CERE vb. 1. a pretinde, a reclama, a revendica, (înv. și reg.) a striga, (înv.) a pretendelui, a pretendui, (grecism înv.) a pretenderisi. (~ să i se facă dreptate.) 2. a pretinde, (înv. și pop.) a apuca. (~ cuiva birul.) 3. v. vrea. 4. a dori, a pofti, a voi, a vrea. (Ochii văd, inima ~.) 5. v. solicita. 6. a apela, a recurge, a solicita, (Transilv.) a suruclui. (~ ajutorul lor.) 7. v. peți. 8. v. cerși. 9. v. necesita. 10. v. implica. 11. v. trebui. 12. v. căuta.

LUP ~i m. Mamifer carnivor, asemănător câinelui, care are blană sură, cap mare cu bot ascuțit, gât gros și coadă stufoasă. * ~ în piele de oaie om rău și nesincer. Vorbești de ~ și ~ul la ușă se zice când vorbești despre cineva și acesta tocmai atunci apare. A da oile în paza ~ului a lăsa pe cineva sau ceva la dispoziția răuvoitorilor. ~ul își schimbă părul, dar năravul ba deprinderile rele nu se uită (ușor). ~ bătrân om hâtru și cu experiență bogată. A scăpa ca din gura ~ului a scăpa cu greu dintr-o mare primejdie. A mânca ca un ~ a mânca mult și cu lăcomie. Foame de ~ foame mare. A se duce ca pe gură de ~ a dispărea repede și fără urme. Și ~ul sătul și oaia întreagă se spune când se face dreptate ambelor părți aflate în conflict. Iarna n-au mâncat-o ~ii iarna încă nu s-a sfârșit. 2): ~ul-bălții știucă. ~-de-mare a) pește marin cu dinți puternici; b) specie de focă; c) marinar experimentat. ~ul-vrăbiilor pasăre răpitoare cu spinarea cenușie, cu aripile și coada neagră. ~ marsupial mamifer carnivor, de talia unui câine, cu blană cenușie și cu dungi pe spate. 3) art. Constelație din emisfera sudică. /<lat. lupus

PANDUR ~i m. (în sec. XVIII-XIX în Țara Românească) 1) Ostaș făcând parte dintr-un corp de oaste neregulată. 2) Soldat din oastea lui Tudor Vladimirescu. 3) pop. Țăran răzvrătit care se retrăgea în păduri și lupta împotriva asupritorilor, făcând dreptate celor săraci; haiduc. /<sb. pandur, ung. pandúr

A SE RĂZBUNA mă răzbun intranz. 1) A-și da satisfacție; a-și face dreptate (pedepsind pe ofensator). 2) fig. (despre vreme) A se schimba în bine; a se însenina. /răz- + bun

SATISFACȚIE ~i f. 1) Sentiment de mulțumire provocat de împlinirea unei dorințe. 2) Fapt care produce mulțumire; motiv care satisface. 3) Act prin care se face dreptate sau se obține un drept. ◊ A cere (sau a da) ~ a) a cere (sau a face) dreptate; b) a provoca sau a accepta o provocare la duel. [G.-D. satisfacției; Sil. -ți- e] /<lat. satisfactio, ~onis, fr. satisfaction

drept (-eaptă), adj. – 1. Direct, care merge de la un punct la altul fără ocol. – 2. Care are o poziție verticală. – 3. Întemeiat, justificat. – 4. Legitim, autentic. – 5. Situat în partea dreaptă. – 6. (Adv.) Direct, fără ocolișuri. – 7. (Adv.) Deschis, sincer. – 8. (Adv.) Tocmai, întocmai, exact. – 9. (Prep., înv.) Pentru. – 10. (Prep.) În loc de. – Var. (înv.) derept. Mr. (a)direptu, dreptu, megl. dirept. Lat. *derectus, în loc de dῑrectus (Pușcariu 550; Candrea-Dens., 513; REW 2648); cf. alb. d(ë)retjë (Philippide, II, 640), it. d(i)ritto, prov. dre(i)t, fr. droit, sp. derecho. Este dublet de la drit, s. n. (înv., Mold., drept, jurisprudență), din it. dritto. Der. drept, s. n. (totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale într-un stat, în toate accepțiile sale); dreptul, s. m. art. (piciorul drept); dreapta, s. f. art. (mîna dreaptă; direcția spre dreapta; aripa dreaptă a unei adunări); dirip, prep. (Trans., pentru; în dreptul, în fața); dreptar, s. n. (echer, riglă; piuliță care reglează viteza roții la moara de grîu), după Cihac, I, 82 și Candrea-Dens., 514, ar proveni din lat. *directārium, dar mai probabil este un der. intern, cu suf. -ar; dreptate (var. înv. direptate, mr. (a)ndriptate), s. f. (justiție; rațiune; legalitate, legitimitate; înv., drept; înv., tribunal; Arg., minister fiscal), der. de la drept ca bunătate de la bun (*dreptaate › dreptate; după Pușcariu, Conv. Lit., XXXIX, 63 și Pușcariu 551, de la un lat. *direc(ti)tatem, ceea ce nu pare posibil); dreptăți, vb. (rar, a da dreptate, a face dreptate); dreptăție, s. f. (înv., justiție, echitate); îndreptăți, vb. (a da dreptate, a face dreptate; a autoriza, a da dreptul; refl., a se justifica, a se apăra); îndritui, vb. (Mold., a autoriza, a permite, a îngădui), format pe baza lui drit; nedrept, adj. (injust); nedreptate, s. f. (injustiție); nedreptăți, vb. (a face o nedreptate). Cf. drege, îndrepta. Comp. dreptunghiu, s. n. (patrulater cu toate unghiurile drepte și laturile opuse egale), traducere a fr. rectangle; dreptunghiular, adj. Din rom. provine mag. dreptál (Edelspacher 13), și bg. (rar) draptăno (Capidan, Raporturile, 229).

