AȘAȘI adv. (Înv. și reg.) 1. (Modal) Chiar, întocmai; chiar așa. ♦ Așa încât. 2. (Temporal) Îndată, numaidecât, imediat. – Așa + și.

adulmeca (-c, -at), vb. – A simți prin miros prezența unui animal, a omului etc. – Var. adulma. Origine obscură. Posibil din lat. *adŏsmāre, de la *ŏsmāre (din gr. ὀσμάω „a adulmeca”, ὀσμή „miros”). Din *ŏsmāre provin sp. husmear, it. ormare (ven. usmar), rom. urma; din *adŏsmāre › *adŏrmāre provin it. aormare (REW 6112; Prati) și rom. adulma. Adulmeca presupune un der. lat. *adŏsmĭcāre; dar chiar așa, der. este dificilă din punct de vedere fonetic. Pușcariu 29 (urmîndu-l pe Hasdeu 386) presupune un lat. *adolmicare, de la olere (cf. DAR). Philippide, Principii, 295, se gîndea la o der. directă de la urmă; iar Pascu, I, 181, propune lat. *adŏrmĭcāre. – Der. adulmecător, adj. (care are miros bun).

și adv. – 1. La fel, tot așa. – 2. Chiar, în plus, însă. – Și mai. – Și mai și. – 3. Deja, îndată. – 4. (Conj.) Plus, cu. – Mr., megl., istr. și. Lat. sῑc (Pușcariu 1588; REW 7892), cf. it., prov., cat., sp. si, port. sim. Înv. folosit și enclitic pentru a întări pron. sau adv., cf. atunceși, același, totuși etc. (Tiktin).

AȘA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. (Precedă substantivul) Asemenea, astfel de...; atît de mare, de mult, de frumos etc. Așa nuntă și așa veselie, mai rar (ISPIRESCU). 2. (Urmează după un substantiv sau adjectiv) Simplu, obișnuit. Tot felul de arme: unele împodobite cu nestemate, altele numai așa (ISPIRESCU). ◊ Expr. Mai așa = nu prea bun (sau frumos, mult etc.). II. Adv. 1. În felul acesta; astfel. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pretins. ◊ Expr. Așa o fi = e posibil; poate. Și așa = în orice caz; oricum, tot. Nici așa = oricum ar fi, în orice condiții. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Așa..., așa = după cum..., astfel. Așa și așa = a) nu prea bine; potrivit; b) în felul în care s-a arătat. Azi așa, mîine așa = continuînd mereu în acest fel. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici într-altul. ♦ (Concluziv, reluînd firul povestirii sau rezumînd cele povestite) Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi (CREANGĂ). ◊ Loc. conj. Așa că = deci. ◊ Expr. Așa-zicînd = pentru a spune astfel. ♦ Aceste, acele lucruri. El așa dac-auzea Fug-acasă că-mi pleca (TEODORESCU). 2. După cum se va spune, după cum se va vedea. A început să spună așa. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact; da. ◊ Expr. Așa e? (sau nu-i așa?) = am dreptate? (sau nu am?) Așa? sau cum așa? = adevărat să fie? Așa? sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa, da! = sînt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. Mai așa = a) desigur, firește; b) nu prea tare. Cam așa = după cum zici, ai (măcar în parte) dreptate. 4. În același fel, asemenea. Bate acum și tu găina... c-așa am bătut și eu cocoșul (CREANGĂ). ◊ Expr. Și-așa mai departe = etcetera. 5. Atît de tare, de mult, de mare, de bine etc.; într-atîta. Așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau (ISPIRESCU). ♦ (Pop.) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. O fată și-un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost (RETEGANUL). 6. (Cu sensul reieșind din context) a) Cu ușurință; ușor, repede. b) La întîmplare, la nimereală. c) După bunul plac; oricum. d) Dintr-o dată, ca din senin; pe nesimțite, fără a-și da seama. e) Pe degeaba. – Lat. eccum-sic.

AȘAȘI adv. (Înv. și reg.) 1. (Modal) Chiar, tocmai; chiar așa. ♦ Așa încît. 2. (Temporal) Îndată, numaidecît, imediat. – Din așa + și.

și mai multe nu expr. chiar așa, pur și simplu.

biolog-protecționist s. m. ◊ „Nu vreau să spun vorbe mari, dar prevăd că în viitorul cel mai apropiat viața va impune apariția unei noi meserii: cea de biolog-protecționist. Poate că nu-i va zice chiar așa, dar oricum se va numi, va fi nevoie de oameni specializați în păstrarea echilibrului ecologic.” R.l. 12 XI 75 p. 2 (din biolog + protecționist)

impact s. n. ♦ 1. (fiz.) Fenomenul de intrare în contact a două sau mai multe corpuri dintre care cel puțin unul este în mișcare ◊ „După toate probabilitățile, fenomenele amintite au fost rezultatul impactului dintre un meteorit gigant și Lună.” Sc. 28 X 76 p. 4; v. și 24 VI 79 p. 6, R.l. 10 III 80 p. 6. ♦ 2. Ciocnire (neprevăzută) ◊ „V-ați aflat în situații-limită? În ce mod v-a ajutat experiența să ieșiți din impas? În sensul că în secunda impactului cu neprevăzutul, am știut ce să fac [...]” R.l. 15 VI 74 p. 2. ◊ „Unul din ei [dintre critici] trăiește direct impactul cu criteriile neadormite încă ale gherismului reactivat prin pana lui H.S.” Luc. 16 XII 78 p. 1; v. și Sc. 31 V 79 p. 5, R.l. 23 VI 79 p. 6. **3. Relație, întâlnire ◊ „«Furtuna» la «Bulandra» în regia lui Liviu Ciulei este un eveniment nu numai prin perfecțiunea artistică pe care o atinge, ci și prin impactul cu publicul: identificarea condiției actorului cu cea a spectatorului.” Sc. 7 II 79 p. 4; v. și Luc. 21 IV 79 p. 2. **4. Șoc, surpriză ◊ „În schimb, C.G., la început timidă, șovăielnică, în efort vizibil de colorare a personajului are în încheierea destinului său momente de impact emoțional.” R.l. 18 II 75 p. 2. ◊ „«[...] ce impact ar avea să auzim glasul lui Mihai Viteazul la Alba-Iulia [...]» – se întreabă, și pe bună dreptate, Ecaterina Oproiu în Contemporanul. Deschid dicționarul și citesc: «impact = ciocnire, incidență». Chiar așa!” Săpt. 10 II 84 p. 2; v. și 3 I 78 p. 6. **5. (în lb. vorbită, greșit) Conflict ◊ „Oameni în impact cu legea.” **6. Contact v. song (1979). **7. Influență, efect ◊ „Imensul impact actual al matematicii asupra întregii vieți sociale [...]” Cont. 10 I 79 p. 2. ◊ „Numai Revoluția din Decembrie a mai avut un impact comparabil prin spectacularitate, marcând o nouă irumpere românească pe scena internațională.” ◊ Rev. 22 40/93 p. 11; v. și Sc. 4 II 75 p. 4, R.l. 13 VI 79 p. 6. **8. Prezență v. L.P. (1974). **9. Importanță v. carură (1975) (din. fr., engl. impact; DMC 1950; CD; Fl. Dimitrescu în LR 3/80 p. 210214; DN, DEX – sens 1, DN3 – sensurile 12, DEX-S)

AȘAȘI adv. (Înv. și reg.) 1. (Modal) Chiar, tocmai; chiar așa. ♦ Așa încât. 2. (Temporal) Îndată, numaidecât, imediat. – Așa + și.

AȘAȘI adv. (Învechit și popular) 1. (Cu sens modal) Chiar, tocmai. Să meargă cu ea așași de-a dreptul la mormîntul copilului. SBIERA, P. 318. ♦ Chiar așa. Mai bine te du acasă, așași te rog. SBIERA, P. 185. ♦ Așa încît. (Atestat în forma așîș) Hai să-i ascundem noi doi... așîș să nu-i găsească nici dracu. ALECSANDRI, T. 217. 2. (Cu sens temporal; uneori întărit prin «îndată» sau «pe loc») Îndată, numaidecît, imediat, pe loc. I-am răspuns așași pe loc. MARIAN, S. 102. «Am s-o împușc». Și așași scoate un pistol. SBIERA, P. 237. Saracan de mine! strigă așași îndată și ceealaltă hargată. SBIERA, P. 112. ♦ (În legătură cu noțiuni temporale) Chiar. Apoi nici să nu mai îndelungăm vorba, ci așași mîne dimineață să te dud la tîrg. SBIERA, P. 242. – Variantă: așîș adv.

BA adv. 1. (Mai ales familiar și regional) De loc, nicidecum, în nici un caz; (în sens absolut, negînd fraza întreagă) nu. Am dat în genunchi la ei... să ne ajute. Ei, ba. DUMITRIU, B. F. 20. Oană, ție ți-e foame. – Ba... DELAVRANCEA, A. 7. C-a fi trăind calul ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai meu să. știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. (în întrebări sau răspunsuri, uneori cu o nuanță de mai multă hotărîre decît «nu») Da sau ba? ▭ Vă închinați -ori ba?-Ba! NEGRUZZI, S. I 173. ◊ Loc. adv. (Mold., Bucov.) Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! Dar nici cam mai ba să audă el ceva de dînșii. SBIERA, P. 49. Fătul-babei însă, auzind cuvintele ei cobitoare, își cugeta în sine: Hehei! nici mai ba! Ți-ai dat tu acuma peste om! SBIERA, P. 143. A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală. CREANGĂ, A. 79. Ca mai ba, măi băiete... nu ți-ai găsit omu. ALECSANDRI, T. 241. ◊ Expr. A zice ba = a se opune, a se împotrivi, a refuza. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata, Eu n-aș zice ba; Dar zic și zic ba Pentru maica-ta, Că-i bănuitoare. ALECSANDRI, P. P. 7. A nu spune (sau a nu zice) nici da nici ba = a nu se pronunța, a nu-și spune părerea, a nu spune nimic. Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da nici ba. CREANGĂ, P. 249. ♦ Nici vorbă! nici pomeneală! Mai bătu o dată [în poartă]. Dar ca să răspunză cineva, ba. ISPIRESCU, L. 100. (Mai ales în dialoguri contradictorii, întărește o afirmație sau o negație) Mie nu mi-a adus nimic? – Ba. nu te teme, că uncheșul nu-și uită nepotul. SADOVEANU, N. F.-- 11. Era mișel? – Ba nu, de loc! COȘBUC, P. I 229. Lască mă duc eu...! – Ba nu, Ivane, trebuie să mă... duc eu. CREANGĂ, P. 312. Nu-i așa, jupîneșică?... – Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu! CREANGĂ, P. 119. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndră nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ♦ Vezi bine că (nu)...! dar ce...! De ce l-ai dat afară? – Ba o să-l iau în brațe! (Arată o gradație, de obicei întărind adverbele și loc. adv. «chiar», «încă», «unde mai pui că» etc.) Ba Peneș-fmpărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! COȘBUC, P. I 58. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Am ochit adesea și în «Ciocîrlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna»; ba unde pui că am cutezat a trage cu pușca și-n cîrdurile de gîște sălbatice! ODOBESCU, S. III 23. [Călătorul străin venit la Iași] se deprinde a bea cafea turcească și a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma șlicului și a hainelor lungi. NEGRUZZI, S. I 69. ♦ (Servește spre a completa sau rectifica o expresie) a) (Arată că ceva este nu numai așa cum s-a spus mai înainte, ci și altfel) E lung pămîntul, ba e lat. Dar ca Săgeată de bogat. Nici astăzi dormi pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. b) (Arată ezitare în alegerea unei alternative) Aici trebuie să fie hoțul! – Na! că m-ajunge păcatul... Unde să m-ascund?... Colea! ba colea... Ba colea, în bisunia (= vizuina) asta! ALECSANDRI, T. 65. (în corelație cu un alt «ba» din aceeași propoziție sau din propoziția următoare) Ba... ba... = cînd... cînd..., acum... acum..., aci... aci..., acu... acu...; și... și..., atît... cît și... Mai primise ea cete de astea care veneau să i se plîngă ba de una, ba de alta. DUMITRIU, B. F. 83. Noi aicea abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul. Ba cu botezurile, ba cu înmormîntările. SADOVEANU, Z. C. 48. Băbătia lui... începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. CREANGĂ, P. 111. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră sau ba e laie, ba-i bălaie v. alb, bălai. 5. (În expr.) Ba bine că nu! = desigur! vezi bine (că da)! firește (că da)! Știi tu ce pericol mă amenință?... – Ba bine că nu! Dacă n-oi ști eu păpara lui jupînul! CARAGIALE, O. I 80. Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei dintre noi. – Ba bine că nu, zise Ochilă... Știu eu ce i-ar trebui. CREANGĂ, P. 254. (În ironie, ca replică la o propunere sau la o afirmație nepotrivită) Ba că chiar! sau ba aia-i vorbă! = nicidecum! de loc! nici nu mă gîndesc! Ieși afară!... -Ba aia-i vorbă! Mai pune-ți pofta-n cui. ISPIRESCU, L. 210. Ba n-ai frică, soro, că ești cu mine. – Ba că chiar! ALECSANDRI, T. 186. (Cînd voim să trecem de la glumă la serios) Ba nu! sau ba (nu) zău! = să fim serioși! să fim drepți! să luăm lucrurile-n serios, cum sînt! Apoi ce-ți trebuie mai bună vorbă decît asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ei bine, boieri d-voastră, unde mergem?... Ba nu, adică vă-ntreb, unde mergem? ALECSANDRI, T. I 239. Pus-am gînd s-o părăsesc [pe mîndră]... Drept să fie sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. (Cu sens de mirare) Ba că bine zici! = într-adevăr! adevărat! Dumnealui îi cuconașii d-tale? Nicușoru? – Dar... nu-l cunoști?... – Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia privește-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei! ALECSANDRI, T. I~~ 42.

CHIAR¹ adv. 1. (Întărește sensul cuvîntului sau al ideii care urmează) Tocmai, întocmai, exact. Fata se culcă și Harap-Alb se pune de strajă chiar la ușa ei. CREANGĂ, P. 257. Și privind uimită-n lături, Vede-un tînăr chiar alături. EMINESCU, O. I 103. Mergi în valea cu sulcină, Că-i găsi o cofă plină, Scoasă chiar cu mîna mea; Descalecă și o bea. ALECSANDRI, P. P. 5. Națiunile... produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ (Uneori așezat între prepoziție și substantiv) Multe-s, frate, și mai multe Corturi mari, corturi mărunte! Iar în chiar mijlocul lor Nalță-se-un cort de covor. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ (Așezat în urma cuvîntului pe care îl întărește) Astă-noapte chiar, frate- meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Întărit prin «așa») Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu. CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. Ba că chiar v. b a. ◊ (În comparații, urmat de «ca», «cum» sau «decît») Bahlui! locaș de broaște! Rîu tainic, fără maluri, Ce dormi chiar ca un pașă pe patul tău de glod. ALECSANDRI, P. A. 72. Un șoiman de armăsar Care zboară... Și încungiură pămîntul Mai ușor chiar decît vîntul! ALECSANDRI, P. II 177. Am picat în negru loc, Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (Arată că ceea ce se întîmplă este neașteptat sau de necrezut) Toată lumea era grăbită, unii chiar fugeau, ca și cînd i-ar fi alungat cineva din urmă. REBREANU, R. I 16. Moș Nichifor era și geambaș de cai și, cînd îi venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea cîte o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. A ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. ALECSANDRI, P. II 180. ◊ (Înaintea unui substantiv sau pronume) Însuși, singur. Chiar dumneata te vei duce la judecată. DUMITRIU, V. L. 60. Un dușman de lup – și-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei... trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21. Copilul cu bobocii era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. Dar ce sînt acele stele? Sînt chiar lacrimile mele, Ce din ochii-mi au zburat Și pe cer s-au aninat. ALECSANDRI, P. A. 85. 2. Pînă și, încă și. Chiar prin somn, chiar prin vis, își urmărea gîndul hotărît. C. PETRESCU, A. 352. Ne făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va. putea să-ți aline oarecum mîhnirile. ISPIRESCU, L. 12. Voioși ca șoimul cel ușor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Și-aveam și pene-n frunte. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ (întărit prin «și») Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. CREANGĂ, P. 206. Însă tot. ai știut, chiar și în materie de vînătorie, să urmezi pămînteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Și de dragul dumtale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Precedat de «ba») Ba încă, ce e mai mult. Ba chiar se făcuse buclucaș, hărțăgos și de tot hapsin, cînd sta cîte două-trei zile pe lîngă casă. CREANGĂ, P. 111. ◊ (Precedat de «nici») Nici măcar. Pentru mîndra care-mi place Nici părinții n-au ce-mi face, Nici judele satului. Nici chiar domnii sfatului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă introdusă prin «dacă» sau «de») Și dacă. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. Mîndra, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. 3. (În legătură cu noțiuni temporale) încă (de pe vremea aceea). Nu cumva să se întimple ca vreunui cititor... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mină, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei. ODOBESCU, S. III 11. Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l-a dat mie. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. În realitate, de fapt, adevărat, într-adevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-lă-i! CREANGĂ, P. 121. [Pe scut] se zărea O lupoaică argintie, Ce părea a fi chiar vie. ALECSANDRI, P. II 10. Și Chira cum se ruga, Turcii chiar se-nduioșa Ș-un pic o mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495.

HÎRB, hîrburi, s. n. 1. Bucată dintr-un vas spart (de lut, de sticlă), dintr-un geam sau dintr-o oglindă spartă; ciob; p. ext. vas spart, oală spartă. Nu mai apărea sub hîrleț și cazma un singur hîrb de ulcică. C. PETRESCU, R. DR. 127. Ajungînd la tîrg, el merge drept peste oalele femeii celei zdrănțoase, și regimentul după el, de nici un hîrb n-a rămas întreg. RETEGANUL, P. II 20. Te-am mînat apoi pe loc Cu hîrbul să-mi aduci foc; Hîrbul mi l-ai bucățit, Sprîncenile ți-ai pîrlit. ALECSANDRI, P. P. 351. 2. Vas de bucătărie de proastă calitate sau deteriorat; p. ext. obiect lipsit de valoare, vechi, stricat. Toată averea-i era o coșniță, o manta, niște hîrburi și un pat de scînduri făcut pe țăruși bătuți în pămînt. DUNĂREANU, CH. 65. Romano, așa chiar cum era el, avea un hîrb de aparat fotografic. HOGAȘ, DR. II 161. O casă numai hîrb: prin pereți se furișa neaua, cuptorul afuma și acoperișul era tovarăș cu vînturile. SLAVICI, O. I 61. ◊ Fig. Ea, care-i acuma hîrb, istovită, iar el un leș, ei amîndoi făceau planuri pentru viitor. CONTEMPORANUL, V_I 106.

TĂGADĂ, tăgade, s. f. Negare, contestare; tăgăduială, tăgăduire. Învățătorul, crezînd că e cazul să-și facă un merit din îngrijirea dată Eleonorei, îngînă o tăgadă: nu, nu era chiar așa de bolnavă. DUMITRIU, N. 124. Ridica nori de praf, și totdeauna, dar totdeauna ajungea întîi cu lungimea gîtului, just, dar just ca să nu mai încapă vorbă ori tăgadă. CARAGIALE, S. 42.

TOCMAI adv. 1. (Întărește sensul cuvîntului sau al ideii care urmează) Chiar, exact, precis, taman, numai. Are totdeauna opincile fără petice... cămașă albă, parcă tocmai atunci a fost luată de pe frînghie. STANCU, D. 108. Se vede că tot mai ai oleacă de noroc, de-ai nimerit tocmai la mine. CREANGĂ, P. 90. Face-m-aș, bădiță, zău, O creangă de merișor. Tocmai lîngă al tău trupșor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 280. ◊ (Înaintea unei propoziții circumstanțiale temporale) Tocmai cînd erau să se lase în jos la scara palatului... toată pădurea se puse în mișcare. ISPIRESCU, L. 7. Tocmai pe cînd suia un deal lung... alt om venea dinspre tîrg. CREANGĂ, P. 40. Se bucură că-i veniră musafiri tocmai cînd avea cu ce să-i ospeteze. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ (În comparații) În pămînt se află multe deșerturi largi, tocmai ca niște hrube. DRĂGHICI, R. 113. Bădiț, bădișorul meu, Rău e dorul, tare-i rău, E tocmai ca gheața-n baltă, De oftează biata fată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Rumeorii obrăjori Sînt tocmai ca doi bujori. id. ib. 136. ◊ (Adesea singur, complinirea fiind subînțeleasă) Socotisem să stau acolo o săptămînă... - Poate chiar mai mult... – Tocmai. BARANGA, I. 171. Pînă atunci, mai bine să-ți ajut la traducerea ta. Vezi că n-am uitat? – Tocmai! se bucură Sabina. C. PETRESCU, C. V. 175. Tocmai eram să vă întreb de unde le aveți, că tare-s bune! CREANGĂ, P. 210. ◊ (Familiar) Tocmai pe tocmai = exact (așa), cu rigurozitate, în totul. Mercur îndeplini porunca, tocmai pe tocmai, ca o slugă credincioasă. ISPIRESCU, U. 88. Iartă- mă!... Tocmai pe tocmai!... Fost-ai rob, te iert și eu. HASDEU, R. V. 67. Nu tocmai = nu chiar așa, nu exact așa. 2. (Scoate în relief sau accentuează cuvîntul la care se referă) În special, îndeosebi, mai ales. Și fata s-a-ndrăgit de el, Că doară tocmai Viorel I-a fost menit. COȘBUC, P. I 54. Îmi pare rău: tocmai coana Joițica, tocmai dumneei. CARAGIALE, O. I 104. Tocmai de la una ca d-ta ți-ai găsit să aștept eu ajutor? CREANGĂ, P. 190. 3. Abia, numai, chiar (atunci). Cercetașii tatari tocmai aduseseră «limbi» de la dușman, tîrîndu-le în arcane. SADOVEANU, O. VII 7. Soarele era sus – și Dan, cu coate amorțite, tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ (În legătură cu un cuvînt sau cu o propoziție care arată timpul) Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei. CAMIL PETRESCU, U. N. 380. Așa scrie și la noi în cărți, despre unii, că tocmai la bătrînețe au făcut copii. CREANGĂ, P. 118. Robinson atîta de dulce au dormit această noapte, încît tocmai după amiazăzi... s-a sculat. DRĂGHICI, R. 71. ♦ (În legătură cu un cuvînt sau o propoziție care arată locul) Taman, hăt, departe. Cică, acu l-o pus de păzește gireada cea de boi, tocmai cine știe unde. MIRONESCU, S. A. 95. Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului. CREANGĂ, P. 183. Nu uita să te îndreptezi tocmai în fundul forului roman. ODOBESCU, S. III 70. 4. Chiar așa de, așa de, prea, prea mult. Cucoana Sevastița... o femeie mică, uscățică și nici tocmai urîtă, și nici tocmai bătrînă, smunci lui Andrei pălăria. HOGAȘ, H. 84. Irinuca era o femeie nici tînără, nici tocmai bătrînă. CREANGĂ, A. 26. N-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. 5. (Rar; precedat de o negație sau de o propoziție negativă) Necum, darămite. Băiatul a început a se dezvinui, a se jura și a zice că lui nici în cap nu i-a venit aceasta, nu tocmai să fi zis cătră țigan vrodată. SBIERA, P. 76. – Variantă: (popular) tocma (IOSIF, P. 69, BUDAI-DELEANU, Ț. 175) adv.

