LIVINGRUM s.n. (Anglicism) Cameră de zi (într-un apartament). [< engl. livingroom].

LIVING / LIVING-ROOM [-RUM] s. n. cameră de zi (într-un apartament). (< engl. living-room)

cameră de zi s. f. Living ◊ „Daniel, Toby și Simona se joacă în camera de zi a bunicilor.”; v. și cameră-dormitor (din cameră + de + zi)

cameră-dormitor s. f. Cameră de dormit ◊ „Schema sa cuprinde o cameră de zi și 4 camere-dormitor, desfășurate pe o suprafață de aproape 80 mp.” R.l. 24 IV 73 p. 1 (din cameră + dormitor)

living-room s. (în lb. colocv. prescurtat living; cuv. engl. americ.) Cameră de zi ◊ „În living-room contemplu pentru a treia oară imaginile acestui paradis.” Cont. 9 II 79 p. 4. ◊ „[Vând] două camere, living, 56 m.p., dependințe spațioase.” R.l. 14 X 81 p. 4 [pron. living-rum] (cf. it., fr. living-room; PR 1948; D. Am.; Th. Hristea în LR 6/77 p. 592; DN3)

*colectivitáte f., pl. ățĭ (d. colectiv; fr. collectivité). Calitatea de a fi colectiv. Adunare, societate: colectivitate socială. Epitet ironic partidului liberal (de cînd Eŭgeniŭ Stătescu a zis în cameră „noĭ sîntem o colectivitate”).

GREENE [gri:n], Graham (1904-1991), scriitor englez. Romane psihologice și de aventuri, cu implicații social-politice, investigând cazuri-limită de conștiință („Puterea și gloria”, „Americanul liniștit”, „Omul nostru din Havana”, „Sfârșitul aventurii”, „Comedianții”, „Un caz de mutilare”). Teatru („Camera de zi”).

rudaș, s.n. – 1. Covor pus pe rudă. 2. Rudă mai mică, în camera de zi (Iuga, 2011). – Din rudă + suf. -aș (MDA).

ÎNCĂPERE. Subst. Încăpere, sală, săliță (dim.), hipostil (arhit.), tabliniu (ant.); incintă, casă (reg.). Locuință, apartament, garsonieră, mansardă. Cameră, cămară (înv.), cuhnie (reg.), odaie (pop.), odăiță (dim.), sobă (reg.); chilie (fam.), chilioară (dim.), chiliuță; cameră de zi; sufragerie, sală de mîncare, prînzitor (înv. și reg.), tricliniu (ant.), refector (rar); cameră de oaspeți, salon, salonaș (dim.); dormitor, cameră de dormit, iatac, ietăcel (dim.); cameră de lucru, cabinet, birou. Bucătărie, bucătărioară (dim.), cuhnie (reg.), becerie (înv.), chicinetă. Debara; cămară, cămăruță (dim.), șpais (reg.), celar, celărel (pop., dim.), chiler (reg.). Anticameră, hol, foaier, antreu, antrețel (dim.), vestiar, vestibul, protiron (ant.), marchiză; coridor, coridoraș (dim.), culoar. Baie, băiță (dim.), cabină de baie. Toaletă, spălător, spălătorie; toaletă, closet, budă (fam.), veceu (fam.), umblătoare (pop.), privată (pop.), hazna, latrină, vespasiană (livr.), pisoar. Pivniță, beci, hrubă, subsol, bașcă (înv. și reg.). Clasă, sală de clasă; sală de seminar; laborator; atelier; amfiteatru, sală de curs, auditoriu, aulă; sală de festivități, sală de spectacole; sală de teatru; sală de expoziție, salon, galerie; sală de sport, sală de gimnastică, hală (de sport). Cancelarie, cancelariat, birou, oficiu, calem (înv.). Cantină, sală de mese. Club; sală de biliard; sală de dans; fumoar; parloar (livr.), vorbitor; vestiar, garderobă. V. așezămînt de cult, construcție, închisoare, local, locuință, magazie, școală.

livingrum sn [At: DN³ / Pl: ~uri / E: eg living-room] (Agm) Cameră de zi într-un apartament.

rudáș, rudași, s.m. 1. Covor pus pe rudă. 2. Rudă mai mică, în camera de zi. – Din rudă + suf. -aș (MDA).

living s.n. cameră de zi, <angl.> living-room. Pentru living a cumpărat o canapea și fotolii.

living-room [liviŋrum] s.n. (angl.) v. Cameră de zi. Living.

rotin sn [At: ANTIPA, P. 64 / A: nct / Pl: ? / E: nct] (Reg) Camera sau oborul propriu-zis de la cotețele de pescuit în iazuri și în bălți.

surdobarocameră s. f. Cameră rezistentă la presiuni mari, cu izolație fonică perfectă ◊ „Pe ecran apare un om nebărbierit de mult. Abia a ieșit din surdobarocameră. Este o lume a tăcerii absolute, asemenea celei ce-l așteaptă în Cosmos. Când a intrat în cameră, el nu știa câte zile o să stea în această liniște absolută, izolat complet de tot ce e viu.” T.N. 30/61 p. 30; v. și Cont. 29 IX 61 p. 5 //din surdo[cameră] + barocameră; Fl. Dimitrescu în LR 4/62 p. 393; DN3//

ROTIN, rotine, s. n. (Regional) Camera mare sau oborul propriu-zis de la cotețele de pescuit în iazuri și în bălți. Cotețele sînt de stuf... Ele constau din două camere: una mare, numită rotin (oborul de la alte cotețe), și alta numită cotețul prinzător, în care se prinde peștele. ANTIPA, P. 64.

VIAGER, -Ă, viageri, -e, adj. (Numai în expr.) Rentă (sau pensie) viageră = rentă (sau pensie) pe care o primește cineva toată viața, dar care nu poate fi transmisă urmașilor. Într-o zi mă întorceam de la Cameră și întîlnesc pe un venerabil bătrîn străin, căruia tocmai în ziua aceea i se votase o pensie viageră de o mie de lei... pe lună. GHICA, S. 269. Regulamentul organic a desființat acest privilegiu pentru viitor, conservînd acelor ce-l aveau la 1831 o rentă viageră în bani, pe care-i primeau de la vistierie. id. ib. XV.

PROPRIU, -IE, proprii, adj. 1. (Adesea în legătură cu adj. pos. «meu», «tău» sau «lui», «ei» etc.) Care aparține în mod exclusiv cuiva, care este numai al lui sau al fiecăruia în parte; personal. Fata se supăra mai rău, simțindu-se lovită cu propriile ei arme. REBREANU, R. 86. De-un ceas o privea cum se joacă, zglobie, veselă, amețită, ca de un vin tare, de propria ei tinereță și sănătate. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de celelalte lucruri sau ființe din aceeași categorie. Numele de persoane, de țări și de orașe sînt nume proprii. ▭ Amor propriu v. amor. Pe cont propriu v. cont. 2. (Construit cu dativul) Care constituie o particularitate a cuiva sau a ceva; caracteristic, specific. Șiretenia... este proprie tuturor ființelor viețuitoare. BOLINTINEANU, O. 299. 3. Care este bun pentru..., potrivit pentru...; indicat. Lemn propriu pentru construcții. 4. (Despre cuvinte sau termeni) Care redă exact ideea care trebuie exprimată. Manuscrisele marilor scriitori ne arată efortul depus de aceștia în elaborarea stilului în care și-au redactat operele, munca lor uriașă pentru a găsi termenul propriu care să expună cît mai precis și mai expresiv ideea. L. ROM. 1953, nr. 4, 55. ◊ Expr. Propriu-zis = la drept vorbind, de fapt, în realitate. În secolul al XIX-lea putem spune că s-a constituit, propriu-zis, limba romînă literară, în forma pe care o cunoaștem azi. L. ROM. 1953, nr. 4, 51. Propriu-zis nu locuia decît într-o cameră, care-i slujea și de birou și de dormitor. CAMIL PETRESCU, U. N. 25. ♦ (Despre sensul unui cuvînt, spre deosebire de figurat) De bază, prim.

IVORY [áivəri], James (n. 1928), regizor american de film. Tematica predilectă este cea a mezalianțelor și conveniențelor sociale, a confruntării dintre trecut și prezent. În filmele sale, lumea este contemplată de la distanță, cu respect, nostalgie și afecțiune, imaginea este fin cizelată, iar caracterele cu minuțiozitate („Proprietarul”, „Camera cu vedere”, „Howard’s end”, „Rămășițele zilei”, „Picasso, artist și demon”).

BUZNA adv. (Numai în expr.) A da (sau, rar, a intra) buzna = a năvăli (undeva) pe neașteptate, a se repezi să intre sau să iasă afară. Răsturnă un scaun și intră buzna în camera cealaltă. DUMITRIU, B. F. 72. Într-o zi [gîndăcelul] încercă o pornire lăuntrică: ieși de sui umbra răcoroasă și dădu buzna afară, în ploaia de lumină. GÎRLEANU, L. 22. Nici nu ne mai scuturăm ciubotele de omăt. Nerăbdători, dăm buzna-n casă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 87. Păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. – Variantă: busta (CREANGĂ, P. 13, CONTEMPORANUL, III 571, NEGRUZZI, S. II 243) adv.

LECȚIE, lecții, s. f. 1. Formă de bază a predării în învățămînt, prin care se transmite unui grup omogen ca pregătire un anumit volum de cunoștințe într-un timp determinat; oră școlară consacrată unui obiect de studiu. Organizarea muncii colectivelor de catedră, întărirea disciplinei și a răspunderii personale a propagandiștilor constituie condiții necesare în vederea asigurării unor lecții cu un înalt nivel politic și ideologic. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 124. Acele cadre didactice care nu desfășoară ele însele o activitate de creație științifică, care nu îmbogățesc cursurile pe care le predau cu rezultatele cercetărilor proprii, nu pot asigura lecții de calitate superioară. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 361, 5/1. Ar începe așa, ca la toate lecțiile: Astăzi vom învăța despre... SAHIA, N. 49. Într-o zi Eliza nu putu veni la lecție, era bolnavă. VLAHUȚĂ, O. A. 375. ◊ Expr. A da lecții = a pregăti elevi în particular; a medita. Eliad îmi da lecții de gramatică romînă și învățam pe dinafară traducerile din Meditațiunile lui Lamartine. GHICA, S. A. 113. E un om plin de științe, și l-am poftit să vie ca să-ți dea lecții de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 7. A lua lecții = a studia o disciplină cu ajutorul unui profesor în afara unei instituții de învățămînt. A ieși la lecție = a ieși în fața profesorului pentru a fi ascultat. A scoate la lecție = a chema pe un elev în fața clasei pentru a fi ascultat. 2. Materia și temele indicate de profesor elevilor să le pregătească acasă în vederea orei următoare. Cum trebuie să vie școlarul la școală? – Cu lecțiile învățate. DELAVRANCEA, H. T. 107. Își învăța lecțiile de cu seară, pentru că dimineața trebuia să meargă în piață. VLAHUȚĂ, N. 8. ◊ Expr. A-și face lecțiile = a-și pregăti temele pentru ziua următoare. Lecțiile mi le făceam în camera tatei la o măsuță. SADOVEANU, N. F. 24. A spune lecția = a expune în fața profesorului cunoștințele dintr-o anumită lecție. 3. (Uneori în legătură cu verbele «a da», «a primi», «a lua» etc.) Mustrare, dojană; p. ext. bătaie. Las’ c-am să-ți dau eu o lecție să n-o uiți așa de curînd. REBREANU, I. 72. Critica rareori este cumpănită în lecții sau în laudă, dreaptă în judecată și învățată. RUSSO, O. 88. 4. Învățătură folositoare trasă de cineva în urma unui eveniment, a unei întîmplări etc. [Spectacolul] a fost o lecție de adîncă umanitate. SAHIA, U.R.S.S. 181. – Variantă: lecțiune (pronunțat -ți-u-) s. f.

hotel sn [At: CADE / V: (rar) ot~ / Pl: ~uri, (rar) ~e / E: fr hôtel] 1 Clădire mare cu multe camere mobilate, care se închiriază de obicei cu ziua (călătorilor). 2 (Pex; rar) Clădire cu multe camere (care poate primi mulți oaspeți).

NEAȘTEPTAT, -Ă adj. Negativ al lui așteptat; care nu este așteptat, dorit; p. ext. care vine prin surprindere, la care nu te aștepti, neprevăzut, nebănuit (2), surprinzător; care este deasupra așteptărilor, negîndit (2), nesperat; nenădăjduit (2). Face pace neașteptată cu craiul Sapore. șincai, hr. i, 20/33. Toate era sfărmate și amestecate într-un haos neașteptat. ar (1838), 62²/38. Faime de acestea tendențioase pe noi românii ne dor, însă nu ne vin de loc neașteptate. barițiu, p. a. iii, 112. Mi-ați adus o veste atît de neașteptată, că, zău, nu știu cum să vă mulțumesc! alecsandri, t. i, 300. Stăpînul stărui ca să afle pricina acestei neașteptate hotărîri. odobescu, s. iii, 45. Lăuda pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ispirescu, l. 38. Poate că încă un motiv al neașteptatei măsuri sîngeroase venite de la un om așa de bun era tocmai întoarcerea lui Dimitrie. iorga, l. i, 318. Ceva neașteptat mă pironi pe loc. hogaș, dr. i, 37. Un pact care a doua zi răspundea într-o manevră neașteptată la Cameră. c. petrescu, c. v. 178. În fața acestei descoperiri neașteptate, rămășița de îndîrjire a lui Tudor Șoimaru pieri ca printr-un farmec. sadoveanu, o. v, 595. Intervențiile personale, unele ciudate și neașteptate. oprescu, i. a. iii, 18, cf. 35. Teamă mi-a fost de lacrima ta, fată, Și ea s-a ivit neașteptată. arghezi, vers. 303. Poetul ne surprinde prin adevărul neașteptat al notației sale. vianu, s. 30. Cînd tăcu, îl întrebă neînțelegătoare, cu o îndîrjire feminină neașteptată. camil petrescu, n. 144. Se vedea cît de colo că întîlnirea asta neașteptată nu-l bucura. galan, b. i, 289, cf. ii, 43, 178. Unde-i domnul lacomachi? întrebă vizitatorul neașteptat. tudoran, p. 15. Anghel își plecă fruntea încet, cuprins de o neașteptată oboseală. preda, d. 58. Bătrîna se gîndi cu o mulțumire neașteptată. t. popovici, se. 47, cf. 62. Poate era puțin speriat și cu siguranță mîniat de întîmplarea asta cu totul neașteptată. barbu, ș. n. 126. Prilejuiește astfel celor patru frați... o întîlnire neașteptată. contemp. 1962, nr. 796, 2/7. Sportul, desigur, ar putea oferi tot felul de scene tari, întorsături neașteptate. tribuna, 1962, nr. 267, 2/2. ◊ (Adverbial) Omul dinăuntru ridică neașteptat ochii spre fereastră și cercetă întunericul bănuitor. c. petrescu, s. 34. Sînt nenorociri care pot veni neașteptat, să curme cea mai calmă și durabilă fericire. id. î. ii, 271. (Legat de un adjectiv sau de un adverb prin prep. „de”, exprimă ideea de superlativ absolut) Neașteptat de bine. – pl.: neașteptați, -te. – pref. ne- + așteptat.

HOTEL, hoteluri, s. n. Clădire mare cu multe camere mobilate, care se închiriază de obicei cu ziua (călătorilor). [Pl. și: hotele. -Var.: otel s. n.] – Din fr. hôtel.

ciclu I. 1. Grup de piese muzicale, concepute ca o lucrare unitară, pe baza unei continuități de idei artistice. În general lucrarea ciclică este executată integral, păstrându-se succesiunea indicată de compozitor. În cazul unor c. mai ample sunt posibile și execuții fragmentare, alegându-se numai unele din piesele componente. În muzica vocală, există c. de lieduri* de obicei bazate pe textele unui singur poet (ex. Frumoasa morăriță și Călătorie de iarnă de Schubert, pe versuri de Müller, Dragoste de poet de Schumann, pe versuri de Heine, Șapte cântece pe versuri de Clément Marot de Enescu etc.) În muzica instr., c. sunt alcătuite fie din piese scurte de același gen (24 Preludii de Chopin), fie din piese cu caracter descriptiv (Ani de pelerinaj de Listz, Oglinzi de Ravel). 2. Termenul se folosește uneori și în legătură cu suita* și cu tipul sonatei* în trei sau patru părți. C. de sonată cuprinde un alllegro* (în formă de sonată), o parte lentă, facultativ un scherzo* sau menuet* și un final (rondo* sau din nou forma de sonată). Forma c. de sonată apare atât în lucrări scrise pentru unul sau două instr. (genul sonatei propriu-zise) cât și în lucrări pentru ansambluri de cameră [triouri (2), cvartete (2), cvintete (2) etc.] sau pentru formații orch. [simfonii*, concerte (2)]. II. 1. Totalitatea lucrărilor de un anumit gen, aparținând aceluiași compozitor (de ex. c. sonatelor, cvartetelor sau simf. de Beethoven). C. pot fi prezentate în concerte publice sau emisiuni radiofonice succesive, păstrându-se în general cronologia. 2. Succesiune de concerte consacrate operei unui compozitor („ciclul Bach”, „ciclul Beethoven”) sau urmărind dezvoltarea unui gen muzical („evoluția simf., concertului” etc.).

únde adv. (lat. ŭnde, de unde; it. pg. onde, pv. cat. on, vfr. ont, vsp. ond. Contras din de unde; it. sp. pg. donde, pv. don, fr. dont). În care loc: Rămîĭ acolo unde eștĭ. Rămîĭ unde eștĭ. De unde viĭ? Unde te ducĭ? Unde să mă duc (fam. un’te ducĭ? Un’să mă duc? Fiind-că: te temĭ să plecĭ unde vezĭ ceru a ploaĭe? Deodată, cînd (exclamativ): unde a’nceput să tune! O dacă, bine ar fi: unde am eŭ talentu tăŭ! De unde pînă unde?, cum se poate? ce fel? cum așa? de unde? de cînd?: Da de unde pînă unde, măĭ țopîrlane, eștĭ tu neam cu mine? De unde?, aș! nu!: Țĭ-a plătit? De unde? A fugit! – Ĭa-l de unde nu e, se zice cînd unu a dispărut: Mă duseĭ în camera luĭ. Cînd colo: ĭa-l de unde nu e! – În vest pop. și inde. V. înde.

HOTEL, hoteluri, s. n. Local mare cu multe camere mobilate, care se închiriază de obicei cu ziua (mai ales călătorilor). Hotelul este unul de mîna întîia: scări largi... Apartamente mari, cu gust mobilate. STANCU, U.R.S.S. 10. De șase ani trăia într-o cameră de hotel. C. PETRESCU, A. 379. – Variantă: otel (PAS, L. II 11, BUJOR, S. 143) s. n.