JUSTIȚIAR adj., s. m. 1. (cel) care avea dreptul de a împărți dreptatea într-o regiune (în orânduirea feudală). 2. (cel) care face dreptate, iubitor de dreptate. (< fr. justicier)

clansman s. m. (rar) Clanist ◊ „Clansmanii se vor pregăti [să facă dreptate contra țiganilor] împotrivindu-se cu sprayuri paralizante, grenade fumigene și lacrimogene, grenade și armament ușor.” Timișoara internaț. 31 VII6 VIII 93 p. 1 //din [Ku-Klux-] Klan[s] + man//

off adv., adj. inv. (cuv. engl.; spect.) (Voce) din afara scenei, a ecranului ◊ „Remarcabilă scena în care Gino apelează la foruri superioare pentru a i se face dreptate și dialoghează desperat cu voci din «off».” Săpt. 19 X 73 p. 12. ◊ „Acest rol e îmbucătățit în momente când eroul își povestește în gând tot ce vede, aude și socoate, pentru ca brusc vocea off să se oprească și personajul să vorbească normal, ca toți ceilalți.” R.lit. 20 XI 75 p. 17; v. și Cont. 14 XII 79 p. 8; v. și cine-verité (cf. fr., it. off; PR 1950, DPN 1972)

FIAT IUSTITIA, PEREAT MUNDUS! (lat.) să se facă dreptate (chiar de-ar fi) să piară lumea! – Quintus Mucius Scaevola. Legea trebuie aplicată în orice condiții, dreptatea trebuie instaurată cu orice preț.

DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ, document adoptat la 4 iul. 1776, la Philadelphia, de Congresul continental al reprezentanților celor 13 colonii engleze din America de Nord, prin care acestea s-au declarat independente. D., concepută de Thomas Jefferson, reprezenta chintesența celor mai înalte concepte politice și filozofice ale sec. 18. Ziua de 4 iul. a devenit sărbătoarea națională a S.U.A. Declarația de independență Atunci când, în decursul evenimentelor omenești, devine necesar ca un popor să desfacă legăturile politice care l-au unit cu un altul și să-și asume printre Puterile lumii statutul aparte și egal la care îl îndreptățesc Legile Naturii și ale lui Dumnezeu, un elementar respect față de legile nescrise ale umanității impune ca acesta să declare cauzele care îl constrâng la separațiune. Considerăm ca adevăruri grăitoare că toți oamenii s-au născut egali, că sunt înzestrați de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viață, la Libertate și la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care își derivă dreptele lor puteri din consimțământul celor guvernați. Că, ori de câte ori, o Formă de Guvernare devine o primejdie pentru aceste țeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească și să instituie un nou Guvern bazat pe acele principii și organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui Popor Siguranța și Fericirea. Prudența, într-adevăr, va fi aceea care va dicta ca Guvernele de mult statornicite să nu fie schimbate pentru motive neînsemnate sau vremelnice; iar întreaga experiență ne învață că omenirea este mai dispusă să sufere, atâta vreme cât răul poate fi tolerat, decât să-și facă dreptate prin abolirea formelor de guvernare cu care s-a obișnuit. Dar atunci, când un lung șir de abuzuri și de uzurpațiuni urmărind invariabil același Scop, demonstrează intenția de a subjuga Poporul unui Despotism absolut, este dreptul său, este datoria sa să înlăture un asemenea Guvern și să găsească noi Garanți ai securității lui viitoare. Tot astfel a fost și suferința răbdătoare a acestor Colonii; și tot astfel este acum nevoia ce le obligă să schimbe fostele lor Sisteme de Guvernământ. Istoria actualului Rege al Marii Britanii este o istorie de repetate ultraje și uzurpațiuni, având toate ca scop direct statornicirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi cele spuse, să supunem Faptele judecății unei lumi nepărtinitoare. A refuzat să-și dea Acordul pentru Legile cele mai benefice și mai necesare binelui public. A interzis Guvernatorilor săi să valideze Legi de importanță imediată și presantă dacă aceștia nu le suspendau până la obținerea asentimentului său; iar când acestea erau suspendate ca atare, el a neglijat cu totul să se ocupe de ele. A refuzat să sancționeze alte Legi ce aduc înlesniri unor mari circumscripții, dacă locuitorii acestora nu renunțau la dreptul de Reprezentare în Legislativ, un drept de valoare inestimabilă pentru ei și înspăimântător doar pentru tirani. A convocat corpurile legiuitoare să se întâlnească în locuri neobișnuite, inconfortabile și la mare distanță de Oficiile Publice cu unicul scop de a-i istovi pentru a-i face să se conformeze măsurilor sale. A dizolvat în mod repetat Camerele Reprezentanților pentru că acestea s-au opus cu bravă fermitate încălcării de către el a drepturilor poporului. A refuzat mult timp, după astfel de dizolvări, să permită alegerea altora; drept urmare, Puterile Legislative, neputând fi anihilate, au revenit Poporului în totalitatea sa pentru a fi exercitate, Statul rămânând între timp expus tuturor primejdiilor de invazie din exterior și de frământare în interior. S-a străduit să împiedice popularea acestor State; în acest scop obstrucționând Legea Naturalizării Străinilor; refuzând să sancționeze ale legi de natură să încurajeze migrarea înspre aceste locuri și înăsprind condițiile pentru noi Alocări de Pământuri. A împiedicat Administrarea Justiției, refuzând să-și dea Asentimentul pentru Legile care stabilesc Puterile Judecătorești. I-a făcut de judecători dependenți în totalitate de Voința sa în privința duratei exercitării funcției și a cuantumului și plății salariilor acestora. A înființat o mulțime de Noi servicii și a trimis încoace armate de Funcționari. care să ne hărțuiască oamenii și să le spolieze agoniselile. Și-a păstrat printre noi, în timp de pace, Armatele sale Regulate, fără Consimțământul corpurilor noastre legiuitoare. A acționat în așa fel încât Armata să fie independentă de Puterea Civilă și superioară acesteia. S-a însoțit cu alții ca să ne supună unei jurisdicții străine de constituția noastră și nerecunoscută de legile noastre; dându-și Asentimentul pentru Actele acestora de pretinsă Legislație: Pentru a încartirui printre noi mari corpuri de militari înarmați; Pentru a-i proteja de pedeapsă printr-un simulacru de Judecată pentru orice Crime pe care le-ar fi comis împotriva Locuitorilor acestor State; Pentru a împiedica Comerțul nostru cu toate colțurile lumii; Pentru a ne impune taxe fără Consimțământul nostru; Pentru a ne priva, în multe cazuri, și de avantajele proceselor la Curtea cu Juri; Pentru a ne duce peste Mări spre a