PREȚIOS, -OASĂ, prețioși, -oase, adj. 1. Care reprezintă o mare valoare materială, care costă mulți bani, este de mare preț; scump. Să-i facă niște lucruri foarte prețioase. SBIERA, P. 97. Zugrăvelele cele mai prețioase, policandre de argint suflate cu aur, candele de argint... cărțile cele mai alese, erau zestrea monastirii aceleia. ISPIRESCU, L. 295. 2. Care are valoare prin calitățile sale, prin. vechimea sau prin raritatea sa, prin folosul pe care îl aduce omului; important, valoros. Chitanța însă n-o socotea chiar așa de prețioasă. REBREANU, R. I 192. Le arăta cît e de prețios darul de a observa, de a analiza și pricepe viața în toată însemnătatea și frumusețea ei. VLAHUȚĂ, O. A. 249. Kogălniceanu adună prețioase documente în «Arhiva romînă». NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Fig. Viața dumneavoastră e prețioasă pentru noi toți. C. PETRESCU, C. V. 33. Eu asemăn a mea stare cu a unui călător Care, neștiindu-și drumul, fără povățuitor... Pierde vremea prețioasă și aleargă-ntr-un noroc. ALEXANDRESCU, P. 48. Piatră prețioasă v. piatră. Metal prețios = metal (aur, argint, platină) care nu se oxidează, nu se alterează ușor și nu este atacat ușor de acizi sau de alte substanțe chimice; metal nobil. ◊ Scump, drag, iubit. Sînt urme prețioase, sînt scumpe suvenire Ce-n suflet tipărite, ca el au nemurire. ALECSANDRI, P. I 125. 3. Fig. De un rafinament exagerat, lipsit de simplitate și de naturalețe; afectat, căutat. Stil prețios. ♦ (Substantivat, f., franțuzism) Femeie afectată în vorbe și în maniere. Astăzi rîzi d-o pedantă, mîine d-o prețioasă. ALEXANDRESCU, M. 269.- Pronunțat: -ți-os.

UNDE adv. I. 1. (Interogativ) În ce loc? în care parte? Părintele egumen nu-i aici... – Da unde-i? – Unde-i? Nu știu. SADOVEANU, O. VII 205. Parc-au intrat în pămînt... Unde să fie, unde să fie? CREANGĂ, P. 24. Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu? id. ib. 120. Bietul Pepelea, unde-a fi oare? ALECSANDRI, T. I 460. ♦ (Precedat de prep. «de») De la cine? din ce loc? Dară de unde știți voi, oameni buni, că eu sînt fiul împăratului? ISPIRESCU, L. 141. Ce mă știu eu face, și de unde să-ți aduc eu herghelia ce-mi poruncești? id. ib. 27. Nevastă! de unde ești, Cu bărbatul cum trăiești? MARIAN, S. 3. ♦ (Precedat de prep. «pe») Prin ce loc? Copilăria mea, pe unde ești? D. BOTEZ, P. O. 15. ♦ (În legătură cu verbe care arată gîndirea, visarea etc.) La ce? La cine? Avu impresia că nici unul din cei trei soldați nu privea la el... Unde s-or gîndi? SAHIA, N. 74. ◊ Loc. adv. Unde și unde = a) din loc în loc, ici-colo. Prin ramuri se zărea unde și unde cer albastru-întunecat. SADOVEANU, O. I 62. Casa ei rămase în urmă pustie, cu ușile deschise, cu ferestrele sparte și, împrejur, unde și unde, cîte un strop de sînge. GANE, N. I 211. Unde și unde, cîte un felinar clipește în frunzișul umed. VLAHUȚĂ, O. A. 413. Cîteva stele pribage se iveau unde și unde printre nori. NEGRUZZI, S. I 57; b) din cînd în cînd, cînd și cînd. Trăbuie unde și unde și celui învățat să i se ierte. ȚICHINDEAL, F. 147. ◊ Expr. A (nu) avea de unde (să) = a (nu) fi în stare, a (nu) avea posibilitatea să..., a (nu) dispune de mijloace materiale. Tată-său, popa Neculai, nu-i vorbă, avea de unde să-i trimeată. CREANGĂ, A. 100. Ia, dacă ai de unde, se spune pentru a arăta că ceva lipsește, nu se găsește. Cînd se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. CREANGĂ, P. 11. 2. (În stil narativ, în propoziții principale afirmative sau, mai rar, negative cu sens afirmativ) Deodată, numai ce. Pe la mijlocul nopții, unde începe vîntul a urla și valurile a crește cît munții și-a izbi vaporul, cînd într-o parte, cînd într-alta. DUNĂREANU, CH. 109. Și unde se-ncinge o bătaie, cică țipa doamna și striga ca din gură de șarpe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 69. La a zecea zi, unde se scutură odată calul și se făcu frumos, gras ca un pepene și sprinten ca o căprioară. ISPIRESCU, L. 16. 3. (Exprimă o negație) Unde se mai gîndeau ele la copilăriile de ieri? GANE, N. III 105. Vă ocupați cu lucrul cîmpului? – Aida de!... Unde mă ocup eu cu secături de alea. id. ib. 186. Dar aș! Unde vrea să știe pocitul de toate astea! ISPIRESCU, L. 43. ◊ Expr. De unde (și) pînă unde? = cum și în ce fel? în ce împrejurări? în ce chip? Ca băiet străin ce se găsea... de unde pînă unde, s-a oploșit de la o vreme într-un sat mare și frumos. CREANGĂ, P. 139. Cucoana Lucsița la mine?... de unde și pînă unde? ALECSANDRI, T. 800. (Da) de unde! = a) imposibil, nu se poate, cu neputință, nici vorbă. – Stăi culcat, c-adormi îndată... – Da de unde! CONTEMPORANUL, I. 198. El doarme! - Da de unde... Cu ochii închiși ascult mai bine. GANE, N. III 153; b) (în fraze negative) ba chiar așa, întocmai așa. Îi trecu un fier ars prin inimă, gîndindu-se că poate i-a călcat porunca. Și de unde să nu fie așa! ISPIRESCU, L. 52. II. Cu valoare de conjuncție. 1. (Introduce o propoziție circumstanțială de loc) În locul în care, încotro. Au început... a-i zice cu asprime să se ducă unde știe, că ei n-au cu ce s-o ție. CREANGĂ, P. 89. Calul meu Să mă poarte ca săgeata unde el Știe și eu! ALECSANDRI, P. III 12. Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. ◊ (Cu nuanță temporală) Spune-mi, bade, cînd te duci, Să-ți dau două mere dulci, Unde-i ședea să le mînci. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 118. ◊ (Precedat de prep. «pe») Dormea prin șuri, în paie, mînca pe unde și ce putea. CĂLINESCU, E. 126. 2. (Introduce o propoziție atributivă) În care. E un punct, însă, unde drumul nostru se bifurcă și, de aici încolo, mergem pe căi diferite. HOGAȘ, DR. II 169. Se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. Să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. CREANGĂ, P. 96. Nimeni n-a afla locașul, unde ea s-ascunde tainic. EMINESCU, O. I 83. 3. (Introduce o propoziție completivă) O întrebă dincotro vine și mai ales unde are de gînd să poposească. SADOVEANU, B. 153. S-ar fi lăudat... că știe unde este Ileana Simziana. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Precedat de prep. «de») Sirene, fluiere, bubuituri se încrucișau repetate la intervale regulate, fără să știi de unde vin. BART, E. 386. Toți se uită cu mirare și nu știu de unde vine. EMINESCU, O. I 87. Suflă vîntul, alinat, Io-l cunosc că nu-i curat Și știu de unde-i mînat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 4. (Popular, introduce o propoziție circumstanțială de timp) Cînd. Era frate de cruce cu George al Tomii și unde putea să-i facă rău lui Ion, îi făcea. REBREANU, I. 21. Idolii unde-au aflat, Drept la rai năval’ au dat. TEODORESCU, P. P. 33. ◊ (Precedat de prep. «de») Dar de unde-mbătrînește, Dorul să călătorește, Nimărui nu-i trebuiește. SEVASTOS, C. 52. 5. (Popular, introduce o propoziție circumstanțială cauzală) Pentru că, din cauză că, deoarece. M-am gîndit că unde e aproape cu casa și era spre seară, vrea să se scalde și ea. PREDA, Î. 46. Bucuria tatălui său era așa de mare unde vedea că fiu-său are să fie procopsit. ISPIRESCU, L. 183. Pesemne, boierule... ți s-a făcut urît, unde am tot spus anume toate soiurile de paseri și de jivine care trăiesc pe la noi. ODOBESCU, S. III 197. 6. (Precedat de prep. «de», introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. Și așa, de unde pînă atunci mă duceam cu drag la școală, am început a umbla huciu-marginea. CREANGĂ, O. A. 285. Au adus zece căpățîni de zahăr... de unde făgăduise 12 căpățîni. ALECSANDRI, T. 503. ◊ (Cu nuanță adversativă) De unde ceilalți... se ascundeau prin pivniți... Aleodor se ascunsese astfel încît fata intră la grijă. ISPIRESCU, L. 45. Vezi să nu pați și tu ca simigiul și de unde, cu drept cuvînt, te așteptai să fii răsplătit... să nu capeți de la mine decît un encomion fluturatic. ODOBESCU, S. III 10. 7. (Condițional, în expr.) De unde nu = dacă nu. Așa să-i spuneți că mi-e voia; c-apoi, de unde nu, îmi voi întoarce armele asupra împăratului și îi voi arăta eu că oameni nu-mi lipsesc. ISPIRESCU, M. V. 46.

SOLDĂ, solde, s. f. Salariu plătit soldaților și ofițerilor. Îi trîntise [pe soldați] prin gloduri, le furase mîncarea și solda. CAMILAR, N. I 397. Ostașii lui Ion-vodă, din care cei mai mulți fără soldă, aveau drept impuls perspectiva predei (= prăzii). HASDEU, I. V. 123. ◊ Expr. A fi în solda cuiva = a susține cauza cuiva din interes material (și nu din convingere). Nu sîntem chiar așa de sălbateci!... Nu avem revoluționari care se tocmesc în solda cutărui sau cutărui grup petrolifer. C. PETRESCU, A. 411.

SPUNE, spun, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A exprima (un gînd, o părere) prin viu grai; a rosti, a zice, a declara. Am spus de-asară că-i în cumpănă vremea. SADOVEANU, Î. A. 93. Toată ziua la fereastră, suspinînd, nu spui nimică. EMINESCU, O. I 82. Obștea ne-a trimis pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ Fig. Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează; Acest sunet, acest nume, valurile-l primesc, Unul altuia îl spune. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. Ce-ți spuneam eu? = ai văzut că a fost așa cum ți-am spus? Nu mai spune! (sau ce spui!), exprimă mirarea, îndoiala, neîncrederea. Cam de cîți ani îi fi tu? – Ia, poate să am vreo treisprezece ani. – Ce spui tu, măi? CREANGĂ, P. 148. A spune verde (în față sau în ochi) = a spune adevărul de-a dreptul, fără înconjur sau menajamente. De, bine-ar fi să fie cum zici, dar eu îți spun verde, nu cred. REBREANU, R. I 161. Într-o zi se adunară o mulțime de oameni la dînsul și-i spuseră verde-n față și hotărît... să se ducă încotro l-or duce ochii. SBIERA, P. 165. Moș Roată... spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, cînd îl scormolea ceva la inimă. CREANGĂ, A. 151. A spune drept (sau curat) = a spune adevărul, a declara sincer, cinstit. Făt-Frumos... îi spuse curat ce căuta. ISPIRESCU, L. 5. Curat îți spun că nu mai ai ce căuta la casa mea. CREANGĂ, P. 193. Am văzut eu, moșule, felurite pietre scumpe, dar ca acestea, drept să-ți spun, n-am văzut. id. ib. 217. ♦ Fig. A evoca, a provoca (sentimente, amintiri). O! dar nu-ți spune nimic glasul meu? DELAVRANCEA, O. II 185. ◊ Expr. A-i spune cuiva inima = a avea o intuiție. Li era drag ca sarea-n ochi, pentru că le spunea inima ce om fără de lege este spînul. CREANGĂ, O. A. 242. ♦ Fig. (Popular) A exprima prin cîntec, a cînta. Alăuta lui Ilie prinse a spune o durere mistuitoare. SADOVEANU, O. I 301. Aud doina spusă din frunză. DELAVRANCEA, O. II 260. 2. A expune, a relata. Ce te-ai apucat să-mi spui mie toate astea? CAMIL PETRESCU, U. N. 190. Îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile și-i spun cum pasările insulei zburau în fiecare dimineață la mare, de-și muiau penele. VLAHUȚĂ, R. P. 42. Învinși!... dar spune, Harnov, Cum Tomșa ne-a învins? ALECSANDRI, T. II 174. ◊ (Învechit, la pers. 3 pl., cu valoare de impersonal) Spun că în minutul acela el era foarte galben la față. NEGRUZZI, S. I 148. Spun că omorî paisprezece inși. BĂLCESCU, O. II 172. ◊ Refl. impers. Din bătrîni se spune că sînt ceasuri bune. ALECSANDRI, P. I 56. Nu e dracul așa de negru cum se spune (= lucrurile nu sînt chiar așa de rele cum sînt arătate). ♦ Fig. (Despre scrieri, texte) A cuprinde, a relata, a scrie. Ce mai spun ziarele? ◊ Impers. Spune la cărți că în vremea cea veche, veche de tot, oamenii se închinau la idoli. ISPIRESCU, U. 3. Și ce spune în cartea asta? NEGRUZZI, S. I 223. 3. A povesti, a istorisi. Se împrietenise cu vreun moș bătrîn sau cu vreo babă, care-i spunea «povești fantastice despre zîne îmbrăcate în aur și lumini». CĂLINESCU, E. 53. Începu a rîde mai dinainte de comica istorie pe care avea s-o spuie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 69. Dar dumneata, moșule, n-o să ne spui ceva? NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Fig. Vîntul alene cîntînd deasupra pădurii, prin vîrfuri, Spune trăite povești din lumile-albastre-ale zării. COȘBUC, P. II 63. ◊ Expr. A spune (cîte sau și) verzi și uscate = a vorbi multe și fără rost, a trăncăni. [Țiganca] începu a arăta crăiesei cîte toate și a-i spune cîte verzi și uscate, de gîndeai că-i o meliță. RETEGANUL, P. I 48. De ce să ni mai spunem unii altora cîte verzi și uscate? SBIERA, P. 88. A spune (la) cai verzi (pe pereți) v. cal. ♦ A recita, a debita (ceva). A spune o poezie. ▭ Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? EMINESCU, O. I 158. ♦ (Rar) A citi. Eram capabil să spun pe carte cît oricare... de răpede. NEGRUZZI, S. I 11. 4. A destăinui, a mărturisi (ceva cuiva). Taina voastră-n veci de veci La nimeni n-o s-o spui! COȘBUC, P. I 232. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Gură, tu! învață minte, nu mă spune nimărui. EMINESCU, O. I 80. Albă păsărică!... Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta? ALECSANDRI, P. I 197. ♦ A denunța (pe cineva); a pîrî. Să nu mă spui la... craiul șerpilor. RETEGANUL, P. II 43. Mama mă spuse la tată, Tata sare să mă bată. HODOȘ, P. P. 71. 5. A explica cuiva un lucru, a lămuri pe cineva, a da explicații. [Fata] se înfățișă la împăratul și spuse pentru ce a venit. ISPIRESCU, L. 22. 6. A-i zice cuiva pe nume; a numi, a porecli. [Copiii] îmi spuneau Dințosul. STANCU, D. 320. Dar oare pe acesta cum... l-a fi mai chemînd? – Zi-i pe nume să ți-l spun, răspunse atunci Ochilă, zîmbind pe sub mustețe. CREANGĂ, P. 245. – Prez. ind. și: spui (ARGHEZI, P. T. 154, CARAGIALE, O. III 53).

STRIGA, strig, vb. I. I. Intranz. (Sunetele emise sînt mai ales interjecții) 1. A scoate țipete, a răcni (pentru a îndemna la o acțiune sau a opri o acțiune). Trage de hățuri, pocnește din bici, strigă din rărunchi și pînă la urmă poștalionul... iese din noroiul cleios. CAMIL PETRESCU, O. I 264. În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. Romînul bate-n boii săi; Eu strig la el, mai țip la ei, Și boii spărieți pornesc ca niște zmei. ALECSANDRI, T. I 351. ◊ Tranz. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului Și mierla de pe teleagă Tot strigă la boi să meargă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. 2. (Rar, despre instrumente muzicale) A răsuna. Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung. SADOVEANU, O. I 517. 3. A semnaliza (ceva) prin strigăte; a da alarma; a cere ajutor. Mă vaiet, strig cu suspinuri, Dar nu găsesc ajutori; Ce pot lacrimi, ce pot chinuri, Cînd durerea-i de amori. CONACHI, P. 106. Noaptea sare prin somn, tresare... țipă, strigă, cere ajutor, se vaietă. ȘEZ. II 129. 4. (Despre animale și păsări) A scoate sunete caracteristice speciei. V. cînta, țipa, zbiera, urla. Strigă lupul la hotară Și s-aude-ntr-altă țeară (Tunetul). GOROVEI, C. 371. Cucule, pasere-albastră, Ce-mi strigi atît la fereastră? HODOȘ, P. P. 42. II. (Sunetele sînt de obicei articulate în cuvinte și fraze) 1. Tranz. (Folosit și absolut) A spune, a enunța (ceva) cu glas puternic. Își luă inima în dinți și strigă: – Asta să fie logodnica mea. ISPIRESCU, L. 35. Da ce-i acolo? strigă baba înspăimîntată! CREANGĂ, P. 11. Arald! strigă crăiasa – las’ fața să-mi ascund. EMINESCU, O. I 98. Chiar așa să fie, noi să strigăm cu entuziasm: vivat drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 368. ◊ (Construit cu dativul) Ăsta-i catehismul gradatului, ne striga nouă învățătură domnul plotonier. SADOVEANU, P. M. 81. ◊ Expr. A striga ca din gură de șarpe v. gură (I 1). A striga în gura mare sau a striga cît îl ia (sau îl ține) gura v. gură (I 3). A striga din băierile inimii v. baieră (1). ♦ A-și exprima cu glas puternic voința; a vocifera. Dă-mi-l mie pe domnul Alexi, măi! strigă altul și începură să strige cu toții. DUMITRIU, N. 55. Ce strigă?... – Aleg pe Bogdan, măria-ta... – Parcă ș-un alt nume. Nu strigă toți la fel. DELAVRANCEA, O. II 73. ♦ A se văicări, a se jeli cu glas tare. Capul corbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale zicînd: – Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. CREANGĂ, P. 226. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 2. Tranz. (Complementul indică un obiect cerut, reclamat) A cere cu glas tare, a reclama, a pretinde (să vină, să se aducă, să se înfăptuiască). Caii la butcă a strigat, Ș-a plecat din conac în conac. SEVASTOS, N. 130. În Cameră discutau, La țărani nici că gîndeau, Dacă au pămînt sau n-au, Dar război mereu strigau. ANT. LIT. POP. I 21. ◊ Intranz. (Fig.) Cîmpurile strigau după ploaie. STANCU, D. 110. ♦ (Învechit și arhaizant) A chema la serviciul militar, a da ordin oamenilor să se adune; a mobiliza. Domnia striga într-una gloatele și făgăduia leafă – și se strîngea țărănime multă. SADOVEANU, O. VII 147. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «pe», și indicînd persoana căreia i se adresează vorbitorul) A-i adresa cuiva vorbe aspre; a se răsti la cineva, a vorbi cu dușmănie. Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atîta pe biata văcușoară; pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nemic. CREANGĂ, P. 116. Foaie verde de urzică, Hîdele la mine strigă, Strigă chiar ca la un lup, De pe-aicea să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. 4. Tranz. A chema (pe cineva) să vină (adesea spunîndu-i tare numele). Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit. DELAVRANCEA, H. T. 94. Atunci să mă strigi repede pe mine și eu l-oi dumica-n bucățele. SBIERA, P. 31. Strigă-l, strigă-l zău, măicuță, C-apucă pe potecuță, Să-și caute altă drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ (Întărit prin «pe nume») Copiii și nevasta lui... au rupt-o de fugă înspăimîntați. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. După Radu se lua, Tot pe nume mi-l striga. ANT. LIT. POP. I 469. Numai ea că l-a văzut, Numai ea l-a auzit Și pe nume l-a strigat Și așa l-a întrebat... TEODORESCU, P. P. 360. ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor dintr-o școală, dintr-o clasă. Într-o zi dascălul... a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a așezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul. CARAGIALE, M. 14. ◊ Absol. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după», rar construit cu dativul) Începu a striga după feciori – nimeni nu-i răspunde, apoi începu a-i căuta pe tot locul. RETEGANUL, P. II 5. Cît trăiești, bade, pe lume, Nu striga mîndrei pe nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. ♦ A deștepta pe cineva din somn (chemîndu-l pe nume). Acum gîndi mohorît că ea și cu fata ei nu fac nimic, stau degeaba, pe ele omul nu le strigă să se scoale, dimineața. PREDA, Î. 178. 5. Tranz. A face cunoscut (anunțînd cu glas tare); a vesti, a anunța, a comunica (ceva). Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său... a izbutit să aducă mere. ISPIRESCU, L. 74. 6. Tranz. (Construit cu dativul) A denumi pe cineva, a da cuiva epitetul de... Lumea, țeara-mi strigă hoț, C-am furat eu caii toți; Dar eu, zău, nu i-am furat, Fărcu stava i-am mînat De la nemeșul bogat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ♦ (Rar, impers.) A purta numele..., a se numi, a se chema. Cum te strigă? – Zori-de-zi. – Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia spune, ce cați pe-aci? EMINESCU, L. P. 127. 7. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. Cine joacă și nu strigă, Face-i-s-ar gura strîmbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. id. ib. 360.