lua vb. I. A I (predomină ideea de apucare, de ridicare, de manipulare sau depunere, de agățare, de atașare) 1 tr. (compl. indică ființe, obiecte, lucruri etc.) a apuca, a înhăța, a înșfăca, a prinde, <pop. și fam.> a căpui, <pop.> a încăibăra, <reg.> a agâmba, a găbji, a găbui, a gâmba, a încăpui, <grec.; înv.> a proftaxi, <fig.; fam.> a căptuși, a umfla. Câinele ia osul care i-a fost aruncat. Înfuriat, l-a luat de guler și l-a dat afară. 2 tr. (compl. indică ființe, obiecte, lucruri etc.; urmat de determ. introduse prin prep. „de”) a apuca, a prinde, <înv. și reg.> a sprijini, <reg.> a agâmba, <înv.> a împrinde. Fetița a luat-o de mână pe mama sa când s-a împiedicat. 3 tr. (compl. indică mai ales obiecte) a așeza, a pune. Și-a luat un șal pe umeri. 4 tr. (compl. indică obiecte de îmbrăcăminte) a îmbrăca, a pune, <înv.> a revesti. Și-a luat cel mai bun costum pentru ceremonie. 5 tr. (compl. indică obiecte de încălțăminte) a încălța, a pune, a trage. Își ia cizmele și iese. 6 refl. (despre ființe; urmat de determ. introduse prin prep. „de”) a se agăța, a se apuca, a se atârna, a se prinde, a se ține, <pop.> a se anina, a se zgrepțăna, <reg.> a se tăgârța. Când a alunecat, s-a luat de ramurile copacului ca să nu cadă. tr. (compl. indică obiecte, ființe etc.) a ridica, a sălta, a sui, a urca. Bărbatul a luat un sac de ciment pe umeri. Tatăl își ia fetița pe genunchi. 8 tr. (compl. indică obiecte împrăștiate, răspândite, risipite) a aduna, a culege, a ridica, a strânge, <reg.> a tulduza. În fiecare zi ia hainele copiilor împrăștiate peste tot în cameră. 9 tr. (rar; compl. indică părți ale corpului) v. Înălța. Ridica. Sălta. 10 tr. (înv. și pop.; compl. indică recolte, roade etc.) v. Aduna. Culege. Recolta. Strânge. 11 tr. (fam.; compl. indică obiecte de îmbrăcăminte) v. Îmbrăca. Pune. Trage. 12 tr. (înv.; compl. indică pânzele unei ambarcațiuni) v. Înălța. Ridica. II (predomină ideea de înlăturare, de scoatere, de distanțare) 1 tr. (compl. indică obiecte de îmbrăcăminte sau de podoabă) a scoate. Își ia pălăria de pe cap când intră în casă. Își ia lanțul de la gât înainte de a se culca. 2 tr. (compl. indică obiecte sau părți ale lor care acoperă ceva) a îndepărta, a înlătura, a ridica, <reg.> a dezridica. Mireasa și-a luat vălul de pe față când a ajuns în fața altarului. Cortina este luată la începerea spectacolului. 3 tr. (compl. indică lichide aflate într-un spațiu închis sau circumscris, în recipiente) a extrage, a scoate, <înv.> a detrage. A luat vin din butoi. 4 tr. (compl. indică lucruri agățate, suspendate, legate etc.; adesea urmat de determ. introduse prin prep. „din”, „de la”, „de pe”) a desprinde, <rar> a dezgăța. Și-a luat lanțul cu chei de la curea. A luat tabloul din cui pentru a-i repara rama. 5 tr. (compl. indică lucruri înfipte, fixate în ceva; urmat de determ. introduse prin prep. „din”, „de pe”) a scoate, a smulge. A luat câțiva bulbi de crizantemă din pământ. 6 tr. a scoate. Ia-ți mâinile din buzunar! 7 tr. (mai ales în formă neg.; compl. indică privirea, ochii) <fig.> a desprinde, a dezlipi. Nu-și poate lua privirea de la tablou. 8 tr. (compl. indică obiecte, colete poștale, scrisori, acte etc.) a ridica, a scoate. S-a dus la poștă să ia un colet. 9 tr. (compl. indică sume de bani depozitate în conturi) a retrage, a scoate, <pop.> a trage. A luat din cont banii de care avea nevoie. 10 tr. (compl. indică timpul pe care îl are cineva la dispoziție sau care este alocat pentru realizarea unei acțiuni) <fig.> a acapara. Lucrul la noua carte îi ia tot timpul. 11 refl. (în opoz. cu „a răsări”; înv. și pop.; despre aștri) v. Apune. Asfinți. Coborî. Dispărea. Lăsa. Pieri. Pleca. 12 refl. (înv. și pop.; despre unități temporale, perioade de timp, anotimpuri etc.) v. Duce². Încheia. Sfârși. Termina. Trece. 13 tr. (înv. și pop.; compl. indică ființe; de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „din”) v. Alunga. Depărta. Goni. Izgoni. Îndepărta. Scoate. 14 tr. (pop.; compl. indică părți ale corpului ființelor, în special membre) v. Reteza. Tăia. 15 tr. (pop.) v. Bărbieri. Rade. 16 tr. (med., med. vet.; pop.; compl. indică ființe, corpul lor sau părți ale corpului lor) v. Paraliza. 17 tr. (tehn.; fam.; compl. indică legături, comunicații între două conducte sau circuite etc.) v. Debranșa. Întrerupe. Suprima. 18 tr. (mat.; înv.; compl. indică numere, mulțimi etc.) v. Scădea. III tr. (predomină ideea dobândirii prin bună înțelegere sau legal) 1 (compl. indică produse, materiale, obiecte de artă, valori imobiliare etc.) a achiziționa, a cumpăra, a dobândi, a obține, a procura, <înv. și pop.> a neguța, a târgui, <reg.> a închipui, a surzui, <înv.> a scumpăra, <grec.; înv.> a proftaxi. A luat un teren la un preț convenabil. 2 (compl. indică obiecte, acte, informații etc.) a obține, a procura. A luat de la notar toate actele necesare vânzării. A luat de la secretariat datele necesare înscrierii la concurs. 3 (compl. indică bunuri, drepturi etc.) a căpăta, a primi. Și-a luat casa care îi fusese naționalizată. Și-a luat răsplata pentru fapta sa. 4 (compl. indică diplome, titluri de studii, calificări etc.) a obține. Și-a luat diploma de bacalaureat. 5 (compl. indică titluri, premii, note, calificative etc.) a obține, a primi. A luat Premiul Nobel pentru pace. 6 (compl. indică cicluri de studii, ani de învățământ, examene etc.) a promova, a trece. A luat examenul de licență. 7 (compl. indică sume de bani) a încasa, a primi. După ce și-a luat salariul, și-a plătit datoriile. 8 (fin.; compl. indică taxe, impozite, comisioane, vamă etc.) a încasa, a percepe, a strânge, <pop. și fam.> a ridica, <înv.> a scoate. Primăria ia taxe de la persoanele fizice și juridice. Statul ia impozite pe proprietăți. 9 (compl. indică sume de bani sau bunuri necuvenite) a primi. A luat mită ca sâ-i rezolve problema. Chelnerul și-a luat bacșișul. 10 (jur.; compl. indică bunuri) a confisca, a sechestra, <înv.> a zeberi. Bunurile obținute ilicit i-au fost luate. 11 (compl. indică mai ales sume de bani) a se împrumuta, a se îndatora, <înv.> a se îndemâna. A luat de la un prieten o sumă de bani până la salariu. 12 (înv. și pop.; compl. indică chinuri, dureri, necazuri, neplăceri fizice sau morale etc.) v. Îndura. Pătimi. Păți. Răbda. Suferi. Suporta. Trăi. 13 (înv.; compl. indică scrisori, reviste etc.) v. Primi. IV tr. (predomină ideea obținerii cu forța sau prin viclenie) 1 (compl. indică obiecte, materiale etc.) a fura, a sustrage, <astăzi rar> a zeciui, <rar> a hoți, a înstrăina, <pop. și fam.> a cărăbăni, <pop.> a găbji, <fam.> a achiziționa, a ciordi, a dili, a dispărea, a ghibirdisi, a opera, a sfeterisi, a subtiliza, a șparli, a șterpeli, <fam.; glum.> a împrumuta, <înv. și reg.> a fulăi, <reg.> a bojogări, a ciorti, a ciușdi, a fâșni, a hărșni, a huiji, a linge, a pili¹, a poghirci, a pucului, a șpilui, a șuchea², a șuchiri, a șupi², <peior.> a dijmui, <fig.; fam.> a șterge, <arg.> a aporta, a apreta, a bali, a buli, a caramangi, a cardi, a căduli, a cânta, a coti, a gioli, a horșchi, a îmbrățișa, a juli, a mangli, a panghi, a pașii, a răcui, a șmenui, a șucări, a șuti, a trosni, a ușchi, a zuli. Au fost prinși când luau fier vechi. 2 (compl. indică obiecte, bani etc. care aparțin altcuiva) a fura, a-și însuși¹, a sustrage, <fam.> a ciordi, a palma, a șparli, a șterpeli, <fam.; glum.> a confisca, a împrumuta, <reg.> a cotârji, <fig.; fam.> a ciupi, a pișca, a volatiliza, <fig.; fam.; glum.> a sălta, <fig.; reg.> a ciupeli, <arg.> a aporta, a bali, a buli, a cardi, a extrage, a furgăsi, a furlua, a gioli, a hali, a panacota, a servi, a speria, a șuti, a tria, a umfla, a ușchi. I-a luat portofelul cu bani. I-a luat cârdul. 3 (milit.; compl. indică orașe, fortărețe, puncte strategice etc.) a cuceri, a ocupa, <înv.> a cuprinde, a dobândi, a prinde, a stăpâni. După un asediu de câteva săptămâni, au reușit să ia orașul. 4 (milit.; compl. indică teritorii, state etc.) a cuceri, a ocupa, a subjuga, a supune, <pop.> a pleca, <înv.> a hăpui, a pobedi, a prididi, a reduce. Traian a luat Dacia și a colonizat-o. 5 (milit.; compl. indică trupe inamice, puncte strategice, persoane care aparțin unor unități militare etc.) a captura, <înv.> a apuca, a cuprinde, a stăpâni. Trupele de gherilă au luat rafinăria orașului. 6 (compl. indică ființe) a răpi, <fig.; fam.> a șterge. Un necunoscut a luat copilul unui influent om de afaceri pentru a-l șantaja. 7 (compl. indică oameni) a aresta¹, <fig.> a ridica, <fig.; fam.> a sălta, a umfla. Mulți opozanți ai regimului erau luați noaptea. 8 (compl. indică ființe) a cuprinde, <fig.> a fura. Căzuse în apă și curentul l-a luat tărându-l la vale. 9 (sport) a deposeda. Jucătorului i-a fost luată mingea. 10 (compl. indică acte, documente etc.) a reține, <fam.> a ridica, <fig.; fam.> a sălta. Polițistul i-a luat permisul de conducere pentru că nu a oprit la culoarea roșie a semaforului. 11 (despre necazuri, griji etc.; compl. indică oameni) a copleși, a covârși, a cuprinde, a năpădi, a răzbi, <pop.> a prididi, <reg.> a poticăli, <înv.> a supune, <fig.> a apăsa, a doborî, a împovăra, a încărca, a încolți, a învălui, a nimici, a răpune, a umple, <fig.; livr.> a ecrasa, <fig.; pop.> a păli². Grija zilei de mâine o ia. V 1 tr. (compl. indică oameni) a angaja, a încadra, a numi, a primi, <înv. și pop.> a năimi, <pop. și fam.> a băga, <reg.> a pogodi, <înv.> a înnăimi. L-a luat ca economist în firmă. 2 tr., refl. recipr. (înv. și pop.) <înv. și pop.> a (se) prinde. S-au luat frați de cruce. 3 tr. (compl. indică oameni; adesea cu determ. „în gazdă”) a primi. A luat în gazdă două studente. 4 tr. (compl. indică lovituri) a primi, <fig.; fam.> a încasa. A luat o lovitură în plină figură. 5 tr. (sport; fam.; compl. indică goluri, coșuri etc.) v. Primi. 6 refl. recipr. (pop.; despre oameni) v. Căsători. Uni². VI 1 tr. (compl. indică mâncăruri, băuturi etc.) <impr.> a servi. A luat o felie de tort. 2 tr. (compl. indică droguri) a consuma¹. A ajuns să ia heroină. 3 tr. (med., med. vet.; compl. indică boli contagioase) a căpăta, a contracta, a face, <pop.> a prinde. A luat o viroză. 4 refl. (despre boli) a se răspândi, a se transmite. Unele boli se iau în anumite sezoane ale anului. 5 tr., refl. (compl. sau sub. indică vopsele, culori) a (se) șterge. Vopseaua de pe ușă s-a luat. Își ia oja de pe unghii cu acetonă. 6 tr. (compl. indică manifestări, atitudini ale oamenilor; cu determ. care indică aspectul, comportarea, felul de a fi al cuiva) a adopta, a alege. Nu știe ce atitudine să ia în această situație. 7 tr. (compl. indică obiceiuri, elemente de cultură materială, idei, imagini etc. sau, p. ext., nume, porecle etc.) a-și însuși¹, <fig.> a împrumuta. A luat de la ea deprinderea de a bea cafeaua cu lapte. Și-a luat un nou nume de scenă. 8 tr. (rar, compl. indică autori, pictori, muzicieni, idei, texte, opere de artă etc.) v. Copia. Plagia. 9 tr. (rar, compl. indică tutun, droguri sub formă de pulbere etc.) v. Priza¹. Trage. 10 tr. (pop.; despre recipiente) v. Cuprinde. 11 tr. (fam.; compl. indică alimente, medicamente etc.) v. Ingera. Ingurgita. Înghiți. VII (predomină ideea deplasării în spațiu, a începerii unei acțiuni) 1 intr. (constr. cu pron. pers. „o” cu val. neutră) a pleca, a porni, <înv.> a clăti, a purcede. Văzând pericolul, a luat-o la goană. 2 intr. (constr. cu pron. pers. „o” cu val. neutră; despre ființe; cu determ. locale introduse prin prep. „către”, „spre”) a apuca, a se îndrepta, a merge, a păși, a pleca, a porni, <rar> a se îndruma, a se orienta, <pop.> a purcede, a se purta, <înv. și reg.> a năzui, <reg.> a arădui, <fig.; pop.> a se întinde. O luăm pe drumul cel mai scurt către casă. 3 intr. (constr. cu pron. pers. „o” cu val. neutră; despre ființe, vehicule, cursuri de apă etc.) a coti, a merge, <rar> a oblica, <fam.> a face, <înv.> a șovăi¹. Fluviul o ia la stânga. 4 refl. (despre ființe; cu determ. introduse prin prep. „după”) a merge, a se ține, a veni. Multă lume se ia după cortegiu. Câinele se ia după stăpân. 5 tr. (despre vehicule; compl. indică ființe) a duce², a purta, a transporta. Taxiul i-a luat până la gară. 6 tr. (înv. și pop.; compl. indică activități, acțiuni etc.; compl. indică activități, acțiuni etc. urmat de un vb. la inf.) v. Începe. Porni. 7 tr. (pop.; compl. indică spații, distanțe) v. Măsura. Parcurge. Străbate. VIII 1 tr. (compl. indică oameni; cu determ. modale) a trata. Pe un copil trebuie să-l iei cu vorbe bune pentru a fi cooperant. 2 tr. (compl. indică ființe; adesea urmat de determ. introduse prin prep. „drept”) a asemăna, a asemui, a confunda, a semui, <rar> a confuziona. L-a salutat, luându-l drept altcineva. 3 tr. (compl. indică persoane) a alege, a prefera, a vrea. Ce profesor îți iei la matematică pentru pregătirea olimpiadei? 4 tr. (compl. indică temperatura corpului) a măsura. Având frisoane, își ia temperatura. 5 tr. (milit.; înv. și pop.; compl. indică unități sau subunități militare) v. Ataca. Izbi. Lovi. 6 tr. (înv. și pop.; compl. indică oameni; de obicei cu determ. care indică instrumentul, felul, obiectul agresiunii) v. Agresa. Agresiona. Ataca. 7 refl. (recipr.) (pop.; despre oameni; adesea cu determ. „la harță³”) v. Certa. Învrăjbi. Supăra. B (la imper., pers. 2 sg. ia!; cu val. de interj.; exprimă un îndemn; folosit mai ales când se oferă cuiva ceva) poftim!, ține!, <fam.> na! Ia! Și nu îmi mai cere! Ia! Sunt bani de buzunar!

NOTTARA 1. Constantin N. (1859-1935, n. București), actor român. Prof. la Conservatorul din București, unde a format actori de renume (T. Bulandra, V. Maximilian, Maria Ventura, Maria Filotti ș.a.). Personalitate de seamă a teatrului românesc, s-a afirmat pe scena Teatrului Național din București, printr-un stil la început romantic, apoi realist, profund emoționant pus în valoare de vocea caracteristică și frazarea expresivă. Roluri din repertoriul universal și național (Sofocle, Shakespeare, Hugo, Caragiale, Delavrancea). 2. Constantin C.N. (1890-1951, n. București), compozitor, violonist și critic muzical român. Fiul lui N. (1). Prof. univ. la București. Fondator care i-a purtat numele (1914); inițiator și dirijor al Orchestrei Bucureștiului (1929). În creația sa a apelat la melosul bizantin și folcloric, oscilând între un stil de influență franceză și un folclorism academic. Opere („La drumul mare”, „Se face ziuă”, „Ovidiu”) și balete („Iris”), muzică simfonică și de cameră; cronici muzicale.

MOBILIZA vb. I. T r a n z. 1. (Rar) A face să devină mobil¹ (1), a pune în mișcare; a face să devină activ. Cf. POLIZU, COSTINESCU. Poate că anumite doze [de tiroxină], mobilizînd calciul din oase, ar putea favoriza calcifierea arterelor. PARHON, B. 160. 2. (Mil.) A chema sub arme, a convoca de urgență la unități (în vederea războiului); a trece de la starea de pace la cea de război.Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM. Oamenii mobilizați la oaste cu vreun an în urmă. . . începură a se întoarce acasă. VORNIC, P. 40. (R e f l. pas.) În toată cuprinderea Confederației germane, o parte a contingentului armiei se mobilizează (se aduce în stare de rezbel). GM (1854), 400²/30. ◊ E x p r. A mobiliza (pe cineva) pe loc = a păstra în timp de război (pe cineva) în postul civil pe care îl ocupă, supunîndu-l obligațiilor militare care decurg din starea de război. Deocamdată, unul dintre voi ar fi mobilizat pe loc. CAMIL, U. N. 42. ♦ (Familiar) A chema într-un anumit loc, cu un anumit scop (urgent); a convoca, a întruni, a aduna. Rămasă singură, Aglaie își puse un șorț dinainte, mobiliză pe Aurica și pe Olimpia, precum și pe servitoare și începu să scoată afară toate lucrurile din camera lui Simion. CĂLINESCU, E. O. II, 53. A doua zi, moș Costache, mobilizînd toată familia, cără grinzile într-o șură. id. ib. 141. Mergem la mine acasă și-o mobilizăm pe Valeria pentru o gustare. V. ROM. aprilie 1954, 15. 3. (Complementul indică o colectivitate) A antrena la o activitate sau la o acțiune susținută, organizată și coordonată, de interes general. Singurul partid care a luat atitudine hotârîtă și a mobilizat masele populare împotriva dictatului de la Viena a fost partidul comunist. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV¹. 22. Cu ajutorul presei, partidul mobilizează masele pentru traducerea în viață a politicii de construire a socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1, 54, cf. 1952, nr. 5, 56, SCÎNTEIA, 1953, nr. 2664. Ascultă aici, tovarășe Anghel: mobilizează membrii de partid și treceți la acțiune. PREDA, D. 185, cf. 162. Trebuie să mobilizăm pe toți cei care vor fi împroprietăriți. T. POPOVICI, SE. 451. 4. A concentra, a acumula (în vederea valorificării). Poeții și-au mobilizat toate forțele pentru a da opere pătrunse de spirit de partid, realist-socialiste. BENIUC, P. 145. – Prez. ind.: mobilizez. – Din. fr. mobiliser.

*ELECTIV adj. ⏲ 1 Care e numit prin alegere: rege ~; se zice și despre funcțiuni care se dau prin alegere ¶ 2 Cameră ~ă, cameră numită prin votul alegătorilor [fr.].

colțár m. (d. colț). Bot. Gogoașă de ristic, gogoașă de tufă, bubușluĭ, gogoașă colțuroasă produsă pe frunzele și fructele stejarului (quercus infectoria) de înțepăturile uneĭ vespiĭ numită cynips gallae tinctoriae și uzitată în med. ca astringent și în industrie la făcut cerneală și la văpsit cenușiŭ și negru (V. hurlup). Încălțăminte cu colțĭ (cu ghimpĭ) ca să te suĭ pe munțĭ, pe stîncĭ. Colțan. S. n., pl. e. Scaun orĭ masă în treĭ colțurĭ de pus în colțu uneĭ camere. Un instrument tipografic de așezat literele în rîndurĭ egale (zis și vingălac). Echer de tîmplar, de rotar, de zidar ș. a. V. îndreptar.

HOTEL, hoteluri, s. n. Clădire mare cu multe camere sau apartamente mobilate, care se închiriază de obicei cu ziua (călătorilor). [Pl. și: hotele. – Var.: otel s. n.] – Din fr. hôtel.

*deputát m. (fr. deputé, d. lat. de-putatus, tăĭat, adică „dezlipit”). Personagiŭ trimes în misiune de o națiune saŭ de un suveran (Se zice maĭ ales de cel care e trimes în adunarea numită cameră ca să se ocupe de interesele generale ale uneĭ țărĭ).

pair m. 1. se zicea odinioară de marii vasali ai regelui (în occident); 2. membru al Camerei înalte în Franța și în Anglia: Camera pairilor.

ÎN prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată spațiul în interiorul căruia are loc o acțiune sau se află ceva) În cameră se făcuse o tăcere solemnă. BART, E. 388. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. În cotlon torcea motanul, pieptănîndu-și o ureche. EMINESCU, O. I 84. ♦ Printre. Nu departe stă Pepelea tupilat în flori de mai. ALECSANDRI, P. A. 116. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată spațiul în care intră cineva sau înspre care are loc o mișcare) S-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, L. 1. Se suie iute în pod. CREANGĂ, P. 5. Îl duseră în templul cel mic. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ (Complementul este un abstract) Acești ochi pătrundeau în sufletul lui ca două săgeți aprinse. HOGAȘ, DR. II 142. Iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. ♦ Printre, între. Visă că picase în niște turme de țapi furioși. BĂLCESCU, O. II 258. 3. (Complementul arată că starea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect sau între obiecte) Pe. Căluții muntenești nici nu erau asudați, cînd au poposit în culme. SADOVEANU, F. J. 545. Ce stai în capră ca un degerat și nu zici surugiilor să meargă? ALECSANDRI, T. I 110. ♦ Între. Și-atunci... scobește-te fata babei în dinți! CREANGĂ, P. 294. 4. (Complementul arată direcția sau ținta mișcării) La. Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale. EMINESCU, O. I 55. ◊ (După verbele «a lovi», «a trînti»,«a bate» etc.; complementul arată obiectul asupra căruia se răsfrînge acțiunea) Slujitorii deteră în timpine și în surle. ISPIRESCU, L. 2. Începe a bate în poartă, cît putea. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Împreună cu verbele «a lega», «a fixa», «a anina» etc.; complementul arată obiectul de care se atîrnă sau se leagă ceva) În belciugul de la carîmbul dedesubt, din stînga, era aninată o bărdiță. CREANGĂ, P. 106. (După verbe care cuprind ideea de încunoștințare, răspîndire, difuzare) Împăratul a dat de știre, prin crainicii săi, în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. ◊ (În corelație cu «din», fiind precedat și urmat de același substantiv, formează o construcție care arată o succesiune în spațiu) Trecu muntele, cățărindu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. 5. La, în dreptul. Pîndind tocmai cînd era soarele în cruce... se răpede ca prin foc și ia trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 273. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. 6. (Împreună cu adverbe, prepoziții locale sau cu substantive, formează adverbe sau locuțiuni adverbiale, prepoziții compuse și locuțiuni prepoziționale) Înainte, înapoi, încoace, încolo, în cap, în cruciș, în curmeziș, în dos, înspre, în sus, în urmă, în față v. c. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I 96. În vară dulci păsărele Sosesc voios. ALECSANDRI, O. 157. O cometă... nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ (În legătură cu «pînă», arată momentul pînă la care ajunge acțiunea) Se adunase ca să privească alergarea de cai ce se prelungise pînă în luna lui septembrie. NEGRUZZI, S. I 35. ♦ (În corelație cu «din», fiind precedat și urmat de același substantiv, formează o construcție care arată o succesiune în timp) Amîna din zi în zi și de joi pînă mai de-apoi. CREANGĂ, P. 141. 2. (Complementul, format dintr-un substantiv determinat de un numeral, marchează intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment) După, peste. De azi în trei zile plecăm. ISPIRESCU, L. 4. 3. (Complementul este un abstract care arată durata și alcătuiește împreună cu prepoziția un grup de cuvinte care poate fi înlocuit cu o propoziție subordonată de timp sau cu un participiu) N-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. CREANGĂ, P. 124. Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. EMINESCU, O. I 95. Nu apucase s-o afle în viață. NEGRUZZI, S. I 32. 4. (Cu nuanță cauzală) De vei păgubi în vreo neguțitorie, să-ți fie de învățătură. NEGRUZZI, S. I 251. III. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, mai ales în legătură cu substantive abstracte) Din pricina..., în urma... Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Dar ochii-i ard în friguri. EMINESCU, O. I 96. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) A doua zi iarăși așa făcu... fără să-și mai aducă aminte că plecase în pețit. ISPIRESCU, L. 34. O vulpe rău stricătoare Ducîndu-se în vînătoare... PANN, P. V. I 69. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod). 1. (Complementul indică modul propriu-zis) Rămase cîtva timp în picioare, rezemată cu spatele de tulpina unui nuc. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Să se înțeleagă în scris. SLAVICI, O. I 74. Bătrînii, văzînd astă mare nenorocire și pe nora lor în așa hal, au început a o mustra. CREANGĂ, P. 89. ♦ (În_legătură cu substantive, formează locuțiuni adverbiale) În adevăr, în ascuns, în deșert, în grabă, în toată mintea, în taină, în zadar v. c. 2. (Construcția prepozițională are valoare comparativă) În formă de, ca. Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Fumul țigaretei... zboară în spirale. ALECSANDRI, P. A. 110. ♦ (Împreună cu substantivul care urmează alcătuiește un grup de cuvinte care poate fi înlocuit printr-un gerunziu) Tustrei feciorii babei umblau în cărăușie și cîștigau mulți bani. CREANGĂ, P. 4. Eu cu mîndra rîd în șagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ♦ Conform cu..., potrivit cu... Și-și tocmi oștile... cum știa el în legea lui. ISPIRESCU, L. 103. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) 1. (Complementul arată instrumentul propriu-zis) Se băteau urșii în coadă. ISPIRESCU, L. 1. Fiul craiului, văzîndu-se prins în clește... îi jură credință. CREANGĂ, P. 207. 2. (Complementul este un nume de materie) Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș, Negru, mic, muiat în tuș. TOPÎRCEANU, B. 54. Să-mi dea orzul fiert în lapte. ISPIRESCU, L. 16. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, (cu privire) la. Un bondar rotund în pîntec... EMINESCU, O. I 87. Grîul... Erea-n spic cît vrabia, Erea-n pai ca trestia! TEODORESCU, P. P. 145. Mi-e murgul sprintinel, În picioare subțirel. ALECSANDRI, P. P. 17. VIII. (Introduce un complement indirect) Petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor adunate. GHICA, S. A. 142. ◊ (În legătură cu verbe care înseamnă «a se preface», «a se schimba», introduce complementul indirect, care arată obiectul prefacerii) Pădurile se schimbaseră în cîmpii. ISPIRESCU, L. 9. Luna lunecă și se coboară Și s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară. EMINESCU, O. I 142. Amorul meu se prefăcu în compătimire. NEGRUZZI, S. I 47. ♦ (După verbe care înseamnă «a lovi», construcția prepozițională are valoare de complement direct) Să nu lovești în el! COȘBUC, P. I 53.

PAROLĂ, parole, s. f. 1. Cuvînt secret folosit de militarii care au anumite misiuni (gardă, curier etc.) pentru a fi recunoscuți de alți militari care cunosc acest cuvînt. ◊ Expr. A da parola = a spune cuvîntul secret de recunoaștere. ♦ Cuvînt de recunoaștere, convențional și secret, între membrii unei organizații conspirative. 2. (Franțuzism învechit) Cuvînt, vorbă; cuvînt de onoare. Dacă avem libertatea parolii în camere, libertatea presei, credem că totul este aici. BOLINTINEANU, O. 257. Hotărî ca a doua zi să fie gata de a se cununa cu tînărul polon, către care era angagiată parola sa de domn. NEGRUZZI, S. I 107. ◊ Expr. A-și da parola = a-și da cuvîntul; a se angaja, a promite, v. cuvînt. Nu este secretul meu și nici n-am dat parola să tac. BOLINTINEANU, O. 346. Pe parola mea de onoare = pe cuvîntul meu de onoare, v. onoare. Nu tremura! Pe parola mea de onoare, ești scăpat. CARAGIALE, O. I 175. ♦ (Impropriu) Lozincă. Parole revoluționare decorează fațada fabricii. SAHIA, U.R.S.S. 84. 3. (Învechit) Numele unui dans. Ș-apoi, din vreme în vreme-și anina poalele anteriului în brîu, își azvîrlea papucii... și giuca parola. ALECSANDRI, T. 82.

ANACOLUT (< fr. anacoluthe; cf. gr. anakolouthon, întrerupere) Construcție gramaticală greșită caracteristică prin lipsa de legătură dintre începutul și sfîrșitul unei idei sau prin întreruperea construcției sintactice începute și continuarea frazei cu o altă construcție, unii autori văzînd în aceasta o consecință a grabei în exprimare și o ignorare a unor reguli gramaticale. În operele literare, anacolutul este folosit adesea ca mijloc de caracterizare a unor personaje. De exemplu, discursul lui Agamemnon Dandanache din O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale: „În sănătatea alegătorilor... care au probat patriotism și mi-au acordat asta... cum să zic! de! zi-i pe nume sufradzele lor: eu, care, familia mea de la patuzsopt în Cameră și ca românul imparțial...” Mai este folosit și în opera unor scriitori, pentru a marca oralitatea stilului. „Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stîlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt, de crăpau mîțele jucîndu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam cînd începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, cînd ne jucam noi băieții de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!” (ION CREANGĂ, Amintiri din copilărie)

LUMINOS, -OASĂ, luminoși, -oase, adj. I. 1. Care răspîndește lumină; luminat (I 2), strălucitor. Sori luminoși s-aprindeau și rachete, zburînd peste case, Dungi sclipitoare scriau și-apoi recădeau în buchete Ca niște flori de scîntei. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 99. Să fii gingaș ca o floare, luminos ca luna sara. EMINESCU, L. P. 143. Ceru-i mare, stele-s multe, Și mai mari, și mai mărunte, Luminoase, strălucioase... Dar ca mîndra nu-s frumoase. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ Fig. Razele luminoase ale marxism-leninismului... înfășoară pămîntul, scăldîndu-l în lumina biruinții proletariatului. STANCU, U.R.S.S. 27. 2. (Despre un spațiu, o clădire etc.) În care pătrunde multă lumină (I 1), bine luminat; (despre zi și despre noapte) plin de lumină (I 1). Încăperea era vastă și luminoasă, ca toate camerele acestei locuințe. C. PETRESCU, A. 352. O strungă luminoasă se deschide-n fața noastră – ieșim în valea Bistriței. VLAHUȚĂ, O. AL. I 155. Noaptea-i albă, luminoasă Ceru-i boltă de opal. ALECSANDRI, P. A. 185. II. Fig. 1. Fericit, neîntunecat, senin. Îmi aduc aminte numai de rîsul luminos al nevestei. SADOVEANU, O. I 365. Te-ai dus lăsîndu-mi numai un suvenir iubit, Un suvenir, comoară de visuri fericite... De zile luminoase. ALECSANDRI, P. I 121. 2. Admirabil, demn de a fi urmat, strălucit. Exemplul luminos al colhozurilor din Uniunea Sovietică și al gospodăriilor colective fruntașe din țara noastră arată că gospodăria colectivă devine un adevărat izvor de belșug pentru membrii ei, numai pe baza dezvoltării multilaterale a producției. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. 3. Clar, limpede; pătrunzător. Ș-atît de curios de luminoase i se păreau propriile lui gînduri, că de multe ori se întreba: «oare gîndesc și alți copii de vîrsta mea așa ca mine?». VLAHUȚĂ, O. AL. II 16. Luminoasa dumitale metodă de critică. CARAGIALE, O. VII 47. Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului. RUSSO, O. 23.