fi judecați pentru pretinse delicte; Pentru abolirea liberului Sistem de Legi Engleze într-o Provincie învecinată, stabilind înăuntrul acesteia o guvernare Arbitrară și lărgindu-i Hotarele astfel încât să o folosească imediat drept exemplu și instrument pentru introducerea aceleiași conduceri absolute în aceste Colonii; Pentru înlăturarea Statutelor noastre, pentru abolirea Legilor noastre cele mai prețioase și pentru modificarea fundamentală a Formelor noastre de Guvernământ; Pentru suspendarea propriilor noastre Corpuri Legiuitoare și pentru a se fi declarat investiți cu puterea de a elabora legi pentru noi în toate cazurile, fără discriminare. A renunțat la Guvernare aici, declarându-ne în afara Protecției sale și a dus Război împotriva noastră. Ne-a prădat mările, ne-a pustiit Coastele, ne-a ars orașele și a distrus viețile oamenilor noștri. În momentul de față transportă mari Armate de Mercenari străini pentru a desăvârși actele aducătoare de moarte, pustiire și tiranie, începute în împrejurări de o Cruzime și Perfidie cu greu egalate chiar și de cele mai barbare epoci și total nedemne de Conducătorul unei națiuni civilizate. I-a constrâns pe Concetățenii noștri Capturați în largul Mării să ridice Armele împotriva Țării lor, să devină călăii prietenilor și Fraților lor sau să cadă ei înșiși răpuși de Mâinile acestora. A incitat la răzmerițe în rândurile noastre și s-a străduit să-i aducă încoace pe locuitorii de la frontierele noastre, nemiloșii Sălbatici Indieni, a căror lege de război bine-știută este de distrugere fără discriminare a tuturor, indiferent de vârstă, sex sau condiție socială. La fiecare etapă a acestor Opresiuni, Noi am înaintat Petiții de Reparare a Nedreptății în cei mai umili termeni: Cererilor Noastre repetate li s-a răspuns doar cu repetate injurii. Un Principe, al cărui caracter este astfel marcat de acțiuni care, fiecare în parte, ar putea defini un Tiran, este nepotrivit să fie conducătorul unui popor liber. Nu se poate nici spune că nu le-am atras atenția fraților noștri britanici. I-am avertizat din când în când cu privire la încercările legislativului lor de a-și extinde jurisdicția în mod inadmisibil asupra noastră. Le-am reamintit împrejurările emigrării și stabilirii noastre aici. Am apelat la simțul lor înnăscut de dreptate și mărinimie și i-am implorat în numele legăturilor noastre de rudenie comună să dezavueze aceste uzurpațiuni, care, în mod inevitabil, vor duce la întreruperea legăturilor și a corespondenței noastre. Au fost însă și ei surzi la vocea dreptății și a legăturii de sânge. Trebuie, de aceea, să acceptăm necesitatea de a ne Separa și de a-i considera, ca și pe restul umanității, Dușmani pe timp de Război și Prieteni pe timp de Pace. De aceea, noi, Reprezentanții STATELOR UNITE ALE AMERICII, întruniți în Congresul General, făcând apel la Judecătorul Suprem al omenirii pentru a cântări corectitudinea intențiilor noastre, declarăm și publicăm solemn, în Numele și prin Autoritatea investită de bunul Popor al acestor Colonii, că aceste Colonii Unite sunt și de drept trebuie să fie STATE LIBERE ȘI INDEPENDENTE; că ele sunt Absolvite de orice loialitate față de Coroana Britanică și că orice legătură politică între ele și Statul Marii Britanii este și trebuie să fie desfăcută în întregime și că, în calitate de State Libere și Independente au puteri depline să declare Război, să încheie Pace, să contracteze Alianțe, să stabilească Legături Comerciale și să facă toate actele și lucrurile pe care Statele Independente pot să le facă de drept. Și, pentru a susține această Declarație, punându-ne nădejdea în protecția Providenței Divine, ne legăm unii de față de alții cu Viețile noastre, Averile noastre și cu sfânta noastră Onoare. Declarația de mai sus a fost, din ordinul Congresului, autentificată și semnată de către următorii membri: John Hancock; NEW HAMPSHIRE: Josiah Bartlett, William Whipple, Matthew Thornton; MASSACHUSETTS BAY: Samuel Adams, John Adams, Robert Treat Paine, Elbridge Gerry; Rhode Island: Stephen Hopkins, William Ellery; CONNECTICUT: Roger Sherman, Samuel Huntington, William Williams, Oliver Wolcott; NEW YORK: William Floyd, Philip Livingston, Francis Lewis, Lewis Morris; NEW JERJEY: Richard Stockton, John Witherspoon, Francis Hopkinson, John Hart, Abraham Clerk; PENNYSYLVANIA: Robert Morris, Benjamin Rush, Benjamin Franklin, John Morton, George Clymer, James Smith, George Taylor, James Wilson, George Ross; DELAWARE: Caesar Rodney, George Read, Thomas M’Kean; MARYLAND: Samuel Chase, William Paca, Thomas Stone, Charles Caroll, of Carrollton; VIRGINIA: George Wythe, Richard Henri Lee, Thomas Jefferson, Benjamin Harrison, Thomas Nelson Jr., Francis Lightfoot Lee, Carter Braxton; NORTH CAROLINA: William Hooper, Joseph Hewes, John Penn; SOUTH CAROLINA: Edward Rutledge, Thomas Lynch Jr., Arthur Middleton; GEORGIA: Button Gwinnett, Lyman Hall, George Walton. SE DECIDE ca exemplare ale Declarației să fie trimise diverselor adunări, convenții și comitete sau consilii de securitate și diverșilor comandanți ai trupelor continentale; ca Declarația să fie adusă la cunoștință în fiecare dintre Statele Unite, la nivelul conducerii armate.