AMESTECA, amestec, vb. I. 1. Tranz. A pune la un loc, a uni două sau mai multe elemente diferite; a face un amestec. A amesteca varul cu nisip. A amesteca vinul cu apă. ▭ [Flacăra] clipește-abia, din cînd în cînd, Cu stingerea-n bătaie. Lumini cu umbre-amestecînd Prin colțuri de odaie. COȘBUC, P. I 191. De bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul. ISPIRESCU, L. 206. În lupta și trînta aceasta, masa se răsturnase; ulcioarele se spărseseră și vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. NEGRUZZI, S. I 152. ◊ Refl. În chimir se amestecau, pe Ungă baierele pungii, lanțugul briceagului... și țarțamurile scăpărătorilor. SADOVEANU, N. F. 12. Ceaiul... luă o vopsea purpurie, amestecîndu-se cu rumul. NEGRUZZI, S. I 74. ♦ A introduce, a adăuga ceva într-un lichid. În paharul ce dete lui Făt-Frumos amestecă, fără să știe el, niște buruieni adormitoare. ISPIRESCU, L. 106. ♦ (Elementele puse împreună sînt de același fel) A schimba ordinea, poziția reciprocă; a încurca. Ia seama să nu amesteci fișele, căci sînt bine clasate, Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere; El vede toată firea amestecat-afară – Ninsoare, fulger, gheață, vînt arzător de vară. EMINESCU, O. I 94. ♦ (Cu privire la noțiuni, imagini etc.) A încurca, a nu mai putea deosebi unele de altele. Așa își aducea acum aminte, Amestecînd imagini vii cu vise Și ce-i acum, cu ce-a fost înainte. D. BOTEZ, în POEZ. N. 78. 2. Refl. (Despre ființe sau despre grupuri de ființe deosebite) A pătrunde unii printre alții. S-au amestecat oile cu caprele, Cele două gloate împînziră cîmpul, se amestecară. DUMITRIU, B. F. 113. Amîndouă cetele amestecîndu-se, au pornit împreună. CARAGIALE, O. III 99. ♦ A intra, a pătrunde undeva, a dispărea, a se pierde într-o mulțime. Plecă de lîngă el, grăbit, se amestecă în gloată. DUMITRIU, B. F. 66. [Graurii] trec răpede ca un nor negru îndesat, se amestecă printre porumbei și printre ciori. ODOBESCU, S. III 31. Am să mă-mbrac și eu în irod, să m-amestec printre măști și să trag cu urechea, doar oi descoperi ceva. ALECSANDRI, T. I 76. Să nu te duci astăzi la dînsul la masă [ziseră Spancioc și Stroici]... și se amestecară în norod. NEGRUZZI, S. I 150. Porumbielul... îmi sălta... Sus, mai sus Că se urca, Cu norii S-amesteca. TEODORESCU, P. P. 39. 3. Refl. (Despre oameni; întrebuințat absolut sau cu determinări introduse prin prep. «în») A interveni (de obicei nechemat) într-o acțiune străină, într-o discuție; a se băga, a se vîrî. Ce te privește pe dumneata? Cu ce drept te amesteci? DUMITRIU, B. F. 45. Ba s-avem iertare... s-a amestecat uncheșul Haralambie. SADOVEANU, N. F. 16. Chiar așa e, cucoane – se amestecă iar Buruiană. REBREANU, R. I 89. Te poftesc să nu te amesteci în conversația noastră. ALECSANDRI, T. 766. ◊ Expr. A se amesteca unde nu-i fierbe oala = a se vîrî unde nu este chemat, unde n-are ce căuta. N-are să s-amestece... unde nu-i fierbe oala. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ Tranz. E comic jupîn Dumitrache, dar e și odios, pentru că amestecă pe Chiriac... în gelozia sa. IBRĂILEANU, S. 45. ♦ A se interesa de ceva, a participa cu interes la ceva. Un director de fabrică trebuie să se amestece în toate problemele întreprinderii.

așași av [At: PRAV. MOLD. 42, 2 / V: așași, asâși, -aeși, așiași, așiși, șa- / E: așa² (ași) + și cf lat itaque] (Înv) 1 Astfel încă. 2 Așijderea. 3 Chiar așa. 4 Chiar. 5 În felul acesta. 6 Cu atât mai mult. 7 Așa încât. 8 (Îlav) Tocmai ~ Tocmai. 9 (Îcst) Nu numai (cât)..., ce ~ (și) Nu doar... 10 Chiar așa cum era. 11 (Îlav) Și ~ În concluzie. 12 Îndată. 13 (Îlav) ~ cum Întocmai. 14 În acel moment.

ba av [At: COD. VOR². 40^v/₁₀ / E: bg, pn, ucr ба, srb ba] 1 După o propoziție negativă sau negativ-interogativă, exprimă opoziția față de ideea enunțată anterior. 2 Vorbitorul poate exprima opoziția față de un gând al său, neexprimat anterior. 3 (După o mustrare, un reproș) Vezi bine că da. 4 De ce nu? 5 (Irn; după o propunere nepotrivită) Nici gând. 6 (Irn; îe) ~ că chiar! N-ai prea nimerit-o! 7 (Înv; îe) ~ asta-i vorbă! Nicidecum. 8 (Înv; îe) ~ ce (se potrivește)? Nici vorbă. 9 (Înv; îlav) ~ nu! Într-adevăr! 10 (Îlav) Chiar așa? 11 (Îlav) ~ (nu), zău! Să fim serioși! 12 (Îlav) Să fim drepți. 13 (Îlav) Chiar așa este. 14 (Irn; îe) ~ bine (că nu)! Sigur că da! 15 (Înv; îe) ~ să (mai) zici! Așa se pare. 16 (Îe) ~ că bine zici! E o idee bună. 17 (Îae) Ai dreptate. 18 Hotărât nu! 19 (Îe) Da sau ~? Răspunde clar! 20 (Îe) Nici da, nici ~ Nu e hotărât. 21 În nici un caz. 22 (Îe) ~ da (sau, reg, ~ nu) Introduce o afirmație care contrazice o negație. 23 (Îe; în interogative, urmează după un verb afirmativ) au (sau, ori) ~? Pune în fața celui chestionat o alternativă. 24 (Înv; îe) Vodă vrea și Hâncu ~! A apărut o piedică de la cine nu te-ai fi așteptat. 25 (În antiteze) Imposibil. 26 (În legătură cu conjunctivul) Nu este permis. 27 Nici pomeneală! 28 (Îe; cu sens de hiperbolă) La soare te puteai uita, dar la... ~! E foarte frumos. 29 (Îae) E plin de calități. 30 (Irn; îae) E foarte înfumurat. 31 (Reg; îe) Ca mai ~! sau Nici (cam) mai ~! ori Nici ~! Nici nu poate fi vorba! 32 (Îe) A zice ~ A se împotrivi. 33 (Îae) A refuza. 34 (Introduce un nou argument) Unde mai pui că... 35 (În sprijinul unei afirmații anterioare) Mai mult decât atâta. 36 (îlcj) ~ și (sau chiar) Chiar și. 37 (Îae) Încă și. 38 (Îcrî; exprimă nehotărârea între mai multe alternative, având rol de conjuncție disjunctivă) ~... ~... Sau... sau... 39 (Îae) Când... când... 40 (Îae) Acum... acum. 41 (Îae) Aici... aici. 42 (Îae) Exprimă tergiversarea. 43 (Îe) ~ e albă, ~ e neagră (sau ~ e laie, ~ e bălaie) Nu știi ce să mai crezi. 44 (Îae) Se contrazice singur. 45 (Îe) A nu zice nici da, nici ~ A nu se pronunța într-o problemă Si: a se abține. 46 (Îe) ~ una, ~ alta Multe și de toate.

mai¹ av [At: PSALT. HUR. 43^r/20 / V: (reg) măi, ma / E: ml magis] 1 (Înv; udp „de”, „decât”) Mai mult. 2 (Înv; udp „de”, „decât” etc.) Mai degrabă. 3 (Înv) Mai potrivit. 4 (Cu sens cumulativ) Încă. 5 (Precedă termenii unei enumerări) în plus. 6 (Precedă termenii unei enumerări) Încă și... 7 (Îcrî) Când... când. 8 (Cu sens durativ) În continuare. 9 (Fam; îe) ~ e vorbă? Sigur ! 10 Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină Si: din nou, iar, iarăși. 11 Vreodată. 12 (Întărit prin „și” sau „încă”) Înainte de asta Si: deja. 13 Niciodată. 14 (Îcn) De aici înainte. 15 (Îcn) Arată că o acțiune dorită, proiectată întârzie să se realizeze. 16 (Îe) Ce ~..? Ce rost are să...? 17 (Îae; fșa) E inutil să mai discutăm. 18 Aproximativ. 19 (Îcn; întărind pe „numai”) Doar că nu..., numai cât nu... 20 (Înv) Pe punctul să... 21 (Înv; urmat de adverbe „ca” sau „cât” are) Exprimă o comparație relativă Si: aproape ca. 22 (Atenuează ideea exprimată) Oarecum. 23 (Pfm; îe) Așa (sau acum) ~ vii de acasă Se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. 24 Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întâmplător, nesusținut Si: câteodată. 25 (Reg; în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă intensificarea acțiunii) De-a binelea. 26 (Înv; îlpp) ~ apoi de... După. 27 (Pfm; îlav) ~ an Anul trecut. 28 (Îal) Cu câțiva ani în urmă. 29 (Reg; îlav) ~ anțărț Acum doi ani. 30 (Reg; îlav) ~ alaltăieri Răsalaltăieri. 31 (Îe) ~ ieri, (rar) ~ alaltăieri De curând. 32 (Îlav) ~ mult sau ~ puțin Aproximativ. 33-34 (Pop; îljv) ~ așa Nu tocmai bun. 35 (Îlav) ~ altfel Nu chiar așa de rău cum se prezintă. 36 (Precedă un calificativ; îe) Unul (sau una) ~... decât altul (sau alta) sau care (~) de care ~... Se spune când vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. 37 (Înv; îlav) ~ apoi de toate În cele din urmă. 38-39 (Precedă un calificativ; îljv) Încă și ~ (decât)... (Care este) și mai mult. 40 (Precedat de „cel”, „cea” sau, pop, „ăl”, „a”) Formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale Cel mai mare. 41 (Precedat de adverbul „cât”, sau, îrg, „cum”) Indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale și adverbiale Cât mai mult. 42 Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și a altor părți de vorbire Mai om ca tine.

până¹ [At: PSALT. HUR. 48^r/10 / V: (îrg) pănă, pără, păr, pân, (înv) pană, păn, (reg) par, pânî, pâră, pene, pună / E: ml paene-ad] 1 pp Exprimă delimitarea unei întinderi sau a unei deplasări în funcție de un reper spațial mai mult sau mai puțin precis Hai până afară să discutăm. 2 pp (Îlpp) De sus ~ jos, de jos ~ sus Arată extinderea completă pe verticală a unei arii spațiale. 3 pp Planul spațial delimitativ este asociat cu punctul de localizare a unei circumstanțe Du-te până afară, unde te așteaptă el. 4 pp (Îlpp) ~ unde Exprimă un punct de localizare foarte îndepărtat al reperului de atins Mergi ~ până unde vezi cu ochii. 5 pp (Îc) ~ de Arată că delimitarea reperului final al acțiunii coincide cu punctul inițial al unei alte extinderi spațiale Mirosul se simțea ~ de unde veneam. 6 pp (Îc) ~ pe Arată că delimitarea extinderii acțiunii se face în funcție de atingerea unui plan luat ca reper Curge până pe podea. 7 pp (Îc) ~ de pe Exprimă depărtarea reperului spațial ales, care este și punctul inițial al unei extinderi Mirosul se simțea până de pe deal. 8 pp (Îc) ~ la Arată că reperul final este o destinație precisă sau un nivel atins, privit ca posibilitate maximă Au ajuns până la hotare. 9-10 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la capăt (Exprimă faptul că reperul acțiunii sau stării este precizat) de către limita finală. Am stat până la sfârșit. 11 pp (Îcr de, din) Arată că starea, acțiunea este cuprinsă complet între limitele extreme ale unei arii E ud de la cap până la picioare. 12 pp (Îc) ~ de la, ~ de pe la, ~ din Delimitează depărtarea dintre o poziție oarecare și un reper spațial al limitei inițiale a unei extinderi Vin nuntași până de (pe) la Zalău. 13 pp (Îc) ~ pe la Arată că delimitarea întinderii, deplasării este aproximată în funcție de atingerea unui nivel de extindere sau destinație A plouat până pe la Bran. 14 pp (Îc) ~ în, ~ întru Exprimă faptul că delimitarea deplasării este precizată după situarea în cuprinsul unui plan spațial, al unui interior Urcară până în turn. 15 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Arată că delimitarea deplasării este precizată prin depășirea unui reper spațial Du-te până dincolo de drum. 16 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Exprimă depărtarea dintre o poziție și un plan spațial plasat înaintea începutului unei distanțe precizate Au venit până de dincolo de Olt. 17 pp (Îc) ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că delimitarea întinderii este precizată prin perspectiva unui reper spațial Curtea se întindea până spre marginea pădurii. 18 pp (Îc) ~ dinspre, ~ despre Exprimă depărtarea dintre o poziție și un reper spațial în perspectiva căruia este plasat punctul inițial al unei extinderi Ploaia a înaintat până dinspre Cluj. 19 pp (Îc) ~ prin Arată că delimitarea deplasării se face prin intrarea în cuprinsul unui reper spațial A ajuns până prin părțile noastre. 20 (Îc) ~ de prin Arată că delimitarea se face luând ca repere spațiale mai multe puncte de demarcare a unei extinderi Vin oameni până de prin toate colțurile țării. 21 pp (Îc) ~ după, ~ pe după, ~ deasupra, ~ sub Exprimă faptul că delimitarea este precizată după diferite planuri de orientare la un reper spațial S-a ridicat până deasupra norilor. 22 pp (Îlpp) ~ aproape de, ~ alături de, ~ lângă Exprimă faptul că delimitarea se precizează față de învecinarea cu un reper spațial Veni până lângă el. 23 c (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea întinderii sau deplasării se face prin prezența unei circumstanțiale spațiale De la noi și până se termină lotul experimental. 24 pp (Îcr de, de la, din) Exprimă încetarea duratei acțiunii după un reper temporal de simultaneitate, posterioritate sau anterioritate la un moment oarecare al vorbirii De azi până mâine să termini. 25 pp (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea temporală este un reper final ce indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp Pleacă din oraș de vineri seara și până duminică dimineața. 26 c Exprimă faptul că planul temporal delimitativ este asociat momentului desfășurării unei circumstanțiale A muncit până am venit eu. 27 c (Îlc) ~ când, ~ ce, (înv) ~ unde, (îvr) ~ când ce Exprimă faptul că momentul împlinirii unui fapt este luat ca reper final Așteaptă-mă până când mă întorc. 28 pp (Îc) ~ de Delimitează durata unei stări de fapt gândită prin raportare la contrariul ei, în intervalul dintre un anumit moment și determinarea temporală anterioară Până de curând, trăia. 29 pp (Îc) ~ pe Exprimă momentul încetării acțiunii, stării după un termen care indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp etc. Să lăsăm până la iarnă. 30 pp (Îc) ~ la Exprimă momentul încetării acțiunii după un reper temporal care reprezintă aspectul maxim al delimitării ei A stat la oraș până la 10 ani. 31 pp (Îac) Exprimă reperul temporal al expirării duratei ca punct de orientare pentru desfășurarea unei acțiuni Sunt trei ore până la masă. 32 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a expirării duratei este un termen în care se crede că ar fi posibilă efectuarea unui fapt Așteaptă până la calendele grecești. 33-34 pp (Îlpp; îlav) ~ la (Arată ideea de expirare a unui interval de timp, indicată de o limită neexprimată, dar subînțeleasă ca sigură) Cât se poate de repede Până una alta, pleacă. 35-36 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la capăt, ~ la căpătâi, (înv) ~ la cumplit (Exprimă limita absolută de demarcare a expirării duratei acțiunii, stării) În cele din urmă Am stat până la sfârșit. 37 pp (Înv; îlpp) ~ la curând Arată ideea de rapiditate prin indicarea unei limite de expirare într-un viitor apropiat. 38 (Înv; îc) ~ de la Exprimă incidența cu o demarcare temporală anterioară după care se apreciază trecerea la o stare de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de la o vreme, văzând că plouă, nu mai așteptă. 39 pp (Îc) ~ pe la Precizează momentul încetării acțiunii sau stării prin aproximarea apropierii de un reper temporal ca ultim termen al expirării Până pe la toamnă se va rezolva. 40 pp (Îc) ~ de pe la Exprimă un reper temporal față de imediata depășire a căruia este aproximată durata petrecerii unei stări de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de pe la Crăciun a nins. 41 pp (Îc) ~ în, ~ întru Arată că momentul încetării acțiunii, stării este precizat de o demarcare temporală prin împlinirea unei durate maxime Mă judec până în pânzele albe. 42 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a împlinirii unei durate este privită ca reper de orientare pentru o acțiune, o stare Evoluția omenirii până în viitorul ei cel mai îndepărtat. 43 pp (Îac) Exprimă faptul că demarcarea temporală a duratei este prezentată ca termen în care are loc sau ar fi posibilă efectuarea a ceva E gata până într-o lună. 44 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Exprimă momentul încetării acțiunii, precizat prin depășirea unei durate Până peste o oră vin. 45 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Delimitează intervalul dintre un moment oarecare și un plan temporal de dinaintea începutului duratei precizate Aducea argumente până de dincolo de anii revoluției. 46 pp (Îc) ~ din Delimitează intervalul dintre un moment și unitatea temporală în care se încadrează momentul sau datarea inițială a ceva Până din cele mai vechi timpuri a fost ocupația lor de bază. 47 pp (Îae) Arată că momentul de datare inițială a unui fapt coincide cu momentul încetării altuia Până din anul începerii războiului, nu cunoscuse foamea. 48 pp (Îc) ~ prin, ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este aproximat din perspectiva unui reper de orientare temporală Te aștept până spre ora zece. 49 pp (Înv; îc) ~ despre, ~ de către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de acela al demarării inițiale a unui reper de orientare temporală Acolo au stat până despre toamnă. 50 pp (Îc) ~ după Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin posterioritate față de o unitate temporală Am așteptat până după ora trei. 51 pp (Îlpp) ~ aproape de Exprimă faptul că momentul încetării acțiunii, stării este delimitat prin anterioritate față de o unitate temporală Timp urât până aproape de Paști. 52 pp (Îc) ~ între Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin intercalarea într-o perioadă demarcată de două unități temporale Activitatea sa s-a extins până între cele două războaie. 53 pp (Îc) ~ a Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de durata unui fapt a cărui încheiere este limita temporală finală Plecăm până a nu răsări soarele. 54 c Arată că încetarea duratei acțiunii, stării, coincide cu momentul încetării unei alte acțiuni, stări, corelate direct Dormi până mai ai timp. 55 c Exprimă faptul că încetarea unui interval inițiat din momentul vorbirii este delimitată în funcție de durata a ceva petrecut în acest răstimp Stai un minut, până îmi iau cartea. 56 c Exprimă faptul că încetarea acțiunii, stării, este raportată la manifestarea reală sau potențială a ceva care o succede A dispărut până să mă uit la el. 57 c Arată că încetarea acțiunii, stării, este marcată prin trecerea la un stadiu, un fapt care justifică întreruperea acestora Au mers împreună până au ajuns acasă. 58 c Arată că încetarea intervalului de timp scurs din momentul vorbirii este delimitată de producerea a ceva Va trece timp până ne vom reîntâlni. 59 c (Îcn) Exprimă faptul că încetarea unei restricții, a lipsei manifestării unui fapt este condiționată de împlinirea altuia, care îl anticipează Până nu faci foc, nu iese fum. 60 pp Arată că evaluarea maximă a intensității unei stări, unei situații, fixează cu o limită locală sau temporală punctul de unde nu mai este posibilă admiterea acesteia Până aici ți-a fost! 61 pp (Îlpp) ~ unde, ~ când Evaluează în interogații retorice, momentul de încheiere a ceva ca pe o limită exagerată, abuzivă Până când te joci așa cu mine? 62 pp (Îlpp) ~ și, ~ chiar așa Evaluarea maximă a aprecierii este făcută prin evidențierea voită a caracterului aparte Până și vara ți-e frig. 63 pp (Îc) ~ de Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei situații reiese din considerarea globală a numărului de repetări la un moment dat Poți repeta până de trei ori. 64 pp (Îc) ~ pe Exprimă faptul că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei stări reiese din tangența cu limita de declanșare a consecinței Iți iert multe, dar nici până pe acolo încât să minți. 65 pp (Îc) ~ la Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, a unei situații reiese din considerarea modului de actualizare în corelație cu posibilitatea absolută de atins la un moment dat Crește până la cer puterea sa. 66-67 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la urma urmelor (Exprimă atingerea limitei decisive, ce permite trecerea de la o stare la alta) în cele din urmă Vei accepta până la sfârșit. 68 pp (Îc) ~ la Exprimă atingerea sau intenția de a atinge limita de epuizare a modului de manifestare sau săvârșire a ceva A plătit până la ultimul ban. 69 pp (Îlpp) ~ la un punct Arată evaluarea valabilității criteriului pentru aprecierea a ceva Are dreptate până la un anumit punct. 70 pp (Îc) ~ la Evaluează atingerea limitei infime în însușirea unor cunoștințe A învățat carte până la glezne. 71 pp (Îlav) De la mână ~ la gură Într-un timp neobișnuit de scurt. 72 pp (Îcr de la) Exprimă unanimitatea unor elemente dispuse progresiv sau regresiv într-o ierarhie sau între limite antagonice Toți s-au bucurat de la mic până la mare. 73 pp (Îc) ~ la Evaluează, prin generalizare numerică, plafonul maxim până la care se poate aproxima mărimea unei cantități Au fost până la 50 de persoane. 74 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim în considerarea progresivă a elementelor de același fel Până la șase rude. 75 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim atins în dispunerea prin ordonare a elementelor de același fel A încercat să intre la facultate până la a patra oară. 76 pp (Îc) ~ de Evaluează, prin măsurare, gradația maximă, în sens pozitiv sau negativ, atinsă la un moment dat A accelerat până la 150 km pe oră. 77 pp (Îc) ~ în, ~ întru Evaluează valoarea maximă a intensității de manifestare a unui fapt, a unei situații, prin îndeplinirea lor integrală Sătul până în gât. 78 pp (Îcr din) Exprimă încadrarea totală a elementelor dispuse între limite antinomice, în săvârșirea sau suportarea a ceva I-a spus totul, din fir până în păr. 79 pp (Îlav) ~ într-atât(a), ~ în așa măsură, (înv) ~ cât(ă), ~ în atât(a) (Evaluează gradul ultim al cantității, în corelație cu o consecință reală sau posibilă) În cel mai înalt grad Se enervase până în așa măsură, că nu putea vorbi. 80 pp (Îc) ~ peste Evaluează maximumul intensității unei stări, situații prin depășirea unei limite de suportabilitate sau toleranță L-am suportat până peste orice limită. 81 c Evaluează intensificarea maximă în efectuarea a ceva, prin atigerea unei limite ce nu poate fi depășită Dansează până transpiră. 82 c Evaluează imposibilitatea înfăptuirii unui lucru, prin extinderea locală sau temporală infinită Proști vor fi până e lumea.

