiu de broască al cării corp e acoperit cu o teastă de solzi din care se prepară bagaua (Testudo); broască râioasă, broască fără coadă, greoaie și urăcioasă, trăiește în locuri umede, unde se hrănește cu omizi (Bufo cinereus); 2. încuietoare la ușă compusă din clanță, zăvor și cheie (aduce cu chipul unei broaște); 3. umflătură sub falcă (la vite); 4. Mold. orzișor la ochi și (la pl.) scrofule; 5. (de moară) Mold. V. brotac; 6. pl. șurupelnițele teascului de vie; 7. ciocul cleștelui dogăresc; 8. floarea de la capătul stâlpilor unui bordeiu; 9. un fel de rândea; 10. (iron.) copil mic. [Lat. medieval BRUSCUS; sensurile metaforice fac aluziune la conformațiunea batracianului sau la unele părți ale corpului său: bot, gât, labe, ochi, pântece]. ║ adv. grămadă (ca o broască); el cade înainte-i, se face jos broască PANN.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.