Paris, cel mai mic dintre fiii lui Priamus și ai Hecubei. Înainte de nașterea sa, Hecuba visase că viitorul ei copil va atrage pieirea Troiei. Cînd Paris vine pe lume, Priamus dă poruncă să fie ucis dar, într-ascuns, Hecuba, făcîndu-i-se milă de el, îi cruță viața și-l abandonează pe muntele Ida. Crescut în sălbăticie de niște păstori, Paris, care între timp atinsese vîrsta bărbăției, revine în cele din urmă în cetatea Troiei, unde este recunoscut, cu multă bucurie, de către părinții săi. Un episod celebru este cel al judecății lui Paris, fapt care avea să ducă la izbucnirea războiului troian. La nunta lui Thetis cu Peleus au fost poftiți toți zeii Olympului, cu excepția unei singure zeițe, Eris – zeița vrajbei. Ca să se răzbune, cînd petrecerea era în toi, ea a aruncat în mijlocul nuntașilor un măr pe care stătea scris „celei mai frumoase”. Aceste cuvinte aveau să constituie un motiv de vrajbă între trei zeițe: Pallas Athena, Hera și Aphrodite. Cel sortit să le facă dreptate este Paris. El este muritorul ales de zei să hotărască. Zeițele se grăbesc fiecare în parte să-i făgăduiască un dar în schimbul mărului dorit, pe care Paris, în cele din urmă, îl dăruiește însă Aphroditei (v. și Aphrodite). Zeița la rîndul ei înțelege să-și țină făgăduiala făcută, anume să i-o dea de soție lui Paris pe cea mai frumoasă dintre femei. Or, cea care le întrecea în frumusețe pe toate celelalte muritoare este Helena, fiica lui Tyndareus și soția lui Menelaus, regele Spartei. Cu ajutorul Aphroditei, Paris reușește s-o răpească pe Helena în lipsa soțului ei și s-o ducă cu el la Troia. Răpirea Helenei de către Paris a constituit motivul izbucnirii războiului troian. În ajutorul soțului abandonat sar toate căpeteniile grecilor. Comanda tuturor o preia Agamemnon care, în fruntea unei flote puternice, se îndreaptă spre Troia. Războiul durează zece ani, în care timp sorții izbînzii sînt îndoielnici. În cursul luptelor Paris se bate la început singur cu Menelaus, dar e înfrînt și scapă numai datorită Aphroditei, care-i vine într-ajutor. Mai tîrziu el revine, la chemarea lui Hector, în primele rînduri și-i rănește pe rînd pe Diomedes, pe Machaon și pe Eurypylus. În sfîrșit, îl ucide pe Achilles, ochindu-l cu o săgeată în călcîi, singurul loc unde eroul era vulnerabil. În cele din urmă, Paris cade lovit însă și el de o săgeată înveninată a lui Philoctetes. Înainte de a muri, el o imploră pe fosta sa soție, nimfa Oenone (v. și Oenone), pe care o părăsise de dragul Helenei, să-i vindece rana. La început aceasta șovăie și cînd se hotărăște s-o facă, ajutorul ei vine prea tîrziu, căci Paris se stinge răpus de veninul ucigător.