în prep. exprimă: 1. interiorul: în cameră; fig. în minte; 2. diverse raporturi locale sau temporale, pe: stă în picioare; 3. peste: în trei zile. [Lat. IN].

zbor¹ s.n. 1 (Mod de) deplasare în aer a unui corp (a unei păsări, a unei insecte, a unui obiect etc.) cu ajutorul aripilor a căror sustentație poate fi realizată fie cu un consum de energie din interior (la păsări, la avioane etc.) sau din exterior (la planoare, la zmeie etc.), fie fără consum de energie (la aerostate), fie prin mișcare balistică. Goni cu mîna zborul acestor negre libelule (GAL.). ◊ Platformă de zbor = platformă pe un aerodrom sau pe puntea unui portavion, de pe care decolează avioanele. Zbor fără escală v. escală. Zbor planat v. planat. ◊ Loc.adv. (Ca) din (sau în, într-un) zbor = a) în timpul zborului. Prinde insectele în zbor. Δ expr. A lua pasărea din zbor v. lua; b) ext. în fugă, repede, iute. S-a dus ca în zbor la nașă-sa (SADOV.). A prins ideea din zbor. Δ expr. A mulge oaia din zbor v. mulge; c) dintr-o dată. Scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor (ALECS.); d) în treacăt. Am auzit, în zbor, că va veni mîine. ◊ Loc.vb. A da zbor (sau zborul) (cuiva) = a) a da drumul, a elibera. Bătrînul preot... Furtunelor dă zborul (EMIN.); b) a azvîrli cu putere. Luai coasa de picior Și-n văzduh îi detei zbor (POP.). A face un zbor = a zbura. ◊ expr. A-și lua zborul = a) a se înălța în aer; b) a începe să alerge repede. Caii... pe cîmp își luau zborul (ALEX.); c) a pleca; a-și începe viața, o activitate, o profesie pe cont propriu, fară o îndrumare tutelară; a părăsi (o rudă, un prieten) stabilindu-se în altă parte. Mi-am luat zborul de la casa părintească; d) a evada, a fugi. Te-nchid în cameră, de unde n-o să mai poți să-ți iei zborul; e) a se pierde, a dispărea. Zile ce-n vecinicie-și iau repedele zbor (ALEX.); f) fig. a se dezvolta, a-și lua avînt. Al meu e Despot!... planu-mi ia zbor acum mai tare (ALECS.). A trece în zbor = a trece foarte repede. ◊ compar. Brațele goale... se agitară ca un zbor de pasăre albă (CA. PETR.). ˙* fig. Geniul său îi imprimă un zbor tot mai sigur... către realism și adevăr (SADOV.). ♦ ext. Deplasare în spațiu a unei rachete sau a unei astronave. 2 Deplasare rapidă, bruscă, prin aer a unui obiect aruncat sau purtat de vînt. Aripi de vultur în zbor de săgeată Icar și-a rotit (LAB.). ♦ Menținere în aer (a unui obiect purtat de vînt, de curenți etc.); planare, plutire. Priveam zborul frunzelor. ♦ Mișcare rapidă, violentă (a vîntului). 3 fig. Mers iute, vijelios; viteză, goană, fugă. Admira pe șosea zborul mașinii de curse. ♦ Avînt, elan. Îi lipsea zborul, spontaneitatea (VLAH.). • pl. -uri. /de la zbura, prin derivare regresivă.

LUNĂ², luni, s. f. 1. Interval de timp egal cu aproximativ a douăsprezecea parte dintr-un an. Încet-încet apoi trecură căldurile și veni minunata lună a lui septembrie cu lumină aurie. SADOVEANU, O. VI 227. Va sta o lună, poate două, la Bălcești, cît are concediu, ca să se mai întremeze. CAMIL PETRESCU, O. I 265. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april. EMINESCU, O. I 128. ◊ Lună de miere = prima lună după căsătorie. Ridichi de lună v. ridiche. ◊ Loc. adv. Pe lună = lunar. Trei husăși plătea tata pe lună pentru mine. CREANGĂ, O. A. 286. Cu luna = închiriat sau angajat cu plata lunar. Citea... în papuci, la gura sobei, în camera lui cu luna. C. PETRESCU, C. V. 237. Cu lunile sau luni de-a rîndul, luni întregi, luni de zile = timp de mai multe luni. Cu lunile așteptau oamenii la Olt să le vină rîndul la moară. STANCU, D. 29. Luni de zile... [invalidul] și-a tîrît restul trupului. SAHIA, N. 36. Mi-a fost luni întregi mînie Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. 2. (Astron.) Interval de timp corespunzător unei revoluții a lunii.

VORBITOR¹, vorbitoare, s. n. 1. Cameră specială în cămine, în cazărmi etc., destinată întrevederilor celor internați cu persoane venite din afară. Treceți la vorbitor, zice gardianul. V. ROM. decembrie 1953, 174. 2. Difuzor pentru amplificarea vocii.

SCUTURA, scutur, vb. I. I. 1. Tranz. A clătina, a agita sau (mai rar) a bate un obiect, pentru a face să cadă ceva din sau de pe el. Azi dimineață scutura niște cuverturi. IBRĂILEANU, A. 78. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare... spune, că n-am cînd zăbovi, adăogă tînărul, scuturînd ciubucul. NEGRUZZI, S. I 18. L-al nostru măr mă voi duce, Și încet l-oi scutura, Mere din el vor cădea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. ◊ Expr. A scutura buzunarele (sau punga) cuiva sau a scutura (pe cineva) de bani = a lua cuiva toți banii, a stoarce pe cineva de bani. ♦ A îndepărta, a înlătura, a face să cadă. Fug pe dealuri, scuturînd Roua din cosițe. COȘBUC, P. I 262. Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. În zădar copacii crengile-și plecau Și zăpada-n cale-mi pe rînd scuturau. ALECSANDRI, P. I 221. ◊ (Metaforic) Gore clipise repede, să scuture din gene toată lumina rămasă din soarele orbitor de afară. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 180. ♦ Intranz. A face curățenie, a șterge praful de pe obiectele din casă; a deretica. Trecu în camera ei să măture, să scuture și să schimbe apa. C. PETRESCU, C. V. 211. Biata fata unchiașului torcea... mătura și scutura, fără să zică nici pis. ISPIRESCU, L. 347. Iar trecui pe la fereastră Și tu scuturai prin casă. ȘEZ. I 139. 2. Tranz. A arunca, a lepăda ceva de la sine. Fac tot ce pot ca să scutur de pe mine principiile pe care mi le-a lăsat educația. DEMETRIUS, C. 9. Nu va putea scutura greutatea acestui amor. EMINESCU, N. 71. Cînd Petru Rareș se pregătea a scutura jugul otoman, grecii îi serveau în toate modurile cu cel mai curagios devotament. HASDEU, I. V. 127. ♦ Refl. A scăpa, a se debarasa de ceva. Într-un tîrziu femeia se scutură de omăt pe prispă și intră cu ulciorașul. SADOVEANU, O. VIII 193. Dacă vrei să te speli și să te scuturi oleacă de colb. C. PETRESCU, Î. II 202. Mă cheamă între brazi, Și-mi mai spune și cu haz Să mă scutur de năcaz. BELDICEANU, P. 96. Ah! ce plăcere de-a giuca Și de grijia se scutura. ALECSANDRI, T. I 226. ◊ Fig. Își deschise ochii. El se scutură oarecum din somn. EMINESCU, N. 70. 3. Refl. (Despre plante) A se despuia de frunze, de petale, de rod; (despre rodul plantelor) a cădea (necules), a se împrăștia. Copacii se scutură de floare. VLAHUȚĂ, O. A. 343. Tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos. CREANGĂ, A. 62. Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt. EMINESCU, O. I 129. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a-nflorit s-a scuturat. ALECSANDRI, P. P. 346. ◊ Tranz. Flori peste flori au scuturat zarzării, vișinii și piersicii. ANGHEL, PR. 24. Spre codru mi se întorc ochii și zăresc umbra codrului copilăriei mele, care își întinde ramurile ca niște brațe și își scutură florile pe inima mea ca o ploiță răcoroasă. RUSSO, O. 119. ♦ (Subiectul e partea plantei care cade) A se desprinde și a cădea. Se scuturau frunzele în vîntul toamnei. SADOVEANU, O. VII 103. Sub flori de măr Ce mi se scutură în păr Se umple sufletul de soare. MACEDONSKI, O. I 78. Pomul înmugurește, înflorește, se scutură florile și roadele se arată. ISPIRESCU, L. 72. ◊ (Metaforic) În toate livezile anilor mei, fructele coapte se scutură. TULBURE, V. R. 45. ◊ Fig. Că nourii îi sparge-o armonioasă lună, Că stelele din ceruri se scutură și ning. EMINESCU, O. IV 83. II. Tranz. 1. A mișca (cu putere) într-o parte și în alta; a zgîlțîi. Peste cîtăva vreme îmi venea să-mi scutur prietenul, să-l trezesc și să-i strig. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 12. Un vînt rece venea dinspre iaz, scutura sălciile cu putere, apele se zbăteau și se grămădeau la stăvilare. ANGHEL-IOSIF, C. L. 29. C-o mînă El scutură din visu-i moșneagu-ncremenit. EMINESCU, O. I 93. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, O. 169. ◊ (Metaforic) Vînturile nopții scutură afară Arborii tăcerii. ISAC, O. 64. ◊ Expr. A scutura mîna cuiva = a da mîna călduros cu cineva, a strînge mîna cuiva. Scutură călduros mîna mosafirului. REBREANU, R. I 163. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de» și indicînd obiectul în discuție) Cînd oi scutura... de lanț, să știți că-s viu. SBIERA, P. 91. Cucoșul... scutură puternic din aripi. CREANGĂ, P. 68. ♦ A zdruncina. Zice că-i e teamă să nu-l scuture trăsura. VORNIC, P. 225. ♦ Refl. A se cutremura din tot corpul. Copilul gemea, se scutura, tremurînd. DUMITRIU, N. 156. Și cum plîngea se scutura parcă de frică. AGÎRBICEANU, S. P. 25. Calul se și scutură de trei ori și îndată rămîne cu părul lins-prelins și tînăr ca un tretin. CREANGĂ, O. A. 225. ◊ Expr. A i se scutura cuiva carnea (sau oasele, inima) = a se înfiora, a se cutremura, a se zgudui (de frică, de scîrbă etc.). Se făcu un noroi cleios și puturos de ți se scutura carnea de pe tine. ISPIRESCU, L. 129. ◊ (Tranz., în expr.) A-l scutura pe cineva frigurile = a avea un acces de friguri, a tremura din tot corpul. 2. (Familiar) A critica aspru. Se pune pe el însuși mai presus de interesul obștesc, și la mîndrie și la cruțare. Toate-i vin din prea multă dragoste ce are pentru el. Trebuie scuturat, dar nu lepădat. TEATRU, II 135.

LORD ~zi m. (în Anglia; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) 1) Reprezentant al nobilimii cu drept de suzeranitate asupra vasalilor săi. 2) Membru al camerei superioare a parlamentului. /<engl., fr. lord

an, ani, s.m. – Interval de timp care cuprinde 12 luni. ♦ Anul nou (31 decembrie / 1 ianuarie): „Sărbătoarea de Anul Nou este o sărbătoare ciclică. Începe în ajunul Crăciunului, adică în ajunul zilei de 25 decembrie și se sfârșește în 6 ianuarie. (...) Fiind o zi la anul, un festum incipium, Anul Nou, adică cele 12 zile, sunt o prefigurare a întregului an viitor” (Mihai Pop, 1975). ♦ Tradiții, obiceiuri: „Din seara de Anul Nou până a doua zi, nu se stinge lumina în casă”; „Către miezul nopții se puneau lemne, în picioare, lângă perete, pentru fiecare membru al familiei, într-o cameră unde nu se prea umbla; dacă vreunul cade până dimineața, nu-i de bine”; „Să nu dormi în noaptea de Anul Nou; cine doarme va fi somnuros tot anul; să nu plângi, că-i plânge tot anul”; „În dimineața de Anul Nou oamenii se spală cu apă neîncepută dintr-un talger în care s-a pus un ban de argint și o crenguță de brad, <să fii căutat, iubit ca banu și frumos, tânăr ca bradu>, în anul care urmează” (Calendar, 1980: 9-10). „În noaptea de Anul Nou și Bobotează să furau porțile de la intrarea în gospodărie. Porțile se furau la fete” (Bilțiu, 2010:125); „Mai demult, când furau feciorii porțile, le puneau în drum, să-nchidă drumu cu ele, să nu să mărite fetele în alt sat” (idem; Breb). – Lat. annus „an” (MDA).

UN¹ (genit. unui), f. O (genit. unei) I. adj. num. cardinal. Cel dintîiu din toate numerele: un om, un lup, un ceas, un cuvînt; o femeie, o vacă, o lună, o vorbă; decît un an cioară, mai bine o zi șoim (ZNN.); are doi copii: un băiat și o fată; au fost odată doi oameni, un bărbat și o muiere (RET.); Judecătorii l-au osîndit la șase luni și o zi; copilul a împlinit ~ an și o lună; a cerut un leu daune-interese; (P): cu un rac tot sărac 👉 RAC I 1. II. UNU(L) (genit. unuia), f. UNA (genit. uneia) num. cardinal și (pl. m. unii, f. unele; – gen.-dat. sg. unuia, uneia, pl. unora) pron. nehot. 1 Numărul, cantitatea ce reprezintă unitatea: împăratul avea trei feciori, doi mai mari, sfătoși și făloși, iar unul mai mic (RET.); decît zece trebi și rele, mai bine una și bună (ZNN.); îi trase una cu sete, că punga plesni ca o bășică de bou (DLVR.); De cînd sînt eu pe pămînt Numai trei mîndre-am avut: Una’n deal Ca ș’un pahar, Una’n vale, Mîndră tare, Una’n capul satului, Ca și floarea crinului (IK.-BRS.); unul la sută; una la mie; bărbatul e major la douăzeci și unul de ani; o mie și una de nopți; (P): una și cu una fac două, lucrul e destul de lămurit, nu-l poți interpreta altfel; a ști una și bună 👉 BUN I 24; tu știi una, eu știu mai multe 👉 ȘTI I 1; una la mînă 👉 MÎNĂ1 B, f.; nici una, nici două, cu una cu două 👉 DOI3; din două una sau una din două, ori una, ori alta, ori... ori...; pînă la unul 👉 PÎNĂ¹3; (unul) cîte unul sau cîte unul, cîte unul, numai unul la fie-care dată și pe rînd: toată noaptea au dat den sinețe și nu cîte unul, ce toți odată (M.-COST.); acest împărat avea cincizeci de fete și... pe toate le trimese la Ercule, cîte una, cîte una (ISP.); (tot) unul și unul, tot oameni aleși, caracteristici: sat vechiu, răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvîntului, cu gospodari tot unul și unul (CRG.); ele erau mai multe la număr, tot una și una de frumoase (ISP.); Bucov. unul ca unul, unul ca și celălalt: la chip drept că-s unul ca unul, dar la fire tot se deosebesc în cîtva (SB.) ¶ 3 Asociat sau în opozițiune cu altul, alta: tot două oale-mi fierb: una seacă și alta goală (PANN); unii susțin una, alții alta; una îl întrebi și alta răspunde (CAR.); una pre alta hulește și defaimă și una pre alta va să o pogoare și să o calce (GR.-UR.); nu înțelegea unul altuia ce grăia și rămase lucrul lor neisprăvit (N.-COST.); și unii și alții sîn' vinovați; 👉 ALT²5; pînă (la) una alta. deocamdată: pînă una alta, îi schimbă merele și-i puse altele în locul lor (ISP.); dar pînă la una alta, știi ce-am gîndit eu astă noapte? (CRG.) ¶ 3 De una, a) de altfel, de altminteri: de una, poate ar fi mai bine să plece; b) laolaltă, împreună: sat... împărțit în trei părți care se țin tot de una (CRG.); c) îndată, pe loc, imediat: cum o intrat în ogradă, de una o trecut printre oameni (VAS.) ¶ 4 De-a-una, numai decît, îndată, pe loc: albina, auzind aceasta... de-a-una și sboară de unde era ascunsă (MAR.); 👉 TOTDEAUNA ¶ 5 Într’una, Mold. Bucov. Trans. (tot) una, necontenit, mereu: îi merge gura într’una; se ține într’una de ștrengării; fata, care voește ca un flăcău să o iee de soție, ia o cheutoare de la cămeșa lui... și poartă cheutoarea tot una la sine (GOR.); nu ședea nici-cînd pe-acasă, ci îmbla tot una’n vitejii (SB.); de cînd v’ați însurat, ați dus-o una cu bencheturile, cu zaifeturile (ALECS.) ¶ 6 ‡Într’una, împreună: merg oamenii la beserică, cum acolo într’una cu popa și cu tot nărodul să facă rugăciune (COR.) ¶ 7 Tot una, deopotrivă, egal, la fel: amîndoi erau tot una de tari (SB.); Tot una-i dacă astăzi sau mîine am să mor (EMIN.) ¶ 8 Nici de unele, de nici unele, nimic: la conace era grijit tot ce trebuia... să nu fie lipsă nici de unele (MUST.); care fu mirarea lui, cînd i se spuse că acolo nu va putea găsi nici de unele, fiindcă erau prea săraci (ISP.); tu n’ai părinți, adăpost n’ai, haine nu, n’ai de nici unele (CAR.) ¶ 9 Une ori 👉 UNEORI; ‡une-date 👉 DATĂ¹1 ¶ 10 De ună zi 👉 DEUNĂZI ¶ 11 În enumerări, în chitanțe, polițe, etc. se întrebuințează adesea una în loc de o: fie-care locuință se compune din un antreu, una cameră de dormit, una sufragerie și una bucătărie; am primit una mie de lei ¶ 12 Singur, unic: Dumnezeu e unul; numai unul Dumnezeu știe cît sînt de nevinovată! (ISP.); Și era una la părinți Și mîndră’n toate cele (EMIN.); botezară copilul și îngrijiră de dînsul, mă rog, ca unul la părinți (ISP.) ¶ 13 Nici unul, nici una 👉 NICI II 2. III. UNU(L) sbst. Cifra 1, nota 1: trei unu(l) de-a rîndul se citesc o sută și unsprezece; scrie pe unu(l) dinaintea lui zero; i-a dat unu(l) la geometrie. IV. UN, f. O (gen.-dat. m. unui, f. unei; – pl. m. f. niște, gen.-dat. unor) art. nehot.: un om înalt, o femeie frumoasă; acea casă era a unui bătrîn și a unei bătrîne cari n’aveau copii (RET.); Și se tot duce, s’a tot dus De dragu-unei copile (EMIN.); un altul; un al treilea; simți că în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama (ISP.); un du-te, vino; nici un, nici o 👉 NICl II 2 [lat. unus, una].

PINTURICCHIO (Bernardino di Betto, zis il ~) (c. 1454-1513), pictor italian. Elev al lui Perugino. Ample decorații murale și tablouri de șevalet („Încoronarea Fecioarei”, „Adorația magilor”, „Buna-Vestire”, fresce în cele șase camere ale apartamentului Borgia pentru Papa Alexandru VI, în Capela Sixtină, în Biserica Santa Maria del Popolo din Roma, în catedrala și în Palatul Petrucci, cele 10 scene din viața papei Pius II la biblioteca Piccolomini din Catedrala din Siena). Predilecție pentru redarea pitorească a detaliului; colorit aprins.

URMA, urmez, vb. I. 1. Tranz. A merge în urma cuiva, a pleca sau a se lua după cineva, a păși pe urmele cuiva; p. ext. a pleca împreună cu cineva, însoțindu-l, stîndu-i alături. Îl urmă afară din cameră. DUMITRIU, N. 50. Copila e gata să urmeze oriunde în lume pe cel pe care îl adoră. SADOVEANU, E. 237. Ne urmați și dumneavoastră, rosti maiorul îndreptîndu-se cătră ceilalți ofițeri. MIRONESCU, S. A. 25. Călărețul apucă înainte, peste cîmp, și trăsura se puse a-l urma, suind și coborînd. ALECSANDRI, O. P. 93. ◊ Fig. Iar roșul soare îi urmează-ncet pe ei. EMINESCU, O. IV 137. Privesc trecînd mulțime de vase călătoare... Și gîndu-mi le urmează sub cerul fără nori. ALECSANDRI, P. A. 79. Ochii mei au urmat careta pînă ce au pierdut-o din vedere. NEGRUZZI, S. I 43. ◊ Intranz. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. (Rar, construit cu dativul) Urmînd cucernicului sihastru... se duseră pînă în poiana arătată. MARIAN, T. 42. Această lamă fiind de parte femeiască și întîmplîndu-se a avea doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ♦ Fig. A seconda pe cineva, a fi alături de cineva. Și-a urmat prietenii și la bucurii și la năcazuri. SADOVEANU, E. 117. Trebuie să mă urmezi... într-o lungă controversă. ODOBESCU, S. III 24. 2. Refl. A merge unul după altul, formînd un șir. Carele se urmau scîrțîind rar, dar fără oprire. DUMITRIU, N. 87. 3. Tranz. A-și îndrepta pașii după un fir conducător. Porniră la asfințit, urmînd linia Nistrului. SADOVEANU, O. VII 77. ♦ A respecta o indicație, a se conduce după..., a proceda conform cu... Mihai urmă sfaturile acestui bărbat. ISPIRESCU, M. V. 54. Ai știut chiar și în materie de vînătorie să urmezi părinteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Urmează dieta care o urmez eu. NEGRUZZI, S. I 207. Ciobănașul urmă întocmai cele ce-l învățase acei necunoscuți. ȘEZ. I 208. ◊ Intranz. După sfatul acesta a și urmat șerpoaica de maică. SBIERA, P. 31. Mult se gîndi bietul om ce-ar face și cum ar urma ca să nimerească mai bine. RETEGANUL, P. I 44. Așa a trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 202. ◊ Refl. pas. (Învechit) Ce să urmează după obiceiul pămîntului n-are nevoie de scris. DELAVRANCEA, O. II 137. (Impers.) Să propuie în cameră votarea pensiei întregi a frate-meu pentru văduva lui, precum s-a urmat pentru văduva lui beizade Iancu Ghica. ALECSANDRI, S. 171. ♦ (Rar) A urmări o problemă științifică, un studiu. [Filimon] a studiat și a urmat dezvoltarea ciocoiului. GHICA, S. A. 81. 4. Tranz. A frecventa un curs școlar. Dacă tot ai urmat chimia, cin’ te-a pus să te bagi în alimentare... în bucătărie? BARANGA, I. 153. ◊ Intranz. Familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc. REBREANU, I. 61. 5. Intranz. A veni în timp după cineva sau ceva, a succeda (luînd locul). Urmau alți bulgări, care rămîneau curați. DUMITRIU, N. 151. ◊ Tranz. Cînd unul trece, altul vine În astă lume a-l urma. EMINESCU, O. I 204. ◊ Refl. Ca azi va fi ziua de mîne, Ca mîni toți anii s-or urma. EMINESCU, O. I 212. ♦ A succeda la tron sau în altă funcție. Urmași în scaun viteazului Bogdan. DELAVRANCEA, O. II 90. Iliaș, urmînd în tronul părintelui său, după o scurtă și desfrînată domnie se duse la Constantinopol. NEGRUZZI, S. I 143. 6. Intranz. A-și avea locul după cineva într-o ierarhie. După gradul de caporal urmează cel de sergent. 7. Tranz. A duce mai departe un lucru început (și întrerupt); a continua. Urmîndu-și călătoria, ajunseră în cele din urmă în vîrful Hulei, de unde se vede Blajul. CĂLINESCU, E. 107. Se oprea la fiecare vapor, se uita lung, cercetător și pleca înainte, urmîndu-și inspecția. BART, S. M. 60. Închizînd ochii își așeză iar capul să-și urmeze somnul. CARAGIALE, O. III 68. ◊ (Cu complementul «drum» sau un echivalent al acestuia) Trenul își urmează drumul de la Periș către Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, O. II 163. Au lăsat-o să-și urmeze drumul în pace și n-au mai cerut de la dînsa nici un ajutor. CREANGĂ, O. A. 182. Ea-și urma cărarea-n codru. EMINESCU, O. IV 235. (Întărit prin «înainte») Harap-Alb ca de foc se ferea și urmîndu-și calea înainte la stăpînu-său le ducea. CREANGĂ, P. 228. Să lăsăm cetatea asta și să ne urmăm drumul înainte. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ (Urmat de propoziții completive sau de construcții infinitivale) Urmă să lucreze, ca să se încălzească. DUMITRIU, P. F. 17. Putem să urmăm a spune «umbrelă» cînd obiectul îl folosim pentru ploaie? SADOVEANU, E. 38. Urmă să privească cu jind la ceata flăcăilor. REBREANU, I. 18. ◊ Intranz. Jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. REBREANU, I. 12. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta și în lipsa lui. CARAGIALE, O. I 128. ◊ Expr. Va urma = indicație pusă la sfîrșitul unui text tipărit într-o publicație periodică, pentru a arăta că textul este numai o parte a unei lucrări mai mari, care va apărea în fragmente succesive în numerele următoare ale publicației. ♦ Intranz. (Cu sensul reieșind din context) A continua vorba începută, a spune mai departe, a vorbi. Eu îl cunosc pe Ion Creangă, urmă el cu oarecare mîndrie. SADOVEANU, E. 111. Avocatul, urmează, privind vesel împrejur. DELAVRANCEA, H. T. 213. O, bunul meu domn, viteazul meu soț, urmă ea, destul! NEGRUZZI, S. I 142. 8. Intranz. A avea loc, a se produce, a se desfășura. Nu cumva să bleștești din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi. CREANGĂ, P. 207. Vorba între ei urma latinește. NEGRUZZI, S. I 285. ◊ Refl. (Rar) Voi încă să vă spui Ceea ce s-a urmat sub stăpînirea lui. ALEXANDRESCU, M. 331. 9. Tranz. (Urmat de o completivă dreaptă, de un infinitiv sau de un conjunctiv) Are valoare de semiauxiliar, dînd acțiunii verbului următor o nuanță de viitor sau de necesitate, care decurge sau rezultă dintr-o acțiune anterioară. Descoperirea voastră urma să dea pe lîngă fontă și un metal rar, care înlocuiește cositorul. BARANGA, I. 198. [Mitropolitul] urma să treacă chiar în acea după-amiază, cu sobor de preoți și mare alai. SADOVEANU, O. VIII 248. Ziua a doua de crăciun urmau să o petreacă toți la Gogu. REBREANU, R. I 229. ◊ Impers. Urma deci să stau acolo încă o săptămînă. BARANGA, I. 171. Dar pentru că este o providență... prin aceea nu urmează că omul este un instrument orb al fatalității. BĂLCESCU, O. II 10. Povățuiește pe unde urmează de a călători cineva dintr-un loc într-altul. DRĂGHICI, R. 7.

