NĂIMIT², -Ă adj. (Învechit și popular) 1. (Despre bunuri mobile sau imobile) Care este închiriat, care este dat sau luat cu chirie. v. arendat. Taberi etrurice stau prin năimitele văi. coșbuc, ae. 191. Aveam o cameră năimită. sbiera, f. s. 275. 2. (Și substantivat) (Persoană) care s-a angajat cu plată, pentru a efectua o muncă. v. năiemnic, năimitor (3). Cîți nămiți la părintele mieu le prisoseaște pâine, iară eu moriu de foame. varlaam, c. 12. Oricare rob sau nămit sau slugoi, de va răpi vreo fămeaie, nu să va certa numai cu moarte, ce-l vor și arde în foc. prav. 182, cf. 23, 63, 312. Iară năiemitul fuge, căce iaste năiemit și nu-i iaste lui grijă de oi. n. test. (1648), 119^v/8. Să nu doarmă simbriea nămitului tău pănă dimineața la tine. biblia (1688), 85¹/3, cf. 48¹/45, 90¹/51. Am cheltuit ca la o casă a mea, cum cheltuiește fieștecine la casa sa, și ca un păstor adevărat, iar nu ca un năimit carele junghe și strică. antim, p. xxviii. Cîți năimiți la tatăl mieu să satură de pîine. varlaam-ioasaf, 48^r/4. Spunea cum că mai are pe un ingineriu năimit. beldiman, e. 12/31. Numai așa vor lucra din toate puterile și nu se vor simți ca niște năimiți. contemporanul, vi₁, 104. Tot drumul... bocitoarele... atît cele interesate cît și cele năimite, bocesc necontenit. marian, î. 277. Ceilalți doi erau oameni năimiți, niște străini. sadoveanu, o. x, 9. Pune baba merinde năimitului pe toată ziua. sbiera, p. 59. ◊ (Rar) Cuvînt năimit = angajament, promisiune. Însă la urmă, de Ulise silit și de gura-i cea multă, Rupe cuvîntul năimit. coșbuc, ae. 32. ♦ Spec. (Rar; substantivat) Mercenar (1). Se temeau de un atac disperat, dat în timpul nopții de forțele reacționare și de năimiții lor. camil petrescu, o. ii, 487. – Pronunțat: nă-i-. – pl.: năimiți, -te. – Și: (învechit) năiemit, -ă, nămit, -ă adj. – v. năimi.