LITOTĂ (< fr. litote < gr. litotis, micime) Exprimarea unei idei prin negarea contrariului, procedeu ce duce la o atenuare. Ex. Nu-mi displace pentru îmi place ; Nu-i greu pentru e ușor etc. „Măriunca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urîtă.” (I. CREANGĂ, Amintiri din copilărie) Litota mai servește adesea și pentru a ascunde o modestie adevărată sau prefăcută. Ex. Nu sunt chiar așa de urît. (Corydon al lui Vergilius) în sensul că e frumos. Exagerînd micimea, ea apare uneori ca inversul hiperbolei. Între hiperbolă și litotă este o diferențiere cantitativă (hiperbola, mai mult, litota, mai puțin). Ex. Arde-n candelă-o lumină cît un sîmbure de mac, (M. EMINESCU, Călin) METAFORĂ (< fr. métaphore < gr. metaphora, deplasare) Figură de stil prin care se trece de la semnificația obișnuită a unui cuvînt (expresie), la o altă semnificație, pe care cuvîntul sau expresia nu o poate avea decît în virtutea unei comparații. Socotită ca un element al limbajului estetic, prin excelență, al celui poetic, metafora, considerată de teoreticieni ca un transfer brusc între doi termeni, implică o comparație nedezvoltată, numai sugerată, din care termenul comparat lipsește. Termenul impropriu s-a substituit termenului propriu, de unde rezultă că într-o expresie metaforică există un înțeles ușor de intuit și un înțeles mai greu de intuit, sugerat. Ex. Sus pe deal Tăcutul crai Al nopții reci, Umbrind poteci, Se-nalță-n zori. (ȘT.O. IOSIF, Doina) S-a ivit pe culme Toamna, Zîna melopeelor Spaima florilor și doamna Cucurbitaceelor. (G. TOPÎRCEANU, Rapsodii de toamnă) Asupra metaforei s-au oprit teoreticienii încă din antichitatea greco-latină (Aristotel, Retorica ; Cicero, De oratore, Quintilian, Instituim oratoria). Ea a stîrnit interes și în teoria literaturii contemporane, care studiază, din diverse puncte de vedere, originea, categoriile și funcțiile metaforei. După retorii antici, metafora e o comparație prescurtată (similitudo brevior) concepție menținută și azi. Ea este un procedeu al limbii literaturii, ce imprimă stilului mai multă culoare, vioiciune, procedeu folosit îndeosebi de romantici și de simboliști. Socotită ca elementul de bază al exprimării poetice, dacă nu poezia însăși, metafora este mai interesantă, mai sugestivă atunci cînd substituirea e nouă și originală. Exprimarea metaforică este succintă și provoacă un proces imaginativ, în care stă tocmai efectul artistic al metaforei. Ex. Vin la geamul meu închis, Ca din basme și din vis, Toată noaptea cît veghez, Pînă-n miez și după miez, Valuri, ploi, ninsori de fluturi Purtînd chivăre și scuturi. (T. ARGHEZI, Parada) sau: În grădina-n care scriu, Cerne aur argintiu, O tipsie ca de jar, Spînzurată-ntr-un arțar. (T. ARGHEZI, Creion) Metaforic, Eminescu, în poemul Epigonii, îl numește pe Cichindeal, gură de aur, pe Al. Sihleanu, liră de argint, pe Donici, cuib de înțelepciune, iar pe Anton Pann, finul Pepelei.

tocmai [At: CORESI, EV. 24 / V: (îvp) ~ma, tomna, (reg) togma, togm~, toim~, toma, tomnai, tucma, tuc~, tucna, tuma, tumna / E: vsl токма] 1 av în aceeași măsură Si: aidoma, asemenea, deopotrivă, întocmai, (înv) tocmași (1). 2-3 a, av (Care este) asemănător Si: egal, similar. 4 a (Înv) Care este neted Si: întins, plan. 5 av Exact (23). 6 av (Pfrn; îlav) ~ pe ~ Întocmai. 7 av (Înv; adesea însoțit de adverbul „și”) Până (și). 8 av (Reg; fam; îe) A fi ~ pe ~ (sau a fi ~) A fi chit. 9 av (Înv) Nici mai mult, nici mai puțin. 10 av Nu mai aproape decât... Si: departe, hăt, taman. 11 av Nu altceva sau altcineva Si: însuși. 12 av Îndeosebi. 13 av (Îcn) Chiar așa de... 14 av (Îrg) Foarte (1). 15 av (îvr; întărind un adverb negativ) Chiar (14). 16 av Chiar (atunci) Si: abia. 17 av (Reg; îlc) Nu ~ Cu atât mai puțin Si: darămite, necum.

zău interj. 1 (întărește o afirmație sau o negație) Pe legea mea, jur că... Zău, nu știu ce se poate întîmpla (C. NEGR.). ◊ (întărit prin „așa”, „că da”, „că nu”, „aceea” etc.) Am să-ți dăruiesc ceva să nu mă mai uiți... Zău așa! (DELAVR.). ◊ Expr. (pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău! sau nu zău! = a) (iron.) să fim serioși!; b) să fim drepți!; c) chiar așa este! 2 (cu sens atenuat) Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. Eu, zău, nu înțeleg de ce mai vii. 3 (mai ales în formule fixe ca „nu știu, zău”, „da zău” exprimă o nedumerire, o îndoială, o uimire) Mă mir; mă întreb (dacă...). Nu știu, zău, cum a sta și asta (CR.). ◊ Expr. Așa zău! sau zău așa! v. așa. 4 (însoțește și întărește o rugăminte, un îndemn) Te rog. Hai, zău, cu mine la oraș (VLAS.). • și zeu interj. /lat. deus.

MACHIAVELIC, -Ă adj. Abil și fără scrupule, viclean, perfid, de rea credință, (rar) machiavelistic. O serie lungă de fapte farisaice și machiavelice. BARIȚIU, P. A. II, 625, cf. ALECSANDRI, T. 1734. Era atît de neabătut din drumul cel drept. . ., încît nici putea înțelege acele machiavelice răstălmăciri. NEGRUZZI, S. I, 244. Diplomația cea machiavelică a unui mic principe român era cît p-aci să arunce într-un grozav labirint de complicațiuni trei din statele cele mai ponderoase. HASDEU, I. V. 50. Condusese cu machiavelică ferocitate condițiile împăcării cu Gică Elefterescu. PETRESCU, C. V. 333. Îi întregește vorba cu un iz machiavelic: – Chiar așa are și de gînd să facă. CAMIL PETRESCU, O. II, 324. Idei machiavelice și funeste. BOGZA, A. Î. 507. – Pronunțat: -chi-a-, – Pl. : machiavelici, -ce. – Din fr. machiavélique, it. machiavellico.

MAI¹ adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43^r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 ^v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62^r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144^r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162^v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17^v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5^v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186^v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89^v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15^r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 44¹/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44^v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53^r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 145¹/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2^v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI₂, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 ^v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV₂, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.

Eiusdem farinae (lat. „Din aceeași făină”, adică „din același aluat”) – Expresie întrebuințată aproape întotdeauna cu dispreț, spre a califica un șir de oameni, de idei, de lucrări etc. pe care nu vrei să le mai enumeri. De obicei, pentru ca cititorul sau ascultătorul să știe la ce te referi, dai mai întâi, la început, cîteva nume. De pildă: toți Cațavencii, Farfurizii, Brînzoveneștii și alții eiusdem farinae… Iată și o aplicare satirică făcută de Balzac: Ducesa din romanul Moș Goriot, povestind că fata unui fabricant de făinoase a fost prezentată la curte în aceeași zi cu fata unui cofetar, adăugă: „Regele a început să rîdă și a făcut în latinește o glumă bună în legătură cu făina. Oameni… dar cum a spus oare?… oameni… – Eiusdem farinae, zise Eugen. – Chiar așa, întări ducesa” (Balzac, Opere, vol. III, p. 286, E.S.P.L.A., 1957).

AIDOMA adv. 1 La fel, asemenea, întocmai, chiar așa: peste noapte născu și roaba un copil, ~ ca al împărătesei (ISP.) ¶ 2 Mold. Aievea: ai fi jurat că le-a văzut ~ (VLAH.) [👉 AVIDOMA].

CU prep. 1 Împreună, însoțit de : am plecat ~ dînsul ¶ 2 Servindu-se de: l-a lovit ~ bățul ¶ 3 Cu ajutorul, cu mijlocul: a ceti ~ ochelari; ~ voia dumitale ¶ 4 Arată o relațiune: e văr ~ mine ¶ 5 Arată materia, din: e făcut ~ nisip ¶ 6 Față de: a fost prea aspru ~ mine ¶ 7 Împotriva: s’a războit cu Turcii ¶ 8 Arată o opoziție: ~ toate că, deși; ~ toate acestea, chiar așa fiind, chiar dacă ținem seama de acestea ¶ 9 Arată o cantitate, o măsură, un număr: e ~ mult mai bătrîn decît mine; a vinde ~ toptanul; ~ atît mai bine; ~ cît ... ~ atît 👉 ATÎT ¶ 10 Arată un interval de timp: s’a schimbat ~ timpul; nu-l văd ~ anii; a sluji ~ luna ¶ 11 În același timp. odată cu: se culcă ~ găinile; s’a sculat ~ noaptea ’n cap [lat. cum].

CURAT I. adj. 1 p. CURA¹ ¶ 2 Fără murdărie, fără pete: apă ~ă; rufe ~e ¶ ¶ C. NECURAT, MURDAR ¶ 3 Ⓕ Nepătat, căruia nu i se poate imputa nimic: cu cuget ~ ¶ 4 Limpede, deslușit: ~ă socoteală ¶ 5 Firesc, normal: își dete cu părerea că aci nu putea să fie lucru ~ (ISP.); casa asta nu e ~ă, se petrec lucruri nefirești în casa asta, umblă stafii prin ea ¶ 6 Sincer: vorbă ~ă; adevărul ~ ¶ 7 Cinstit: mai bine sărac și ~ ¶ 8 Ⓟ: a scăpa cu fața ~ă, a scăpa teafăr, fără a păți ceva ¶ 9 📆 Lunea ~ă, Lunea după Duminica lăsatului de brînză. II. adv. 1 Nu alta, nu altfel, întocmai, adevărat: și-a fost o nuntă ~ ca ’n povești (VLAH.); credeai ~ că-i o moară stricată (GRIG.); ~ așa, chiar așa ¶ 2 Limpede, deslușit, lămurit: îi spuse ~ ce căuta (ISP.) ¶ 3 Sincer: spune-mi ~ ce ai pe suflet. III. sbst. 🚜 Faptul de a cura porumbul: odată, chemat la ~, s’a făcut bolnav (LUNG.).

cardi (-desc, -it), vb. – 1. A bate, a lovi. – 2. A fura, a șterpeli. Cuvînt argotic, cu siguranță de origine țig. Graur 133 îl explică prin țig. kar- „a pronunța”, contaminat cu a mardi; ceea ce presupune un sens „a vorbi” atestat de Graur și Juilland 160, dar contestat de Vasiliu, GS, VII, 108, și pe care, la rîndul nostru, nu îl cunoaștem. Chiar și așa, semantismul prezintă dificultăți. Mai probabil provine din țig. ker- „a da”, prin intermediul formei kărdem. – Der. cardeală, s. f. (bătaie); carditor, s. m. (informator). Cf. de asemenea, în susținerea etimonului kar-, Graur, BL, VI, 198 și V, 223.

pescar (pescari), s. m. – 1. Cel care pescuiește. – 2. Negustor de pește. – 3. Pescăruș (Larus). – Var. păscar. – Mr. piscar. Din pește, prin intermediul unei var. teoretice *pescu, ca pescos, pescui, cu suf. de agent -ar. În general se admite că e reprezentantul direct al lat. piscārius (Pușcariu 1299; Candrea-Dens., 1368; REW 6527), cf. port. peixeiro; dar chiar și așa, fonetismul arată o apropiere de pește. Influența sl. rybarĭ „pescar” (Tiktin) nu constituie o ipoteză utilă. – Der. pescărel (var. pescăraș), s. m. (pescăruș); pescăruș, s. m. (alcion, martin, Alcedo ispida; păsări acvatice, Cinclus aquaticus; Sterna, Hydrochelidon nigra); pescărească, s. f. (vînzătoare de pește, femeie care pescuiește); pescăresc, adj. (de pescar, al pescarului); pescărește, adv. (ca pescarii); pescărie, s. f. (pescuit; loc de pescuit; magazin de pește; Arg., curtare; Arg., codoșlîc, tăinuire); pescări, vb. (a face oficiul de pescar sau de vînzător de pește; Arg., a curta); pescărime, s. f. (banc de pește; mulțime de pescari), rar; pescărit, s. n. (pescuire; vînzare de pești). – Cf. pește.

trubadur (< fr. troubadour; în provensală: trobador < trobar „a găsi”), primii reprezentanți ai artei muzical-poetice care a înflorit în Europa occidentală în sec. 12-13. Caracteristicile de bază ale întregului curent sunt: afirmarea hotărâtă a individualității artistului (spre deosebire de anonimatul călugărului sau al creatorului de folc.); folosirea pentru prima oară în arta cultă a dialectului regional în locul lb. lat.: „găsirea” (inventarea) de melodii originale, independente de orice cantus firmus*, practicarea stilului monodic* (exista și un acomp. instr. al cărui rol însă nu îl cunoaștem, deoarece manuscrisele nu păstrează decât melodia vocală). În Franța, acești poeți-cântăreți se numeau, după dialectul uzitat, trubaduri în S (langue d’oc) și truveri* în N (langue d’oïl). Ei puteau fi artiști amatori, de origine nobilă, sau profesioniști – jongleuri* și menestreli* (de notat că o serie de t. și truveri au fost jongleuri ca situație socială). Sursele artei trubadurești nu sunt bine clarificate; certe sunt reminiscențele gregor. (v. gregoriană, muzică), sensibile mai ales în prima jumătate a sec. 12. Apoi invenția melodică se emancipează treptat (poate și sub influența artei pop.), frazele* se conturează, structurile capătă un anume echilibru (de tipul antecedent*-consecvent*) în ciuda decupajului asimetric, se impune treptat forma AAB (v. formă-bar). Dar cu toate aceste elemente de organizare formală, cântecul t. păstrează aspectul unei melopei* larg desfășurate, cu mers liber și capricios. Afinități „tematice” între diversele fraze (celule* comune – transpuse* sau variate*) există, fără a avea un caracter evident sistematic, părând mai curând rodul improvizației*. În ce privește ritmul (observația este valabilă și pentru truveri și minnesängeri), el nu se nota ca atare. Problema citirii duratelor* a părut soluționată prin teoria modurilor (III) ritmice, care astăzi este, la rândul ei, pusă sub semnul întrebării. Există mult mai vag în imaginea noastră despre muzica t. Dar chiar și așa, ea ne apare ca o artă de negrăită subtilitate și poezie – una din culmile spirituale ale ev. med.

AMFITRION, -OANĂ, amfitrioni, -oane, s. m. și f. Stăpînul unei case, al unei gospodării (în raport cu musafirii sau cu invitații săi); gazdă. Avea foarte curioase idei părintele amfitrioanei noastre. PAS, L. I 121. Stau acum strînși roată împrejurul noului amfitrion, care făcea onorurile casei. ANGHEL, PR. 46. N-ai să încerci așa ceva chiar asupra amfitrionului d-tale. HOGAȘ, DR. II 196. – Pronunțat: -tri-on.

baș² adv. (reg.) Chiar, tocmai. Așa-i fata de frumoasă, Frumoasă e baș ca noaptea (POP.). • /<srb. baš.

baș adv. – Chiar, tocmai, exact așa. – Var. abeș. Sb. baș. Necunoscut în afară de Banat și Olt.

ACUM adv. 1. (Și în forma acuma) În prezent, în momentul de față. Acum, într-un cătun, departe, De greul muncii oțelit, Vreun responsabil de partid Mai stăruie plecat pe carte. DEȘLIU, M. 20. Pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu... Ea este acum în smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Purtînd accentul în frază sau întărit prin «chiar», «iată» etc.) Cai năzdrăvani! Acum vi-i rîndul, Zburați ca vîntul! BENIUC, V. 14. Dacă e așa, hai, pornește chiar acum la împăratul Verde. CREANGĂ, P. 274. O! fluieraș, acum să-ți văd puterea. ALECSANDRI, T. I 465. Acum întîiași dată vedem ideea de unitate a se arăta. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ (În opoziție expresă cu trecutul sau cu viitorul) Ce-i în mînă nu-i minciună și e mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S.T 248. Ai fost floare trandafir, Dar acum ești borș cu știr. PANN, P. V. II 98. ◊ (Precizînd un circumstanțial de timp) De trei zile-acum pe mare... Noi pămîntul n-am zărit! ALECSANDRI, P. A. 83. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pînă acum = pînă în clipa de față. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă eu am să ridic! BENIUC, V. 15. De pînă acum = de pînă în momentul de față. Oamenii muncii își sporesc eforturile pentru consolidarea succeselor de pînă acum. ◊ De pe acum = chiar din acest moment; înainte de vreme. De pe acum se pregătește pentru examene. era ◊ (În forma acu) De pe acu căști; te pregătești de somn, măi frate, ha!... SADOVEANU, O. vi 258. De acum (înainte sau încolo) = de aci înainte. Soțioară dalbă... Singură vei sta de-acum, Că eu plec la drum. BENIUC, V. 155. Eu, măi băieți, de acum nu mă mai desprind de voi. CAMILAR, TEM. 53. ◊ (Corelativ, introducînd propoziții care exprimă o succesiune de acțiuni alternative) Acum plînge, acum rîde. ◊ Expr. (În forma acu) Acu-i acu = a sosit momentul hotărîtor. Acu e acu, gîndi el, și se căzni să stea deștept toate nopțile pînă în zori. VISSARION, B. 12. Ei, Cătălin, acu-i acu Ca să-ți încerci norocul. EMINESCU, O. I 174. Să te văd, Balașo... acu-i acu... Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel. ALECSANDRI, T. I 343. ♦ În împrejurările actuale, în condițiile date. O eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți, Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți. EMINESCU, O. 1 149. ◊ (Cu funcțiune copulativă, servind în cazul schimbării de idei, la înșiruirea noilor idei) Hei-hei! dragul tatii... D-apoi calului meu de pe atunci cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele!... – Tată, atîta cer și eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai vreu să știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. Dar n-auzii vorba ta, Ci-auzii pe maică-ta... Blăstămîndu-mă pe mine De ce șed, mîndră, cu tine!... Acum, deacă-i treaba-așa, Spune-i, dragă, maică-ta Să-ngrădească ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. 2. (În vorbirea afectivă, adesea repetat, indicînd viitorul foarte apropiat) Acuși, îndată, imediat. Ies puțin în oraș, și-acum mă înapoiez. 3. (În legătură cu noțiuni de timp) Înainte cu... Acum șase zeci de ani trecuți, unde se pomeneau școlit. CREANGĂ, A. 19. – Variante: acu, acuma adv.

BAȘ² adv. (Ban.) Chiar, tocmai, taman. Așa-i fata de frumoasă, Frumoasă e baș ca noaptea. BIBICESCU, P. P. 304. Cînd te văd, bade, la lună, Inima nu mi-i baș bună. HODOȘ, P. P. 113. Frunză-n meri, frunză sub peri, Pe mine mă cer doi veri; Nu mă cer baș de demult. HODOȘ, P. P. 117.

VĂRĂRIE, vărării, s. f. Loc de unde se extrage piatră de var; locul și instalațiile pentru fabricarea varului; locul unde se depozitează sau se vinde varul. Mătușa Săftica... atîta ungea casa și-o văruia încît chiar moș Neculcea, așa necîrtitor cum era, tot bănuia, zicînd că-i trebuie vărărie la poartă. CONTEMPORANUL, V_I 97. A venit Vîrvăra Și-a luat pe Tudora Și-a dus-o la vărărie Și-a învățat-o cojocărie (Uliul și găina). GOROVEI, C. 376.

încă av [At: PRAV. MOLD. 67 / E: ml unquam] 1 În plus. 2 Pe lângă aceasta. 3 (Reg) Chiar. 4-5 (Îcn) Nici (așa). 6 (Precedă un comparativ) Și mai... 7 (Îlav) Ba ~ (sau și ~) Chiar mai mult decât atât. 8 (Îlav) ~ (odată) pe atât(a) Dublu. 9 (Îlav) Dar ~ (sau -mi-te) Cu atât mai mult. 10 (Îal; îcn) Cu atât mai puțin. 11 (îlav) ~ cum! Foarte mult. 12 (Îal) În mare măsură. 13 (Îrg) Și. 14 (Îrg) Mai. 15 (Reg) De asemenea. 16 Totuși. 17 Arată că acțiunea exprimată prin verb se repetă. 18 (Îlav) ~ odată sau (înv) deodată Din nou. 19 (Îal) A doua oară. 20 Arată că acțiunea exprimată prin verb se continuă. 21 Și acum. 22 Mereu. 23-24 Tot (mai). 25 (Îcn) Până acum sau atunci. 26 (Îlav) Până ~ nu... Înainte de a... 27 (Îlav) ~ nu... bine Până a nu... de tot. 28 Deja. 29 Măcar.

Natalia Prezent în onomastica romană, cognomenul Natalis este, la origine, un adjectiv format din tema principală (g)nat- a vb. nascor, nasci, natus sum (aparținînd radicalului indo-european gn „a produce”) și are rude mai îndepărtate pe → Eugen, Ghenadie sau cuvintele comune a naște, naștere, națiune, natură, gen, a genera, genitiv, geniu, germene, cumnat etc.); natalis „de naștere” era întrebuințat de romani – în sintagma dies natalis – pentru a denumi sărbătoarea nașterii Romei (dies natalis urbis „ziua de naștere a cetății”) a diferitelor temple dedicate zeilor sau chiar a împăraților (așa cum astăzi fiecare dintre noi își sărbătorește ziua nașterii, practică de o respectabilă vechime). Natalis sau Natale se specializează cu timpul mai ales pentru ceea ce noi numim Crăciun (și nume personal), sărbătoare creștină destul de veche, atestată încă din sec. 4 e.n. Preluînd cuvîntul comun și transformîndu-l în termen tehnic ecleziastic (folosit și astăzi în cîteva limbi romanice – de exemplu it. Nadal, Natali, port. Natal, fr. Nadal (dialectal) și Noël, în albaneză Kărșăndella(t) sau Kășndella(t), creștinii au preluat și numele personale Natalis, Natalia, puse inițial copiilor născuți de Crăciun, iar mai tîrziu și altora (numele devenise calendaristic, amintind cîteva persoane sanctificate de biserică și celebrate la alte date decît a sărbătorii). În sudul Franței este atestat în sec. 11. Prin intermediul grecilor, Natalia ajunge și la slavi (apare de ex. în pomelnicul din anul 1484, de la Horodiște). Apariția tîrzie în documentele românești a lui Natalia aproape de 1700 – și lipsa masc. Natalie – pot fi elemente care să indice o altă cale de pătrundere a numelui în onomastica noastră, decît prin intermediar slav. În perioada modernă, Natalia este probabil o influență occidentală. Derivatul Natalița este folosit și ca prenume independent, la fel și Natașa, specific rusesc, la origine hipoc. de la Natalia. ☐ Fr. Natalie, Nadal (hipoc. Nadin), Noël, germ. Natalie, Natalia, it. Natale, Natalia, Natalina, sp. Nadal, magh. Natália, Natașa, bg. Natalia, rus. Natalii, Natalia, Natașa. ☐ Natașa este numele eroinei principale a romanului Război și pace de L. Tolstoi.