judecătór m. Magistrat însărcinat să facă dreptate: eliasțiĭ eraŭ judecătoriĭ publicĭ ai Ateneĭ. Arbitru: a alege pe cineva drept judecător. Judecător de pace (saŭ: de ocol), magistrat care judecă procese micĭ și încearcă să împace părțile. Judecător, de instrucțiune saŭ judecător instructor, care cercetează crimele și delictele, pune să se aresteze prevenițiĭ și adună probele relative la cauza lor. V. jurător.

* justițiár m. (fr. justicier, it. giustiziere). Acela care, în apusu Eŭropeĭ, avea drept să-ĭ judece pe locuitoriĭ moșiiĭ luĭ. Adj. Căruĭa-ĭ place să facă dreptate: sfîntu Ludovic a fost un rege justițiar.

* justițíe f. (lat. justitia, d. justus, drept). Dreptate, virtutea de a da fiecăruĭa ceĭa ce e al luĭ. Drept, dreptate: justiția era de partea luĭ în proces. Puterea de a pedepsi saŭ răsplăti, de a face dreptate: justiția luĭ Dumnezeŭ, a oamenilor. Corpu magistraților: mutărĭ în justiție. Personificarea justițiiĭ supt forma uneĭ zeițe legate la ochĭ și ținînd o balanță: statuĭa Justițiiĭ.

cuviință f. 1. ceea ce se cuvine a face; 2. dreptate, echitate: a găsit de cuviință. [Lat. CONVENIENTIA].

justiție f. 1. virtute morală care ne face să respectăm drepturile altuia; 2. bună dreptate: a recunoaște justiția unei cauze; 3. putere de a răsplăti sau pedepsi, de a face dreptate fiecăruia: justiție umană; 4. magistrații cari dau dreptate: a se plânge justiției; Ministru de justiție, dela care depind afacerile judiciare și care dirijează curțile și tribunalele. Justiția se distinge în civilă și criminală; cea dintâi, care regulează diferendele între particulari, coprinde judecătoriile de pace și tribunalele de prima instanță; cea d’a doua judecă contraven-țiunile de resortul judecătoriilor de pace, delictele de resortul tribunalelor corec-ționale și crimele de resortul Curții cu jurați. Curțile de apel revizuiesc apoi cauzele judecate de tribunalele corecționale, iar Curtea de Casație poate casa hotărîrile tuturor tribunalelor și curților și a ordona o nouă judecare.

BAREM¹ adv. Măcar, cel puțin, încai, încaltea. Barem să nu ne facem de rîs față de cei din tîrg. GALAN, Z. R. 12. Dacă-i vremea de făcut dreptate, barem să fie și pentru muierea mea. DUMITRIU, B. F. 66. Leonida a început să stăruie ca barem să se strămute la Misii episcopia de Buzău. CARAGIALE, O. II 183. – Variante: baremi (REBREANU, P. S. 13), barim (ISPIRESCU, L. 123) adv.