MIEZUÍNĂ s. f. 1. Hat, răzor (între două ogoare). Cf. LB, BARCIANU, V., LM, DDRF. Dl. Crețu scoase mapa și-i arătă miezuină: cu un stînjin venea încă mai mult pe partea lui Crețu. AGÎRBICEANU, D. Ț. 116. Cum se hotăresc . . . miezuinele, Așa să se hotărească Și să se despărțească Gura lui N. N. cea rea. MARIAN, V. 47, cf. REV. CRIT. IV, 145, com. din FRATA-TURDA, CHEST. IV 29/149, ALRM SN I h 2, A V 21. ♦ Hotar între două regiuni, între două provincii sau între două țări. M-am mirat cum și natura a demarcat hotarul Rusiei, căci o mică ridicătură, formînd miezuină între dînsa și Prusia, sta încă învălită în mantaua intactă de nea. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 202. Despărțăminte de trupe. . . trec preste mieziuini și calcă pămîntul stătătoriu sub auctoritatea banală. BARIȚIU, P. A. II, 232, cf. ALEXI, W. 2. (Popular) Gard care desparte două case sau două proprietăți etc.; perete care desparte două case, o casă de un grajd alăturat, tinda de camerele de locuit; spațiul liber dintre două case. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Unul dintre vecinii lui. . . a sădit și-un șir de salcîmi de-a lungul miezuinei: ziua toată, porumbeii țopăiesc pe tăblițe de pe casa lui. SLAVICI, N. I, 252, cf. DDRF, JAHRESBER. IV, 329, SIMA, M. 184, CADE, SCRIBAN, D., PĂCALĂ, M. R. 414, ALR I 948/278, 280, 283, 290, 337, 339, 782, ALR II/784, 833, A VI 32, MAT. DIALECT. I, 212. ♦ (Prin nord-estul Ban. și prin sud-vestul Transilv.) Pîrleaz. Cf. CHEST. II 413/7, A II 9. ♦ (Regional; în forma miezunie) Zgîrciul nasului (Borșa-Vișeu de Sus). Cf. m i j l o c a r (I 12). Cf. ALRM II/I h 17/362. ♦ (Regional) Livadă lîngă casă (Larga-Tîrgu Ocna). I. CR. VI, 315. 3. (Regional) „Strînsură pentru iarnă”. V. m i ș i n ă. I. CR. VI, 152. Am găsit o mnizuină cît baniță de alune strînse de veveriță. ib. – Pl.: miezuini și miezuine. – Și: (regional) miezuímă (CHEST. IV 29/149), miezunie (ALR I 948/278, 280, 283, 290, 337, 339, ALRM II/I h 17/362, MAT. DIALECT, I, 212), mieziuínă, mizuínă s. f. Cf. m i e z, m e j d i n ă.

*ofér, a -í, v. tr. (lat. óf-fero, of-férre. – El oféră, eĭ oféră; să ofere. V. sufer. Prezent, întind, daŭ cu plăcere: a oferi cuĭva un pahar de ceaĭ. Pun la dispozițiune: a oferi cuĭva o cameră, patriiĭ brațu. Arăt, înfățișez, expun vederiĭ: veteranu îșĭ oferi cicatricile, satu oferă o frumoasă priveliște. V. refl. Mă pun la dispozițiune: mă ofer să te conduc. – Nu se zice m’ofer, s’ofer, s’ofere, ci numaĭ mă ofer, se oferă, să ofere.

COROANĂ, coroane, s. f. 1. Podoabă în formă de cerc, făcută din flori și frunze, cu care se încunună capul; cunună. Coroană de flori de cîmp. ◊ Fig. Fața uscățivă și zbîrcită, albă-gălbuie sub coroana de păr argintiu, tresări ușor. V. ROM. decembrie 1950, 47. [Atunci] natura-ntreagă... Își puse pentru mine coroana sa de flori. ALECSANDRI, P. A. 65. ♦ Fig. Încununare. V. apoteoză. Zilele noastre zbor cu grăbire... Gloria țării și-a sa mărire, Iată coroana vieții întregi. ALECSANDRI, O. 150. ♦ Cunună de flori sau de frunze (naturale sau artificiale) care se depune, ca omagiu, la mormîntul cuiva. 2. Podoabă de metal (uneori ornată cu pietre prețioase), pe care o poartă pe cap monarhii la ocazii solemne, ca semn al puterii lor; (prin analogie) tiara papală. Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ș-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sînt strînse la bogatul, pe cel sărac apasă, Și-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, O. I 59. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care în turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt și mare. EMINESCU, O. I 146. ♦ Semn distinctiv pe stemele și blazoanele familiilor imperiale, regale sau senioriale. V. blazon. Coroană de conte. ▭ Lăpușneanul în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor. NEGRUZZI, S. I 148. ♦ Fig. Putere monarhică, suveranitate, monarhie; p. ext. persoană care deține o astfel de putere. Cînd Camerele slugarnice... au votat infama lege a dotațiunii coroanei, un fel de protestare uriașă s-a ridicat în toată țara. LIT. ANTIMONARHICĂ 134. 3. Totalitatea crengilor unui arbore, ale unui arbust etc. Dacă întorcea capul puțin, putea vedea coroanele copacilor, negre și desfrunzite, ca un păienjeniș pe cerul albastru-cenușiu. DUMITRIU, B. F. 136. Dacă te uiți bine în lăstari și-n coroanele ulmilor, vei zări cele dinții frunze galbene. CAMILAR, TEM. 304. Înaintea casei, un păr bătrîn, c-o coroană uriașă de frunze și de rod, se înălța în lumina zilei. SADOVEANU, O. IV 435. 4. Unitate monetară în anumite țări (Cehoslovacia, Suedia etc.). 5. Partea superioară a dintelui omului, care iese din gingie și este acoperită cu smalț. Coroana caninului. ♦ Îmbrăcăminte de metal sau porțelan cu care se acoperă un dinte sau o măsea cariată. 6. Partea de deasupra copitei la piciorul calului. 7. (Geom.) Suprafața cuprinsă între două cercuri concentrice. ♦ (Astron.) Coroană solară = cerc luminos în jurul soarelui format din stratul exterior și cel mai rarefiat al atmosferei solare, vizibil în timpul unei eclipse totale de soare. Coroana australă = constelație din emisfera sudică, în formă circulară, aflată lîngă constelația săgetătorului. Coroana boreală = constelație din emisfera nordică, în formă circulară, aflată între constelațiile Hercule și boiarul; hora. 8. Numele mai multor piese sau părți de piese mecanice de formă circulară, folosite în industrie. Coroană de rulmenți.

PESTE prep. I. Introduce complemente circumstanțiale de loc. 1. În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază sau cade deasupra altuia, lipit de acesta. Adă mîna, să nu cazi Peste pietrele din cale! COȘBUC, P. I 165. Bocănește el cît bocănește, cînd pîrrr! cade copacul peste car de-l sfarmă. CREANGĂ, P. 46. Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi. EMINESCU, O. I 101. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur’ frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? id. ib. 235. ◊ (În legătură cu verbe ca: «a da», «a lovi», «a izbi» etc.) Ba mai bine îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. Și ea-l lovește-ncetișor Zîmbind, cu palma peste gură. COȘBUC, P. I 183. Atunci odată încep ele a se boci înădușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. ◊ Loc. adv. Picior peste picior v. picior. ◊ (Mișcarea are direcție orizontală) Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie. EMINESCU, O. I 79. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. id. ib. 85. 2. (Urmat de substantive care arată suprafața, întinderea) De-a lungul... Apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Și azi el se avîntă pe calul său arab Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie, Care sub luna plină lucește argintie. EMINESCU, O. I 97. ♦ Pe tot cuprinsul. Mitrea nu răspunse nimic, dar în urmă trecu roșeața peste obrajii lui. SLAVICI, N. I 70. Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. Și-i întunerec peste tot. IOSIF, P. 32. Marea se vărsa peste tot locul. DRĂGHICI, R. 112. ♦ De jur împrejur. Brațul drept dacă-l întinde Roată peste brîu te prinde Și te-n- treabă: «Dragă, strîngu-l?». COȘBUC, P. I 104. Hiltruna vine drept Spre el și îl cuprinde puternic peste piept Cu brațele-amîndouă. id. ib. 162. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. 3. (În legătură cu verbe ca: «a se apleca», «a se înclina» etc.) Deasupra... M-aplec înfrigurat peste țarină Și caut rădăcinile ascunse. BENIUC, V. 84. Te pleacă iar zîmbind peste-a mea față. EMINESCU, O. I 120. Dintre flori copila rîde și se-nclină peste gratii, Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei, id. ib. 154. 4. Pe deasupra. De unde sînteți, moșule? întrebă el cătînd cu blîndețe peste ochelari. MIRONESCU, S. A. 32. Stelele clipesc peste bălțile de sînge. VLAHUȚĂ, R. P. 25. Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie... și inima i se umple de îndărătnicie. SLAVICI, N. I 139. (Poetic) Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?... Ca și vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc. EMINESCU, O. I 133. ◊ (În prepoziții compuse) Se uită în jurul lui, se opri o clipă. apoi dădu drumul căpăstrului și trase de peste cingătoare o frînghie pe care o petrecu pe gîtul calului. PREDA, Î. 138. 5. (În legătură cu verbe care arată trecerea, plecarea etc.) Dincolo de... Cînd astupi gardul, dai că sare peste gard și îți face mai multă pagubă, stricînd și streșina gardului. SLAVICI, N. I 13. Fata babei sărea iute peste pîrlaz. CREANGĂ, P. 284. Și aceiași pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. EMINESCU, O. I 112. Peste deal, peste colină, Este-o creangă de măslină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 252. ◊ (În prepoziții compuse) Din munți și văi, de peste mări. Din larg cuprins de multe zări, Nuntași din nouăzeci de țări S-au răscolit. COȘBUC, P. I 55. Era bîlciul de toamnă de la Sărata. la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 134. II. Introduce complemente circumstanțiale de timp. 1. (Urmat de substantive care de obicei sînt însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărîte) După... Peste un ceas începem să urcăm dealul. VLAHUȚĂ, R. P. 51. Nu se mai îndoia că Marta peste cîtva timp se va alina și va pierde gîndul de dragoste pentru păstor. SLAVICI, N. I 120. Peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. 2. În timpul, în cursul. Încă duminecă se vorbea că peste săptămînă Toderică va peți pe Marta. SLAVICI, N. I 98. Te urmăresc luminători Ca soarele și luna Și peste zi de-atitea ori Și noaptea totdeauna. EMINESCU, O. I 190. Peste noapte am visat că aveam un nas cît a lui de mare. NEGRUZZI, S. I 7. III. în construcții modale. 1. Fiind așezat între două părți de vorbire identice, exprimă ideea de superlativ. În sufletul meu fierbeau întrebări peste întrebări. SADOVEANU, O. I 420. Și ce să vezi?... Biserici peste biserici, cruci peste cruci, pustnici peste pustnici. DELAVRANCEA, O. II 317. Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. adv. Peste puterea sau puterile (cuiva) = mai presus de puterea sau puterile cuiva, depășind puterile cuiva. Peste măsură v. măsură. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decît... Peste o mie de bolnavi zăceați în camere. MIRONESCU, S. A. 122. ♦ (Rar) împotriva, contrar... Se întoarce numaidecît, peste așteptarea tutulor. ISPIRESCU, L. 367. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra... Mi-ai luat apoi copilul, să-l ucizi! Și-am zis: E bine! Tu-i ești tată și ai dreptul peste fiul meu ca mine. COȘBUC, P. I 120. Marta se făcuse stăpînă peste toți stăpînii din casă. SLAVICI, N. I 80.

gardă sf [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 69/23 / V: (înv) ~die, guardie, gvardie, gva~, va~ / Pl: gărzi^[1] / E: fr garde, rs гвардия^[2]] 1 Pază într-o unitate militară, într-o instituție civilă etc. 2 (Ccr) Grup de persoane sau persoană care asigură garda (1). 3 (Îe) A face (sau a fi) de ~ A păzi. 4 (Îae; d. medici, asistente, infirmiere) A rămâne în spital, în policlinică, până ziua următoare supraveghind starea sănătății bolnavilor și rezolvând cazurile urgente. 5 (Îs) Corp de ~ Grup de soldați însărcinați să păzească ceva. 6 (Îas; pex) Casă în care stă corpul de gardă (5). 7 (Îs) Cameră de ~ Serviciu medical într-un spital, într-o policlinică etc. care funcționează fără întrerupere și rezolvă cazurile de internare, cele urgente și cele care survin în afara orelor obișnuite de funcționare. 8 (Înv; îs) ~ a pieții Soldați însărcinați cu paza unui oraș. 9 (Înv; îas; pex) Cazarmă unde locuia garda (8). 10 (Înv; îas; pex) Închisoare militară. 11 (Îs) ~ de onoare Subunitate militară care prezintă onorurile unei persoane oficiale. 12 (Îas) Pază simbolică în semn de respect la ocazii solemne Cf escortă. 13 (Îas) Grup de militari care efectuează garda (12). 14 (Îs) ~ personală (sau de corp) Grup de persoane însărcinate cu paza vieții unui demnitar, unei persoane foarte bogate, a unei celebrități etc. 15 (Îs) ~ civică (sau națională) Unitate de voluntari care asigură paza și liniștea într-un oraș. 16 Nume dat diferitelor organizații politice cu caracter militar. 17 (În timpul Revoluției socialiste ruse din 1917; îs) ~da albă Armata contrarevoluționară. 18 (Îs) ~da roșie Cete muncitorești care au servit ca bază a armatei sovietice. 19 (La noi în țară; îs) ~da de fier Organizație politică extremistă, naționalistă, de dreapta dintre cele două războaie mondiale condusă de Corneliu Zelea Codreanu Cf legionar. 20 (Îs) ~da veche Grup de persoane cu experiență într-un anumit domeniu. 21 (Îas sau vechea ~) Cei care au participat în trecut la o acțiune socială. 22 (Îs) Tânăra ~ Nume dat de scriitorul A. Fadeev tinerilor comuniști ruși care au luptat ca partizani împotriva germanilor. 23 (Îas; îoc ~da veche) Grup de persoane care începe să capete experiență într-un domeniu, urmând să continue activitatea de acolo. 24 Poziție a brațelor și a corpului luată de un boxer, de un luptător etc. pentru a para loviturile adversarului sau pentru a ataca. 25 (Îe) A se pune în ~ A-și lua poziția de apărare sau de atac, la scrimă. 26 (Fig; îas) A-și lua toate măsurile de apărare pentru a nu fi surprins de ceva neplăcut. 27 (La jocul de șah; rar; șîs ~ la regină) Avertisment dat partenerului că regina este amenințată. 28 Apărătoare metalică pentru mână, montată între mânerul și lama unei săbii, unei spade etc. 29 (Îs) ~da trăgaciului Piesă de protecție a trăgaciului la armele de foc. corectat(ă)

TAPET, tapete, s. n. 1. Hârtie, pânză, mătase etc. cu desene colorate, care se aplică pe pereții unor camere în loc de zugrăveală; p. ext. zugrăveală. 2. (Înv.) Covor mic. 3. (În expr.) A pune (sau a aduce, rar a veni) pe tapet = a aduce în discuție, a fi la ordinea zilei. [Pl. și: tapeturi] – Din it. tappeto, germ. Tapete.

modul s. n. ♦ 1. (astr.) Fiecare din părțile detașabile ale unei nave cosmice ◊ „Spacelab va avea două elemente: modulul-laborator pentru echipajul uman, în care cercetătorii pot lucra în haine de stradă, și platforma suport pentru instrumentele de măsură și control de cercetare.” V. stud. 20 III 74 p. 10; frecvent în sint. ♦ modul lunar;v. și Sc. 7 VII 69 p. 4; v. și minicrater (1969), navă-mamă (1969). ♦ 2. Parte detașabilă dintr-un ansamblu (clădiri, mobile etc.) ◊ „Primul «modul» a fost livrat în ziua deschiderii celui de-al XI-lea Congres al partidului. Acum, din secția a șasea a I.P.B. ies pe bandă următoarele «bucăți de clădire»: bucătării, sufragerii, dormitoare + hol + baie, camere de tineret, casa scării.” Sc. 3 III 76 p. 4. ◊ „Modulul de 1000 de apartamente conceput de I.C.I.M. Brașov [...] înseamnă 26000 elemente spațiale, care în anul 1979 vor fi integrate în patru tipuri de case.” R.l. 17 III 79 p. 3; v. și Sc. 5 IV 74 p. 1; v. și ambutisat, modulat (din engl., fr. module, germ. Modul, rus. modul; sensul 1 din engl. americ. lunar module; BD 1966, DMN 1966; D. Am., DTP; DEX, DN3)

TAPET, tapete, s. n. 1. Hârtie, pânză, mătase etc. cu desene colorate, care se aplică pe pereții unor camere în loc de zugrăveală; p. ext. zugrăveală. 2. (Înv.) Covor mic. 3. (În expr.) A pune (sau a aduce, rar a veni) pe tapet = a aduce în discuție, a fi la ordinea zilei. [Pl. și: tapeturi] – Din it. tappeto, germ. Tapete.

LECLAIR [ləklé:r], Jean-Marie (zis cel Bătrân) (1697-1764), compozitor și violonist francez. Prim balerin și coregraf la Teatrul Regio din Torino. Unul dintre fondatorii școlii violonistice franceze. Prin lucrările sale (opera „Sculla și Galucus”, sonate, muzică de cameră) a contribuit la cristalizarea clasicismului francez, excelând prin echilibru și renunțând la excesul de virtuozitate. Asasinat.

ARDE (ard și arz, pf. arsei, part. ars) I. vb. intr. 1 A se mistui prin foc, a se preface în cenușă; proverb: pe lîngă copacii uscați, ard și cei verzi sau pe lîngă lemnul uscat, arde și cel verde, pe lîngă cei răi sufer și cei buni, pe lîngă oamenii harnici și din munca acestora trăesc și cei leneși; proverb: satul arde și baba se piaptănă, se zice cînd cineva face ceva ce nu-i potrivit, pentru care nu-i momentul ¶ 2 A fi aprins (vorb. de foc); proverb: arde focul în paie ude, se zice despre cineva care pare potolit, dar poate fi primejdios, despre unul care se laudă cu ce nu poate face, care se arată grozav ¶ 3 A fi aprins (vorb. de o lumină): în cameră ardeau mai multe lumînări ¶ 4 A produce căldură mare, a dogorî: soarele ardea ca în luna lui Cuptor (ISP.) ¶ 5 A fi fierbinte: apa arde ¶ 6 A simți căldură, usturime, etc. într’o parte a corpului, a avea fierbințeală: îmi arde capul; îi ard mîinile ¶ 7 Fig. A fi stăpînit de o sensație puternică ori de un sentiment adînc, etc.: ard de sete; ard de nerăbdare; a-i ~ inima, a) a dori ceva cu înfocare, b) a fi cu gîndul la ceva, a fi cu voie bună, a avea chef pentru ceva, a fi dispus să facă ceva: de asta-mi arde mie inima acum? mai adesea elipt.: de povești ne arde nouă? (VLAH.). II. vb. tr. 1 A mistui prin foc, a preface în cenușă: ardeau și prădau tot ce întîIneau în cale ¶ 2 A întrebuința o anumită substanță pentru a se încălzi, pentru a găti bucate, etc., a face foc cu ceva: ~ lemne; ~ cărbuni ¶ 3 A întrebuința anumite substanțe pentru a da lumină: ~ lumînări de ceară ¶ 4 A frige (vorb, de o mîncare prea fierbinte): măcar de te-ar ~ o zamă bună, dar o zamă de raci! (RET.) ¶ 5 ~ cărămida, a supune la acțiunea focului bucățile de lut din care se face cărămida ¶ 6 ~ cuptorul, a încălzi bine cuptorul pentru copt ¶ 7 🍽 A înnegri bucatele lăsîndu-le prea mult la foc, sau punîndu-le la un foc prea mare: a ars friptura ¶ 8 ~ cu fierul, a face semn cu fierul roșu, a înfiera ¶ 9 🩺 ~ o rană, a cauteriza ¶ 10 Arză-l (sau arde-l-ar) focul! a) blestem, b) pop. expr. care se adaugă pe lîngă o apreciere măgulitoare asupra cuiva: Ard’o focul răzeșie! Eu chiteam că-i boierie, Și-i numai o sărăcie (ALECS.-P.); da frumoasă mai e, arz’o focul! ¶ 11 A înnegri fața, a pîrli: l-a ars soarele ¶ 12 A suferi o durere mare, ca și cînd ar fi atins de foc: mă arde rana ¶ 13 A pricinui o usturime mare, a frige (vorb. de o substanță introdusă în corp, de o băutură, etc.): băutura aceasta mi-a ars tot gîtlejul ¶ 14 Fig. A fi stăpînit de un sentiment puternic: mă arde un dor nespus de casă; ~ cuiva inima, a-l face să sufere: cum a ars el inima unei mame, așa să-i ardă inima sf. Foca de astăzi (CRG.) ¶ 15 ~ la inimă, a da o emoțiune puternică, o mulțumire: trăgea Dinică cu arcușul de te ardea la inimă (I.-GH.) ¶ 16 familiar A lovi, a bate pe cineva: se primbla pe dinaintea băieților înarmat cu o vargă lungă, arzînd cînd pe unul cînd pe altul (I.-GH.); ~ o palmă, un biciu, etc., a da cuiva o palmă, o lovitură de biciu, etc. ¶ 17 familiar A-i spune cuiva ceva neplăcut, așa ca să nu mai aibă ce răspunde, a-l pune la locul lui: dar știi că m’ai ars, Haldeule, zise părintele Duhu (CRG.). II. vb. refl. 1 A simți durere atingînd ceva aprins, a se frige cu bucate prea calde ¶ 2 🍽 A se înnegri stînd prea mult la foc (vorb. de bucate) ¶ 3 A se înnegri la față de soare, a se pîrli ¶ 4 familiar A păți ceva neplăcut, a se păcăli [lat. ardĕre].

pe prep. – 1. Peste, deasupra: pe bolta alburie (Eminescu); cum șade? bolnav în pat? Nu, sănătos, pe pat (Alecsandri). – 2. La, în: sărută fata pe frunte (Sadoveanu); pe gînduri cad (Eminescu). – 3. Peste (indică ideea de repetiție): scrisori pe scrisori (N. Costin). – 4. Indică o relație bidimensională: camera secretarului, mare de vreo trei metri pe patru (Cocea). – 5. Spre, înspre (sens local): ușa se deschidea pe-afară (Fundescu); hai să ne’ntoarcem pe-acasă (Alecsandri). – 6. În (sens temporal): pe o frumoasă zi de vară (Odobescu). – 7. Pînă (sens local și temporal): o sticluță de spițerie plină pe sfert (Bassarabescu). – 8. Pînă la (indică anii neîmpliniți ai vîrstei): una-i de 16 pe 17 (Alecsandri). – 9. Circa, mai mult sau mai puțin (arată aproximația): plecă de acasă pe la răsăritul soarelui (Gane). – 10. Cu, pe timpul (sens temporal): pe toamnă (Ghica). 11. Prin intermediul, cu ajutorul (sens modal): au strîns oaste pe bani (Urechiă); găsește ușa sălii pe pipăite (Caragiale). – 12. Pentru (arată scopul): eu n-am venit pre bătaie, ce pre pace (Neculce); zaharicale pe diseară (Alecsandri); jucau uneori pe cîte-o prăjitură (Bassarabescu). – 13. Contra, împotrivă: ați trimis cu pîră pre Urechiă (Doc. Mold. 1617). – 14. Fiecare (sens distributiv): am un bucătar cu zece galbeni pe lună (Alecsandri); mînca pe zi cîte trei care de pîne (Sbiera). – 15. Formează acuzativul numelor de persoană: aștept pe soră-mea (Alecsandri). – 16. Introduce adv. și locuțiunile adv. (sens expletiv): cum ai ajuns pe aici? (Ispirescu); pe la noi, în provincie (Alecsandri). – Var. (înv.) pre, (Mold.) pi, (Munt., vulg.) pă. – Mr., megl. pri, istr. pre. Lat. per (Pușcariu 1293; Candrea-Dens., 1396), cf. alb. për, it. per (calabr. pe), fr. par, sp., port. por. În mod general, reproduce sensurile rom. ale lui per și super; în anumite sensuri, totuși, pare să reproducă ngr. ϰατά. Pentru acuzativul personal, cf. sp. a și Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 351 (explicația lui Gr. Nandriș, Mélanges M. Roques, Paris 1952, III, 1599-65, care se bazează pe sl. na, nu e convingătoare). Întrebuințarea acestui acuzativ nu este generală. Se evită folosirea lui pe cu s. articulat și fără atribut: cunosc omul, cunosc pe om, cunosc pe omul bun, dar niciodată cunosc pe omul. Paralelismul cu sp. nu e întîmplător. Sensul lui pre › pe folosit pentru a indica acuzativul este, ca și în sp., cel al lui ad lat., ca în multe dintre sensurile 5-11, din același înțeles se explică folosirea lui expletivă, cînd introduce un adv. Comp. presus, adv. (pe deasupra; superior); prejos, adv. (dedesubt, inferior), ambele folosite doar la comparativ; precum, adv. (cum, așa cum). – Cf. peste.

ASCUNDE, ascund, vb. III. Tranz. (Uneori cu determinări introduse prin prep. «de» sau «înaintea», mai rar la dativ, indicînd persoana din fața căreia sau de teama căreia sustragem ceva) 1. A sustrage intenționat vederii, a pune într-un loc ferit, unde să nu poată fi văzut sau găsit. De ce ascunzi ziarele? DUMITRIU, B. F. 32. Unele își ascunseseră busuioc în sîn sau sub brîu, încît încăperea mirosea a grădină. CAMILAR, TEM. 54. ◊ Fig. Nu poți ascunde rînduielile firii. DEȘLIU, G. 57. ◊ Refl. Eu mergeam la plug în laz, Și cînd trec, Lina s-ascunde, Parcă nici nu m-a văzut COȘBUC, P. I 49. Se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu? CREANGĂ, P. 120. Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! EMINESCU, O. I 149. Ades copila mîndră, vioaie, De soare-n păru-i se ascundea. ALECSANDRI, P. I 20. ◊ Expr. A se ascunde după deget = a căuta să-și tăinuiască o vină evidentă. ◊ (Determinarea introdusă prin prep. «de» arată lucrul pe care vrem să-l sustragem vederii) Zi și noapte l-a vegheat... într-o zi el o videa Că de plîns se ascundea Și cu jale-așa-i zicea. ALECSANDRI, P. P. 112. ♦ (Uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd instrumentul acțiunii) A sustrage (ceva) fără voie vederii, a acoperi neintenționat, a pune la adăpost de priviri. Zidul din fund [al camerei] își ascunsese igrasia după un covor. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 18. Ca mînile-amîndouă eu fața îmi ascund Și-ntăia dată-n viață un plîns amar mă-neacă. EMINESCU, O. I 91. [Oștenii] cu lancea căngiuită în gloată pătrundeau... Și trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau. ALECSANDRI, P. III 224. Refl. (Uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd lucrul ascuns) Ca peria de deasă, fir lîngă fir, răsare Și se ridică holda, pămîntul trist s-ascunde. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 11. Luna se ascunsese. NEGRUZZI, S. I 57. De peste mijlocul lui [al calului] spînzură o învălitoare, sub care se ascunde cu capul flăcăul. ȘEZ. III 182. 2. (Complementul este un abstract: faptă, gînd, sentiment etc.) A face să nu fie cunoscut, știut, înțeles de alții, a tăinui, a disimula. Spînul... nu știa cum să-și ascundă ura. CREANGĂ, P. 236. Zîmbetu-i ascunde ades suspin amar. ALECSANDRI, P. I 133. ◊ Absol. Mîndro, nu voi mai ascunde, Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. ◊ Refl. Unde-ai fost, leliță, unde? Spune, nu te mai ascunde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 403. – Forme gramaticale: perf. s. ascunsei, part. ascuns.