BABIȚĂ² sf. mai des BABIȚE, BAGHIȚE pl. 🩺 1 Boală de care pătimesc copiii mici cărora nu le au crescut încă toți dinții; se manifestă prin umflarea pîntecelui, cu dureri de stomac și urdinare, din care cauză îngălbenesc și slăbesc foarte mult, așa că unii chiar mor, de nu sînt îngrijiți de grabă [blg. babici].

NĂDĂJDUI vb. IV. Intranz. 1. (Învechit; urmat de determinări introduse prin prep. „spre”, „pre”, „Ia”) A se îndrepta cu încredere (spre cineva sau ceva), a se adresa (cuiva) cu speranța de a obține ajutor, îndurare, adăpost etc., (învechit) a năzui (1); a tinde stăruitor (către ceva), a rîvni, a ținti, a năzui (3). Nu nedejdireți pre nedreptatea și în răpire nu iubireți bogătatea. psalt. hur. 51^r/25, cf. 14^v/13, 16^r/16. Doamne Dumnezeul mieu, spre tire nedejduescu. psalt. 8. Ochii tuturora spre tine nădăjduesc. Doamne (a. 1581). gcr i, 28/2; Bogații ceia ce nedejduiesc mai mult pre bogăție decât pre Dumnedzeu. varlaam, c. 221, cf. 222. Rușine vor plăti cei ce nădăjduiesc pre cetăți și pre bani. biblia (1688), 3652/54. Spre mine au nădejduit, și-l voiu izbăvi pre însu (a. 1689). gcr i, 286/24. Nădăjduind la răsplătirile ceale bogate. mineiul (1776), 129^rl/6. Mare nebunie iaste a lipi inima spre putrejune și a nădăjdui spre jăfuirea ceaia ce piare (a. 1785). gcr ii, 148/7. Celor ce nădăjduiesc spre tine. teodorescu, p. p. 388. ◊ Refl. Ferice e de toți cari se vor nedejdi prinsul. psalt. hur. 2^r/10. Toți nedejduiră-se spre tire. psalt. 7, cf. 108. Ce pururea să ne nădăjduim spre mila lu Dumnezeu. coresi, ev. 85. Și spre dînsul mă nădăjduiesc (a. 1689). gcr i, 286/8. Eu voi fi nădăjduindu-mă spre dînsul (a. 1698). id. ib. 317/11. Cei ce să nădăjduiesc spre tine. mineiul (1776), 210^rl/16. Nu vă nădăjduiți spre boieri. GORJAN, h. ii, 170/13. 2. (Învechit; urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. „în”) A-și pune nădejdea (1) în..., a se încrede în...; a se întemeia, a se bizui pe... Nimenea să nu nădăjduiască în puterea sa. ureche, l. 86, cf. 95. Au perdut Racoți sărita curînd, însă nădejduia cazacilor. m. costin, let. i, 333/17. Nu se teme prea mult de viitorime, dar nici nu nădăjdui cu prisos într-însa. marcovici, d, 7/18. Nu taberei, ci bisericei nădăjduiaște. arhiva r. i, 50/24. Mai nădăjduia în brațul lui, cît îl simțea tare, și-n cele trei sănețe ale zaporojenilor. sadoveanu, o. v, 533. ◊ Refl. Pentr-aceia de-acmu nu te nedejdui că veri audzi altî ceva de la mine. varlaam, c. 454. Te lauz și te nedejduiești cu farmecile. dosoftei, v. s. noiembrie 126^v/9. Mihai Vodă nu să nedejdui în oștile ce avea. n. costin, l. 581. Nopții nedejduindu-me și de nepriiateni nici cum în grijă purtînd. cantemir, ist. 155. Să nu nădăjduiască întru puterea sa. țichindeal, f. 5/4. Dacă semințele se vor fi cules bine..., poate gospodina să se nădăjduiască într-însele, că vor încolți. i. ionescu, c. 209/24. 3. A avea speranța sau convingerea că ceea ce dorești este realizabil, a se încrede că cele dorite se vor îndeplini; a spera, (învechit și regional) a se nădăi (1). Din fundul întunericului uitării la lumina pomenirii, precum nedejduim, o vom scoate. cantemir, hr. 110. Să nădăjduim și noi și să suferim cu vitejie. kotzebue, u. 27^v/19. Și nădăjduiesc în bunul rezultat a unui drit pe care noi toți încuviințăm. ar (1838), 3¹/32. Gîndind să-și facă mendrele, Precum nădejduia. negruzzi, s. ii, 39. Pe aripile morții celei mîntuitoare, Voi părăsi locașul unde-am nădejduit. alexandrescu, o. i, 88. Tu te închini și mai nădăjduiești, Fârîmă de ceva ce ești. arghezi, vers. 285. Oamenii s-au întors de pe front, așteptau, nădăjduiau, li s-a vorbit de pămînt. t. popovici, se. 212. Cine poate suferi mai mult, mai mult și nădăjduiește. zanne, p. viii, 434. ◊ Refl. (Învechit) Cine trăiește nădăjduindu-se, moare jinduindu-se. pann, p. v. iii, 73/4. ◊ refl. impers. Prin măsurile ce să vor înplin[i] și la acele ce au a să pune în lucrare este a să nădăjdui cum că va spori slobozenia obștească. ar (1839), 12²/16. Răzvan nu aștepta să vază isprava acestor tractații, de la care puțin se nădăjduia. bălcescu, m. v. 218. ◊ Tranz. Nădejduia să dobăndeascî slobodzie de supt măna altor limbi. varlaam, c. 407. Cu inimă curată Nedejdiuesc să ia plată. dosoftei, ps. 15/22. Împăratul tot nădăjduie că-i va veni răspunsul. neculce, l, 244. Nădăjduiesc că voi lua de la stăpîn plata deplin. antim, p. xxv. Vor dobîndi privilegiile ce nădăjduia. văcărescul, ist. 255. Un om căzut în mare aproape de acest ostrov au nădăjduit să afle într-însul liman (a. 1794). gcr ii, 151/27. Nădăjduiți că vă veți împotrivi. beldiman, n. p. ii, 196/2. Partizanii săi nădăjduiesc că a sa ființă va astîmpăra oarece nemulțumirea trupelor. ar (1832), 7¹/6, cf. 11¹/10. Pe iubitele sale lame nu nădăjduia să le mai vadă. drăghici, r. 114/11, cf. 140/6, 147/22, 166/27. Nădăjduiesc că vom intra în legături cu toate staturile Americei apusane. ar (1838), 4¹/7, cf. (1839), 3¹/8. Nu nădăjduiam, îi zice, de la tine nicidecum Să văz astă turburare. pann, e. ii, 61/2. Nădăjduiesc că ne vom înțelege amîndoi. negruzzi, s. i, 7. Nădăjduiesc însă că mi-i sluji de cavaler. alecsandri, t. i, 81. Și el are să-mi facă podul? – D-apoi așa nădăjduim... că chiar el. creangă, p. 83. Și eu nădăjduiesc să mă întorc. ispirescu, l. 9. Eu totuși nădăjduiesc să le am odată. f (1906), 15. Nădăjduiam să trecem muntele cu lumină și să scoborîm în Sabasa. hogaș, dr. i, 56. Cu rugămințile nădăjduim și noi să dobîndim mai multă milă. rebreanu, r. i, 144. Nădăjduiesc că ai noștri vor împinge linia inamică mult înapoi. camil petrescu, u. n. 402, cf. 359, vissarion, b. 20. Oamenii nădăjduiesc totdeauna c-au să se mai întîlnească. sadoveanu, o. xi, 330. O clipă mai nădăjduise s-o vadă cotind la stînga, spre livadă. contemp. 1953, nr. 349, 4/2. Nădăjduiesc că te mai pricepi la gătit. v. rom. octombrie 1954, 137. Nădăjduia uneori că va izbuti să-și smulgă soarta din făgașul „implacabilei evoluțiuni”. galan, b. ii, 87. Nu nădăjduia să aibă o veste mai bună decît rîndul trecut. tudoran, p. 14, cf. 35. – prez. ind.: nădăjduiesc. – Și: (învechit) nădejdui, nedejdi, nedejdiui, nedejdui vb. IV. – Nădejde + suf. -ui.

AȘA adv., adj. invar. I. Adv. (Modal) 1. În felul acesta; astfel. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pe nedrept sau convențional numit astfel; pretins, fals, aparent, impropriu. ◊ Expr. Așa o fi = e posibil; poate. Și așa = în orice caz; oricum, tot. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Ori așa, ori așa = ori într-un fel, ori într-altul. Așa..., așa = după cum..., astfel. Așa și așa = nu prea bine; potrivit. Azi așa, mâine așa = continuând mereu în acest fel. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici într-altul. ♦ (Concluziv) În concluzie. ◊ Loc. conj. Așa că = deci. ◊ Expr. Așa-zicând = pentru a spune astfel. 2. În același fel, în același mod. Așa să faci și tu. ◊ Expr. Și așa mai departe = etcetera. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact. Ai să faci așa? ◊ Expr. Așa e? sau nu-i așa? = am dreptate? (sau nu am?) Așa? sau cum așa? = adevărat să fie? Așa? sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa, da! = sunt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Pop. și fam.) Mai așa = a) desigur, firește; b) nu prea tare. Cam așa = după cum zici, ai (măcar în parte) dreptate. 4. Atât de... Te uiți așa de trist! 5. (Cu sensul reieșind din context) a) La întâmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa. b) După bunul plac, oricum. Am vrut să fac așa. c) Dintr-o dată, ca din senin; pe nesimțite, fără a-și da seama. I-a venit așa un gând II. Adj. invar. (Precedă substantivul) Asemenea, atare...; care este atât de mare, de mult, de frumos etc. Așa nuntă mai rar. ◊ Expr. Mai așa = nu prea bun (sau frumos, mult etc.). – Lat. eccum-sic.

TOCMAI adv. 1. chiar, exact, întocmai, (înv. și pop.) săvai, (pop.) oblu, taman, (înv. și reg.) așași. (~ așa s-a întâmplat.) 2. chiar, drept, exact, întocmai, precis, (pop.) oblu, taman, (înv. și reg.) prisne, (prin Olt.) tam, (înv., în Transilv.) acurat, (pop. fig.) curat. (Îl nimerește ~ în frunte.) 3. chiar, numai. (E ~ bună de mâncat.) 4. chiar, îndeosebi, (înv. și pop.) osebit. (~ asta-i place lui.) 5. chiar, încă. (~ de anul trecut trebuia să...) 6. chiar, (prin Ban. și Transilv.) baș. (Nu s-a întâmplat ~ de multă vreme.) 7. (pop.) hăt, taman, (prin Olt.) tomite. (~ în Banat.) 8. abia, doar, numai, (reg.) taman. (Răspunsul îi vine ~ în zori.) 9. prea. (Nici ~ tânără, nici ~ bătrână.)

cronichetă s. f. (lit.) Cronică neînsemnată ◊ „Piesa, așa cum deducem din chiar cronicheta respectivă, nu se bucură de prea multe calități.” Gaz. lit. 21 XII 61 p. 7 (din fr. chroniquette; Fl. Dimitrescu în LL 10/65 p. 243, Al. Graur în SMFC IV 86; DN3)

măestru a. 1. magic, înzestrat cu însușiri miraculoase și protetice, epitet ce se aplică în basme nu numai oamenilor (în special lui Făt-frumos), dar animalelor (pasăre, cal, șarpe) și chiar lucrurilor (măr măestru): așa pasărea măeastră poate lua diferite chipuri, e înzestrată, cu darul vorbirii și are un viers fermecător; 2. epitet dat zinelor: aci locuia o zină măeastră ISP.; 3. abil, ingenios: șă văd măeastra-ți mână lucrând odoare sfinte AL. [Lat. MAGISTRUM]. ║ m. fermecător, vrăjitor. V. măeastră.

AȘA adv., adj. invar. I. Adv. (Modal) 1. În felul acesta; astfel. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pe nedrept sau convențional numit astfel; pretins, fals, aparent, impropriu. ◊ Expr. Așa o fi = e posibil; poate. Și așa = în orice caz; oricum, tot. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Așa..., așa = după cum..., astfel. Așa și așa = nu prea bine; potrivit. Azi așa, mâine așa = continuând mereu în acest fel. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici într-altul ♦ (Concluziv) În concluzie. ◊ Loc. conj. Așa că = deci. ◊ Expr. Așa-zicând = pentru a spune astfel. 2. În același fel, în același mod. Așa să faci și tu. ◊ Expr. Și așa mai departe = etcetera. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact. Ai să faci așa? ◊ Expr. Așa e? sau nu-i așa? = am dreptate? (sau nu am?) Așa? sau cum așa? = adevărat să fie? Așa? sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa, da! = sunt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Pop. și fam.) Mai așa = a) desigur, firește; b) nu prea tare. Cam așa = după cum zici, ai (măcar în parte) dreptate. 4. Atât de... Te uiți așa de trist! 5. (Cu sensul reieșind din context) a) La întâmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa. b) După bunul plac; oricum. Am vrut să fac așa. c) Dintr-odată, ca din senin; pe nesimțite, fără a-și da seama. I-a venit așa un gând. II. Adj. invar. (Precedă substantivul) Asemenea, atare...; care este atât de mare, de mult, de frumos etc. Așa nuntă mai rar, ◊ Expr. Mai așa = nu prea bun (sau frumos, mult etc). – Lat. eccum-sic.

BOSCĂRIE, boscării, s. f. (Mai ales în Mold.) 1. Scamatorie. [Farsa] ar avea marele merit de a pune pe scenă toate boscăriile care se practică în politica partidelor [burgheze] de guvernămînt. COCEA, P. 20. Înjghebase cu fetele jocuri «de societate», pe care le vrîsta... cu cîte-o boscărie cu o batistă, cu un gologan. HOGAȘ, M. N. 48. 2. Înșelătorie, pungășie. Nu se poate crede în nebuniile tălmacilor; ei înșală lumea, ca să cîștige bani... Acestea sînt boscării. CONTEMPORANUL, II 325. De-ai umbla întreaga Lume... N-ai găsi chiar într-o mie Așa tîrg vestit să fie Pentru boscărie. ALECSANDRI, T. I 117.

CAZ, cazuri, s. n. I. 1. Împrejurare, circumstanță, situație. Sînt însă cazuri fatale, cînd un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel. NEGRUZZI, S. I 212. Caz de forță majoră = situație în care cineva nu poate proceda așa cum ar vrea, din cauza unor împrejurări mai puternice decît voința sa. Caz de conștiință = împrejurare în care sentimentul datoriei îl obligă pe cineva să procedeze altfel decît cum ar vrea. ◊ Loc. adv. În cazul acesta sau în acest caz sau în (ori într-un) asemenea caz = în asemenea împrejurări, astfel stînd lucrurile, astfel prezentîndu-se situația. În tot cazul sau în orice caz = în orice împrejurare, orice s-ar întîmpla, chiar dacă ar fi așa. În caz contrar = dacă împrejurările vor fi altele, dacă se va întîmpla altfel. De la caz la caz = după împrejurări. ◊ Loc. conj. În caz de... = în situația în care..., dacă s-ar ivi ceva neprevăzut. Afară de cazul = afară numai dacă... În cazul cînd... sau în caz că... = cînd s-ar întîmpla să..., dacă. ◊ Expr. A admite cazul că... = a presupune, a admite că... A face caz de ceva = a considera (prin exagerare) ceva ca un lucru foarte important, a acorda prea mare importanță; a comenta prea mult. A face caz de cineva = a scoate în evidență (în mod exagerat) calitățile, meritele cuiva, a prețui mult pe cineva. 2. Întîmplare (mai ales neprevăzută), eveniment, accident. Un caz grav. ▭ La un caz cumva de-ncurcătură, Nu văd nici uși deschise, nici ferestre. TOPÎRCEANU, B. 96. 3. (Urmat de diverse determinări) Îmbolnăvire, boală (care produce îngrijorare, care necesită îngrijiri medicale). Cazuri suspecte. Cazuri de pojar. II. Fiecare dintre formele prin care se exprima diferitele funcțiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui și numeralului. Subiectul stă în cazul nominativ.

CAZNĂ, cazne, s. f. 1. Tortură, supliciu. Arzînd între bîrne, vitele își încrîncenau picioarele, își răsuceau boturile în sus; unele gemeau ca-n cazna unei nemaipomenite munci. CAMILAR, N. II 120. Mai bine mă duc cît văd cu ochii, decît să rabd eu așa caznă și ocară... chiar la mine acasă. RETEGANUL, P. III 40. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie, spre a fi pus la cazne și apoi să-l piarză pre el. ISPIRESCU, M. V. 7. ♦ Fig. Ceea ce produce suferință, chin. Bun pentru acei ce aveau glas, [profesorul de muzică] era adevărată caznă pentru nenorociții fără glas. CONTEMPORANUL, V_I 198. 2. Asuprire, împilare, nedreptate. S-au așezat amîndoi, unchiul și nepotul, cu caznele pe sat. STANCU, D. 382. 3. Străduință, osteneală, trudă, încordare. Aici [în școala din trecut] începe munca, ori mai bine cazna intelectuală. GHEREA, ST. CR. II 339. ◊ Loc. adv. Cu mare caznă = cu greu, cu trudă, cu mare efort. Cu mare caznă moș Petrache s-a limpezit. POPA, V. 103.

CHIP, chipuri, s. n. I. 1. Față, obraz, figură. Vezi, noi nu sîntem boieri; ne-am învățat să izbim în cărbune, nu în chipul omului. DAVIDOGLU, M. 74. Chipul senin și zîmbitor al Margaretei îi umplea întreaga lume de gînduri. VLAHUȚĂ, O. A. 118. E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. ALECSANDRI, O. 210. ♦ Expresie a feței, fizionomie. Dumitrache semăna bunicului la chip și la inimă. STANCU, D. 7. Se puse la poartă cu chip umilit și smerit. ISPIRESCU, L. 308. Mă rog d-tale, nu te-ndura, fii cum te-arată chipul. ALECSANDRI, T. 382. 2. Înfățișarea sau aspectul unei persoane. Călătorul, după chip și port, e un negustor. CARAGIALE, O. I 369. Nici că se uita la dînsul, carele-i tot bătea capul, arătîndu-i-se ei sub deosebite chipuri. ISPIRESCU, U. 15. Un demon sufletul tău este, Cu chip de marmură frumos. EMINESCU, O. I 211. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreț, academic. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Fig. Cioplind cu dalta chipul nou al lumii, Celor răpuși chip nou le dăltuim. BANUȘ, B. 90. ◊ Loc. adv. În chip de... = cu înfățișare de..., asemenea cu..., în formă de..., ca... Ea ar fi venit în chip de pasăre, de a bătut acum la fereastră. CREANGĂ, P. 232. Briar... n-are-n lume decît un gros stejar... cioplit în chip de ghioagă. ALECSANDRI, P. A. 193. După chipul și asemănarea cuiva = întocmai ca cineva, exact, la fel cu cineva. Și-și ia un suflet de noră, întocmai după chipul și asemănarea celei de-ntîi. CREANGĂ, P. 7. ♦ Persoană, făptură, ființă. De la mesele vecine, alte chipuri se adunară în jurul lor și glumele începură din belșug. DUNĂREANU, CH. 46. Ce-ți pasă ție, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? EMINESCU, O. I 181. ♦ Imagine, arătare. Chipul morții pare că-n orice colț îl vezi. EMINESCU, O. I 96. De pe stîncă, chipuri negre se cobor. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Fig. Clopotele încetaseră și din păduri ieșeau chipurile înfiorătoare ale liniștii și ale nopții. DAN, U. 154. 3. Imagine a unei persoane sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. Faurul pămîntului se apucă și făcu chipul lui Greuceanu numai și numai din fier. ISPIRESCU, L. 220. Tot acolo am văzut și chipul de ceară a craiului de Ungaria, Mătieș Corvin. KOGĂLNICEANU, S. 12. ◊ Carte cu chipuri = carte cu ilustrații. 4. (Popular) Semn. Făcui chip Pisicuții cu frîul la dreapta, ca și cum aș fi avut de gînd să urc scara călare și să întru în casă cu Pisicuță, cu tot. HOGAȘ, M. N. 16. II. 1. (Urmat sau precedat de determinări adjectivale) Fel, mod. M-ai închis, aici, în lanțuri; am răbdat în chip păgîn. COȘBUC, P. I 120. S-a gîndit... cum să-i facă a-și petrece vremea în chipul cel mai plăcut. CARAGIALE, O. III 60. Exercițiile vînătorești au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepțional imaginațiunea omenească. ODOBESCU, S. III 47. Toate părțile lumii sînt lănțuite într-astfel de chip, că este peste putință de-a cunoaște una fără celelalte. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Loc. adv. (În sau cu) fel și chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitățile posibile. Fel și chip se schimbă vremea, acuși ninge, acuși plouă, acuși îi soare. MIRONESCU, S. A. 41. Fata rămîne acasă ca pe spini, bătîndu-și mintea cu fel și chipuri, ca omul în așteptare. SEVASTOS, N. 49. A doua noapte iarăși au venit pețitoriul și au început a stărui feli și chip, tot cu binele, ca să i-o deie numaidecît. SBIERA, P. 50. Fel și chip de... = tot felul de... Despre Tăun umblau, de mulți ani, fel și chip de vorbe. CAMILAR, TEM. 62. În (sau cu) chipul acesta sau în acest chip = în felul acesta, astfel. Ori de cîte ori mă jigniți în acest chip, mi se împuținează nouă zile din viață. SADOVEANU, N. F. 8. Îi despoia [pe boieri] de averi... lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. 2. Modalitate, posibilitate. Să-i facă vrun chip să-l ia pe lîngă dînsul. VLAHUȚĂ, O. A. 95. N-ai grijă, că oi găsi eu vrun chip să vin iară. ALECSANDRI, T. 207. Am simțit că începusem a face rău, de atunce am căutat tot chipul ca să ies din prăpastia în care picasem. KOGĂLNICEANU, S. 186. ◊ Loc. adv. Cu orice chip = cu orice preț, cu tot dinadinsul, oricum. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiță nedespărțită de nurori... de aceea și chitise una de mai înainte. CREANGĂ, P. 8. Am văzut-o că este pidosnică și vroiește cu orice chip să se adăpe numai de la un izvor. CREANGĂ, P. 116. În (sau cu) nici un chip = în nici un caz, nicidecum. Căzuse parcă într-o prăpastie întunecoasă, din care nu mai putea să iasă cu nici un chip. BART, E. 207. Cea mai mică nu voia cu nici un chip să se mărite. ISPIRESCU, L. 89. ◊ Expr. Nu e chip să... (sau de a... ) = nu se poate, e imposibil să... Nu-i chip oare, soră dragă, să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. N-a fost chip să ajungă, din cauza mlaștinilor în care se înfundau. BART, E. 278. Nu era chip să se apropie sărac de pragul palatului lui. VLAHUȚĂ, O. A. 214. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. Nu e chip cu cineva = nu poți s-o scoți la capăt cu cineva. Nu mai e chip cu el, moș Sandule! A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. BUJOR, S. 92. A nu avea (nici un) chip (să...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (să... ). Vezi și tu că n-avem nici un chip. VLAHUȚĂ, O. AL. II 178. Corciogarii nemaiavînd chip de trai numai din minciuni, s-or apuca de muncă. CREANGĂ, A. 150. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi. EMINESCU, O. I 155. (Mold.) A face toate chipurile (ca să... ) = a face tot ce e cu putință, tot posibilul (ca să...) Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile ca să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. D-nu polițmaistru mă încredințează că va face toate chipurile ca să-mi găsească odorul. ALECSANDRI, T. I 312. A afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace. Cît s-au gîndit ei încolo și-ncoace, tot n-au aflat chip și cale. SBIERA, P. 44. Aflase chip a se dezlega pe nesimțite dintr-un lanț ce nu era potrivit cu ușurătatea inimii sale. NEGRUZZI, S. I 24. 3. (Regional) încercare; mijloace. Pentru ce m-ai sili să jur că n-oi face nici un chip de a afla cine ești? ALECSANDRI, T. 311. ◊ Expr. A Căuta chip = a căuta toate mijloacele. Chip cătam cu viclenie Să te fac să-ntrebi. COȘBUC, P. I 51. 4. (Numai în loc. conj.) Cu chip să... = ca să..., pentru ca să..., avînd intenția să... Văzînd niște lișițe pe apă, zvîrrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vreuna. CREANGĂ, P. 46. Cu chip că...=sub pretext că..., sub aparența că... Cu chip că ești hazliu, îi spui o mulțime de... grosolănii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 68. Ies din casă cu chip că mă duc la scăldat. CREANGĂ, A. 48. III. (Popular și familiar, cu valoare de adverb, în formele chip, chipul și chipurile) 1. Vorba vine, cică, vorbă să fie. Ciungul a scos din haină și mîna cealaltă, care, chipurile, îi lipsea. PAS, Z. I 53. Aveam și eu, chipurile, un ibovnic în sat. VLAHUȚĂ, la TDRG. Dete parale acela, chip a-i plăti. PANN, P. V. I 63. 2. La drept vorbind, nu-i vorbă. Îi iertă împăratul de vreo osîndă, chipul; dară intră la mai mare grije. ISPIRESCU, L. 375. Ai vreun subiect anume, ori pot scrie despre ce mi-o da prin gînd? – Ba, chip, avem un subiect. CARAGIALE, O. II 339. 3. Ba chiar, mai bine zis, așa-zicînd. Dar nu-i poartă ciobănește, Ci mi-i poartă, chip, domnește: Cu caftane de pambriu, Cu cizme de irmiziu, Cu obiele de bumbac. TEODORESCU, P. P. 474. Și din fugă vă cosește, Și vă taie, chip, snopește. ALECSANDRI, P. P. 81.