DREPTATE, (3, 4) dreptăți, s. f. 1. Principiu care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să se respecte drepturile fiecăruia; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a-i acorda ceea ce i se cuvine în mod legitim. Act de dreptate. Simțul dreptății. ▭ Și inima noastră Sub arme cînd bate, E tot pentru pace Și pentru dreptate. BANUȘ, B. 66. S-au ridicat cu toții pentru dreptate. PAS, Z. I 193. Nici sabia, nici mărirea nu prețuiesc cît dreptatea. SADOVEANU, D. P. 22. Care s-a întors de la ușa mea fără să cîștige dreptate și mîngîiere? NEGRUZZI, S. I 140. ◊ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = pe drept, după lege, cum se cuvine, în mod just, echitabil. [Bacii] își vor împărți cu dreptate mana pămîntului. CAMILAR, T. 43. Neamurile mele au plătit totdeauna cu dreptate. Au plătit nu numai cu bani și rod; au plătit cu sînge. SADOVEANU, Z. C. 234. Pe bună dreptate = cu drept cuvînt, în mod întemeiat. Pe bună dreptate s-a așteptat să fie răsplătit. ▭ Pe bună dreptate ar mai avea de luat, iar nu de dat. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A face dreptate (cuiva) = a repara o nedreptate (făcută cuiva), a face un act de justiție; a recunoaște dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. Partidul a venit să le facă și lor dreptate. VINTILĂ, O. 27. Ți se va face și ție dreptate... deplină dreptate. CAMIL PETRESCU, T. III 39. Bată-vă crucea ciocoi, De-aș mai scăpa de la voi, Să mă trag la codru iară Și să fac dreptate-n țară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. Grigoriță are dreptate și s-a gîndit bine, a început cuvînt ascuțit gospodina. SADOVEANU, N. F. 39. Pentru celelalte interese nu-ți prea bați capul, și ai dreptate. NEGRUZZI, S. I 63. A da (sau a găsi) dreptate (cuiva) = a) a recunoaște că ceea ce spune sau face cineva este întemeiat, îndreptățit, just. Nu se putea să nu dai dreptate obșteștii păreri care-l decretase nebun. M. I. CARAGIALE, C. 47. El se întrista, dar totdauna le da și dreptate. MACEDONSKI, O. III 51; b) (popular) a face dreptate (cuiva). Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrîna o scula Mina dreaptă-i săruta Și pe loc dreptate-i da. ALECSANDRI, P. P. 199. ♦ Stabilire a justiției; judecată. Ziua dreptății se apropie... toate popoarele s-au mișcat... căci furtuna mîntuirei au început. RUSSO, S. 148. 2. (Numai în locuțiunea) Cu dreptate = (loc. adv.) cu devotament, cu cinste; (loc. adj.) devotat, fidel, cinstit. Nu putea pune pan-Valerie pe de altă parte nemți să prindă ori să prade solul, – cunoscînd noi prea bine pe pan-Valerie ca un șleahtic cu credință și dreptate. SADOVEANU, Z. C. 83. Și dacă-i apuca o dată a te deprinde cu mine, știu bine că n-am să pot scăpa ușor de d-ta, căci așa sînt eu în feliul mieu, știu una și bună: să-mi slujesc stăpînul cu dreptate. CREANGĂ, P. 203. Te-am iubit cu dreptate, M-ai lăsat cu strîmbătate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 262. 3. (La pl.) Drepturi³ (3). Buciumă-n mine toate răscoalele țării! Toate obidele răzvrătite, Toate dreptățile jecmănite. DEȘLIU, G. 23. Vecinii, îndeobște colonizați, aveau scutirile și dreptățile lor. EMINESCU, N. 154. ◊ (La sg., învechit, în expr.) A avea dreptate să... = a avea dreptul să facă ceva, v. drept³ (3). Fieștecare moldovan are dreptate să călătorească unde-i place? KOGĂLNICEANU, S. 190. 4. (La pl.; regional) Acte justificative. Eu îs doftor, și anume care vindecă coarnele de la oameni, vin la înălțatul împărat să-i arăt dreptățile. RETEGANUL, P. II 78. N-avuși măcar un frate... Să îmble cu cărțile, Să-ți scoață dreptățile. ALECSANDRI, P. P. 238.

INSISTA, insist, vb. I. Intranz. A stărui, a persista, a persevera. Și voi insista ca să vi se facă dreptate. DUMITRIU, B. F. 33. Nu-ți aduci aminte? Comănășteanu se gîndea. Doctorul insistă: – Ia vezi. Știi că sîntem în război. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Dă scrisoarea alăturată lui Costică și insistă să nu mă lase fără răspuns. CARAGIALE, O. VII 54. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A pune accentul pe..., a scoate în relief. Președintele comitetului artelor a insistat asupra realizărilor teatrului de artă. STANCU, U.R.S.S. 78. ◊ Refl. Impers. Cu prilejul consultațiilor s-a insistat asupra sarcinilor ce revin oamenilor muncii din industrie. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2374.