STROPEALĂ, stropeli, s. f. Faptul de a stropi; lichid cu care se stropește. Între frunzele crestate și coclite de stropeală, butucii din spatele nucului își soreau strugurii brumați și grei, pîrguiți de timpuriu. C. PETRESCU, S. 178. ◊ (Glumeț) De cinzeci de zile n-a plouat. Astăzi parcă s-a mai răcorit și cerul e acoperit... Să sperăm că peste cîteva zile se va milostivi cel de sus cu puțină stropeală. CARAGIALE, O. VII 35. ♦ (Familiar) Băutură. Încă o stropeală bună la plăcinta cu brînză, și onorata comisie de anchetă, dimpreună cu starețul, trecură în camera de alături să ia cafeaua. STĂNOIU, C. I. 90.

ABSOLUT¹ adv. (Determină adverbe și adjective, servind la formarea superlativului) Cu totul, complet, cu desăvîrșire, pe de-a-ntregul; exact, întocmai. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) Își potolea foamea,.. în singurătatea camerei sale, ca să n-o vadă absolut nimeni. SADOVEANU, N. F. 23. Pentru voi doi, bărbați, e loc, fără absolut nici o jenă. CARAGIALE, O. VII 21. ♦ Verb folosit absolut = verb tranzitiv, folosit fără exprimarea complementului. Cînd zicem: «Ce face Ion?- Mănîncă», verbul tranzitiv «mănîncă» este folosit absolut.

SCRIN, scrinuri, s. n. 1. Dulăpior cu mai multe sertare suprapuse, în care se ține mai ales rufărie; comodă. Trecu prin camere cu aceleași scoarțe vechi... cu divanuri, cu scrinuri vechi. DUMITRIU, B. F. 44. Ea desface scrinul antic, trage-ncetinel saltarul. IOSIF, PATR. 62. Fură cheile... deschide scrinul și scoate bani. GHEREA, ST. CR. II 188. ◊ Fig. Cînturilor mele zic adio tuturora. Uitarea le închide-n scrin Cu mîna ei cea rece. EMINESCU, O. I 184. 2. (Rar) Lădiță, cutie (căptușită cu mătase sau cu catifea) în care se păstrează bijuterii. În dimineața cînd a hotărît, a dus scrinurile plușate cu bijuterii. C. PETRESCU, C. V. 353.

TRECUT ², -Ă, trecuți -te, adj. 1. Din trecut, de altădată; p. ext. de demult, vechi, dispărut. Ne place a asculta povești frumoase din vremile trecute. NEGRUZZI, S. I 245. Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute. ALEXANDRESCU, M. 14. În vis i s-au înfățoșat toate întîmplările trecute. DRĂGHICI, R. 41. ◊ (Substantivat) Ocoli de vreo două-trei ori, cercetînd fiecare cameră, fiecare colțuleț, ce-i aducea aminte cele trecute. ISPIRESCU, L. 10. ♦ Care nu mai e actual; demodat. Tu crezi într-o doctrină bătrînă și trecută. BOLINTINEANU, O. 118. 2. (Despre unități de timp) Anterior celui prezent; precedent. Umblase toată ziua trecută pe la prietenele ei. DUMITRIU, N. 102. Pe umedele poteci bătute de jivini, ghinda anilor trecuți sta de un lat de palmă. SADOVEANU, O. I 63. Începe a ciocîrti un gîrneț de stejar din anul trecut. CREANGĂ, P. 125. ◊ Data trecută v. dată¹. 3. Îmbătrînit. Aristița Pretorian, trecută, cuminte, casnică, fadă. DUMITRIU, B. F. 119. Cît îi ea de trecută, de slabă și bătută de necazuri, dar fața îi întinerește cînd vede pe Radu viind. VLAHUȚĂ, O. A. 97. E un om ca de șaizeci de ani; dar cam prea trecut pentru vîrsta lui. CARAGIALE, O. II 226. Sufere într-atît, încît pare că e un bătrîn trecut. NEGRUZZI, S. I 41. ◊ (Cu determinări de întărire) Profesorul nostru era un om trecut de ani, aproape de pensie. I. BOTEZ, ȘC. 38. Cu toate că erau trecuți cu anii, nu aveau nici un copil. RETEGANUL, P. IV 34. Bărbați urîți și mai trecuți în vîrste. GORJAN, H. I 8. ♦ (Despre plante, în special despre flori) Veștejit, ofilit. Ieri am găsit pe banca solitară Din parc, un biet mănunchi de flori trecute. IOSIF, P. 36. ♦ (Despre anumite obiecte sau materiale) Consumat (în parte). Lumînarea unuia e mai trecută ca a celuilalt. ȘEZ. II 65. 4. (Rar, determinat prin «din băutură») Amețit (de vin); beat. Acest nenorocit subaltern, trecut din băutură, nu așezase hamurile bine. CARAGIALE, S. U. 27.

CĂMIN, (1, 4) căminuri, (2, 3) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 3. Numire dată unor instituții cu caracter social-cultural: a) cămin cultural = instituție care desfășoară o operă de culturalizare a maselor prin conferințe, spectacole etc.; b) cămin de zi = instituție în care sînt îngrijiți și educați copiii de vîrstă preșcolară; c) cămin studențesc = instituție în care sînt găzduiți studenții pe timpul cursurilor. 4. Încăpere subterană zidită și acoperită cu capac de fontă, folosită pentru accesul la o conductă subterană. – Slav (v. sl. kamina).

MUCED, -Ă adj., s. f. I. Adj. 1. Mucegăit. iPlinele lor de mâncat s-au făcut uscate și mucede. BIBLIA (1688), 159¹/44. Mănîncă. . . grîu care puțea sau mucid. N. COSTIN, ap. GCR II, 12/14. Să nu fie făina veache. . . nici să fie mucede. IACOV, SYN. 2^r/19. Hotarul. . . pănă în dreptu handanului, în fîntîna mucidă (a. 1765). ȘTEFANELLI, D. C. 77. Omul se simte cît e de mic . . . înaintea astor oase mucede ce au avut odinioară carne și sînge ca noi. NEGRUZZI, S. I, 216. Un lanț de dughene de lemn mucede de vechie cu lungi și spînzurate streșine. id. ib. 194. Balta mucedă e toată fermecat mărgăritar. MACEDONSKI, O. I, 154. Untură de porc mucedă ori rîncedă. ȘEZ. III, 145. Turnul muced stă-nclinat. COȘBUC, P. N, 69. Mă duse. . . la casa bătrînească, cu dranița mucedă și cu pereții coșcoviți. C. PETRESCU, s. 12. Era, se vede, o brățară care se săturase de zăcut în pămîntul muced și negru. id. R. dr. 67. Am auzit că la armată . . . mîncați numai mămăligă mucedă. SAHIA, N. 118. Se uită lung la pereții mucezi ai beciului, CAMILAR, N. I, 353, cf. 324. Pe un pat de paie mucede, o vacă bălțată își lingea vițelul proaspăt fătat. T. POPOVICI, S. 428, cf. ALRM II/I h 22. (Substantivat) Vine rînced lîngă muced, se zice cînd se adună cei la fel de răi. Cf. PANN, P. V. II, 135/16, ZANNE, P. IV, 230. ◊ E x p r. (Regional) Muced de beat = extrem de beat. CHEST. VIII 109/34. ♦ (Despre gust, miros) Caracteristic mucegaiului (1) sau obiectelor mucegăite. Camerele. . . păstrau mirosul muced de pustiu și închis. C. PETRESCU, R. DR. 102. (Substantivat) Are iz a butoi sau a muŝed. ALR SN I h 239/250. ◊ (Regional) Vin muced = vin cu gust de mucegai (1). H X 534. ♦ P. a n a l. (Regional; despre obiecte de cupru sau alamă) Oxidat, coclit (Voivozi-Carei). Cf. ALRM SN I h 387/325. ♦ (Despre cărți, hîrtie) Îngălbenit, uzat, degradat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bâtrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile române. EMINESCU, O. I, 32. ♦ F i g. Care nu mai corespunde; depășit. Această pretensiune a sa, o scotea Martonfi dintr-un canon muced al conciliului ținut la Roma. BARIȚIU, P. A. I, 326. 2. (Popular; mai ales despre cai) Vînăt- fumuriu. Vorbește cel ce fuge pe cal stropit cu pete. Și cel pe calul muced răstește vulturel. COȘBUC, P. II, 194, cf. H II 131, 185, 203, IV 84, VII 183, IX 142, 262, X 535, CHEST. V 76, ALR I 1491/59, 227, 351, 1 492/890, 896, ALR II 3 403/219, a III 3, V 14. ◊ (Regional) Mere mucede = numele unei specii de mere. Cf. ALR II 6 067/235. II. S. f. (Învechit, rar) Boală care provoacă mucegăirea fagurilor. V. m u c e z e a l ă (2). Muceda se înțeleage stricarea și împuțirea fagurilor, carea măcar arareori, totuși se întîmplă și aceasta la unii stupi și deacâ nu li se va ajuta în vreame. . . atuncea muceda treace la toți fagurii și se întinde preste tot lăcașul. TOMICI, C. A. 157/20, cf. 158/4. – Pl.: mucezi, -de. - Și: (învechit) múcede, múcid, -ă adj. – Lat. mucidus, -a, -am.

CĂMIN, (1, 4, 6) căminuri, (2, 3, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural; cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.

CĂMIN, (1, 2, 3, 6) căminuri, (4, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural: cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în România la începutul decen. 3 al sec. XX în scopul propagării culturii la sate (5)^[1]; cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin-spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.

cămin sn [At: DOSOFTEI, V. S. 2/2 / Pl: ~e, ~uri / E: vsl ϰаминa] 1 Cuptor. 2 Vatră. 3 Coș pe unde iese fumul Si: horn. 4 Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă Si: șemineu. 5 Moșie după care se numea neamul. 6 (Fig) Casă părintească. 7 (Pex; fig) Familie. 8 Instituție care asigură cazarea anumitor categorii de persoane. 9 (Îs) ~ de copii Instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal. 10 (Îs) ~ studențesc Așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând, uneori, și cantine. 11 (Îs) ~ cultural Instituție înființată în scopul propagării culturii la sate. 12 (Îs) ~ școală Instituție care cuprinde un cămin (8) și o școală. 13 (Îs) ~ spital Cămin (8) (de bătrâni) în care se acordă și asistență medicală. 14 Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. 15 Gaură făcută în masivul de cărbuni pentru a uni o galerie cu alta în vederea aerisirii minei.

LUMINĂ, lumini, s. f. I. 1. Radiație sau complex de radiații electromagnetice care impresionează ochiul omenesc, fiind emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente. În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oțel; comori de galbeni între trestii. GÎRLEANU, L. 16. Lămpi mari de bronz, cu globuri de porțelan, aruncă o lumină albă peste covoarele orientale. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. Stelele strălucesc de o mai vie lumină. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Fig. Nu o să ne învrednicim să vedem o rază de lumină care să ne îndrepteze spre obșteasca fericire? GOLESCU, Î. 180. ♦ Prezența radiațiilor care impresionează ochiul. Ziua e tot mai caldă și în văzduhul senin e lumină mare și limpede. SADOVEANU, O. VI 233. În tot satul, numai la casa lui Moș Gheorghe se vede lumină. SP. POPESCU, M. G. 23. ◊ (Urmat de determinări în genitiv, indicînd timpul) Lumina dimineții. ▭ Abia începeau să se distingă lucrurile din casă, la lumina slabă a zorilor. BUJOR, S. 109. ◊ Fig. Camera tăcută, solemnă se umplu deodată de lumina și voioșia sănătoasă a tinereții. BART, E. 174. ◊ Lumină electrică v. electric. An-lumină = unitate întrebuințată în astronomie pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an. ◊ Loc. adv. Pe lumină = în timpul zilei, după ce s-a luminat de ziuă sau înainte de a se însera. M-am trezit pe lumină. ◊ Loc. prep. (Urmat de o determinare în genitiv) În lumina... = prin prisma (unei anumite concepții), din punctul de vedere al..., potrivit cu... În lumina materialismului dialectic, problemele teoretice științifice capătă un aspect concret și clar. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 112, 10/2. (Rar) La lumina... = cu puterea..., cu mijloacele..., cu ajutorul... Arată-ne, la lumina talentului tău, durerile și aspirațiile societății noastre de azi. VLAHUȚĂ, O. A. 452. ◊ Expr. A vedea lumina zilei = a) a fi înzestrat cu simțul văzului. Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei. Și inima-mi umplut-au cu farmecele milei. EMINESCU, O. I 115; b) fig. a se naște. Creangă a văzut lumina zilei la Humulești. (Rar) La lumina mare = fățiș, în mod deschis, în văzul tuturor. A luptat pe față, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate, contra despotismului. GHICA, S. A. 135. A răsări (sau a se arăta) la lumină (sau la lumina zilei) = a apărea (dintr-o ascunzătoare), a ieși la vedere. Paserile își văd de hrană, gîgîlicii răsar iarăși la lumină și liniștea și pacea se lasă peste curtea mea. GÎRLEANU, L. 11. El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. A ieși la lumină = a) a scăpa de primejdie, a ieși la liman. O, minune! Iată-ne, iată, C-am ieșit iar la lumină. ALECSANDRI, T. I 438; b) a ieși la iveală, a deveni evident. Adevărul a ieșit la lumină; c) (învechit; despre tipărituri) a se publica, a deveni cunoscut publicului. Poeziile ei... vor ieși la lumină, căci am gînd să le tipăresc. NEGRUZZI, S. I 76. A scoate (pe cineva) la lumină = a scăpa de primejdii, a scoate dintr-o încurcătură. O, tu zînă adorată, Scoate-ne iar la lumină. ALECSANDRI, T. I 421. A pune (ceva) în lumină = a scoate ceva în evidență, a atrage atenția asupra...; a sublinia. A pune (ceva) într-o lumină frumoasă (sau zdrobitoare, urîtă etc.) = a scoate în evidență aspectele pozitive (sau negative) din viața sau din activitatea cuiva. Peste cîteva zile se publicau mărturisiri, autografe, fotografii, care puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul... prin care trecuse omul acesta. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6. A da lumină = a lumina. (Fig.) Apari să dai lumină arcatelor ferești, Să văz în templu-i zîna cu farmece cerești. EMINESCU, O. IV 430. A da la lumină v. da (I 11). A vedea lumina tiparului = a fi publicat, a fi tipărit. Limpede ca lumina zilei = de netăgăduit, clar, evident. ♦ Fig. Strălucire, înseninare. Îi trecu repede peste față o lumină, ca și cum îi venise un gînd neașteptat. V. ROM. noiembrie 1953, 125. N-are nici o lumină pe față tata. STANCU, D. 141. În ochii lui adînci plutea iarăși o lumină cumplită. SADOVEANU, O. I 432. 2. Izvor sau sursă de lumină (I 1). Nici o lumină nu se zărea la fereastră. BUJOR, S. 106. Abu-Hasan a aprins lumini în odaie. CARAGIALE, O. III 80. Vor arde-n preajma mea Luminile-n dealuri. EMINESCU, O. I 225. ♦ (Popular) Lumînare. Se apropie de un paltin frumos, înalt și drept ca lumina. MARIAN, O. II 159. Fă-mă lumină de ceară Și mă pune subsuară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ♦ (Mai ales la pl., astăzi numai familiar) Unitate de măsură pentru fluxul luminos. Un bec de o sută de lumini înlocuise vechea lampă cu petrol. MIHALE, O. 401. 3. (Adesea determinat prin «ochilor») Pupilă. Avea ochi albaștri. Dacă-i priveai mai cu luare-aminte, vedeai lucind în jurul luminilor niște raze dese, aurii. GALAN, Z. R. 44. Ochii, cu luminile mărite, negre, luceau ațintiți, plini de gînduri. SADOVEANU, O. IV 66. Mă privi o clipă, cu zîmbetul pe față, drept în luminile ochilor. HOGAȘ, M. N. 21. ◊ (Poetic; ca termen de comparație, ca simbol pentru tot ce-i poate fi omului mai drag, mai de preț) Binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag ca lumina ochilor = a fi (cuiva) foarte drag. A îngriji (sau a păzi) ca (pe) lumina ochilor = a îngriji, a feri, a păzi cu cea mai mare atenție. Ei aveau numai o fată și o păzeau ca lumina ochilor. ISPIRESCU, L. 120. II. Fig. Ceea ce aduce claritate în mintea omenească, ceea ce o ajută să priceapă limpede și adînc; învățătură, înțelepciune, cultură, educație. Școala dă lumină poporului. Fără lumina cărții nu se poate ieși din întuneric. ◊ Expr. A arunca (o) lumină (asupra unei chestiuni) sau a aduce (o) lumină (într-o chestiune) = a lămuri, a explica, a clarifica o problemă. Victoriile în munca pașnică, înregistrate în țările de democrație populară, aruncă o lumină puternică asupra situației jalnice din țările capitaliste. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2371. A se face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a i se lămuri cuiva ceva, a pricepe, a înțelege. În capul lui Rață se făcu lumină... Știu totul, totul cum s-a petrecut. SAHIA, N. 77. A face apel (sau a apela) la luminile (cuiva) = a cere părerea unei persoane competente în materie. III. 1. Distanța liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 2. (Învechit; de obicei urmat de «apei», «cîmpului», «de apă» etc.) Suprafață. Locul ales e o mlaștină cu stuf și cu răchită, în mijlocul căreia a rămas o lumină de apă netedă. ODOBESCU, S. III 109. Urmînd a se împărți lumina cîmpului în trei părți... s-au scos pădurea 4105 pogoane 525 stînjeni. I. IONESCU, M. 650. [Orașul] este zidit pe o movilă... avînd nălțime peste 50 st, socotindu-să din lumina apii pînă în cel mai nalt loc al orașului. GOLESCU, Î. 169. 2. Gura scocului, stăvilarul morii. Apa cădea la moară de la înălțime de aproape doi stîngeni: prea era ridicată lumina morii. SLAVICI, V. P. 35. – Pl. și: (învechit) lumine (EMINESCU, O. IV 28).

squatter s. m. (cuv. engl.) ◊ „Nouă din cele 29 de ateliere aflate în așa-numitul «Cité fleurie» de pe bulevardul A. din Paris, sunt ocupate de «squatters». Termenul – englez – definește o întreagă categorie socială, care, din lipsă de locuințe, se instalează în clădirile abandonate ce urmează să fie supuse demolării. În Anglia, fenomenul «squatterismului» a devenit, de zece ani încoace, o amplă mișcare socială.” Sc. 1 XII 76 p. 6. ◊ „S-au instalat fără autorizație în acest imobil rămas neocupat de doi ani de zile, în așteptarea demolării. Așa a devenit «squatter», nume dat celor ce ocupă, fără aprobare, locuințe neutilizate.” Sc. 5 VI 77 p. 6. ◊ „La Londra ca și în multe din marile orașe industriale din Marea Britanie există între 3500040000 de asemenea chiriași ilegali denumiți squatters, dormind câte 7 într-o cameră.” Cont. 31 VIII 79 p. 12 [pron. scuotăr] (cf. fr. squatter; PR 1948)

SCULA, scol, vb. I. 1. Refl. A se trezi din somn, a se deștepta (și a se da jos din pat). Iată-ne făcînd planuri să ne sculăm de mînecate și s-o pornim amîndoi la drum cu săniuța noastră. VLAHUȚĂ, O. A. 384. A doua zi muierea se sculă des-de-dimineață. RETEGANUL, P. I 1. [Cerbul] dormea cît un bei, pînă ce asfințea soarele. Și după aceea, sculîndu-se, o lua în porneală și nu mai da pe la izvor. CREANGĂ, P. 224. ◊ (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Bine-vede zise către Greu-ca-pămîntul: Mă, scoală, că lupul fuge drept la stăpînul nostru, dar Greu-ca-pămîntul dormea dus. RETEGANUL, P. III 40. Mă trezește mama într-o dimineață din somn cu vai-nevoie, zicîndu-mi: scoală, duglișule, înainte de răsăritul soarelui. CREANGĂ, A. 52. Nevastă, nevastă... Scoală, că-i ziuă. BIBICESCU, P. P. 384. ◊ Expr. A se scula cu noaptea-n cap = a se scula dis-de-dimineață, în zori, foarte devreme. A se scula ca huhurezii v. huhurez. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). ◊ Tranz. Fără multă socoteală, s-a urcat la camera lui Titu și l-a sculat din somn să-i ureze bun sosit și să-i ofere serviciile lui prietenești. REBREANU, R. I 24. Sub o mîndră garofiță îmi dormea d-o copiliță... Voinicelul mi-o privea... S-o deștepte nu-ndrăznea, S-o scoale nu cuteza, Gîndu-n cumpănă-i era. TEODORESCU, P. P. 451. ♦ Fig. A se trezi din moarte, a reveni la viață, a învia. Deșteaptă-te, pămînt romîn... Aștepți oare, spre a învia, ca strămoșii să se scoale din morminte? RUSSO, S. 148. ♦ A se însănătoși, a se vindeca de o boală, a părăsi patul după boală. Păi nu știi tu, mă, că de o boală zaci și te scoli, dar de dor te-aprinzi și mori. MIRONESCU, S. A. 43. Radu căzu iarăși la pat și nu se mai sculă. VLAHUȚĂ, O. A. 132. ◊ Tranz. fact. Babele nici nu-l scoală după boală, nici nu-l lasă ca să moară. PANN, P. V. III 140. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre ființe) A se ridica în picioare, a se ridica de jos. Cei de pe prispă se sculară în picioare. REBREANU, I. 22. Calul se scoală scuturîndu-și capul ca de buimăceală. CARAGIALE, P. 40. Se scoală... și se duce în vîrful degetelor lîngă căruță. CREANGĂ, P. 132. Dar Mihai se scoală și le mulțumește Și, luînd paharul, astfel le vorbește. BOLINTINEANU, O. 31. ◊ (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Scoală de dinaintea mea, afurisitule și blăstămatule! și-mi spune cum de-ai putut, în orbia ta, să nu bagi în samă dorințile și trebuințile oamenilor. SBIERA, P. 153. Căprioare, surioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului Să văd matca Oltului. BIBICESCU, P. P. 164. ◊ Tranz. Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrîna o scula, Mîna dreaptă-i săruta Și pe loc dreptate-i da. ALECSANDRI, P. P. 199. ♦ Fig. A fi puternic, a avea putere. Se va prăvăli Șchiopul ca să nu se mai scoale. SADOVEANU, O. I 40. 3. Refl. A se ridica să plece (v. porni); a începe o acțiune, a se apuca de o treabă. S-au sculat deci împăratul și împărăteasa și... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Boierul atunci se scoală iute, se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă la lanuri. CREANGĂ, P. 159. ◊ (Metaforic) Cînd vintul se scoală Turbat și răscoală A mărilor val, Pescarul s-oprește, La valuri privește Și cîntă pe mal. ALECSANDRI, P. I 169. ◊ (La imperativ cu omiterea pron. refl.) Scoală și vin’ la luptă, să ne ciocîrtim cu paloșele. ALECSANDRI, T. I 396. Foaie verde busuioc, Mai sculați, boieri, la joc. V-ajungă de cînd mincați. TEODORESCU, P. P. 271. 4. Tranz. Fig. A ridica în picioare, a aduna (în vederea unei acțiuni), a pune în mișcare. Cuvintele ei nu le ieu În samă, Dar mi-e rușine și mi-e greu, Că scoală satu-n capul meu. COȘBUC, P. I 126. A sculat mai tot satul în picioare, din pricina pupăzăi din tei. CREANGĂ, A. 59. Tatăl său țar-a sculat, Tău-ntreg de l-au secat Și copiii și-au aflat. ALECSANDRI, P. P. 21. 5. Refl. Fig. A porni o răscoală, o rebeliune; a se răscula. Cînd țăranii au apucat să se scoale pentru pămînt, greu se vor mulțumi numai cu reforme platonice. REBREANU, R. II 215. Poporul romîn se scula în numele «dreptății» și a «frăției». GHICA, S. A. 155. (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Sculați!... Dreptatea, azi, vă-nchină a ei armă! Lăsați revolta ca să dea alarmă, Din țărmii-n țărmii lumii muritoare! NECULUȚĂ, Ț. D. 31. Iată, lumea se deșteaptă din adînca-i letargie! Ea pășește cu pas mare cătr-un țel de mult dorit. Ah, treziți-vă ca dînsa, frații mei de Romînie! Sculați toți cu bărbăție, Ziua vieții a sosit. ALECSANDRI, P. A. 81. 6. Refl. Fig. (Învechit) A porni la război, a se ridica (cu război) împotriva cuiva. Mă rătăcisem de Ana și de Calistru și acuma îmi trebuia București, unde se sculaseră nemții și aruncau bombe. SADOVEANU, P. M. 86. Se luptau cu oricine se scula asupra țării lor și mai adeseaori ele biruiau. ISPIRESCU, U. 50. ♦ Tranz. A pune în mișcare, a mobiliza. Mihu cu alți bătrîni porniră călări spre alte sate ca să le scoale și să le facă vînt după Tudor, spre scaunul lui Tomșa. SADOVEANU, O. VII 122. Trece Oltul, ajunge în munții Gorjului și Mehedințului și începe a scula pandurimea. GHICA, S. 100. ◊ Refl. Porunci la toți săcuii să se scoale în arme și să-l urmeze. BĂLCESCU, O. II 280. 7. Refl. (Învechit) A se ivi, a se naște. S-a sculat în vremurile mai dincoace un învățat mai iscusit decît toți: toată lumea știe că e vorba de Musa-ben-Omer cîrnul. SADOVEANU, D. P. 183. După bătălie, mulți viteji se scoală. Care cum se scula, tot Vlad (Udrea etc.) îl chema (= nici unul nu era potrivit, bun de vreo treabă).