PICA¹, pic, vb. I. Intranz. 1. A cădea (de la înălțime), a se deplasa (repede) spre pămînt; a se prăbuși. Paserea, drept mulțămită că o iertase cu viață, lăsă să-i pice din cioc pe oblîncul șelei voinicelului o piatră de zamfir mare și frumoasă. ODOBESCU, S. III 180. Meșterii gîndea Și ei își făcea Aripi zburătoare De șindrili ușoare. Apoi le-ntindea Și-n văzduh sărea, Dar pe loc cădea Și unde pica, Trupu-și despica. ALECSANDRI, P. P. 192. ◊ Expr. (Familiar) A-i pica cuiva mură în gură, se spune cînd cineva obține un bun, o favoare, un avantaj fără nici o osteneală. V. mură. Mihai știa că neamțul nu descărcase nici o pușcă, ca să apere aceste țări de neomeniile turcilor, și îi era ciudă cum să-i pice lui mură în gură o bucățică așa de bună din chiar senin. ISPIRESCU, M. V. 35. A pica cuiva nasul = a pierde mîndria, a se umili, v. nas. Nu i-a picat încă cașul de la gură = e încă copil nepriceput, fără experiență, v. caș. A pica cerul pe cineva = a) a se supăra rău; b) a rămîne stupefiat; c) a se simți rușinat (tare). ♦ (Despre brumă) A se lăsa, a se așterne. Iată storsul a trecut, Și badea încă n-o vint, Ba și bruma o picat, Badea-n cap nu m-o legat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. 2. (Despre lichide, mai ales despre ploaie) A cădea în picături. Ploaia peste case pică tot mai rar Și-n grămezi de neguri apele se strîng. TOPÎRCEANU, B. 78. Boabele de apă prelingîndu-se de pe streșini și picurînd în clipe ritmate... făceau un fel de cîntare. CARAGIALE, O. I 360. Sus la munte ninge, plouă, La Craiova pică rouă. ALECSANDRI, O. 128. ♦ Tranz. A face să cadă (pe cineva sau pe ceva) picături dintr-un lichid sau dintr-o materie topită; a picura. Peștișorii mărunți... înfipți în frigărui de lemn și fripți, după ce fuseseră picați cu unt proaspăt. MACEDONSKI, O. III 8. Să picați trei picături de sînge peste mortăciunea ce o plîngeți și va învia. ISPIRESCU, L. 345. ◊ Expr. (Întărind o propoziție negativă) Să-l pici (sau să-l fi picat) cu ceară (sau cu lumînarea) = să-i faci orice..., cu nici un preț... Grigoriță, care. nu mînca iute să-l fi picat cu ceară, gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului. HOGAȘ, DR. 252. Hei, bădiță Costachi, zic eu în gîndul meu, dacă mă iai așa, nu-mi scoți tu vorbulița din gură să mă pici și cu luminarea. VLAHUȚĂ, O. AL. I 181. Nu-și astîmpăra gura cătră mai-marii săi, măcar să-l fi picat cu luminarea, CREANGĂ, A. 134. 3. A se desprinde (din locul său), a cădea (și a se pierde). Mai stăi de mă alintă Cu mîna ta cea mică, Și spune-mi de ce-i toamnă Și frunza de ce pică. BACOVIA, O. 82. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului Ș-așa cîntă de cu jale, De pică frunza pe cale; Ș-așa cîntă de duios, De pică frunzele jos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Copilaș cu cal de foc! Oprește negrul pe loc, Că-i pică potcoavele Și-ți răpune zilele. ALECSANDRI, P. P. 107. ◊ Expr. (Familiar) Pică de coaptă v. copt. ♦ (Familiar, despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp), a fi numai zdrențe. Amîndoi fost-ați la carte, De nici unul n-avui parte. Avui parte d-un mișel Pică țundra de pe el; El mi-o dă să i-o cîrpesc Eu o iau și o izbesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. 4. A-și pierde poziția verticală, a se răsturna, a cădea întins (la pămînt). Vină, bădița, prin dos, Că-i portița de rogoz, Cum pui mîna pică jos. HODOȘ, P. P. 43. Măi bădiță, păr galbăn, De dorul tău mă leagăn Cum se leagănă iarba Cînd o taie cu coasa; Cum o taie pică jos Și cum pică-ngălbenește... Așa dorul mă topește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. ◊ Expr. A pica de somn = a fi foarte somnoros, a moțăi. Ilinca își frecă ochii cu dosul palmei: pica de somn. AGÎRBICEANU, S. P. 36. Aș vrea să fiu un biet bunic, Adus din spate și pitic, Să-mi mîngîi barba albă; Să stau la foc, de somn să pic, Visînd la vremea dalbă. IOSIF, PATR. 29. A pica de oboseală = a fi foarte obosit, sleit, extenuat. A pica la (sau în) genunchi (înaintea cuiva) = a se pleca (înaintea cuiva) în semn de supunere sau admirație sau pentru a cere iertare, ajutor etc. Niciodată nu voi pica la genunchi înaintea domnului Hufeland sau înaintea oricui. KOGĂLNICEANU, S. 123. ♦ (Neobișnuit, despre clădiri) A se dărîma, a se surpa, a se nărui. Eu sînt ca omul acela care, după ce a clădit un pala! măreț.. vede picînd într-un minut edificiul său. BOLINTINEANU, O. 337. ♦ Fig. A cădea în luptă, a muri. [Ștefan cel Mare] dădu poruncă să alegem și să îngropăm pe morții noștri. Puțini picară, dar mari suflete. DELAVRANCEA, A. 46. Leul se întărîtase nevoie-mare. Acum nu mai era chip să-l lase în pace. Trebuia să pice unul din doi. ISPIRESCU, U. 31. Și nu mă lăsa să mor! Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. 5. A sosi (pe neașteptate); a se ivi, a apărea. Pică tocmai cînd Florica aprindea lampa, abia puțin după ce se ostoise discuția, și se luară cu vorba despre alte treburi. REBREANU, R. I 280. Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic. CARAGIALE, O. II 124. ◊ Expr. A pica în (sau, învechit, la) mîna sau în palma, în mîinile cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. De mi-ți mai pica vrodată în mină, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311. Ah! talharul, cum m-a înșalat, zicea Tîndală. Dar las’, că-mi va pica el în palmă! ȘEZ. III 131. Eu la mînă ți-am picat, Tu de moarte m-ai scăpat. Cînd la mînă mi-i pica, Eu de moarte te-oi scăpa. ALECSANDRI, P. P. 209. 6. (Construit cu dativul; familiar) A dobîndi ceva întîmplător, a cîștiga ceva ocazional (de obicei în mod ilicit). Bică primește un leu și optzeci de bani pe săptămînă, leafă, și cu ce-i mai «pică» – vorba lui – ajunge la patru lei. PAS, Z. I 260. În port erau case, birouri de comerț, de unde știa el că-i pică în fiecare zi ceva. BART, E. 20. Poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa din cînd în cînd cîte unul și ceva mai grosuț. CREANGĂ, A. 3. ◊ Expr. Dacă nu curge, pică v. curge. 7. (Învechit) A cădea (în... ), a da în..., a fi cuprins de... Nu pot să-ți spun ce părere de rău am simțit cînd am văzut în răvașul dumitale că bietul spătariul Alecsandri au picat într-o boală atîta de urîtă! KOGĂLNICEANU, S. 67. Armata romînească era supusă unei discipline strașnice. Neagoe-vv. ne arată că ostașii cari picau în vini se pedepseau. BĂLCESCU, O. I 18. Legislatorii Parnasului... neînțelegînd că viața nouă se tălmăcește prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alții au picat în pedantismul cuvintelor. RUSSO, S. 49. 8. (În expr.) Frumoasă (sau, rar, frumușică) de pică = frumoasă de n-are pereche, neînchipuit de frumoasă, ruptă din soare, frumoasă coz. Trana – șireata! – frumușică de pica, cu gropițe la colțurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri ce-l înnebuneau. MACEDONSKI, O. III 6. Tatăl lui Meleagru avea o fată... frumoasă de pica și tînără și fragedă ca un boboc de trandafir. ISPIRESCU, U. 72. (La masculin) Are ochii negri ca mura, frumoși de pică. DELAVRANCEA, S. 9.

POTLOGĂRIE, potlogării, s. f. Pungășie, hoție, escrocherie. Nu e nici o potlogărie! Pot face dovada! C. PETRESCU, Î. II 83. N-ai găsi chiar într-o mie Așa tîrg vestit să fie Pentru boscărie... Și potlogărie! ALECSANDRI, T. I 117.

TOCMAI adv. 1. chiar, exact, întocmai, (înv. și pop.) săvai, (pop.) oblu, taman, (înv. și reg.) așași. (~ așa s-a întîmplat.) 2. chiar, drept, exact, întocmai, precis, (pop.) oblu, taman, (înv. și reg.) prisne, (prin Olt.) tam, (înv., în Transilv.) acurat, (pop. fig.) curat. (Îl nimerește ~ în frunte.) 3. chiar, numai. (E ~ bună de mîncat.) 4. chiar, îndeosebi, (înv. și pop.) osebit. (~ asta-i place lui.) 5. chiar, încă. (~ de anul trecut trebuia să...) 6. chiar, (prin Ban. și Transilv.) baș. (Nu s-a întîmplat ~ de multă vreme.) 7. (pop.) hăt, taman, (prin Olt.) tomite. (~ în Banat.) 8. abia, doar, numai, (reg.) taman. (Răspunsul îi vine ~ în zori.) 9. prea. (Nici ~ tînără, nici ~ bătrînă.)

PROLEPSĂ (< fr. prolepse < gr. prolepsis, anticipare) Procedeu stilistic, folosit îndeosebi în elocința juridică și care constă în exprimarea unei idei mai degrabă decît era de așteptat, fie pentru a o scoate mai mult în relief, fie pentru a respinge, prin anticipare, o obiecție posibilă. Ex. Domnilor, Știu bine că, nu pentru a asculta nevoioasa și nedibacea mea rostire, v-ați dat osteneala a vă aduna și a vă închide astă-seară așa de mulți, în sala cam întunecoasă și cam monotonă a Ateneului nostru. Nu merit eu atîta sacrificiu; nu merit eu așa onoare. De aceea chiar de la început, o voi da cui se cuvine. Ați venit aci, cum vine totdeauna românul – voioasa sau îngrijata grăbire – cînd se așteaptă a vedea răsărind, din umbrele trecutului, luciul vreunui mare fapt național; ați venit cum vine cînd el dă cu gîndul că are să audă și să reculeagă în mintea sa răsunetul chiar și slăbit, al vreunui puternic suspin al inimilor românești. (AL. ODOBESCU, Moții)

vomitiv, -ă adj., s.n. 1 adj. Care provoacă vomă; emetic. 2 s.n. Medicament care are proprietatea de a provoca vomă. ◊ Fig. Mi-a trimis o revistă... cu un articol iscălit de d. X... Așa vomitiv mai rar chiar în literatura dacoromână! (CAR.). • pl. -i, -e. /<fr. vomitif.

ZĂU interj. 1. jur! (~! că așa este.) 2. serios!, (franțuzism) parol! (- Chiar vrei să vin cu tine? – ~!)

cafea-filtru s. f. (alim.) Cafea preparată cu ajutorul filtrului ◊ „În Târgoviște s-a deschis o unitate tip «Express» destinată consumatorilor de cafea. Nu se poate însă servi cafea-filtru, așa cum ar fi normal, chiar dacă noua unitate este dotată și cu aparat modern destinat acestui scop. Aparatul în cauză este folosit drept [...] oală pentru încălzit apă și nicidecum pentru prepararea cafelei-filtru. Cu apa încălzită în aparat se prepară însă nes-cafe.” R.l. 5 IX 75 p. 5 (din fr. café-filtre; cf. engl. cafe-filtre; BD 1970)

ÎNVOIT, -Ă, învoiți, -te, adj. (Rar, despre semne, litere etc.) Convențional. Trimetea în fiecare săptămînă cu de-amănuntul știri despre tot ce se-ntîmpla acolo, scrise cu semne învoite, așa că să fi căzut chiar o scrisoare în mîna cuiva străin, nimica n-ar fi înțeles. CARAGIALE, O. III 88.

ZĂU interj. 1. jur! (~! că așa este.) 2. serios!, (franțuzism) parol! (- Chiar vrei să vin cu tine? – ~!)

autoimprecație, blestem pe care cineva și-l adresează singur pentru a garanta unui interlocutor justețea ori bunăcredința cu care a făcut o afirmație, ori a întreprins o acțiune. Alteori, în cazul unor acțiuni viitoare, este vorba de un auto-blestem-legământ (I): „Târgovețul I: Iartă-mă, jupân vatave... măria ta și stăpâne... Eu nu știu chiar nemicuța... de nu-i așa, să fiu câne!” (B. P. Hasdeu) A., ca și imprecația, este, astăzi, o figură desuetă.

AMBIGUITATE Posibilitate de a da două sau mai multe interpretări unei construcții sau unui component al ei, ca o consecință semantică a fenomenelor de omonimie* și polisemie*. 1. în funcție de tipul de omonimie prezent în construcție, ambiguitatea poate fi lexicală, morfologică, sintactică, pragmatică; dacă apare ca o consecință a polisemiei, ambiguitatea este lexicală, a) Propozițiile Și-a închis casa, A împrumutat o carte conțin ambiguități lexicale, ca urmare a prezenței omonimelor lexicale casă₁, „clădire de locuit”; casă₂, „seif” și, respectiv, împrumuta₁, „a da cu împrumut”, împrumuta₂, „a lua cu împrumut”. Propoziția El este un copil bun conține o ambiguitate lexicală, ca urmare a polisemiei adjectivului bun, pe care vecinătatea substantivului copil n-o rezolvă decât parțial, rămânând nespecificate distincțiile semantice dintre: bun₁ „calitate cu referire la generozitate”, bun₂ „calitate cu referire la cumințenie”, bun₃ „calitate cu referire la rezultate școlare”, b) Propoziția Am plecat la facultate conține o ambiguitate morfologică, dată fiind omonimia gramaticală a formei verbale am plecat, care poate fi interpretată ca „singular” sau ca „plural”, c) Construcțiile Îl văd pe Ion mergând pe stradă și Chemarea profesorului conțin ambiguități sintactice, pentru prima fiind posibile patru interpretări: „îl văd pe Ion că merge pe stradă”/ „îl văd pe Ion care merge pe stradă” / „îl văd pe Ion, când Ion merge pe stradă”/ „îl văd pe Ion, când eu merg pe stradă”, iar pentru a doua, două interpretări:, „profesorul este cel care cheamă”/ „profesorul este cel chemat”. • Aparține competenței* lingvistice capacitatea vorbitorilor nativi de „a simți” enunțurile ambigue și de a indica semnificațiile diferite. Gramatica generativ-transformațională*, ca model al competenței lingvistice, și-a propus captarea și explicarea fenomenului de omonimie sintactică și, implicit, de ambiguitate sintactică, atribuindu-1 istoriei transformaționale diferite (vezi TRANSFORMARE) a construcțiilor. Structurile omonime sunt construcții în exclusivitate de suprafață*, cărora le corespund structuri de bază* diferite, răspunzătoare de sensurile diferite ale organizării de suprafață, d) Ambiguitățile pragmatice sunt ambiguități de dincolo de sintaxă, relevante din perspectiva enunțării*, fiind explicabile prin intențiile de comunicare diferite încorporate în forma aceluiași enunț; dezambiguizarea* lor este posibilă numai prin raportare la situația* de comunicare. Enunțul Mâine intri la ministru, de ex., încorporează forțe ilocuționare* diferite: aserțiune, rugăminte, promisiune, avertizare, amenințare, ordin, pe care intonația* și accentul*, singure, nu le pot dezambiguiza decât parțial. 2. În stilistică, procedeu bazat pe echivocul* lexical/gramatical rezultat din posibilitatea de a interpreta semantic diferit un cuvânt sau o construcție, în funcție de context'; ambiguitatea are adesea funcție ironică (mai rar și de intensificare prin repetiție), apropiată de aceea a jocului de cuvinte (vezi CALAMBUR). Ambiguitatea stilistică poate fi realizată prin: a) omonimie*: –Veux-tu toute ta vie offenser la grammaire? / –Qui parle d’offenser grand-mere ni grand-pere? (Moliere) – ironia textului provine din faptul că personajul necultivat confundă termenul savant (grammaire „gramatică”) cu un cuvânt cunoscut, omonim (grand-mere „bunică”, la care se adaugă în serie semantică grand-pere „bunic”, pentru sporirea efectului comic); b) polisemie*: Și când se va întoarce pământul în pământ / Au cine o să știe de unde-s, cine sunt? / Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă e tină / Și praf e universul întreg – fără de vină / Ai căzut, geniu mândru (Eminescu). În ambele exemple, sensurile „țărână” și „trup” sunt grupate în același context, cu funcție de accentuare prin repetiție și nuanțare prin semnificația diversă; forma unui astfel de enunț se apropie adesea de aforism; c) încadrare sintactică în context: Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici (Caragiale). • În apariția ambiguității, semnificația cuvântului se poate altera prin intervenția tropilor*: astfel, metonimia* este considerată de unii autori (Fontanier, H. Lausberg) trop prin intermediul căruia se obține ambiguitatea contextuală; în exemplul Capul i s-abate sub tăiosul fier (Bolintineanu). metonimia rezultă din ambiguizarea deliberată, care face posibilă trecerea de la sensul denotativ (vezi DENOTAȚIE) „minereu, metal folosit pentru fabricarea armelor albe” la cel contextual, conotativ (vezi CONOTAȚIE) „sabie”. Antanaclaza* este și ea o figură* definită prin ambiguitate. Numeroasele interferențe posibile cu alte figuri retorice (metonimie, antanaclază, calambur) ne determină să nu privim ambiguitatea ca pe o figură propriu-zisă, ci ca pe un procedeu stilistic emblematic și înglobant, care determină în context alcătuirea unei întregi serii figurative; unele dicționare de retorică (Gh. Dragomirescu) tratează chiar într-o clasă separată așa-numitele figuri ale ambiguității. G.P.D.(1); M.M.(2).

vîrtute s.f. 1 (înv.; pop.) Putere (fizică), tărie, vigoare. Virtutea scade, boala crește, se apropie clipa cea mai de pre urmă (MAI.). ◊ Loc.adj. În (sau întru, cu) vîrtute sau tare de (sau la, în) vîrtute = care este plin de vigoare, în deplinătatea puterii; voinic, puternic, sănătos. Femeile-s mai viclene, cugeta el apucînd hățurile; ele-s mai iscusite la vorbă; iar bărbații îs mai proști; însă mai tari de vîrtute (SADOV.). ◊ Expr. Om în vîrtute = om în putere. A fi tare de vîrtute, dar slab de minte = a fi puternic, dar prost. 2 (înv.) Forță morală; voință puternică; fermitate, hotărîre. I-a spus că se mută la Socodor și nu s-a mutat, pentru că n-avea în el destulă virtute să se mute (SLAV.). ◊ Loc.adv. (înv., pop.) Din (sau cu) toată virtutea = cu toată rîvna, cu toată strădania. Așa-i de ager încît chiar la o bătălie noi nu l-am putea birui, cu toată virtutea noastră (SADOV.). 3 (înv.) Bărbăție, curaj, vrednicie (în război). Faptele lăudate ce ostașii noștri au săvîrșit din îmboldirea și sub poruncile gloriosului nostru suveran, carele a știut să recunoască și să reînvie în inimile românești vîrtutea străbună (ODOB.). 4 Fig. (înv.) Proprietate, însușire, calitate. Spre a pricepe vîrtutea cuvîntărei acesteia, se cade întîie a ști că Petru Maior... învățase filozofia și teologia în cinci ani la Roma (PER.). 5 (înv.) Putere a cuiva. Unde sînt împărații cei puternici și viteji cei vestiți a împărăției aceștiia? Toți s-au stins, și virtutea lor au trecut, nimică altă dintru ale lor n-au rămas, fără numai deșertăciune (MICU). 6 (înv.; și vîrtutea cerului) Boltă cerească, firmament. Blagoslovit ești în vîrtutea ceriului (COR.). ◊ pl. -ți. /lat. virtus, -utis; cf. și fr. vertu, it. virtù.

