ÎNVIORA, înviorez, vb. I. Tranz. A face să fie, să devină vioi; a trezi, a scoate din amorțeală, a da iarăși viață, a dezmorți; p. ext. a însufleți, a înveseli, a îmbărbăta. Suflu peste flori să mi le înviorez. SAHIA, N. 25. Un copil, doi, te mai înviorează, ai pentru ce trăi. DELAVRANCEA, la TDRG. Cum te-nviorează, cum te-nalță și te umple de încredere simpla atingere c-un suflet mare! VLAHUȚĂ, O. A. 488. ◊ Absol. Strașnică toamnă! Înviorează, călește puteri ostenite. TOMA, C. V. 396. ◊ Refl. După ce mîncară... se înviorară cu o cupă de vin. SADOVEANU, O. VII 77. ◊ Intranz. (Rar) Cînd văzu pe fiul său... i se păru a înviora olecuță. ISPIRESCU, L. 126. ♦ Refl. Fig. A se anima. Se înviorează curtea de oameni și de mișcare și de zgomot. REBREANU, R. II 49. – Pronunțat: -vi-o-.