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

păréte (est) și peréte (vest) m. (lat. páries, parietis, pop. parétis; it. paréte, pv. paret, fr. paroi, sp. pared, pg. parede. V. parietal). Zid de casă saŭ de cameră. Metalu, sticla saŭ lutu care constitue un vas ca cum ar fi o cameră: părețiĭ clondiruluĭ. (Tot așa despre țeastă). Între patru părețĭ, într’o cameră, la adăpost, în secret. A te bate cu capu de părețĭ, a fi foarte desperat. A vorbi cu părețiĭ, a vorbi singur, a fi cam nebun. A vorbi caĭ verzĭ pe părețĭ, a vorbi prostiĭ saŭ utopiĭ. Ca și cum aĭ vorbi păreteluĭ saŭ la părete, se zice despre unu căruĭa-ĭ vorbeștĭ și nu pricepe orĭ nu ascultă. V. primez 1.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? ♦ (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. 8. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

1) oŭ n., pl. oŭă, art. oŭăle (lat. ôvum, pop. ŏvum, vgr. oón; it. uovo, sard. ou, pv. ov, fr. oeuf, sp. huevo, pg. ovo). Corp organic pe care-l produc femelele maĭ multor clase de animale și care cuprinde un germine al unuĭ animal de aceĭașĭ specie. (Se zice în special despre oŭăle cu învăliș, dar pe care le oŭă femelele păsărilor, care le clocesc și scot puĭ din ele. V. icre). Oŭ cu coajă, oŭ întreg: oŭă ferte cu coajă (V. ochĭurĭ, scrob). A fura ou de supt cloșcă, a fi foarte hoț, a fi hoț foarte șiret. A face pe cineva cu oŭ și cu oțet (Pop.), a-l ocărî în tot felu. – Ouăle aŭ forma numită ovală, adică a uneĭ sfere puțin turtite și ascuțite la un capăt. Supt învălișu lor, care e coaja cea dură, e camera cu aer (bănuțu), la capătu cel rătund, apoĭ o peliță care conține albușu, care și el învălește gălbenușu. Gălbenușu conține un sîmbure numit cicatriculă saŭ veziculă germinativă și e legat de albuș și de pelița luĭ pin doŭă apendice numite halaze. După ce e încălzit pin clocire, care durează zile saŭ săptămînĭ, după felu păsăriĭ, ĭese puiĭ. La reptile oŭăle se clocesc la soare. Și din oŭăle păsărilor ĭese puĭ pin căldură artificială.

GRENADA, Statul ~ (State of Grenada), stat în America Centrală insulară ce include insula omonimă (305 km²), ins. Carriacou, St. Andrew ș.a., toate în S Arh. Antilele Mici; 344 km²; 91 mii loc. (1993). Limba oficială: engleza. Religia: creștină (catolici 64%, anglicani 21%, protestanți 13%). Cap.: Saint George’s. Este împărțit în opt Consilii locale. Relief muntos (alt. max. 840 m). Climă tropical-umedă (precipitații între 1.500 și 5.000 mm/an), cu frecvente cicloane, adesea devastatoare. Resurse agricole: banane, mirodenii (nucșoară), nuci de cocos, trestie de zahăr, cacao, bumbac. Pescuit: 2.000 t (1991). Turism (289 mii turiști, 1991). Nu are c. f. Moneda: 1 dollar East Caribbean = 100 cents. Export (1991): mirodenii, cacao, banane, textile ș.a. Import (1991): produse agro-alim., utilaje ind., bunuri de larg consum, mijloace de transport ș.a. – Istoric. Descoperită în 1498 de Cristofor Columb (care a botezat-o Conceptión), G. a fost colonizată la mijlocul sec. 17 de francezi. În 1783 a devenit colonie britanică, iar în 1967, stat asociat cu Marea Britanie. În febr. 1974, G. devine stat independent, membru în Commonwealth. În urma unei lovituri de stat (mart. 1979), puterea a fost preluată de M. Bishop, care conduce un guvern cu orientare de stânga. În oct. 1983, după înlăturarea și apoi asasinarea lui M. Bishop, puterea a trecut în mâinile unui Consiliu Militar Revoluționar, înlocuit după câteva zile, în urma intervenției unor trupe străine (inclusiv ale S.U.A.), de un guvern provizoriu, până la alegerile generale din 1984. Șeful statului este, de iure, regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator general. De facto, statul este condus, din 1984, de un parlament bicameral, cuprinzând Senatul, desemnat de guvernatorul general, și Camera Reprezentanților.

OCHI², ochesc, vb. IV. 1. Intranz. A potrivi o armă la ochi pentru ca proiectilul să nimerească ținta; a lua ținta. Un bun trăgător nu ochește atît de lung la șapte pași. CAMIL PETRESCU, U. N. 280. Iar cînd ochesc, cu hohot Tu rîzi căci plumbii moi S-au dus în piept de-a dreptul Spurcatului ciocoi! COȘBUC, P. I 217. Comandantul smuci arma din mîna unui soldat și ochi. VLAHUȚĂ, O. A. 156. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în», arătînd ținta urmărită) Am ochit adesea și «în ciocîrlia cea voioasă». ODOBESCU, S. III 23. ♦ Tranz. A ținti pe cineva sau ceva cu o armă (sau cu un proiectil); a lua la ochi cu arma. Andrei, pe dinaintea căruia trecu animalul sălbatic, îl ochi. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ A lovi cu un proiectil, a nimeri ținta urmărită. Pe Turcalete și porcii lui n-ar fi putut să-i ochească turcii. GALACTION, O. I 295. 2. Tranz. A urmări, a fixa cu privirea, a descoperi (printre mai multe persoane) o ființă dorită sau plăcută; a-și pune ochii pe cineva, li era dragă Tudora... pe care-o ochise într-o zi la adunatul finului. MIRONESCU, S. A. 89. Pe coasta unei stînci, se mișcă un șarpe lung, pe care îl ochește de sus un vultur. ALECSANDRI, O. P. 350. Ce feată pe drum vedea, Cu privirea mi-o ochea. TEODORESCU, P. P. 578. ♦ A remarca, a observa (dintr-un grup mai mare) un obiect necesar (pentru a și-l însuși sau a se folosi de el); a-și fixa privirea asupra unui obiect. El, Ponici, ochise o cameră tare bună. GALAN, B. I 408. Ochi un scaun, îl trase cu hotărîre în fața biroului și se instală nepoftit. C. PETRESCU, C. V. 146. Ochea un loc unde să se facă nevăzut o clipă, ca să poată ajunge pînă la Manolache. POPA, V. 176. Ioane, eu ți-am și ochit un potcapic, zise moș Vasile. CREANGĂ, A. 109. ♦ A privi cu insistență, cu atenție, cu interes, a cerceta. Oi ochi-o bine și apoi ți-oi spune eu ce zace într-însa. CREANGĂ, P. 163. ♦ A zări, a distinge cu privirea. De cum îl ochi, începu să-i tîcîie inima. ISPIRESCU, L. 24. ♦ A descoperi pe cineva care deșteaptă bănuieli, a lua la ochi, a suspecta. Domnule șef, îi știu, i-am ochit eu pe toți. DUMITRIU, B. F. 79. Dar dacă mă ochește comandantul? CAMILAR, N. I 363. ♦ Intranz. A cerceta cu privirea, a scruta. Îi mai spuse să ochească prin polițele cu haine. ISPIRESCU, L. 163. Și cum sta și cum ochea, Iată, nene, că zărea Un corb mare și rotat. ALECSANDRI, P. P. 198. 3. Refl. (Neobișnuit, despre întinderi acoperite cu zăpadă) A se acoperi cu petice de verdeață, a căpăta ochiuri (II 2). În poienile sorite pămîntul se ochise bine și înverzeau pajiști. SADOVEANU, B. 222.

BRAZILIA, Republica Federativă a Braziliei, stat în America de Sud, cu largă ieșire la Oc. Atlantic (7,4 mii km de țărm); 8,5 mil. km²; 147,4 mil. loc. (1989). Limba oficială: portugheza. Cap.: Brasilia. Orașe pr.: São Paulo. Rio de Janeiro, Belo Horizonte, Recife, Salvador, Fortaleza, Porto Alegre. Este format din 24 state, trei terit. și un district federal. Relief predominant de podiș (Podișul Braziliei în S, Podișul Guyanelor în N) care coboară treptat în bazinul depr. Amazonului. Zona litorală concentrează peste 1/3 din pop. țării. Rețea hidrografică bogată: Amazon (3.165 km între granițele țării), Paraná și afl. acestora. Climă ecuatorială, subecuatorială, tropicală și subtropicală. Vegetație bogată: păduri tropical-umede (60% din supr. țării) și savane cu pîlcuri de arbori (campos) sau cu ierburi xerofite (caatinga). Expl. de min. de fier (85,6 mil. t export, 1988), aur, diamante, bauxită (7,7 mil. t, 1989), staniu (44 mii t, 1988), petrol (29,8 mil. t, 1989), huilă, șisturi bituminoase ș.a.; mari expl. forestiere. Ind. B., diversificată, produce energie electrică (214,1 miliarde kWh, 1988), fontă (23,9 mil. t, 1988), oțel (26,1 mil. t, 1989), aluminiu (0,9 mil. t, 1988), mașini agricole, autovehicule (1,04 mil. buc., din care 313,2 mii autoturisme, 1989), îngrășăminte chim., ciment (26,5 mil. t, 1989), hârtie, zahăr (8,5 mil. t, 1988), conserve de carne, țesături de bumbac, mătase și lînă, articole de piele și încălț. ș.a. Terenurile cultivate reprezintă 9,1% din supr. țării; cafea (1,3 mil. t, 1988, 24% din prod. mondială), cacao, cocotieri, bananieri (5,1 mil. t banane, locul 1 pe glob), ananas, citrice (15,3 mil t. portocale, 1988, locul 1 pe glob), manioc ș.a. Se mai cultivă cereale (42,5 mil. t, din care 24,7 mil. t porumb și 11,8 mil. t orez), soia (18 mil. t, locul 2 pe glob), arahide, bumbac. Viticultură. Creșterea animalelor beneficiază de o vastă bază furajeră (19,7% din supr. țării este ocupată de pășuni); se cresc bovine (134,1 mil. capete, 1988), porcine (32,7 mil. capete, 1988), ovine (20 mil. capete, 1988), caprine (11 mil. capete, 1988). C. f.: 36,3 mii km. Căi rutiere: 1,5 mil. km. Rețea navigabilă internă: 35 mii km; flota maritimă comercială: 4,5 mil. t. Moneda: 1 cruzeiro = 100 centavos. Exportă produse agricole (1/3) din care cafea (10% din totalul exporturilor), mașini, utilaje și mijloace de transport, produse siderurgice, min. de fier, produse petroliere ș.a. și importă combustibili (c. 1/3), mașini și utilaje ind., produse chim., mijloace de transport ș.a. Turism. – Istoric. Locuit în vechime de triburi amerindiene (guarani, tamoios, tupinambas ș.a.), terit. B. a fost cucerit în prima jumătate a sec. 16 de portughezi. În 1815, ca urmare a mișcării de eliberare națională, a fost lichidat statul colonial, iar la 7 sept. 1822 B. s-a declarat imperiu independent. În 1888 a fost abolit sclavajul. În 1889, B. s-a proclamat republică federativă. La sfîrșitul sec. 19 a început să se dezvolte industria. După primul război mondial (în care B. a fost de partea Antantei) s-a intensificat pătrunderea în economia țării a capitalului străin, mai ales american. În 1930, în urma luptei pentru putere dintre conservatori și liberali, puterea a fost preluată de de aceștia din urmă, în frunte cu G. Vargas. În 1942, B. a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea coaliției antihitleriste. În 1960, capitala B. s-a mutat de la Rio de Janeiro în noul oraș Brasilia. Președinții J. Kubitschek (1956-1961) și J. Goulart (1961-1964 ), care au luat unele măsuri pentru consolidarea economiei naționale, au fost răsturnați prin lovituri de stat militare. După revenirea la o conducere civilă (1985), o nouă constituție a intrat în vigoare (1988). Instabilitatea politică nu a influențat dezvoltarea economică a B., care a devenit principala putere a Americii Latine. B. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Congresul Național, compus din Senatul Federal și Camera Deputaților, iar cea executivă de un cabinet condus de președinte. Președintele Fernando Collor de Mello, acuzat de corupție și confruntat cu un val de nemulțumiri sociale, a fost suspendat din funcție în urma unei hotărîri parlamentare; a demisionat la 29 decembrie 1992. Itaman Augusto Cantiero Franco a depus jurămîntul, devenind președintele B. în aceeași zi. 2. Podișul Braziliei sau Brazilian (Planalto Central), pod. situat în America de Sud (SE Braziliei) între C. Amazonului (la N), Gran Chaco și La Plata (la V) și Oc. Atlantic (la E). Alcătuit dintr-o platformă străveche cu relief variat. Pe latura de E este brăzdat de sierre cristaline paralele cu țărmul Oc. Atlantic, cu înălțimi între 800 și 2.000 m. Alt. max.: 2.884 m (Pico de Bandeira). Spre interior se desfășoară o altă linie de sierre, paralelă cu prima. Către V. alt. sierrelor scade treptat într-un pod. înalt, care ocupă centrul de V P.B. În N și V acestui pod., alt. sînt de 500-600 m. Climă ecuatorială în N și subecuatorială și tropicală în centru și S. Rețeaua hidrografică are dispoziție radială, fiind formată din afl. ai Amazonului, ai rîului Purús și din cele care se varsă direct în Oc. Atlantic.

videograf s. n. (americanism) ◊ „O profesie nouă în S.U.A. este scriitorul public sau, mai bine zis, videograful public^[1]. Întrucât s-a constatat că bunicii și chiar părinții nu mai au timp să-și povestească viața și să transmită copiilor și nepoților anumite informații și amintiri, s-a acceptat ideea ingenioasă de a aduce persoanele interesate într-un studio și de a le cere să vorbească în fața unei camere de luat vederi. Aceste videomemorii rămân să se transmită de la o generație la alta.” R.l. 13 I 81 p. 6; v. și videomemorii //din video- + -graf//

POZIȚIA DE ALARMĂ formă de organizare a serviciului de alarmă la aerodrom (v.). Există poziția de alarmă: numărul 1/gradul 1 (avioanele sunt pregătite și înarmate cu rachete aer-aer și muniția armamentului de bord, mijloacele de pornire a motoarelor cuplate, sunt dispuse la capetele pistei, gata de start, iar piloții și personalul tehnic corespunzător se află în cabină sau lângă avion pregătiți pentru a decola la ordinul punctului de comandă în baremele stabilite), numărul 2/gradul 2 (avioanele au aceeași stare de pregătire ca la gradul 1, dar piloții și personalul tehnic se pregătesc în camere speciale de odihnă, cu o costumație care să le permită să treacă la poziția de alarmă numărul 1 în baremele stabilite) și numărul 3/gradul 3 (avioanele complet pregătite pentru zbor, cu excepția rachetelor aer-aer neacroșate, se află parcate în zonele de dispersare ale subunităților, piloții și personalul tehnic se află în sălile de pregătire, executând programul zilei sau în locurile de cantonament, fiind în măsură să treacă la poziția de alarmă numărul 2 în baremele stabilite.

CUHNIE, cuhnii, s. f. (Regional) 1. Bucătărie. La cuhnia conacului lui Grigore Vîrnav s-au tăiat în acele zile... douăzeci și opt de curcani. GALAN, Z. R. 75. Dimineața, cînd a vîrît capul în cuhnia strîmtă a gospodinei, căutînd apă... Ana Cișcova cînta, potrivindu-și în spelci de sîrmă cozile. SADOVEANU, N. P. 185. Cucoana Paraschiva, din cuhnia în care priveghea bătutul putineilor, îl zărea cu coada ochilor. MACEDONSKI, O. III 5. 2. Clădire modestă, cu încăperi mici; cameră sărăcăcioasă. Cînd se uită în colțul cuhniei și văzu patul strîmb, tare ca piatra, o cuprinse frica de noapte. CAMILAR, TEM. 244. Flăcăul intră într-un fel de cuhnie străveche. CAMILAR, N. II 21. – Pronunțat: -ni-e. – Variante: cuhne (SADOVEANU, N. F. 14, NEGRUZZI, S. II 236, I. IONESCU, D. 206). cuină (DUMITRIU, V. L. 19, ODOBESCU, S. I 126), cuine (CARAGIALE, O. VII 37), cuinie (ODOBESCU, S. A. 130) s. f.

musica riservata (reservata). Întâlnit în documentele perioadei cuprinsă între 1552-1625, acest termen stilistic apare pentru prima oară, se pare, în Compendium musices de Adrian Petit Coclico (1552). Fiind redescoperit la sfârșitul sec. 19, termenul va genera discuții muzicologice la începutul sec. 20, relaționate uneori de exegezele pe marginea manierismului* muzical din sec. 16. Ca și în cazul manierismului, complexul de semnificații descifrate nu poate fi definit cu claritate: musica riservata poate viza aspecte ale creației sau ale interpretării muzicii din a doua jumătate a sec. 16. În general, conceptul desemnează o muzică „de cameră” (în sensul intimist), de o ingeniozitate „rezervată” cunoscătorilor cu educație umanistă, implicit de rang nobil. Interesant este și semnul de egalitate pe care unii teoreticieni renascentiști (J. Taisnier, 1559) îl pun între musica nova, musica moderna și musica riservata. Aspecte bizare, esoterice, rafinate sunt caracteristice m.r., care poate fi definită prin patru trăsături (v. H. Hucke): fenomenul estetic propriu-zis al „muzicii pentru cunoscători” (constant în toată istoria muzicii, de la Ars nova la muzica integral serială*); cromaticul* și enarmonicul* (în sec. 16, cu rol experimental, diferit de acela afirmat o dată cu tonalitatea* și temperarea* sonoră; în acest cadru vom întâlni preferințele unor compozitori renascentiști pentru musica falsa* sau ficta* – dincolo de conotația sa negativă din teoria muzicii medievale); artificialitatea contrapunctică (bunăoară raționalitatea abstractă a artei canonului*); iregularitățile în fraza muzicală. Alte exegeze ale sec. 20 semnalează și o anumită retorică asociată m.r., determinată de conținutul textului folosit de compozitor. Expresia afectelor, urmărirea atentă a expresivității textului devin astfel atribute ale m.r. (se dau exemple din psalmii sau madrigalele lui Orlando di Lasso), care demonstrează o linie de continuitate cu teoria afectelor* din baroc*. Raportul între m.r. și figuri retorice [v. figură (2)] a fost explorat intensiv (v. Brandes, Unger, Meier, Leuchtmann). Pe de altă parte, unii teoreticieni moderni consideră că s-a exagerat importanța conceptului. Oricum, problema interpretării m.r. rămâne încă deschisă și continuă să genereze controverse, cee ce, în definitiv, este valabil pentru orice termen stilistic cu un înalt grad de ambiguitate.

MORTUAR, -Ă adj. Care se referă la mort (II 1) sau la înmormîntare, de mort, de moarte; funerar, funebru. O ceață. . . ce se întinde ca un giulgiu mortuar. NEGRUZZI, S. I, 270. Auzii în urma mea sunetele monotone ale unei muzici mortuare. EMINESCU, G. P. 87. Porni convoiul mortuar precedat de trei care cu flori. ARDELEANU, D. 275. Să-l poarte. . . în camera unde să-i pregătească toaleta mortuară. C. PETRESCU, C. V. 291. Cortegiul mortuar înaintează domol prin aleile strîmbe ale cimitirului. SAHIA, N. 66. ◊ (În context figurat) Noaptea nu era nici adîncă, nici cu fîlfîiri de aripi mortuare. I. BOTEZ, I, 235. ◊ (Adverbial) Foșnetul pașilor suna uscat și mortuar. C. PETRESCU, Î. II, 97. ◊ Registru mortuar = registru oficial de stare civilă în care se înscriu numele persoanelor decedate, data morții etc. Cf. COSTINESCU. (F i g.) Voind a încheia acest registru mortuar [istoria lui Ion Vodă cel Cumplit], îmi tremură mîna. HASDEU, I. V. 175. Cameră (sau sală) mortuară = încăpere special amenajată (la morgă sau la spital) în care se depun morții, pînă la înmormîntare. Asculta. . . liniștea pustiului dintr-o cameră mortuară. ARDELEANU, U. D. 160. Haidem în sala mortuară. PAS, Z. IV, 101. Mască mortuară v. m a s e a¹ (I 1). Anunț mortuar = anunț (publicat în ziare) prin care se face cunoscut decesul unei persoane. V. n e c r o l o g. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani, citind un anunț mortuar, că și-a pus capăt zilelor. PAS, Z. I, 72. – Pronunțat: -tu-ar. - Pl.: mortuari, -e. – Din fr. mortuaire.

ȘASE num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între cinci și șapte. Șase și cu șase fac doisprezece. ◊ (Adjectival) Locomotiva... trăgea încet șase vagoane. DUMITRIU, N. 5. Agapia aducea șase răzăși, fruntașii celor două sate. SADOVEANU, N. P. 192. ◊ (Indicînd ora) În cameră era frig și întunerec. Se făcuse ceasurile șase. REBREANU, R. I 62. (Eliptic) Unde ai fost marți la șase? Trebuie să-ți aduci aminte. BARANGA, I. 188. Dimineața, cu trenul de șase, Alexandru Vardaru și Radu Comșa urmau să plece. C. PETRESCU, Î. I 20. ◊ (Familiar cu valoare de num. ord.) Și multe încă nu s-ar întîmpla Colo, prin orizontul șase sau șapte, Unde noaptea e ziuă și amiaza e noapte. DEȘLIU, G. 46. ♦ (Substantivat) a) Cifra care marchează acest număr.Scriu un șase pe tablă. b) Cartea de joc, zarul etc. marcate cu acest număr de puncte. Am un șase de caro. – Variantă: șese (SBIERA, P. 319, ȘEZ. II 64, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 266) num. card.

JOYCE [dʒois], James Augustine Aloysius (1882-1941), scriitor irlandez de limbă engleză. A debutat cu versuri melancolice și cantabile („Muzică de cameră”) și cu nuvele expresioniste („Oameni din Dublin”). Autorul unei opere de mare originalitate, a revoluționat tematica și forma romanului contemporan. Maestru al limbajului, a pus în circulație tehnica monologului interior pentru redarea fluxului conștiinței. Prima sa scriere revelatoare este romanul „Portret al artistului în tinerețe”. Romanul „Ulise” (1922) ridică la dimensiuni mitice și epopeice, printr-un paralelism homeric, existența obișnuită a antieroului Leopold Bloom, urmărită pe parcursul unei singure zile. „Veghea lui Finnegan”, încercând, prin explorarea somnului și a subconștientului, să sugereze, o dată cu devenirea unei vieți individuale, evoluția umanității, a împins căutările limbajului până la ermetism.

COLȚ, (I, II 2) colțuri, s. n., (II 1, 3, III) colți, s. m. I. (Uneori urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Punct unde se întîlnesc două (sau mai multe) laturi ale unui obiect sau ale unei figuri. Colțul mesei. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întîlnesc buzele. Ține țigara în colțul gurii. ▭ Zîmbea într-o parte cu un colț al gurii, arătîndu-și dintele cenușiu de tinichea. DUMITRIU, N. 159. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întîlnesc; locul unde cotește o stradă sau unde se desface o altă stradă. Colțul străzii. ▭ (Determinarea «străzii» este subînțeleasă) Oameni ca el întîlnești... la toate colțurile. SAHIA, N. 93. După ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Cald și-a rupt piciorul în colț, la Petrea bacalul. ALECSANDRI, T. 238. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de două străzi. Calea Victoriei, colț cu bulevardul 6 Martie. 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. V. unghi. Își ținea un colț al Arpei din cap, lipit de gură. DUMITRIU, N. 250. Întinse mîna spre buzunarul de la piept al brigadierului și-i aranjă un colț al batistei albe, scoase în afară. MIHALE, O. 501. Se găseau alături, luptînd cu-n colț de pînză care-i înfășură, zbătîndu-se în urletul furtunii. BART, E. 273. Lumea se răzlețește în toate colțurile ogrăzii. BUJOR, S. 10. ◊ Fig. (Eliptic) Caragiale e unul din, cei dintîi care, pe scenă, a ridicat un colț mic de pe marile suferinți țărănești. GHEREA, ST. CR. II 180. ♦ (În publicistică; totdeauna cu determinări) Rubrică rezervată unei anumite specialități. Colțid juridic. ♦ Margine, extremitate. Ia pe ciof, îl duce-n casă Și-l pune pe colț de vatră. ALECSANDRI, P. P. 384. Colț de pîine = fiecare dintre cele două capete ale unei pîini lungi (v. coltuc); p. ext. orice bucată de pîine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere, cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. V. ungher. În celalt colț al automobilului, tînărul Vîrlan se frămînta în sufletul lin de tot ce auzise din gura lui moș Gheorghe. BUJOR, S. 167. Își mai aruncă ochii o dată prin grajd, și zărind într-un colț un cal răpciugos... se duse la dînsul. ISPIRESCU, L. 3. Ea pasul și-l îndreaptă Lingă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. Slujitorii dedeau din colț în colț și nu mai știau ce să răspundă. ISPIRESCU, L. 44. (În sistemele pedagogice din trecut) A pune (un copil) la colț = a-l obliga să stea, drept pedeapsă, într-un ungher al camerei, cu fața la perete. Ia mai lasă-ne, domnule, că nu sîntem la școală. Atîta ar mai trebui: să ne pui la colț! PAS, Z. IV 161. ♦ Colț roșu = încăpere a unei instituții, anume amenajată, unde au loc diferite manifestări culturale sau profesionale. Sindicatele desfășoară o intensă activitate culturală de masă prin numeroase biblioteci, cluburi, colțuri roșii etc. – în vederea continuei ridicări a nivelului politic și profesional al celor ce muncesc. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2132. Alături de activitatea de zi cu zi ce trebuie să se desfășoare în căminele culturale și colțurile roșii, o atenție deosebită trebuie să fie acordată organizării de manifestări cultural-educative și artistice la locul de muncă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 1/2. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. În orice colț zîmbească veselia. CERNA, P. 52. Vederea lui nu poate străbate prin toate colțurile și afundăturile [pădurii]. ISPIRESCU, L. 57. Vesela artistă... Acum e pierdută într-un colț de lume, sub negrul pămînt. ALECSANDRI, P. I 229. ◊ Fig. Poate să primească bine și să înțeleagă sinceritatea cu care îți deschizi inima, – dar poate să se și supere... Știu eu?... Sînt atîtea colțuri în sufletele omenești! D. ZAMFIRESCU, R. 150. Acești poeți caută să găsească colțuri noi în domeniul artei. DEMETRESCU, O. 146. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. Și-n fiecare cuvînt Nu răsună glasul tuturor oamenilor Din toate colțurile lumii? BARANGA, V. A. 9. Dragele iubirile Cîntă ca paserile în toate colțurile. ALECSANDRI, P. P. 304. La colț de țară și la mijloc de masă = într-un loc ferit de primejdii. II. 1. (De obicei la pl.) Dinții animalelor (mai rar ai oamenilor), în special caninii. Colțun își descoperi colții într-un rînjet amenințător. SADOVEANU, N. F. 34. Scroafa se puse cu colții săi și sparse zidul, făcînd o gaură numai cît putea ea să treacă. ISPIRESCU, L. 129. [Mama zmeului] se pune, cu cei doi colți ce-i avea, a roade la zid. RETEGANUL, P. I 40. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, un caracter aprig. În Rusanda și-a arătat colții o făptură dîrză, care a vrut să trăiască și să-și apere inima. POPA, V. 309. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata să se încaiere. A avea colți = a fi dîrz, obraznic la răspunsuri, la replică. Aha... băietul are colți la răspunsuri. VISSARION, B. 287. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vîrfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii s-au ale altor instrumente asemănătoare; crăcană. O întoarse [furca] cu colții în sus. MIHALE, O. 218. 3. (Mai ales la pl.) Un fel de cui de fier care se aplică, iarna, pe talpa încălțămintei, ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vîrf ascuțit și proeminent de stîncă, de gheață etc. Colțuri de stîncă se îmbrăcau la rădăcină cu peria deasă, negricioasă, a tufelor țepoase. DUMITRIU, V. L. 6. Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. Deodată se ridică din pămînt un colț sur, drept, neclintit. EMINESCU, N. 23. Așezînd genunchi și mînă cînd pe-un colț cînd pe alt colț, Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți. EMINESCU, O. I 76. Un vultur cu durere țipa p-un colț de stîncă. BOLINTINEANU, O. 6. Să bei apă de pe piatră, Printre colțuri strecurată. TEODORESCU, P. P. 73. ◊ Compus: floare-de-colț = albumeală, floarea-reginei. 5. Vîrful plantelor (în special al ierbii) chiar la începutul dezvoltării lor, cînd încolțesc. Pe izlaz, iarba încă nu-și ridicase colțul într-atît, încît cirezile satului să meargă la păscut. MIHALE, O. 503. Nici nu-ți faci idee ce simțire de bucurie am cînd zăresc colțul unui fir de busuioc, al unei rozete; un sîmbure de viață, care crește, tinde cătră soare. SADOVEANU, O. IV 398. Mi se părea că fiecare pom, fiecare bulgăre, fiecare colț de iarbă au văzut... goana nebună a tatei. SAHIA, N. 62. Femeia trimite pe băiet cu vitele la cîmp, să pască colț de iarbă, să se mai înfiripe. ȘEZ. VII 137. (În legătură cu verbele, «a prinde», «a scoate», «a da» etc.) [Simion] se și auzea cîntînd din fluier... în timp ce oile pășteau repede iarba dată în colț. CAMILAR, TEM. 122. Începea a scoate colț porumbul. SADOVEANU, P. M. 275. III. 1. (Mai ales la pl.) Tăietură (sau șir de tăieturi) în formă mai mult sau mai puțin triunghiulară, făcută pe marginea unei stofe; dantelă împletită în formă de asemenea triunghiuri. 2. (Rar) Șuviță de păr ondulată, trasă pe frunte sau pe tîmple. Își drege colții de pe frunte. CARAGIALE, T. II 202.