URECHELNIȚĂ (pl. -țe) sf. 1 Linguriță de curățit cleiul din urechi (BUD.) (POL.) ¶ 2 🐙 Insectă cu corpul subțire și lungăreț, de coloare cafenie, care se termină la coadă cu doi craci mici în formă de foarfeci; trăește mai mult ascunsă prin crăpăturile zidurilor și sub scoarța pomilor, pe sub pietre și pe sub frunze; poporul crede că, chiar dacă nu-i faci nimic, și dacă nu iei bine seama, insecta intră omului în urechi, așa că asurzește și poate chiar să moară din aceasta; e numită și „urechiță” sau „urechiușă” (Forficula auricularia) (🖼 5182): dacă vei omorî o ~, vei avea bucurie, iar dacă vrei să-ți ierte Dumnezeu un păcat, atunci omoară 9 urechelnițe (MAR.) ¶ 3 🌿 Plantă cu frunzele grase terminate printr’un vîrf ascuțit, cu ramuri florifere; face flori trandafirii sau roșii, care formează un corimb la vîrful tulpinii; crește pe stîncile calcaroase de la munte și se cultivă uneori și pe acoperișurile caselor; e întrebuințată în medicină contra arsurilor, iar poporul o folosește ca leac pentru durerile de urechi; numită și „urechiușă”, „iarba-urechii”, „iarbă-de-ureche”, „iarbă-grasă”, „iarba-ciutei”, „iarba-tunului”, „varză-de-stîncă”, „verzișoară”, etc. (Sempervivum tectorum) (🖼 5183): ce mare și stufoasă a crescut urecheInița! (CAR.) ¶ 4 🌿 = URECHEA-IEPURELUI.

NOROCEL s. n. 1. (Popular) Diminutiv al lui noroc. cf. noroc (1). cf. ANON. car. Mi-au venit norocel pănă trăia dumne[e]i răposat[a] mama Zanfira ( a. 1770). IORGA , S. D. XII, 83. Are-n lume norocel Cine moare mititel. STANCU, D. 353. Doamne, norocelul meu L-au băut boii-n părău. ANT. LIT. POP. I, 53. ◊ (Concretizat) O răsărit așa un puișor de nuc chiar colo-n fundul grădinuții... Aista era norocelul fetii. I. CR. II, 173. 2. (Bot.; prin Munt.) Crucea-voinicului (Anemone angulosa). cf. PANȚU, PL. – pl.: (2) norocele. – Noroc + suf. -el.

AȘA² adv. 1. (Arată modul în care se îndeplinește o acțiune) În felul acesta, în modul acesta; astfel. Așa mi-a spus Ion să-ți scriu, Iubească-ți-l pămîntul! COȘBUC, P. II 60. Iar eu încălecai p-o șa și vă spusei dumneavoastră așa. ISPIRESCU, L. 7. Dacă așa au vrut cu mine părinții... apoi așa să rămîie! CREANGĂ, P. 86. Iar colo bătrînul dascăl... Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. Așa o fi = poate, e posibil. Și așa (cu accentul pe «și») = în orice caz, oricum, tot. Lasă-l să vie... să văd și eu cum sînt zmeii, că, și așa, pînă acuma n-am văzut nici unul. RETEGANUL, P. V 29. Nici așa = oricum ar fi, tot. Nu-i dau sfaturi, căci nici așa nu mă ascultă. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Lucrul se poate face și așa, și așa. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Să nu plecați pînă ce nu veți avea cuvînt de la mine – ori așa, ori așa. GALACTION, O. I 179. Hai dă răspuns... ori așa, ori așa. CREANGĂ, P. 331. Așa... așa... = după cum... astfel... Așa mi-a spus, așa am făcut. Așa și așa = a) (cu accentul pe primul element) potrivit, nu prea bine. A venit un tînăr îmbrăcat așa și așa; b) (cu accentul pe ultimul element) în felul în care s-a arătat. Tînăru... a făcut așa și așa, și numaidecît a plecat. ISPIRESCU, L. 166. Azi așa, mîine așa sau tot așa și iar așa = continuînd mereu în felul acesta, mereu la fel. Tot așa și iar așa, au rămas... casele... neînchiriate. CARAGIALE, O. II 157. Nu era paradie ori vreun alai sau serbare ca să nu fie și el acolo. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri. ISPIRESCU, L. 192. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici în altul. ◊ (Cu nuanță conclusivă, mai ales precedat de «și», se întrebuințează spre a relua firul povestirii sau spre a rezuma cele povestite) Tocmai în ziua aceea bucătarii curții se îmbătaseră... Și așa rugată fiind cu stăruință, se apucă și ea de găti niște bucate înfricoșate. ISPIRESCU, L. 23. Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da și de cumătru-său, lupul, păgubașă a rămas. CREANGĂ, P. 33. ◊ Loc. conj. Așa că... = deci... ◊ Expr. Așa zicînd = pentru a spune astfel, după cum se spune. Așa fiind = în împrejurările acestea. ♦ (Echivalent, ca înțeles, cu un pronume demonstrativ) Aceste, acele lucruri. Dac-am auzit așa, am zis și eu în gîndul meu că are întrucîtva dreptate maica dăsăgărița. CREANGĂ, P. 116. El așa dac-auzea Fug-acasă că-mi pleca, Pe ochi negri se spăla. TEODORESCU, P. P. 66. 2. (Întrebuințat mai ales cînd se explică o situație sau se citează ceva în continuare) După cum se va vedea îndată, după cum se va spune, în felul următor. Basmele încep așa: «Cic-odată, undeva...». CASSIAN, în POEZ. N. 106. Să-i spui Rareșoaii așa: «Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor». DELAVRANCEA, A. 98. Acum, ea, tristă, din cort ieșise... Iar glasu-i jalnic așa cînta: «Crai nou, strălucite! Plînsă m-ai găsit». ALECSANDRI, P. I 21. Drăguțu-său o vedea Și din grai așa-i grăia... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (Urmat de o propoziție secundară introdusă prin conj. «că», «să» sau «de») Așa veni împrejurarea, de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. (În asigurări, în mărturii, în rugăminți) a) Cum am arătat. Tată, iată, ia și acest lapte... unge-te și cu dînsul, așa te rog. ISPIRESCU, L. 158. b) După cum îți spun. Așa să trăiesc! zise Iancul rîzînd. NEGRUZZI, S. I 30. 3. (Ca afirmație, mai ales ca răspuns la o întrebare) Chiar precum se spune, întocmai; da. Așa este, Vidro fa? – Așa-i Stoiene, așa! La HEM. ◊ (Ca exclamație de încurajare, de obicei însoțit de «hop», «măi», mai ales ca refren în strigăturile de joc) Așa, copile, nu te lăsa!. ▭ Toți gura să mi-o asculte, Mîndrele să mi-o sărute! Hop așa, măi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. (în întrebări) Așa (e)? sau nu-i așa? = am dreptate sau nu am? Nu-i așa, jupîneșică? Mai zi, dacă ai ce! – Poate să fie ș-așa, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 119. Așa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriet. NEGRUZZI, S. I 50. (Arată surprindere, uimire) Așa? sau cum așa? (cu accentul pe «cum») = adevărat să fie? (Arată indignare, mînie) Așa?! sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa?! În loc să-ți dai osteneală ca să afli și gîndul oamenilor, tu nu știi nici măcar ceea ce vorbesc ei? CREANGĂ, P. 146. Așa, da! sau vezi, așa! = sînt de acord, mă învoiesc cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Cu o nuanță glumeață, de șiretenie) Mai așa (cu accentul pe «așa») = a) desigur, firește. Așa-i c-a venit rîndul meu? – Mai așa! CREANGĂ, P. 54; b) nu prea tare. Tu s-o joci, dar mai așa, Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. Cam așa = exact, după cum zici. Care va să zică, tu te-ai ținut după noi și știi tinde mergem noi noaptea. – Cam așa. ISPIRESCU, L. 239. Așa zău, se întrebuințează ca afirmație a unui lucru de necrezut, de mirare. Așa zău!... după ce m-o strîns vîrtos în chingi... apoi m-o scos la muștru. ALECSANDRI, T. 4. 4. (Stabilește identitatea; de obicei în corelație cu «precum», «după cum», «cum» și adesea precedat de «tot») În același fel, tot astfel, asemenea, la fel. Cînd aș ști că-mi vei fi de ajutor să sfîrșesc ce-am pus de gînd, mai-mai că aș face așa precum zici tu. ISPIRESCU, L. 16. Bate acum și tu găina să-ți aducă galbeni, c-așa am bătut eu cucoșul. CREANGĂ, P. 69. Și eu mai tot așa am pățit. CREANGĂ, P. 131. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. Cum vei semăna, așa vei culege. Cum înnozi, așa deznozi. ◊ (Stabilește o comparație) Oameni bătrîni, așa ca tine. CREANGĂ, P. 313. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind-ca-n vis, așa vii. EMINESCU, O. I 120. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește; Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ Expr. Și-așa mai departe = etcetera. 5. (Urmat de o propoziție consecutivă sau explicativă) Atît de tare (mult, mare, bine etc.), într-atîta. Un luceafăr se așază pe fruntea ei, și așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau asupra dinților. ISPIRESCU, L. 38. Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. CREANGĂ, P. 272. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv, al unui adverb sau al unei locuțiuni adverbiale, de care se leagă, de obicei, prin prep. «de») Te uiți așa de galeș la mine! ISPIRESCU, L. 15. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine. Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Avea un aer așa de dulce, așa de încîntător! NEGRUZZI, S. I 64. Niciodată mîndrul vultur... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. Dorul, mîndră, de la tine Peste multe dealuri vine. Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde; Ș-așa vine de cu jele, Pare c-am făcut tot rele... Ș-așa vine de cu greu, Pare c-am făcut tot rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ (Intercalat între articolul nehotărît și adjectiv) Toți... lăudau pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ISPIRESCU, L. 38. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. Ce răspuns să dai la un așa bun cuvînt? NEGRUZZI, S. I 70. ◊ (În legătură cu numerale nehotărîte) Ce v-ați adunat așa mulți? DUMITRIU, B. F. 13. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pretins. Așa-zisa știință din țările burgheze. ◊ Expr. Ia (sau iacă) așa sau uite-așa = a) (demonstrativ) Of, crăișorule! crede-mă că, să aibi tu puterea mea... lumea aceasta ai purta-o, uite-așa, pe degete. CREANGĂ, P. 190; b) (demonstrativ vag, folosit de vorbitor ca un fel de introducere la cele ce urmează) Privind cu nedomirire, ia așa, numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. ISPIRESCU, L. 34. Parcă ești nu știu cum... vorbești și tu, ia așa, în dodii cîte odată. CREANGĂ, P. 154; c) în felul acesta, cum spusei. Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă. CREANGĂ, P. 179; d) (exclamativ, indică încăpățînare, capriciu, arătînd că nu se mai admite nici o replică) Eu nu dau ostrovul pentru asemenea faptă. Iac-așa! GALAN, Z. R. 124; e) (popular, în strigături) Foaie verde, iac-așa! Dragu-mi-i de dumneata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Popular, urmînd după un adjectiv) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. Doi copii, o fată și-un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost, dar nici nu vor mai fi. RETEGANUL, P. II 33. 6. (Se întrebuințează adesea precedat de «numai», în locul unor adverbe sau locuțiuni adverbiale care nu-i vin în minte vorbitorului în momentul vorbirii; sensurile lui reies din context) a) Cu ușurință, ușor, repede, cu una cu două. Nu-l înjugi așa, cu buna. Pe vițel, și Rada-i slabă, Știu flăcăii! Și-și fac, seara, Pe-aici veșnic ceva treabă. COȘBUC, P. I 96. Făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri și învață de la dinții, ia, numai așa, auzind și văzînd, toate obiceiurile: cum să mînuiască sabia... cum să întinză arcul și să ochească. ISPIRESCU, L. 192. b) La întîmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa, ca să nu tacă. c) Oricum, după bunul plac. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. d) (Exprimă o restricție, o rezervă, sau redă o afirmație vagă) Nu-i vorbă, că noi tot ne facem feliul, așa, cîte odată CREANGĂ, A. 4. Și-apoi ce mi-i cere așa, ca hurta? CREANGĂ, P. 156. e) Dintr-o dată, ca din senin. Mie mi-a venit, așa, să te îndemn să tai merii ăia. ISPIRESCU, L. 64. f) Pe nesimțite, fără a-și da seama. Și dus așa de-un gînd, Strîngea cuțitu-n pumn, cătînd Cu-atîta drag la el. COȘBUC, P. I 231. g) Pe degeaba, fără pretenții de răsplată. Ci-s copilă tinerea... Și dau gură num-așa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405.

PREA² adv. 1. (Ca determinativ pe lîngă un verb; așezat, de obicei, la timpurile compuse între auxiliar și participiu, la verbele reflexive între pronume și verb, la formele negative între negație și verb) Mai mult decît e necesar, decît se cuvine; peste măsură, foarte mult. Are un trup de minune tăiat și chip frumos. Și el știe bine aceasta, ba încă prea o știe. VLAHUȚĂ, O. AL. 193. Mi se pare că ne-am prea întins cu vorba. CREANGĂ, P. 258. Prea v-ați arătat arama, sfîșiind această țară, Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară. EMINESCU, O. I 151. ◊ (Pe lîngă o formă verbală repetată) Cum se poate una ca asta? -Iaca se poate și se prea poate. ISPIRESCU, L. 110. M-am săturat și m-am prea săturat. CREANGĂ, P. 312. Te cunoști, mîndră, cunoști, Te cunoști, te prea cunoști. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ◊ Expr. Nu (sau nici) prea = nu chiar, nu tocmai, nu cam. Cei doi nu prea voiau să primească, dar după multă stăruință din partea celui al treilea, au primit. CREANGĂ, A. 144. Trebuie să ne grăbim mult ca să-i ajungem.? – Să ne grăbim și nu prea, pentru că-i putem ajunge. EMINESCU, N. 14. Nu-mi prea bat capul de aceasta, zise Toderică. NEGRUZZI, S. I 83. 2. (Ca determinativ pe lîngă un adjectiv, urs. adverb sau o locuțiune adverbială) Mai mult decît..., extrem de..., foarte. Puțină vreme încă ne desparte De iarna tristă, – prea curînd sosită! IOSIF, P. 46. Prea multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu. CREANGĂ, P. 223. La așa tîlcuri înalte. Omul să deie nu poate decît prea slabe cuvinte. CONACHI, P. 266. Tare, bade, ne iubim, Dar prea rar ne întîlnim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. ◊ Expr. A nu prea ști multe = a fi supărăcios, irascibil, a reacționa impulsiv; a nu ști de glumă, a-i sări repede țandăra. Ș-apoi las’ pe popa Niculai Oșlobanu, căci el nu prea știe multe. CREANGĂ, A. 78. A fi prea din cale-afară (sau prea de tot) = a fi din cale-afară de exagerat, excesiv. Bătrînele prea sînt de tot, – prea se ocolesc – prea se uită chiondorîș. DELAVRANCEA, H. T. 148. (Familiar) Mult prea... = (indicînd o și mai mare intensificare a însușirii determinate) o problemă mult prea importantă. Nu prea sau (folosit corelativ) nici prea = nu chiar, nu tocmai (atîta de..., sau așa de... ). Și-și taie vro cinci vărguțe, Nici prea lungi, nici prea scurtuțe. MARIAN, S. 53. Baba... umbla valvîrtej să-i găsească mireasă... după placul ei: nu prea tînără, naltă și uscățivă, însă robace și supusă. CREANGĂ, P. 4. Pare că nu-ți stă prea bine Cu doi drăguți lîngă tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. (Despărțit de adjectiv sau adverb printr-un verb) Are negre mustăcioare Și-i de-o palmă lat în frunte Și nu prea grăiește multe, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. Asta e prea-prea = asta întrece măsura. Nici... prea-prea = nici peste măsură de, nici extraordinar de... De n-am mătăsuri, am ce pot, Nici bun prea-prea, nici rău de tot. COȘBUC, P. I 128. ♦ (Repetat, cu valoare adjectivală) Tare, exagerat, care întrece măsura. Din pricina expresiilor cam prea-prea, te-ai supărat și ești ghimpos ca un arici. C. PETRESCU, A. R. 13. ◊ Expr. Ori prea-prea, ori foarte-foarte = ori una, ori alta. Atunci, iată ce zic eu... să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte. CARAGIALE, O. I 148. (Familiar) Nici prea-prea, nici foarte-foarte = așa și așa, nici bine, nici rău, potrivit, mediocru. Leonică în sufletul lui nu era nici bun nici rău, nici moale nici iute, nici deștept nici prost, Cu un cuvînt, o ființă nici prea-prea, nici foarte-foarte. CARAGIALE, O. II 8. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut) Millo s-a remarcat printr-o voce prea plăcută cîntînd o bucată. SADOVEANU, E. 68. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I 167.

TOROIPAN, toroipane, s. n. (Munt.) Băț noduros, mai gros la un capăt; măciucă, ciomag, bîtă. Așa cum surîdea sprijinit în baston... chiar că se cerea grabnic măturat de un toroipan fără cruțare. C. PETRESCU, A. R. 28. Își luă însă toroipanul pe care și-l cioplise el dintr-un lemn nodoros de măslin sălbatec. ISPIRESCU, U. 30. Un uriaș cu mînile întinse-n sus, ținînd în dreapta un toroipan ridicat. CARAGIALE, N. F. 33.

Cei șapte înțelepți – este denumirea sub care sînt cunoscuți în istorie șapte filozofi și oameni de stat ai Greciei antice (secolul al VI-lea î.e.n.): Bias din Priene, Chilon din Lacedemona (Sparta), Cleobul din Lindos, Periandru din Corint, Pittacus din Mitilene, Solon din Atena și Thales din Milet. De ce numărul înțelepților a fost statornicit la 7? Fiindcă 7 era o cifră „plăcută zeilor” și se bucura în antichitate de o deosebită trecere (vezi Numero deus impari gaudet). Istoricul Plutarh relatează însă că la grupul acestor înțelepți au fost adăugați și alții, ca: Anacharsis – scitul, Epimenide – cretanul etc., așa încît numărul lor ajunsese la 10 și chiar la 16. Tot Plutarh, în Ospățul celor șapte înțelepți, istorisește despre ei tot felul de anecdote și le atribuie cîte o cugetare, adoptată ca deviză a vieții. De pildă, maxima lui Solon era: În toate, să ai în vedere sfîrșitul; a lui Thales: Cunoaște-te pe tine însuți (vezi); a lui Bias: Port totul cu mine (vezi Omnia mecum porto); a lui Cleobul: Să as o măsură în toate ș.a.m.d. Cuvîntul lor era ascultat, sfaturile erau urmate. De aceea, la vremea lor și mult timp mai tîrziu, expresia „cei șapte înțelepți” însemna o culme a gîndirii, un superlativ al chibzuinței. IST.

*AMFITEATRU (pl. -tre) sn. 1 💒 Sală (de cursuri, de adunări) în care băncile sînt așezate la înălțimi gradate, fiecare din ele ceva mai sus decît cea dinainte, așa ca să poată vedea ori-cine, chiar și cei mai din urmă (🖼 98): la interesantele lecții de istoria țării ținute de Cogălniceanu, ~l era totdeauna plin (I.-GH.) ¶ 2 figurat: acest întreit șir de munți ce se întind în ~ pe orizon (NEGR.) ¶ 3 🏛 Clădire descoperită, la Romani, de formă rotundă sau ovală, cu locuri de jur împrejur așezate la înălțimi gradate și în care se dedeau sărbători populare, jocuri, lupte de gladiatori, etc. (🖼 99): Vespasian avea aici un ~ și mai multe palate (BOL.) [fr. < gr.].

BUNICEL, -ICĂ, bunicei, -ele, adj. 1. Bunișor (I 2). Așa că-i bunișor [vinul], De-ți trece chiar de dor?... – Ba zău, bun, bunicel, Să bei mereu din el. ALECSANDRI, T. 239. 2. Bunișor (3). Are strînsă o avere bunicică în bani și vinațuri bine îngrijite. CARAGIALE, O. I 283. Cum s-a văzut flăcăul cu casă și avere bunicică, nu mai sta locului... și mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140. Se puse pe cosit și munciră din zori de zi pînă la nămiezi și nu se lăsară pînă ce nu culcară la pămînt o tarla bunicică. POPESCU, B. II 48.

JALNIC, -Ă, jalnici, -e, adj. De jale, trist, dureros. Pe deasupra lor, în înălțimea văzduhului, a trecut un stol de cocoare, cu chemări jalnice, plutind subt soare. SADOVEANU, N. P.272. Glasu-i jalnic așa cînta. ALECSANDRI, P. I 21. Mi se părea chiar sunetul instrumentelor jalnic și trist. NEGRUZZI, S. I 292. ◊ (Adverbial) Jalnic cîntă clopotele. COȘBUC, P. I 263. Așa jalnic de ce cînți? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. ♦ Care provoacă milă, care e vrednic de compătimire, nenorocit; de plîns. Nu plîngeți pentru jalnica lor stare? CONACHI, P. 87.