PARCURGE vb. 1. a face, a merge, a străbate. (~ zilnic 10 km.) 2. a măsura, a străbate. (~ camera de la un capăt la celălalt.) 3. (SPORT) a acoperi, a străbate. (Atletul a ~ distanța de 5 000 m în...) 4. a colinda, a cutreiera, a străbate, a vîntura, (pop. și fam.) a bate, (pop.) a călca, a ocoli, a petrece, (înv. și reg.) a răzbate, (înv.) a plimba, (rar fig.) a treiera. (~ pe rînd satele și orașele.) 5. a străbate, a traversa, (înv.) a spăla. (Dunărea ~ mai multe țări.) 6. a citi, (livr.) a lectura, (înv. și pop.) a spune, a zice. (A ~ cîteva rînduri.) 7. a răsfoi, (rar) a petrece. (A ~ o lucrare, notițele.)

nuntă sf [At: CORESI, EV. 301 / V: (reg) numtă, ~nță / Pl: nunți, (îvp) ~te / E: sg refăcut după pl nunți (lat nuptiae)] 1-2 Căsătorie (religioasă) Si: nuntire (1-2), nuntit¹ (1-2), (ltm) nupțiu (1-2). 3 Ceremonial și petrecere organizate cu prilejul unei nunți (1) Si: (rar) nuntire (3), nuntit¹ (3). 4 (Îs) ~ de argint Aniversare a douăzeci și cinci de ani de la căsătorie. 5 (Îas) Petrecere la nunta (4) de argint. 6 (Îs) ~ de aur Aniversare a cincizeci de ani de la căsătorie. 7 (Îas) Petrecere la nunta (6) de aur. 8 (Îs) Cămara ~nții Cameră a mirilor, în prima noapte după căsătorie. 9 (Reg; îs) Altă ~ Aceasta e cu totul altceva. 10 (Rar; îe) A da (cuiva) de ~ A bate tare pe cineva. 11 (Fig) Gălăgie. 12 (Fig) Scandal. 13 Împerechere a animalelor. 14 (Pex) Perioadă de împerechere a animalelor. 15 (Blg; îs) Haină de ~ Înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor pești, batracieni sau păsări în perioada împerecherii. 16 (Pop; îs) ~ta urzicilor Înflorire și maturizare a urzicilor, care în datinile populare, are loc într-o anumită zi, după care urzicile nu mai sunt bune de mâncat Si: (reg) măritarea urzicilor. 17 (Fig; d. câini; îe) A pleca cu ~ta A se ține haită după o cățea. 18 (Csc) Alai de nuntă (1) Si: nuntași. 19 Persoanele care fac parte din alaiul de nuntă Si: nuntași. 20 (Reg; d. oameni; îe) A fi ~ A fi în număr mare. 21 (Reg) Datină practicată la țară de sărbătorile Crăciunului și ale Anului Nou, constând dintr-un fel de reprezentație asemănătoare cu nunta (1). 22 (Reg) Text rostit la nuntă (21). corectat(ă)

MARE¹, mari, adj. 1. Care depășește dimensiunile obișnuite. ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros care, la mînă, se poate opune celorlalte degete. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate. A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a lăsa (pe cineva) dezamăgit. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins, vast. ◊ Expr. În mare = după un plan vast; în linii generale. ♦ Înalt. Un deal mare ne desparte (JARNÍK-BÎRSEANU). ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Au umplut un sac mare, mare (SBIERA). ♦ (În expr.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat; adînc. Apă mare. 2. În cantitate însemnată, abundent, mult; numeros. ◊ Expr. (Despre ape curgătoare) A veni mare = a crește, a se umfla; a inunda. ♦ (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. 3. De lungă durată. 4. În grad înalt; intens, profund, tare. Avusese mare iubire pentru el (SADOVEANU). ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). Ziua-mare = moment al dimineții cînd lumina devine intensă. ♦ (Despre sunet, voce) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, strigînd. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. ♦ (Despre fenomene atmosferice) Violent, năprasnic. Ger mare. ♦ (Adverbial, pop.) Din cale-afară, peste măsură. A să fie Mare mult omor! (ALECSANDRI). ♦ Grav. Greșeală mare. 5. Adult, matur, vîrstnic; (la comparativ) mai bătrîn. ◊ Expr. (Despre copii) A se face mare = a crește, a deveni matur, adult. 6. Vestit, renumit, ilustru. 7. Care ocupă un rang superior, sus-pus. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț. A trage a mare = a-și da ifose; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare făcută cuiva cu ocazia unei numiri sau avansări într-un post. Mare și tare = influent, puternic. ◊ (Substantivat) Mai-marele = căpetenie, șef. ♦ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. 8. Important, de seamă; hotărîtor. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare, zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Vorbe mari = cuvinte bombastice; promisiuni goale. ♦ Deosebit, ales. Mare cinste. – Lat. mas, maris.

LIBER², -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, care nu e exploatat, care are drepturi politice și cetățenești depline; slobod. Azi liberi, ne simțim ca-n haine nouă. BENIUC, V. 114. Aș putea pretinde că sînt mai mult decît liber. SADOVEANU, P. M. 15. Robia și proprietatea cea mai mare trebuiră a produce și în noua colonie [romană în Dacia] relele lor, înghițind cu încetul proprietățile mici... și substituind robi la oameni liberi. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Fig. Eroica dramă a lui Guilom Tell, în care răsuflă peste tot aerul liber și curat al plaiurilor alpestre. ODOBESCU, S. III 81. Aș vrea să văd ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat, Să pierd ideea tristă de veacuri întărită, Că lumea moștenire despoților s-a dat. ALEXANDRESCU, M. 7. ◊ (Adverbial) Tinerii vor să trăiască liber într-o patrie independentă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2723. ♦ (Despre state, popoare, orașe) Independent, neatîrnat, nesupus (unei puteri străine). V. suveran, autonom. Pentru prima dată în istoria sa zbuciumată, poporul romîn a devenit liber și stăpîn pe soarta sa, în urma victoriei istorice de însemnătate mondială repurtată de Uniunea Sovietică în cel de-al doilea război mondial. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 244. Popor ce pătimeai de veacuri Acum ești liber să trăiești. FRUNZĂ, Z. 43. Nație scitică, liberă și vitează. NEGRUZZI, S. I 200. 2. Care are posibilitatea de a acționa în anumite împrejurări după propria sa voință sau dorință. N-am ce-ți face; liber ești să crezi ce poftești. SADOVEANU, P. M. 21. 3. (Despre acțiuni) Care nu e supus unei restricții cu caracter arbitrar. Dreptul cel mai prețios al omului civilizat este libera comunicare de gîndire și de idei. BOLLIAC, O. 259. ◊ Traducere liberă = traducere care redă exact conținutul textului tradus în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = versuri care nu sînt supuse unei măsuri regulate. Intrare liberă = intrare fără bilet într-o sală de spectacole, stadion sportiv etc. Orice gazetar, de obicei, se bucură veșnic de o intrare liberă și mai totdeauna de un scaun gratis în teatru. CARAGIALE, O. III 217. (La unele jocuri sportive cu mingea) Lovitură liberă = lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală tehnică comisă de echipa adversă. Liber consimțămînt v. consimțămînt. Liber schimb v. schimb. Profesiune liberă = profesiune (medicină, avocatură etc.) exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată într-o instituție sau întreprindere). ◊ (Adverbial, în compusele) liber-profesionist = persoană care exercită o asemenea profesiune; liber-cugetător = ateu. Tatăl fusese angloman și liber-cugetător, căzut la sfîrșitul vieții în mania religioasă. SADOVEANU, E. 238. 4. (Despre timp) Neocupat în muncă, de care se poate dispune. Ore libere. Zi liberă. ▭ După împlinirea orelor de muncă, oamenii sovietici folosesc timpul liber pentru a se lumina mai mult, pentru a învăța mai mult. STANCU, U.R.S.S. 116. ◊ (Substantivat, în expr.) A avea liber = a fi în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp. Viu mîine pe la cinci să vă iau, tot am liber devreme. CAMIL PETRESCU, T. II 93. Joia după amiază avem liber. C. PETRESCU, C. V. 97. 5. (Despre bănci, scaune etc.) Care nu e ocupat, gol; (despre locuințe) neînchiriat. Bancă liberă. Loc liber. Cameră liberă. ♦ Loc. adj. (Jur., despre bunuri reale) Liber de orice sarcină = asupra căruia nu grevează nici un drept real (creanță ipotecară sau privilegiu). Imobil liber de orice sarcină. ♦ (Despre oameni) Disponibil, neangajat. (Fig.) Angelica, a cărei inimă era liberă, primi bucuroasă, cu singura condițiune de a nu se despărți de bunica sa. NEGRUZZI, S. I 109. ♦ (Despre părți ale corpului) Care se poate mișca în voie, care nu este stînjenit sau împiedicat în mișcări. 6. Care nu e forțat, lipsit de artificialitate, natural, armonios, ușor. Pas liber. Mișcări libere. ◊ (Adverbial) Conducea liber, de parcă s-ar fi plimbat cu tractorul peste cîmp. MIHALE, O. 197. ◊ Expr. A vorbi liber = a conferenția, a ține un discurs, o prelegere etc. fără a avea textul în față. (A vedea) cu ochiul liber = (a vedea) cît poate cuprinde ochiul fără ajutorul nici unui instrument optic. Desen liber = desen, de obicei artistic, efectuat cu mîna, fără ajutorul vreunui instrument. 7. (Numai în loc. adv.) În aer liber = afară, în plin aer, într-un spațiu în care poți să te miști și să respiri în voie. Spectacol în aer liber. Gimnastică în aer liber. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit.

A TRECE trec 1. intranz. 1) (despre ființe sau despre obiecte în mișcare) A se deplasa (dintr-un loc în altul) în raport cu un punct aflat pe linia sau în afara mișcării; a merge fără a se opri. 2) (despre vehicule cu rută fixă, drumuri sau ape curgătoare) A avea traseul sau cursul pe undeva. 3) (despre persoane) A se opri (pentru o vizită scurtă), renunțând la traseul inițial; a se abate. Mai treci pe la noi. 4) A depăși, continuând a se mișca mai departe. ~ de stație. ◊ A-i ~ (sau a i-o lua) cuiva înainte a) a ocupa locul cuvenit alt cuiva; b) a întrece pe cineva în ierarhia rangurilor. 5) A merge de-a dreptul (pe undeva sau prin ceva). ~ prin pădure. ◊ ~ peste cineva a ignora (pe cineva); a desconsidera. 6) A-și schimba locul; a se muta; a se transfera. ~ dintr-o cameră în alta. ◊ ~ de partea cuiva (sau a ceva) a adera la cineva sau la ceva. 7) (urmat de o complinire cu prepoziția la ) A începe a se ocupa de altceva, lăsând ocupația de mai înainte. ~ la dezbateri. ◊ ~ la fapte a acționa. 8) A evolua prin transformare treptată. ~ din stare lichidă în stare gazoasă. 9) fig. A îndura, suportând cu greu. ~ prin greutăți. ◊ ~ prin foc și (prin) apă (sau pară) a răzbate prin multe chinuri și nevoi. 10) A pătrunde, ajungând de partea cealaltă. ~ prin foc. 11) (despre unități sau perioade de timp) A se consuma treptat; a curge; a se scurge. ◊ Pe zi ce trece tot mai mult. 12) (despre fenomene, evenimente, stări) A înceta să se manifeste; a se diminua (dispărând). Durerea trece. ◊ ~ cu buretele (peste ceva) a da (voit) uitării. 13) A constitui mai mult ca mărime, cantitate, valoare. Prețul trece de două sute. 14) A se prezenta în aparență (sau în realitate). El trece drept artist. 2. tranz. I. 1) (obiecte situate transversal față de linia mișcării) A depăși, deplasându-se de-a curmezișul în cealaltă parte; a traversa. ~ drumul. ◊ ~ pe cineva prin toate apele a ponegri (pe cineva); a defăima; a denigra. ~ clasa a fi promovat în altă clasă. ~ Rubiconul a lua o hotărâre temerară și irevocabilă. 2) (persoane) A lăsa (intenționat) la o parte, ocolind. ◊ ~ cu vederea a nu lua în seamă. ~ sub tăcere (ceva) a nu pomeni intenționat (de ceva). 3) (ființe sau lucruri) A duce în cealaltă parte (a unui drum, a unei ape etc.); a transporta. 4) A face să ajungă, ocolind ceva. ~ hățurile pe după copac. 5) A purta printr-o mișcare ușoară (pe o suprafață). ~ limba peste buze. 6) pop. (nume de persoane, bunuri materiale, cifre etc.) A însemna în scris; a înscrie; a nota; a înregistra; a consemna. ◊ ~ în revistă a) a inspecta; b) a examina rând pe rând. 7) A depăși cantitativ. II (în îmbinări). A-l ~ pe cineva cu rece și cu cald a fi cuprins de o emoție puternică. A-l ~ (pe cineva) fiorii a fi cuprins de frică. /<lat. traicere

AFARĂ adv. (Cu sens local, în opoziție cu înăuntru) Dincolo de limitele unui spațiu îngrădit (acoperit, închis etc.); în exterior. Omul... ședea afară pe scara vagonului. DUMITRIU, B. F. 5. Afară e soare sub nor, Dar haină de aur e norul. COȘBUC, P. II 47. Vine cu gîndul să măture scrumul afară. CREANGĂ, P. 255. Afară plouă, ninge, afară-i vijelie Și crivățul aleargă pe cîmpul înnegrit. ALECSANDRI, O. 164. ◊ Expr. A da afară = a) a scoate (pe cineva sau ceva) cu forța din locul unde se află, a îndepărta, a elimina, a exclude; (ieșit din uz, cu privire la o persoană angajată într-un post) a concedia. Nici unul dintre prieteni nu s-a lăsat înduioșat de vorbele lui frumoase, ba unii chiar l-au dat afară. CARAGIALE, O. III 62. Setilă, dînd fundurile afară la cîte o bute, horp! ți-o sorbea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, P. 261. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ia tălpășița pînă nu vine neneaca, ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38; b) a vomita, a vărsa. A dat afară tot ce a mîncat. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de») Alexiu îl urmă afară din cameră. DUMITRIU, B. F. 54. Cînd răsărea soarele, se aflau afară din sat. SADOVEANU, B. 106. Trecu afară de împărăția tatălui său. ISPIRESCU, L. 4. Ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) De afară = dinspre exterior înspre interior. La ce se pregătea înlăuntrul său, a răspuns de afară austrul. SADOVEANU, N. F. 10. Pe afară, indică un loc mai puțin definit din exterior. Mii de paseri ciută... pe-afară. ALECSANDRI, P. A. 174. De pe afară, indică o mișcare dinspre un loc mai puțin definit din exterior. Într-o zi capra cheamă iezii de pe afară. CREANGĂ, P. 19. ◊ Loc. prep. Afară de... = cu excepția a..., fără a mai socoti și... Ieșiră toți, afară de copii și de o muiere tînără. DUMITRIU, N. 153. Printre crengi scînteie stele... Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. EMINESCU, O. I 209. Răspunseră toți, afară de doi juni boieri. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. adv. Afară de aceasta (sau asta) sau afară de aceea (sau aia) = pe lîngă aceasta, în plus. Și apoi, afară de aceasta, omul acela era ceva de spăriet. CREANGĂ, P. 239. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, foarte, neobișnuit de... Adormea, ș-a doua zi se deștepta în aceeași priveliște dureroasă a vieții lor, din cale-afară chinuită. VLAHUȚĂ, O. A. 255. Încă n-am văzut așa femeie, să plîngă de toate; era miloasă din cale-afară. CREANGĂ, O. A. 44. Era un vis misterios Și blînd din cale-afară. EMINESCU, O. I 185. ◊ Loc. conj. (Rar, pleonastic) Afară-numai (sau, mai rar, doar) dacă nu... = numai cu condiția ca..afară de cazul cînd... Vin la tine, afară numai dacă nu intervine ceva excepțional. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ieși! pleacă! du-te! Afară! pîn’nu mă iuțesc! ALECSANDRI, T. 974. ♦ (Familiar) La țară. Vara plecau cu toții afară, la un unchi al lor. VLAHUȚĂ, O. A. 252.

FATĂ, fete, s. f. 1. (În opoziție cu fecior, băiat) Persoană tînără de sex feminin, nemăritată. Florica era fată îndrăzneață, pe cît era și de frumoasă. BUJOR, S. 27. Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fată în casă = fată tînără angajată pentru dereticatul camerelor și alte treburi casnice, în afară de cele ale bucătăriei. Jupîneasa Lina de la curte o spus prin sat că tată-tău s-ar fi lăudat că o să te bage și pe tine fătă-n casă la boieriu ceala. BUJOR, S. 63. ◊ (În opoziție cu nevastă și femeie) Frunză verde, foaie lată, Pîn-eram la maica fată, Ori lucram, ori nu lucram, Tot draga maichii eram. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă. id. ib. 394. ◊ Fată mare = fecioară; fată la vîrsta măritișului. N-am putea duce l-alde biata Bălașa ceva curmeie de viță... zicea mama Arghirița către fata mare ce învîrtea mămăliga între genunchi. DELAVRANCEA, S. 183. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I 63. Fată bătrînă v. bătrîn. ◊ Expr. (Pe) cînd era bunica fată (mare) v. bunică. ◊ Compus: (Astron.) fata-cu-cobilița v. cobiliță. 2. (În raport cu părinții) Fiică. Ileana, fata lui Dumitru Ciulici, se culcase la ușa Nadinei, în odăița dintre dormitor și sufragerie. REBREANU, R. II 113. Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i, Și-avea o fată, – fata lui – Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Să te găsesc sănătos! – Cale bună, fata mea, îi zise tată-său. ISPIRESCU, L. 16. Împăratul-Verde... sare de bucurie că i-a venit nepotul și pe dată îl face cunoscut curții și fetelor sale. CREANGĂ, P. 208. Șede baba supărată Cu fata nemăritată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ Fata mamei = nume dat fetelor alintate. Pentru că era «fata mamei», se alinta cum s-alintă cioara-n laț. CREANGĂ, P. 283.

ALES I. adj. 1 p. ALEGE ¶¶ contr. NEALES ¶ 2 Care se deosebește prin însușiri rari de altul: o mînă de oameni aleși cari se deosebesc prin faptele... lor cele frumoase (ISP.); societate aleasă; lume aleasă; proverb: mulți (sînt) chemați, (dar) puțini (sînt) aleși, se zice pentru a arăta cum din mai mulți, prea puțini se disting; ~ pe (sau după) sprînceană, ales după plac; tot unul și unul ¶ 3 Lămurit, vădit, hotărît: Că de multe ce sînt și dese, nu le putem spune ~e (TEOD.) ¶ 4 ⛓ Țesut cu flori, cu desenuri: pe patul de scînduri e așternută o scoarță, aleasă în fel de fel de migălituri (DLVR.). II sm. 1 Care a primit de la cineva o favoare, care e deosebit de alții pentru anumite însușiri: Doamne, multă răbdare ai dat aleșilor tăi (CRG.) ¶ 2 Cui i se dă prin simplu consimțimînt ori vot o demnitate, o distincțiune: ~ul județului Iași la Cameră ¶ 3 Acela (aceea) pe care și-l (și-o) alege cineva de mire (de mireasă): Mi-oiu găsi și eu aleasă, Alta ’n lume mai frumoasă (HASD.); ~uI (aleasa) inimii ¶ 4 🔎 pl. †Aleșii (satului), țărani de frunte ai unui sat cari conduceau afacerile lui cu dreptul de a da unele hotărîri, de a judeca neînțelegerile dintre săteni; cuvîntul se mai păstrează și azi în unele locuri, cînd este vorba de țăranii fruntași ai unui sat, cari au vre-o funcțiune administrativă. III adv. 1 Cu însușiri rare, mai de seamă: scrie ~; vorbește ~ ¶ 2 Cu de-amăruntul, de aproape, hotărît, limpede: Ți-am spus, bade, rupt ~, Că nu pot să te iubesc (IK.-BRS.) ¶ 3 †Mai cu seamă: Antioh Vodă foarte era milostiv, și ~ spre călugări străini și la mănăstiri (N.-COST.) ¶ 4 ~ de bine, foarte bine: tinerii au trăit tare cu ticnă și se înțelegea ~ de bine între olaltă (SB.) ¶ 5 Mai ~, a) mai cu seamă; poezia noastră populară este bogată mai ~ în genul liric; b) mai mult, mai vîrtos: cu mănăstirile nu se răscumpără sîngele, ci mai ~ ispitești și înfrunți pre D-zeu (NEGR.). IV sbst. 1 Faptul de a alege: Amar de ~ul meu Cum mi-am ales eu de rău (IK.-BRS.) ¶ 2 ‡Alegere (a unui Domn, etc.): cu ~ul tuturor boierilor l-au rădicat Domn (NEC.) ¶ 3 🐑 ~ui (mieilor), despărțirea mieilor de oi care se face de ciobani primăvara: mînzările au intrat acum în stînă și s’a ’nceput pe dată ~ul (LUNG.) ¶ 4 Băn. 🐑 Sărbătoarea pe care o țin ciobanii, în ajunul S-tului Gheorghe, cu prilejul alegerii mieilor dintre oi ¶ 5 Băn. ~ul viilor, culesul viilor ¶ 6 ‡Ce rezultă dintr’un lucru, hotărîre: pînă la anul s-au trăgănat ~ul lucrului (CANT.) ¶ 7 ‡Fixarea hotarelor unei moșii: cartea de ~ul și de hotărnicia aceștii moșii (HASD.) ¶ 3 Pe ~(e), într’~, dintr’~, loc. adv. După alegere, după plac: Nu caut vorbe pe ~ (EMIN.); ia sălăți într’~ și cîte-i vrea de multe (CRG.)