ȘI² conj. I. (Cu funcțiune coordonatoare copulativă) Leagă două părți de același fel ale unei propoziții. Cum vine de la munte Blestemînd Și lăcrămînd, Toți ciulinii de pe vale Se pitesc prin văgăuni. TOPÎRCEANU, B. 54. Hora de fete și neveste tinere s-a încheiat. HOGAȘ, DR. II 185. Era voinic și tinerel. COȘBUC, P. I 281. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine, o, iscusite vînătorule! ODOBESCU, S. III 9. Parnasul și Olimpul cu fală se priviră. ALEXANDRESCU, M. 27. ◊ (Popular, urmat pleonastic de prep. «cu») Mamă-sa și cu nevastă-sa ședeau acasă. RETEGANUL, P. V. 73. Vine un urs și cu un lup. SBIERA, P. 11. Zmeu și cu zmeoaică, Leu și cu leoaică. TEODORESCU, P. P. 401. Iar ăl ungurean Și cu cel vrîncean, Mări, se vorbiră Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan. ALECSANDRI, P. P. 1. 2. (Împreună cu prep. «cu» exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ◊ (Rar, fără «cu») Două și două fac patru. HASDEU, R. V. 162. ♦ Ajută la formarea numeralelor de la douăzeci și unu pînă la nouăzeci și nouă. Se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier. ISPIRESCU, L. 1. Răzvane!... Nu mă sărăci de tot!... Taleri trei mii patru sute cincizeci și șapte. HASDEU, R. V. 70. ♦ Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legînd partea zecimală de întreg. Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Ora două și jumătate. ▭ Taleri trei mii... ș-un zlot. HASDEU, R. V. 110. Leagă două substantive între care există o corespondență, o potrivire, o echivalență etc. Binele și răul. Adevărul și minciuna. ▭ De trei ori potcovii calul, Urcînd la puicuța dealul; Potcoava și icosarul, Caiaua și gologanul. ȘEZ. I 141. 4. Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerații, ajută la scoaterea lui în evidență. Scoală-te, c-am găsit și secure, și frînghie, și sfredel. CREANGĂ, P. 134. Eu? îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul. EMINESCU, O. I 147. ♦ (În repetiții, folosit ca procedeu stilistic mai ales în povestiri) Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Dacă văzură și văzură că el nu răspunde... merseră la dînsul. id. ib. 247. Și merg ei și merg cale lungă să le-ajungă. CREANGĂ, P. 207. Vai de mine și de mine, Harap-Alb, zise sfînta Duminecă. id. ib. 222. ◊ Expr. Cîte și (mai) cîte v. cît⁵ (III). 5. Leagă două propoziții de același fel, indicînd o completare, un adaos, o precizare nouă. Și mi se strînge inima cum stau și ascult. COȘBUC, P. I 263. Tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. Încalecă și pornește cu bucurie. CREANGĂ, P. 185. N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă. EMINESCU, O. I 132. De-abia apucasem a adormi și un vis fantastic veni. NEGRUZZI, S. I 60. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atît... cît..., nu numai... ci și... Stăpîne... să te ții bine și în scări și de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. Are atunci în mînă și pînea și cuțitul. CREANGĂ, P. 248. Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste. EMINESCU, O. I 148. Pe o lege dată Și scaiul și trandafirul răsar și cresc totodată. CONACHI, P. 258. 7. În stilul epic și popular, mai ales în povestiri, se așază la începutul frazei pentru a indica continuitatea desfășurării faptelor. Și dac-a fost pețită des, E lucru tare cu-nțeles. COȘBUC, P. I 54. Și pe urmă a făcut aluzie aproape pe față la un alt amic. CARAGIALE, M. 258. Și fiul craiului, nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat înapoi la tatu-său. CREANGĂ, P. 186. Și întorcîndu-mi fața, eu spada ți-am întins. EMINESCU, O. I 91. Și de drag te-aș semăna, Și cu drag te-aș secera, Și te-aș face stog în prag, Și te-aș îmblăti cu drag, Și te-aș cerne prin sprîncene, Și te-aș frămînta-n inele, Și te-aș da inimei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 8. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior). Și cine este trădător, stimabile? CARAGIALE, O. I 160. Și cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine în bătaie de joc? CREANGĂ, P. 83. Și să-l mai ascund se poate, cînd arde și mă topește? CONACHI, P. 83. ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? Are să se supere. – Ei și? ♦ (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Da ce-a fost pe aici, copile? – Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasă... s-aude cineva bătînd la ușă.- Și? CREANGĂ, P. 27. 8. Precedat de adv. «ca» are funcțiune comparativă. a) (Stabilește o asemănare exactă, o egalitate) La fel ca, întocmai ca, tot așa ca. Știu eu o poiană în pădure, chiar aici pe aproape; să tragem acolo... sîntem ca și în casă la noi. CREANGĂ, P. 128. La vînătorie, ca și la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta precît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III 9. El se mira că o iubește ca și în ziua cînd culese cea întîi dulce sărutare. NEGRUZZI, S. I 21. b) (Stabilește o asemănare aproximativă) Aproape, aproximativ. De asta îți este? Las’ pe mine, că treaba este ca și sfîrșită. ISPIRESCU, L. 77. Aș! asta să moară! răspunse ea suspinînd. Adevărat că acum e ca și moartă. EMINESCU, N. 21. c) (În loc. conj.) Ca și cînd = parcă. Ca și cum v. cum² (2). II. (Cu funcțiune coordonatoare adversativă; popular) Ci, iar, dar, însă. Te-aș lăsa și-mi e cu jale, Te-aș iubi și nu-ndrăznesc. COȘBUC, P. I 76. Lipsești dinaintea mea, spînule! Doar n-am venit pentru tine, ș-am venit pentru Harap-Alb. CREANGĂ, P. 277. Ar striga... și nu se-ndură. EMINESCU, O. I 104. Voiam să plîng și nu puteam. NEGRUZZI, S. I 57. Fetelor, pupa-v-aș gura, Nu la toate și la una. ȘEZ. XIV 165. III. (Cu funcțiune coordonatoare conclusivă) Deci, prin urmare. Asta-i șagă și nu-mi pasă. SADOVEANU, O. II 103.

Eftimie Dacă numele pers. gr. Euthýmios, căruia îi corespunde rom. Eftímie, este o formație mai nouă și nu apare în izvoarele mai vechi, Eúthymos și fem. Euthymía erau folosite și în epoca clasică (persoane care purtau aceste nume apar la Strabon, Pausanias, în Lexiconul lui Suidas etc.; într-o perioadă foarte veche, așa cum aflăm de la Pindar, Euthymia era chiar personificată ca divinitate). Cunoscut și în limba română actuală prin neologismul eutimie „liniște sufletească” gr. euthymia este la origine un compus din eu- „bine” (obișnuite la greci, multe dintre antroponimele cu Eu- sînt cunoscute și la noi: Evantia, Evdochia, → Eugen, Eustațiu, Eustatie) și thýmos „fire, temperament, spirit”. Folosit frecvent în perioada creștină datorită semnificației sale și răspîndit apoi ca nume calendaristic la ortodocși (mai cunoscut este cultul unui Eftimie cel Mare), Euthýmios este preluat de slavi sub forma Evtymiji sau Evfimii, care se explică prin modificările produse în greacă încă din primele secole ale erei noastre (diftongul eu- devenise ev- sau ef-). Grupul -uth-, pronunțat -fth- (sunetul -th- are o pronunție asemănătoare cu cea din engleză) a devenit în limbile slave -ff- sau vt-, astfel explicîndu-se actualele forme din rusă, ucraineană (în pomelnicul din 1484, de la Horodiște este atestată Ievfimiia), bulgară, sîrbo-croată. De la popoarele slave vecine numele ajunge și la noi, documentele muntene menționîndu-l încă din 1478 (un egumen al mănăstirii Snagov, Evtimie). Marele număr de variante în care apare numele în documentele de după 1500 sau chiar în onomastica actuală se explică fie prin influențele străine (în primul rînd limbile slave vecine, apoi neogreaca), fie prin modificările suferite pe teren românesc. Iată doar o parte din aceste forme: Ethimie, Ithimie, Eftimie, Eftemia, Efta, Eftinca, Iftimie, Aftemie, Estimia, Teni, Tenie etc. (ca nume de familie: Eftimescu, Eftimiu, Eftenoiu etc.). Mult mai rare astăzi decît în secolele trecute, Eftimie și Eftimia apar și sub formele culte Eutimie, Eutimia. ☐ Magh. Eutimia, bg. Evtimii, Evtimia, ucr. Iefim, Iefimia etc.

MIGNÓN, -Ă adj., subst. invar. 1. Adj. (Franțuzism) Mic, delicat, gingaș. Cf. ALEXI, W. ◊ (Substantivat) O astfel de fostă mignonă era chiar mama fetei. . . ea continua să se îmbrace așa cum se îmbrăcase și se pieptănase cu treizeci de ani mai înainte. CAMIL PETRESCU, N. 49. 2. Subst. invar. Corp de literă de șapte puncte tipografice (2,63 mm); colonel. Mignon albe. Mignon negre. ROMANESCU, ZEȚ. 42. - Pronunțat: -nion. – Pl.: mignoni, -e. – Din fr. mignon.

NĂBĂDĂIOS, -OASĂ adj. (Adesea substantivat) 1. (Regional) (Persoană) bolnavă de epilepsie; (familiar) (ființă) isterică, nebună (I 4). Începu a tremura și a vorbi aiurea, ca un năbădăios. gorjan, h. i, 54/22, cf. iv, 222/8. Mi-l puse în mînă și zbură, parcă fu năbădăioasă. pr. dram. 280. Eu, ca năbădăioșii, Alergam s-ascult cu drag. pann, p. v. i, 19/19. începu să zbiere ca un năbădăios. filimon, o. i, 236. ◊ Fig. Vîntul era așa de năbădăios, că izbea... cu zăpadă, ba chiar cu nisip și cu pietricele în geamurile caselor. ap. tdrg. 2. (Persoană) iute la mînie, supărăcioasă, capricioasă. Dacă amîndoi sînt iarăși zănateci, năbădăioși, Se bat apoi ca nebunii și trăiesc tot minioși. pann, ș. ii, 38/18. Ai să vezi tu, năbădăiosule, acuși. vlahuță, n. 73, cf. id. d. 23. Maiorul, foarte țanțoș și năbădăios, căruia nu-i place să se treacă așa ușor peste el, întreabă, furios... camil petrescu, o. ii, 239, cf. gorovei, c. 107. ♦ Înfocat, aprig. Coconul Drăgan se făcu un patriot grozav, năbădăios, numai foc și inimă albastră pentru patrie. heliade, o. ii, 425. ♦ Care se ține de năzbîtii; nebunatic (2). Porunci unei zîne năbădăioase să turbure mințile bietului Ercule. ispirescu, u. 29. Cu baba nu vă puneți..., zise un flăcău mai năbădăios. contemporanul, V₁, 297. ♦ (Despre animale) Nărăvaș; sălbatic. Patru iepe, sirepe și năbădăioase. ispirescu, u. 48. Pe un cal năbădăios în spumă, trecu căpitanul. brăescu, a. 94. – pl.: năbădăioși, -oase. – Năbădaie + suf. -os.

APĂ A avea apă în vine = A fi insensibil, nepăsător: Tu crezi că eu am apă-n vine… că eu… că eu nu te iubesc? (MIHAI EMINESCU) A avea apă la cap (pop.) = A fi prost, idiot: Învață tare greu, parcă are apă la cap. A bate apa în piuă = A spune mereu aceleași lucruri, a vorbi mult și fără rost, plictisind pe cei din jur: Eu știu ce știu eu: degeaba mai bateți apa-n piuă să se-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată. (ION CREANGĂ) A băga (pe cineva) la apă = A face (cuiva) un mare neajuns, o mare neplăcere, a băga pe cineva în bucluc: Dacă mai procedezi așa, ne bagi pe toți la apă. Riscăm chiar să ajungem cu toții după gratii. A căra (sau a duce) apă cu ciurul (sau a căra apă la puț) = A face încercări zadarnice, a lucra fără spor, a face o muncă inutilă: Eram și eu pe acolo și dedeam o mână de ajutor la nuntă, căram apă cu ciurul. (P. ISPIRESCU) A cere pământ și apă = A cere supunere deplină din partea dușmanului (la vechii perși): Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă. (MIHAI EMINESCU) A da apă la șoareci = A plânge: Ei, da, asta ar mai lipsi, se înfuriase el, ia nu mai da aici apă la șoareci și ieși afară... (MARIN PREDA) Nu, nu te pârăsc! fiindcă mi-i milă de tine!... doar știi că-ți dă bătaie soră cu moartea!... gata, nu mai da apă la șoareci! nu vezi că nici nu știi să plângi ca lumea? (http://www.viata-libera.ro) A face apa unei lăuze = A duce o lăuză la preot ca să o sfințească: După naștere, femeia a mers la biserica din sat ca să-i facă apa. A face o apă (din toate) = A șterge toate deosebirile dintre…: A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frământase... în creierii lui Iosif al II-lea. (AL. ODOBESCU) A fi (numai) o apă (pfm.) = A fi foarte transpirat: După meci, fotbaliștii erau numai o apă. A fi (toți) o apă = A fi (toți) la fel: Sunt toți o apă și un pământ, chiar și după ce începi să consimți că ești și tu asemenea lor. (RADU ALDULESCU) Individual, jucătorii sunt toți o apă și un pământ. Este vorba de indolență și poate și lipsă de valoare. (www.gazetanoua.ro/) A fi (toți) o apă și un pământ (d. oameni) = A fi (toți) la fel, a fi egali: Îmi place egalitatea. Nu admit eu deosebiri și distincțiuni d-alea între făpturile lui Dumnezeu. Cer să fim toți o apă. (ION GHICA) A fierbe pe cineva fără apă = A chinui pe cineva fără milă: Cu o infinită plăcere, replică Dora, mulțumită că-și fierbe fără apă berbanții, începu să recite, spre uluirea celorlalți. (MARIUS ONICEANU) De mai bine de o oră mă fierbi fără apă și nu cred că mai rezist mult. A intra la apă = A ajunge într-o situație grea, neplăcută: Și de-l prindeam viu, la Stoicovici, ori nu la el, nu intra Stoicovici la apă? Intra. (D.R. POPESCU) A îmbăta pe cineva cu apă rece = A încânta pe cineva cu vorbe goale, cu făgăduieli deșarte, cu promisiuni mincinoase: În zadar, marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru în scurt timp a făcut de multe ori trista experiență a acestui fel de îmbătare gratuită. (I. L. CARAGIALE) A închega apele = A face să înghețe apele sau să stea pe loc: Mai umblară ei ce umblară și, la urma urmelor, aflară despre un vrăjitor meșter carele închega și apele. (P. ISPIRESCU) Vrăjitoarele au putere a închega apa, a lega ploile, a ghici soarta oamenilor trăgând în 41 bobi de porumb, a vindeca de feluri de boale prin descântece și prin apă ne-ncepută. (VAILE ALECSANDRI) A lăsa apa (unui animal) (pop.) = A sparge (sau a înțepa) o bubă, o umflătură ca să se scurgă lichidul din ea: Veterinarul a trebuit, până la urmă, să-i lase apa vițelului. A lăsa pe cineva (să se scalde) în apele sale = A lăsa pe cineva în voia lui: Orice mângâiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. (MIHAIL SADOVEANU) A nu avea (nici) după ce bea apă = A fi extrem de sărac: A fost odată un om și o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. (P. ISPIRESCU) Ce are neica de nu i-a primit pețitul? Au nu e voinic? Or e bețiv, stricător de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apă? (BARBU DELAVRANCEA) Un bețiv de frunte era și iepurele și sărac de n-avea după ce bea apă. (POP.) Am ajuns de râs între megiași. Nu mai avem casă, nu mai avem masă. N-avem după ce bea apa. (P. ISPIRESCU) A nu fi (sau a nu călători) în apele sale = A nu se simți bine, a fi abătut: Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. (VASILE ALECSANDRI) – Omule, nu ești în toate apele tale... Revino-ți! A nu fi cu toată apa sau în toate apele sale = A nu fi în toate mințile: Hadley o observa atent pe Pauline, o studia, nu o întreba nimic despre Ernest, dar vedea că Pauline nu era în apele ei. (AURORA LIICEANU) A pescui în apă tulbure = A profita în urma unei situații confuze: Este mentalitatea defetiștilor și a celor care pescuiesc în apă tulbure. Poporul și soldatul nostru sunt de altă părere. (http://www.historia.ro) A pluti în apele cuiva = A fi de aceeași părere cu cineva: Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. (AL. ODOBESCU) A scăpa căciula pe apă = A pierde ocazia: Credea că va reuși, dar și de data asta a scăpat căciula pe apă. A scoate apă (și) din piatră (seacă) = A realiza un lucru aproape imposibil, a reuși într-o acțiune foarte grea, a fi foarte ingenios: Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. (BARBU DELAVRANCEA) A scrie pe apă = A da uitării: Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă, /Să le scrii cum cere lumea, vro istorie pe apă? (MIHAI EMINESCU) A se duce pe apa sâmbetei = A se distruge, a se pierde, a dispărea: Noi amenințam domnia și țara cu turburare, pe când [î]i era omului mai greu, pentru că puțin ne pasă nouă daca merge și țară și domnie pe apa Sâmbetei, numai nouă să ne meargă bine. (MIHAI EMINESCU) Când să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sâmbetei. (EUSEBIU CAMILAR) Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sâmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! (ION PAS) A sorbi (pe cineva) într-o lingură (sau într-un pahar) de apă = A plăcea pe cineva foarte mult: […] fiindcă o vedea că era puțintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, și așa de subțirică de parcă era trasă prin inel. (P. ISPIRESCU) Așa îi era de dragă, încât îi venea să o soarbă într-o lingură de apă. A spăla (sau a da) (ceva) în mai multe ape = A spăla în mai multe rânduri de apă: Se spală orezul în mai multe ape, până când apa este curată. Se pune orezul într-o oală, adăugăm apa și se dă la foc. (www.oceanfish.ro/) A ști (sau a vedea) în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = A cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva: Să pleci de la Pandurii la Craiova, care nu știi în ce ape se scaldă, nu știu ce să spun. (http://sptfm.ro/) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) (pfm.) = A avea poftă de ceva, a dori ceva foarte mult:Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. (P. ISPIRESCU) […] iară când trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă și nu putu nici să se umbrească puțin de arșița soarelui. (IDEM) A-i lăsa gura apă = A dori mult ceva (mai ales o mâncare): Îi zâmbea mustața împăratului și îi lăsa gura apă, când se gândea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise până atunci... (P. ISPIRESCU) Argatul de la grădinărie ședea în colțul lui unde se așezase și privea, lăsându-i gura apă. (IDEM) A-i lua (sau a-i tăia) cuiva apa (de la moară) = A împiedica pe cineva în acțiunile sale, a-i cauza greutăți, creându-i condiții nefavorabile: M-am zbătut cât am putut, da-mi luase apa. (I. L. CARAGIALE) A-i veni cuiva apa la moară = A se schimba împrejurările în favoarea cuiva: Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. (ION CREANGĂ) Apă chioară = a) Apă curată. b) Băutură sau mâncare excesiv diluată: Ăsta nu-i borș, ci apă chioară. (fig.) Vorbe goale: Miron Iuga n-asculta discursul prefectului. El disprețuia mijloacele acestea de- a încurca pe săteni cu apă chioară bătută-n piuă. (LIVIU REBREANU) Apă de ploaie = Se spune despre ceva fără valoare, lipsit de conținut, de temei, de seriozitate:Ordinul dat de dumneavoastră e apă de ploaie. (CAMIL PETRESCU) Are apă la picioare (pop.) = Se spune despre cineva anume care alunecă și cade mereu: Greu mai urci, parcă ai avea apă la picioare. Minte de încheagă (sau îngheață) apele = Spune minciuni mari: Textul îmbobocește la recitire! Iată, personajul principal minte, minte de îngheață apele; (VERONICA d. NICULESCU) S-o fi întâlnit cu vipera aia care încheagă apele și-i scoate din minți și pe boșorogi... (GIB I. MIHĂESCU) Ce nu e limpede? E clar cine minte de îngheață apele. (http://www.revista22.ro) Sângele apă nu se face = Sentimentul înrudirii de sânge nu slăbește sau nu se pierde niciodată: Pe plaiul străinătății, trimișii din ambele Principate adevereau zicerea poporală: Sângele apă nu se face! Ei se legau împreună de la cea întâi vedere, ca niște frați buni ce s-ar întâlni după ani mulți de despărțire; (VASILE ALECSANDRI) Vezi că, măre, sângele apă nu se face, și rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. (P. ISPIRESCU) Te-a trecut apa sub limbă sau îți îngheață apa sub limbă (reg.) = E ger mare: E o vreme de-ți îngheață apa sub limbă. Toți se scaldă într-o apă = Toți sunt deopotrivă: Oricât ai încerca să mă convingi, cred că toți se scaldă într-o apă.

MOBILĂ s. f. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre obiectele (cu destinație practică precisă) câre servesc la amenajarea unei locuințe, a unei instituții etc. și care se sprijină, de obicei, cu partea inferioară pe podea. Și cînd să va isprăvi, Spun că-l vor împodobi Tot cu mobili englezești. MUMULEANU, C. 143/13. Moliile unei case. PLE;OIANU, A. 22/14. Melidor cumpărase mobile și alte lucruri. HELIADE, F. B. 14/2. Cîți părinți, cîte mume, cumpliți către copiii lor, nu îngrijesc de creșterea lor, numai ca să aibă ce să cheltuiască la haine frumoase și la mobile de lux ! MARCOVICI, D. 73/9. Ascunde-te acolo, în astă sară. După un mobil, după o tapiserie, unde vei voi. NEGRUZZI, S. III, 424. Te poftesc să-mi lași mobilele în pace. ALECSANDRI, T. I, 419. Casa e aceeași, însă mobile nouă și elegante, covoare pe jos. EMINESCU, N. 81. Vine și ne strică mobilele. CARAGIALE, O. III, 206. Închirierea mobililor destinate pentru mobilarea unei case întregi. HAMANGIU, C. C. 371. Ținînd pămătuful în mînă, umbla și, pe unde-i călca pasul, precum se iau dihăniile după vrăjitor, așa umblau și mobilele după dînsa. ANGHEL, PR. 5. Cumpărăm chiar o garnitură de mobile. C. PETRESCU, Î. II, 258. Un salon cu mobile decolorate. TEODOREANU, M. II, 39. Mobile curate umpleau toate colțurile. SADOVEANU, O. III, 269. Nu vedea bărbații, ca și cum s-ar fi plimbat printre ei ca printre mobile. DEMETRIUS, A. 308. Avem trei vaci, șase porci grași, mobile. T. POPOVICI, SE. 35. ♦ (La sg.; cu sens colectiv) Mobilier. Am cumpărat o mobilă foarte drăguță, din Sătmar, cam ca aceea din salonașul nostru. REBREANU, I. 307. Mobila veche cu un parfum de povești, arăta odaia unei femei. BACOVIA, O. 247. Mobila cazonă. . . se dezmințea greoaie sub bătaia razelor calde. SAHIA, N. 71. Mobila e grea, de stejar, veche și pare fără moarte. STANCU, U.R.S.S. 10. Involuntar cuprinse într-o privire odăile cu mobila înghesuită. V. ROM. aprilie 1957, 84. Îi spune tat'su fetii ce-i dă fetii de zestre din vite, pămînt. . ., mobilu casii. GEORGESCU-TISTU, B. 14. – Pl.: mobile și (învechit) mobili. – Și: (învechit și regional) mobil s. n. – Din fr. meuble, it. mobilia, germ. Möbel.

BALAUR, BĂLAUR sm. 1 🔱 Animal fantastic care, în închipuirea poporului, are forma unui șarpe uriaș întraripat, acoperit cu solzi aurii; are mai multe capete (3, 7 sau chiar 12 și o mulțime de limbi ascuțite; gura e așa de mare, încît monstrul sboară cu o falcă în cer și una în pămînt și poate înghiți dintr’odată voinici înarmați, sau cerbi cu coarne; locuește cu deosebire în apă, mai adesea în fundul unei fîntîni și nu lasă să ia apă dintr’însa, afară dacă i se dă cîte o fată ca s’o mănînce (🖼 309): și iată balaur mare de foc, avînd capete șapte și coarne zece, și preste capetele lui steme șapte; și coada lui trăgea a treia parte din stealele ceriului (BIBL.) ¶ 2 familiar Om crud ¶ 3 iron. Poreclă dată Țiganului (în deosebi lăutarului): auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori (ISP.) ¶ 4 Băn. ⛹ Zmeu cu care se joacă copiii ¶ 5 Olten. 💒 Grindă groasă pe care se pune podeala la poduri ¶ 6 Un fel de cerc de scînduri care încinge luntrea pe marginea gurii (DAM.) ¶ 7 💫 BALAURUL, constelațiune în emisfera boreală compusă din 64 de stele (🖼 310).

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.