CASĂ¹, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. Casa e așezată în dreptul ariei. STANCU, D. 19. Casele albe, ridicate ici-colo în mijlocul verdeții grădinilor și livezilor, păreau că dorm tăcute și singuratice. SADOVEANU, O. III 193. I-am luat casa pe nimică. ALECSANDRI, T. 331. Va vedea în toate satele case de zid cu cîte trei și patru odăi. GOLESCU, Î. 24. ◊ Fig. Doru unde se lasă, Face lacrimilor casă. HODOȘ, P. P. 32. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă. Pîine de casă. Pînză de casă. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. Avea o casă de copii, dintre care cel mai mare, în vîrstă de vreo optsprezece ani. PAS, Z. I 61. Dacă mă vede că-s o vădană sărmană și c-o casă de copii, mai trebuie să-și bată joc de casa mea? CREANGĂ, P. 28. A-i fi casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată; a trăi tihnit, fără necazuri. S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă! Calea să-ți fie numai cu flori, Și casa casă și masa masă... ALECSANDRI, P. II 46. (Familiar) Piatra din casă v. piatră. Fată în casă v. fată. ◊ O pereche (sau un rînd) de case = casă mare, de obicei cu mai multe apartamente. Corp de case v. corp ♦ (Regional) Cameră, odaie. Casa dinainte. Casa mare. Casa de oaspeți. ◊ Încăpere specială într-o clădire, avînd o anumită destinație. ◊ Casa mașinilor = încăpere în care sînt montate grupurile electrogene într-o centrală electrică. Casa pompelor = clădire sau încăpere în care sînt montate pompele unei stațiuni de pompare. Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează un ascensor. Casa scării = spațiul în care este construită scara la o clădire cu mai multe etaje. ♦ (Tipogr.) Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele. Băieții sînt puși să învețe casele de litere și să dea corecturi. PAS, Z. I 260. ♦ Fig. (Determinat prin «de veci») Mormînt. Iaca Ioane și casa de veci, zise el. Trei coți de pămînt, atîta-i al tău. CREANGĂ, P. 321. 2. Gospodărie. E cel dinții lucru ce l-ai cumpărat pentru casa noastră. DAVIDOGLU, M. 15. Bărbatu-mieu... nu s-a putut plînge că... i-am risipit casa. CREANGĂ, P. 4. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. 3. Toți cei care locuiesc împreună formînd, de obicei, o familie. E supărat pe casa noastră. STANCU, D. 34. Casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. Am sculat toată casa; am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Ai casei = membrii familiei. Casă grea = familie numeroasă, greu de întreținut. ◊ Expr. A ține (sau a fi) de casa cuiva = a ține de familia cuiva; a fi dintre oamenii apropiați ai cuiva. Bine Ioane, du-te; nu ți-i oprită calea. De-a putere-a fi, acum ești de casa noastră. CREANGĂ, P. 312. ♦ (În orînduirea feudală și burgheză) Dinastie, neam. Casa de Austria. ◊ Copil de casă v. copil. 4. Căsnicie. Trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. CREANGĂ, P. 233. ◊ Expr. A ține casă cu cineva = a trăi în căsnicie cu cineva. Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. A strica casa cuiva = a strica armonia dintre soți, a-i face să se despartă. A tace (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi laolaltă în bună înțelegere. De cînd sînt regi, de cînd minciună este. Duc laolaltă cea mai bună casă. VLAHUȚĂ, O. A. 36. N-a vrut să facem casă-mpreună. ALECSANDRI, T. 1502. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. Cu matematica n-am dus niciodată casă bună. C. PETRESCU, C. V. 104. 5. (Urmat de determinări care arată natura sau destinația clădirii) Nume dat unor instituții sau așezăminte create pentru satisfacerea necesităților sociale, culturale, sanitare etc. ale celor ce muncesc. Casă de cultură. Casa Universității. Casa Centrală a Armatei. Casa Oamenilor de Știință. Casa Scriitorilor. Casa Pionierilor. Casa «Scînteii». ▭ Pe lîngă sistemul tarifar și de premiere, ceferiștii beneficiază de mari avantaje sub forma caselor de odihnă, sanatoriilor, spitalelor C.F.R., case de cultură. GHEORGHIU-DEJ, CONSF. C.F.R. 36. ◊ Casă de nașteri = maternitate. Ce ... casă de nașteri s-ar face aici pentru toate satele dimprejur! DUMITRIU, N. 236. Casă de economii = instituție la care se depun economiile spre păstrare și valorificare. Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C.). ▭ Casă de ajutor reciproc = asociație tovărășească constituită cu scopul de a da împrumuturi și ajutoare bănești membrilor ei, din resursele acumulate prin cotizații lunare. (Învechit) Casă de sănătate = sanatoriu. Nu putea... să-l interneze într-o casă de sănătate. PAS, Z. I 56. Casă de nebuni = ospiciu. Casă de adăpost = cabană. 6. (În regimul capitalist) întreprindere, firmă comercială. Casă de import. ◊ Specialitatea casei = produs al unei întreprinderi, cu care aceasta își face reclamă, considerîndu-l superior produselor altor întreprinderi. – Pl. și: (regional) căși (DAVIDOGLU, M. 32, ȘEZ. II 10).

EXECUTA, execut, vb. I. 1. Tranz. A face, a confecționa, a fabrica. Uzina execută strunguri. ▭ Fotografie urîtă și naivă... executată într-un atelier ieftin. C. PETRESCU, A. 365. Painjenii își executau tăcuta și pacinica lor industrie. EMINESCU, N. 38. ♦ (Cu privire la legi, măsuri, ordine etc.) A aduce la îndeplinire, a realiza. Gospodăria colectivă se obligă să execute întocmai planurile de producție, însămînțări, prășitul, recoltatul, treieratul, dezmiriștitul, arăturile de toamnă și primăvară. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2672. ◊ Refl. pas. Ii pare rău că nu s-a putut executa planul nostru de petrecere. CARAGIALE, O. VII 35. 2. Refl. A se supune, a da ascultare. Îl conduse... la hotel, poruncind portarului să dea camera cea mai bună... Portarul se execută. C. PETRESCU, Î. II 133. ♦ (Glumeț) A da bani, a plăti. Imediat ce sosesc, mă execut cu 200 m[ărci]. CARAGIALE, O. VII 167. 3. Tranz. A face în fața unui public exerciții de gimnastică, figuri de balet etc. Copiii coreeni... au executat dansuri coreene, romînești și ucrainene. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 1/1. ♦ A cînta o bucată muzicală (din gură sau din instrumente) (Absol.) Muncitorii execută din creațiile lui Bach, Mozart,Beethoven, Ceaikovski. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 1/5. 4. Tranz. A aduce la îndeplinire o hotîrîre judecătorească, un act al autorității sau o obligație. 5. Tranz. A supune un condamnat la pedeapsa cu moartea. Peste două zile Bibescu nu va mai putea executa pe nimeni după capul lui. CAMIL PETRESCU, O. II 284.

AȘEZA, așez, vb. I. I. 1. Refl. (Mai ales despre ființe, în special despre oameni, în opoziție cu a sta în picioare; uneori determinat prin «jos») A se pune (pe un scaun, pe o bancă etc.) pentru a ședea. Au mîngîiat ochii sprîncenați ai cățelandrului și s-au așezat pe laiță. SADOVEANU, N. F. 39. S-așază fata aproape de fîntînă Pe-o lespede de marmor. COȘBUC, P. I 52. Tăcere, băieți, st!... așezați-vă la locurile voastre. CONTEMPORANUL, IV 1. Așezat la gura sobei noaptea, pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. A se așeza la masă = a lua loc la masă (pentru a mînca). Așezați-vă la masă, că nu vă mușcă și nici nu cer parale! REBREANU, R. I 193. El se așază la masă, hotărît mai mult să fac-o poezie decît să-și descarce o anumită emoție. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ◊ Tranz. A așezat copilul pe scaun. ♦ A se pune pe pămînt. Ei se așezară jos, la rădăcina zidului. ISPIRESCU, L. 243. Și mergeau, nu prea mergeau, Că deodată se opreau Și pe iarbă s-așezau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ◊ Expr. A se așeza în pat = a se culca. Maică-sa... s-au așezat în pat și începu a geme și a se văiera. SBIERA, P. 28. ♦ A poposi. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre păsări sau insecte zburătoare) A se lăsa din zbor pe ceva (spre a se odihni). Un roi de albine se învîrteau în zbor deasupra capului său și umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde să se așeze. CREANGĂ, P. 238. ◊ (Poetic) Un luceafăr se așază pe fruntea ei. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Despre brumă și alte precipitații atmosferice) A se depune într-un strat mai mult sau mai puțin dens, acoperind obiectele pe care se lasă. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ♦ (Despre substanțe care sînt în suspensie în lichide; adesea determinat prin «la fund») A se lăsa în jos, a se depune. Cînd se limpezește vinul, drojdia se așază la fund. ◊ (Despre lichide în fermentație) A se limpezi. Vinul nou se toarnă în butoaie numai după ce s-a așezat. 2. Refl. Fig. (Rar) A se potoli, a se liniști, a se astîmpăra. Vremea s-a așezat. ▭ Acum vuietul contenește, – biruitoare, apa se așază între maluri potolită, netedă ca o oglindă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. 3. Refl. Fig. (Despre fenomene sau acțiuni de lungă durată) A se produce, a porni cu tot dinadinsul, cu stăruință. Nu se așază ploaie adevărată pînă la înserat. SADOVEANU, N. F. 124. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» și indicînd acțiunea în discuție) Într-o noapte... mă așezasem pe somn, cînd numai ce aud ciocănind la ușă. GHICA, S. 3. Fă-mi vreo cincizeci cositori... [căci] trifoiul s-a lățit ș-am nițel fin de cosit. El degrab’că-i aducea... Și pe coasă s-așeza. ȘEZ. 11 76. ◊ Expr. A se așeza la lucru = a începe lucrul, a se apuca de treabă, a se pune pe lucru. 4. Refl. A se stabili (cu locuința) într-o localitate, a se instala într-un loc, a se statornici. Am venit să m-așez aici, la București. CARAGIALE, O. III 31. Boierașul... s-au așezat cu totul în curțile ei. SBIERA, P. 51. M-am așezat în gazdă la Pavăl Ciubotarul. CREANGĂ, A. 81. [Orașele în care] a descălecat și s-a așezat fiecare după plac și voie au un nu știu ce care place ochiului. NEGRUZZI, S. I 321. ◊ Fig. Alte rosturi se așază, alte legi stăpînesc. DEȘLIU, G. 54. Pacea se așază în țară. ARHIVA R. I 117. ◊ Tranz. După ce ne-a așezat bunicul în gazdă... la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesori. CREANGĂ, A. 25. 5. Tranz. A procura cuiva o situație bună, a-l face om cu rostul lui, a căpătui. Ioana a crescut copiii și i-a așezat pe toți bine. REBREANU, R. I 150. A izbutit să-l permute aici... ca să-l poată însura și așeza. CARAGIALE, O. I 309. ◊ A instala (pe cineva) într-o funcție, într-un post; (învechit, cu determinarea «în scaun», «în domnie») A întrona. ◊ (Transilv.) A distruge, a duce la pieire, a da gata. Spusu-ți-am, Vilene, spus, Mîndrele capul ți-au pus; Spusu-ți-am, Vilene, ție, Mîndrele te-or pune bine; Spusu-ți-am, Vilene-așa: Mîndrele te-or așeza. BIBICESCU, P. P. 357. II. Tranz. (Cu privire la lucruri sau la evenimente) 1. (Însoțit uneori de un complement de mod) A potrivi cum trebuie. Mama Anghelina așezase lampa în fereastra bucătăriei. SADOVEANU, N. F. 21. Nouă piei de bivol, să le cătrănești și să le așezi bine pe mine. ISPIRESCU, L. 27. Taie un sulhari de fag... îl așază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum. CREANGĂ, P. 135. ◊ (Întărit prin «la loc») Așază pielea la loc, pune el ce pune la rană și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ Fig. Unde e cuconu Ioniță, cel care așeza vorba în sfat...? HOGAȘ, DR. II 110. ♦ (Mai ales în basme) A face, a dura. Împăratul îi ieși... înainte... așeză îndată un pod de aramă, se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. 2. (Rar, cu privire la un fapt istoric) A pune, a arăta, a înfățișa (într-o anumită lumină). Datoria noastră au fost să așezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul. ARHIVA R. I 120. 3. (Învechit și popular; urmat de o propoziție completivă directă) A dispune, a decreta, a hotărî (ca autoritate). A dat mănăstirii patru mori în Dridih (Dridu pe Ialomița) așezînd care sate au să le păzească și să le dreagă. ODOBESCU, S. I 398. ♦ (în orînduirea capitalistă și precapitalistă, cu privire la dări, impozite etc.) A institui, a statornici, a fixa. Pentru plata lefilor ostașilor... se așezase dajdie, subt numire de fumărit, ca toată casa de țăran să plătească... 80 aspri. BĂLCESCU, O. I 121. Dăjdiile erau așezate pe toți deopotrivă. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Complementul indică un eveniment viilor) A stabili, a fixa. Au așezat nunta pe cutare zi. SBIERA, P. 98. III. (Predomină ideea organizării, orînduirii) 1. Tranz. A pune într-o anumită ordine, a rîndui, a aranja. Trecu în grădinița din față. Acolo, prin straturile bogate, erau așezate oale cu flori. SADOVEANU, O. IV 222. Una-i anina flori în pălărie, alta-i așeza priminelile și merindele în desage. VLAHUȚĂ, O. AL. I 8. Lupul... așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești, de ți se părea că rîd. CREANGĂ, P. 25. Maica așază gătejele; moș Nichifor scapără și îndată ațîță amîndoi focul. CREANGĂ, P. 130. Ce faci tu acolo de azi-dimineață, ca un lăstun? – Așez fînu în podu șurii. ALECSANDRI, T. 895 ◊ Absol. Se mișca... prin cameră, dereticînd și așezînd. Deretica smuncind și așeza trîntind. SADOVEANU, N. F. 5. ◊ Refl. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. ◊ Fig. Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile, Tot mai trainic s-așază în istorie filele. DEȘLIU, G. 45. ♦ A aranja într-un scop anumit, a pregăti. Punea la cale tot pentru drum... poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Fig. A aduna, a strînge la un loc. Badiu meu tînăr diac Șade la masă scriind Și din inimă oftînd...: Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. 2. Intranz. (Popular) A pune la cale, a proiecta, a plănui (o căsătorie sau o logodnă). Noi ce umblăm, ce căutăm, Seama-n grabă nu ne dăm. Că tînărul nostru-mpărat Pe aici a mai umblat Și cu cei bătrîni au așezat. SEVASTOS, N. 114.

RIO DE JANEIRO [ríu də jənəíru] 1. Oraș în SE Braziliei, centrul ad-tiv al statului cu același nume (din 1975), situat pe țărmul G. Guanabara al Oc. Atlantic, străjuit de masivul granitic Pão de Açúcar (404 m alt.) și de vf. Corcovado (704 m alt.); 5,9 mil. loc. (2003) (cu suburbiile ajunge la 11,2 mil. loc.). Port comercial și port turistic. Aeroporturile Galeão și Santos Dumont. Nod de comunicații. Metrou (inaugurat în 1979). Legat prin pipe-line cu Belo Horizonte și printr-un pod peste G. Guanabara (14 km lungime) cu orașul Niterói. Important centru comercial, financiar-bancar, de transport, cultural-științific, turistic (carnavalul de la Rio) și balnear (celebrele plaje Copacabana, Ipanema, Barra de Tijuca). Șantier naval. Ind. electrotehnică, chimică, a cauciucului, textilă, de prelucr. a petrolului, a lemnului (mobilă) și a tutunului, sticlăriei, hârtiei, pielăriei și încălțămintei, alim. Cinci universități. Muzeu Național de Artă; Muzeu de Artă Populară. Biblioteca națională cu peste 2 mil. vol. Teatru. 44 școli de samba, cu peste 100.000 de cursanți, care pregătesc pe cei amatori să participe la carnaval. Grădină botanică (1808), cu pește șapte mii de varietăți de plante, extinsă pe 141 ha. Parc zoologic. Monumente: mănăstirile Candelária (1775) și São Bento (sec. 17), în stil colonial, Catedrala metropolitană (1590), bisericile Carmo (1752), Nossa Senhora da Glória do Outerio (1714), São Antonio, franciscană (1773), São Francisco da Pentência (1773), Palatul Quinta da Boa Vista, în stil Empire, în care se află Muzeul Național de Științele Naturii, Palatul Tiradentes (1926) – fosta Cameră a Deputaților, Palatul Ministerului Educației (1939), clădirea Facultății de Arhitectură, construită după planurile arhitectului Oscar Niemeyer, Noua Catedrală (1976), clădirea Teatrului Municipal, replică a Operei din Paris, statuia monumentală a lui Iisus Hristos (38 m înălțime), iluminată noaptea, situată pe vf. Corcovado. Stadionul Maracana (165.000 locuri). Golful Guanabara, în care se află orașul R. de J., a fost descoperit la 1 ian. 1502 de portughezul A. Gonçalves, unul dintre membrii expediției lui Amerigo Vespucci, atribuindu-i numele de Rio de Janeiro (Râul Ianuarie), deoarece a fost descoperit în luna ianuarie. În 1555, expediția francezului Nicolas Durand de Villegaignon amplasa în această zonă primele locuințe ale unei colonii hughenote, dar în 1565, portughezii fondează orașul propriu-zis cu numele de São Sebastião de R. În 1676 sediul unui episcopat, iar din 1670 al Căpităniei Braziliei Meridionale. Importanța sa sporește începând din sec. 18, o dată cu exportul minereurilor de aur și diamante. Între 1763 și 1960, R. de J. a fost capitala Braziliei. ◊ Conferința de la ~, conferință mondială sub auspiciile O.N.U., asupra „mediului și dezvoltării”, supranumită „summitul Terrei” (iun. 1992). La lucrări au participat reprezentanți ai țărilor din întreaga lume care consacră „Carta asupra Pământului”, declarație privind drepturile și îndatoririle fundamentale privind protejarea mediului, concretizate în „Agenda 21”, pe baza principiului dezvoltării durabile. 2. Stat în SE Braziliei, cu ieșire la Oc. Atlantic, creat în 1975 prin fuziunea Districtului Federal Rio de Janeiro cu statul Guanabara; 43,7 mii km²; 14,8 mil. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Rio de Janeiro. Cereale, cafea, plante tropicale; creșterea animalelor. Turism.

violină (vioară) (it. violino; fr. violon; germ. Violine, Geige; engl. violin), instrument muzical construit din lemn, care produce sunetele prin vibrația coardelor la frecarea cu arcușul*. V. este alcătuită din capul v. la care sunt prinse cuiele, gâtul v. format din prăguș și limbă sau tastieră (2), corpul v. format din cutia de rezonanță* la care sunt atașate călușul*, cordarul*, bărbia. Cutia de rezonanță a v. este alcătuită din două plăci subțiri de lemn (fața și spatele) prinse lateral între ele prin alte folii de lemn numite eclise*. În interiorul cutiei de rezonanță a v. se află un bețișor scurt (numit și pop), așezat sub căluș care susține greutatea corzilor și transmite vibrația acestora în întreaga cutie, amplificând sunetele. Pe partea superioară a cutiei de rezonanță (fața v.) se află două tăieturi în forma literei f numite efuri. V. are patru corzi. Una din extremitățile acestora este prinsă de cordar, apoi corzile se întind spre limbă sprijinindu-se de căluș. Cealaltă extremitate a corzilor se fixează de cuie, după ce trece peste prăguș. Cu ajutorul cuielor, corzile pot fi întinse sau destinse, acordându-se (v. acordaj (2)) la înălțimea* sunetelor pe care trebuie să le reproducă: coarda 1, cea mai subțire, este acordată la sunetul mi₂, coarda 2 la sunetul la₁, coarda 3 la sunetul re₁ și coarda 4 la sunetul sol. Se notează în cheia* sol, de unde și denumirea de „cheie de v.” a acesteia. Dimensiunile medii ale v. sunt: lungimea totală = 357 mm, lățimea părții de sus = 168 mm iar a părții de jos 209 mm. Întinderea sonoră a v. este de la Sol – do₄. Principiul de producere a sunetelor prin frecarea corzilor cu arcușul este cunoscut din cele mai vechi timpuri, numărând chiar câteva mii de ani. Un astfel de instr. este întâlnit în India sub denumirea de ravanastra*. Prin transformări repetate și succesive, care au variat forma și dimensiunile instr., ajungându-se la marea familie a violelor*, înmulțind sau reducând numărul corzilor, s-a ajuns în sec. 16 la un instr. de tipul v. aparținând încă familiei violelor*. V. se desprinde astfel din rândul violelor, având o talie mai mică, putând fi ținută sub bărbie și având numai patru corzi (în loc de cinci) acordate din cvintă* în cvintă, care îi îmbogățesc posibilitățile tehnice și expresive. Și arcușul a suferit transformări care au vizat suplețea și flexibilitatea baghetei (1), prin formă și lungime. Prima descriere a v. este făcută de lionezul Philibert Jambe-de-Fer, în 1556. Dezvoltarea muzicii instr., paralel cu perfecționarea tehnicii instr. a v., îi conferă acesteia un rol din ce în ce mai important atât în orch. cât și ca instr. solist. Perfecțiunea la care a ajuns v. astăzi este datorată în cea mai mare parte meșterilor lutieri* it. din sec. 17-18. Calitățile sale expresive deosebite, precum și agilitatea tehnică pe care o poate desfășura i-au adus renumele de „regină a instr.”. La acest renume au contribuit atât maeștrii lutieri* it. Stradivari, Amati, Guarneri (ale căror instr. sunt foarte căutate și prețuite până în zilele noastre, constituind rarități), cât și compozitori ca: Torelli, Corelli, Vivaldi, J.S. Bach, Händel. Epoca clasică, abordând genul concertului* instr. acordă o deosebită importanță v. tocmai pentru extraordinarele sale posibilități expresive. Sunt cunoscute cele opt concerte pentru v. de W.A. Mozart, concertul pt. v. de L. van Beethoven, concertele perioadei romantice și postromantice datorate lui J. Brahms, N. Paganini, P.I. Ceaikovski, precum și cele moderne datorate lui A. Berg, Bartok, Prokofiev, Șostakovici ș.a. Școala românească contemporană de compoziție se poate mândri cu lucrări care au cucerit aprecierea mondială: concertele pentru v. și orch. de W.G. Berger, D. Capoianu, P. Bentoiu, A. Vieru ș.a. În muzica de cameră*, rolul v. este esențial, nu numai pentru faptul că instr. intră în componența majorității formațiilor* (tipică în acest sens fiind aceea a cvartetului* de coarde), dar și prin aceea că i s-au dedicat lucrări importante atât ca instr. solo* (Bach, Ysaye, Reger, Bartók), cât și ca partener în duo*-ul cu pian (Sonate de Bach, Händel, Tartini, Mozart, Beethoven, Franck, Fauré, Brahms, Enescu, Prokofiev). Abrev. în partituri* vl. și v. ♦ V. a pătruns în formațiile pop. datorită lăutarilor*. Ea deține astăzi locul prim în mai toate grupările de muzicanți pop. Pe lângă numele frecvent de vioară poate fi întâlnită și sub denumirea de ceteră (Transilvania), laută*, laptă (Banat), higheghe (Bihor), diblă (Oltenia), scripcă (Moldova), țibulc (Dobrogea) etc. Felul de execuție este cel preluat din muzica cultă, dar lăutarii pot aplica și felul lor personal de a cânta la acest instr. (digitație*, atac*, conducere a arcușului etc.). Se obișnuiește și anumite scordaturi pentru obținerea unor efecte sonore speciale. În același scop, unii meșteri lăutari au înlocuit cutia de rezonanță obișnuită cu pâlnia unei trompete* (vioară cu goarnă), realizând un nou instrument, al cărui timbru* este o rezultantă a sunetului produs de vibrația coardelor v. și amplificarea lui în pâlnia de alamă a trp.

STICLĂ, (II) sticle, s. f. I. Substanță amorfă, dură la temperatura camerei, de obicei transparentă și incoloră, alcătuită dintr-un amestec de silicați de calciu și de sodiu (uneori și de alte metale), obținută prin topirea împreună a silicei, a carbonatului de calciu și a carbonatului de sodiu cu compuși ai metalelor respective. Merse... pînă la un munte de sticlă. RETEGANUL, P. V 37. Și mai merse ce mai merse, și ajunse la palaturile zmeoaicei. Aceste palaturi erau cu totul și cu totul de sticlă și strălucea, de la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. ISPIRESCU, L. 194. Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat. ALEXANDRESCU, M. 386. ◊ (Metaforic) Vedeam aproape, înaintea morii, o sticlă întinsă de apă neclintită. SADOVEANU, O. VI 12. ◊ (Adverbial) Aici după trei zile de uragan s-a așezat pe ger uscat și senin sticlă. CARAGIALE, O. VII 112. ♦ Sticlă de cuarț = substanță obținută prin topirea cuarțului, rezistentă la variații de temperatură și transparentă la razele ultraviolete; se folosește la fabricarea lămpilor de cuarț. II. Obiect făcut din sticlă (I). 1. Vas, de obicei de formă cilindrică, înalt, cu gît îngust, servind pentru păstrarea lichidelor; butelie. Acum stați adunați lîngă vatră, Beți dintr-o singură sticlă țuica nu prea tare. BENIUC, V. 24. Drumurile și potecile erau pustii. Ferestrele crîșmelor degeaba arătau covrigei uscați în gîturi de sticle cu băuturi colorate. Aveau un aer de părăsire și dezolare. SADOVEANU, B. 162. Am deschis desagii mei și am scos... azimă, friptură, ceva plăcintă și o sticlă de vin. GALACTION, O. I 88. Trei mere lîngă o pălărie de pai și o sticlă de doctorii. C. PETRESCU, C. V. 90. ♦ Cantitatea de lichid conținută în vasul descris mai sus. După șase sticle de vinul cel vechi de zece ani, subprefectul nu mai cunoștea dacă a șaptea era tot acela. BUJOR, S. 118. 2. Placă subțire de sticlă (I) cu care se închide golul ferestrelor, al anumitor dulapuri etc.; geam. În vitrine elegante, sub sticle groase sînt expuse obiecte de aur – arta rară a antichității. STANCU, U.R.S.S. 121. Se înălță în vîrful picioarelor să privească înăuntru, prin fereastra cu geamurile turburi... Așa, cu fruntea lipită de sticlă, rămase privind îndelung. C. PETRESCU, S. 34. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie printre care trece-o dungă mohorîtă și gălbuie. EMINESCU, O. I 84. 3. (De obicei determinat prin «de lampă») Glob de sticlă (I), cu gît lung, care protejează flacăra lămpii de petrol. Femeia puse sticla la lampă, o ridică sus și veni cu ea în mînă. DUMITRIU, N. 233. În rafturi... stăteau în picioare sticle de lampă. id. P. F. 48. Lampa fumega și ziarul se arsese în jurul gîtului sticlei. CAMIL PETRESCU, O. II 564. 4. (Uneori determinat prin «de ochelari») Lentilă pentru ochelari; p. ext. (la pl., depreciativ) ochelari. Nu știu cum mă întorc cu ochii înapoi, și pe cine gîndești că văz la masa de la spate?... Bagabontul, nene, cu sticlele în ochi, cu giubenul în cap și cu basmaua iac-așa scoasă. CARAGIALE, O. I 10. ♦ (Numai la sg., depreciativ) Monoclu. Odată vine în goana mare beiul în trăsură de la vînătoare. Stătea răsturnat pe perne, cu sticla-n ochi și cu cîinii lîngă el. DUMITRIU, B. F. 26. – Variantă: (Mold.) steclă (SADOVEANU, Î. A. 177) s. f.