DIALECT s. n. (< fr. dialecte, lat. dialectus < gr. dialektos „grai” < dia „cu”, „prin” + legein „a vorbi”): ramificație teritorială (locală) a unei limbi, superioară subdialectului și graiului, dar subordonată limbii naționale, caracterizată prin anumite particularități (mai ales fonetice și lexicale, mai puțin morfologice și sintactice), care o deosebesc de alte ramificații teritoriale ale aceleiași limbi și chiar de limba comună căreia îi aparține în ansamblu. D. este un subcod (subsistem) încadrat pe axă orizontală a limbii. Se constituie în mod frecvent pe baza mai multor graiuri locale, care prezintă trăsături comune. Unii lingviști echivalează impropriu d. cu graiul, cu jargonul, cu limbajul tehnic sau chiar cu limba. D. dispune de un sistem lingvistic coerent cu norme proprii care asigură comunicarea eficace în cadrul comunității sociale (rurale, de obicei). El are o dublă funcție: de a asigura comunicarea între comunități vecine și de a permite, în același timp, demarcarea colectivităților. Uniformizarea și diferențierea sunt două tendințe care îl însoțesc, în general, în evoluția sa, asigurând în acest fel echilibrul necesar funcționării sistemului. Vorbitorii au, în general, conștiința apartenenței lor la un anumit tip dialectal. Între varietățile dialectale ale unei limbi se află zone de tranziție care asigură continuitatea comunicării. Baza dialectică a unei limbi literare o constituie un anumit (sub)dialect. Astfel, pentru română: (sub)dialectul muntean; pentru italiană: d. florentin; pentru spaniolă: d. castilian etc. Limba literară selectează preponderent unele particularități ale acestui (sub)dialect de bază, la care adaugă particularități selectate de la alte (sub)dialecte. Ridicarea unui (sub)dialect la rangul de limbă literară este un proces istoric, cultural, economic și social îndelungat. Între aspectul literar al unei limbi și varietățile ei regionale poate fi identificată o formă intermediară de comunicare, denumită interdialect (v.). Definirea și delimitarea d. este adeseori o problemă dificilă, datorită intervenției criteriilor extralingvistice alături de cele lingvistice. Noțiunea de d. este relativă și ea poate fi înțeleasă diferit de la o limbă la alta, în funcție de condițiile speciale în care se prezintă un teritoriu lingvistic. ◊ ~ convergent (tipic): d. în contact geografic și lingvistic cu celelalte varietăți teritoriale ale unei limbi căreia i se subordonează. Este forma de bază de manifestare a d., exemplificată prin d. lombard în cadrul limbii italiene, prin d. gascon în cadrul limbii provensale, prin d. valon în cadrul limbii franceze, prin d. aragonez în cadrul limbii spaniole, prin d. mirandez în cadrul limbii portugheze etc. Funcția sa minimală este dublă: de a lega și de a separa, în același timp, unitatea respectivă de unitățile lingvistice învecinate. ◊ ~ divergent (atipic): d. fără contact geografic și lingvistic cu celelalte unități teritoriale ale unei limbi, fără perspectiva unirii sale cu limba națională căreia îi aparține din punct de vedere genetico-structural și fără perspectiva de a deveni limbă independentă. Astfel: d. corsican în raport cu italiana, d. românești sud-dunărene (aromân, meglenoromân și istroromân) în raport cu limba română, idiomul ceangăilor din Moldova în raport cu limba maghiară etc. În mod tradițional, cei mai mulți lingviști români consideră că limba română a dispus și dispune de patru dialecte distincte: a) dialectul dacoromân, rezultat din scindarea limbii române comune între secolele al IX-lea – al XIII-lea; este cel mai răspândit și mai dezvoltat d., singurul devenit limbă națională și literară a tuturor românilor din provinciile istorice românești, a statului național român unitar. Ca limbă română, el este vorbit astăzi atât în România, cât și în Republica Moldova (Basarabia), în Bucovina, în Ținutul Herței, în Transnistria, în sudul Basarabiei (Ucraina) și în zonele limitrofe cu frontierele românești din Bulgaria, Iugoslavia și Ungaria. b) dialectul aromân (macedoromân), rezultat tot din scindarea limbii române comune; este al doilea ca răspândire teritorială și ca dezvoltare, vorbit de o populație de câteva sute de mii de oameni în Peninsula Balcanică (în Grecia, Albania, Iugoslavia, Macedonia și Bulgaria). A suferit – cu deosebire în vocabular – influențe grecești, albaneze, turcești, sârbo-croate și bulgare. Nu are aspect literar conturat, deși în secolele al XVII-lea și al XIX-lea a existat o literatură scrisă în acest d. Divizarea aromânilor în grupuri compacte în raport cu statele balcanice în care au trăit și trăiesc, lipsa de continuitate în funcționarea școlilor aromâne și în efectuarea serviciului religios în limba maternă, bilingvismul și lipsa drepturilor fundamentale ale minorităților au făcut imposibilă crearea unei limbi aromâne literare. În momentul de față, toată intelectualitatea de origine aromână din țara noastră și din celelalte state ale Europei și Americii, sprijinită de mari personalități europene, inclusiv din Consiliul și Parlamentul Europei, duce o luptă aprigă pentru recunoașterea statutului de naționalitate distinctă, cu drepturi depline, pentru aromânii din statele balcanice în care locuiesc de veacuri întregi. Recentul Congres Internațional de la Freiburg (Germania) – 23-26 septembrie 1996 – organizat de către Uniunea pentru limba și cultura aromână, condusă de prof. dr. Vasile G. Barba, în colaborare cu Seminarul de Romanistică al Universității Albert-Ludwig din Freiburg, reprezentat de către prof. dr. Hans-Martin Gauger, a avut ca temă „Limba, literatura, istoria și cultura aromânilor”. Dezbaterile au demonstrat că aromânii există și că trebuie să li se facă dreptate, pe baza hotărârilor luate vizând destinul fraților noștri în acest sfârșit de mileniu. c) dialectul meglenoromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de o populație mai puțin numeroasă decât cea aromână, în provincia Meglen din Macedonia (în sudul Bulgariei și nord-estul Greciei), despre care se crede că ar fi migrat acolo prin secolul al XI-lea – al XII-lea, din vecinătatea Daciei, de lângă Dunăre, este foarte apropiat de d. aromân, dar și de cel dacoromân; este folosit numai în conversațiile familiale. A suferit o puternică influență bulgară, mai puțin turcească. Condițiile istorice vitrege, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în acest dialect, numărul relativ mic de vorbitori ai acestuia au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. d) dialectul istroromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de populația de limbă română din Peninsula Istria de pe coasta dalmată (Croația), în vreo opt sate din regiunea cuprinsă între muntele Ucka-Maggiore și lacul Cepih. Se presupune că ar fi migrat acolo prin secolul al X-lea – al XI-lea din vestul Transilvaniei și din Banat. Este puternic influențat de croată, mai puțin de italiană. Condițiile istorice nefavorabile, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în istroromână și numărul relativ mic al vorbitorilor au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. Pentru prof. Boris Cazacu cele trei dialecte românești sud-dunărene „constituie un exemplu tipic de dialecte de tip divergent”, în care evoluția a fost determinată mai ales de factori extralingvistici, ele îndepărtându-se de centrul dacoromân. Astăzi, statul român încearcă o revitalizare a legăturilor dintre aceste dialecte și dialectul dacoromân, devenit limbă națională, limba română. (În legătură cu dialectele sud-dunărene, consultați lucrările lingviștilor Th. Capidan, Sextil Pușcariu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Radu Flora, A. Kovacec, Ion Coteanu, Petru Neiescu, Gr. Brâncuș, N. Saramandu, Hristu Cândroveanu etc.). Limbii române actuale, care are la bază dialectul dacoromân, îi sunt proprii, după părerea majorității lingviștilor români, cinci subdialecte, delimitate teritorial: subdialectul muntean, vorbit cu aproximație în zonele Olteniei, Munteniei și Dobrogei, care, datorită condițiilor istorice specifice, a contribuit în mai mare măsură decât celelalte la conturarea trăsăturilor limbii române literare; subdialectul moldovean, vorbit cu aproximație în toată Moldova, în Bucovina de nord (azi în cadrul R. Ucraina), în Ținutul Herța (idem), în Basarabia de sud (idem), în Transnistria (idem) și în Republica Moldova. (Menționăm că așa-zisa „limbă moldovenească”, prezentată de către unii lingviști ruși ca fiind a unsprezecea limbă romanică – sau a douăsprezecea, dacă am avea în vedere și franco-provensala -, independentă de română, nu este altceva decât limba română „cu un colorit dialectal moldovenesc”, vorbită de populația dintre Prut și Nistru și de dincolo de Nistru; „pretinsa limbă moldovenească – spune savantul romanist italian de renume mondial Carlo Tagliavini – nu este de fapt decât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc ușor modificat..., cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldovenești, cunoscute de altfel și în interiorul granițelor României” – în „Originile limbilor neolatine”, București, 1977, p. 289); subdialectul maramureșean, vorbit în Maramureș; subdialectul crișean, vorbit în Crișana și subdialectul bănățean, vorbit în Banat. În celelalte zone ale Transilvaniei se vorbesc graiuri mixte (cu influențe ale subdialectelor crișean, maramureșean, moldovean și muntean). O părere cu totul opusă privind dialectele limbii române au G. Giuglea, Al. Graur și Ion Coteanu, care consideră că – dată fiind evoluția lor separată și diferită, încă din secolul al XII-lea – fiecare dintre aceste idiomuri ar reprezenta câte o limbă aparte, cu istoria ei specifică (româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna). În concepția lor, subdialectele limbii române actuale n-ar fi altceva decât niște dialecte, față de care se subordonează anumite graiuri (v. și grai).

MIJLOCITOR, -OARE, mijlocitori, -oare, s. m. și f. Persoană care mijlocește; intermediar. Mă fac mijlocitor între voi și proprietari, și voi insista ca să vi se facă dreptate și condiții mai blînde. DUMITRIU, N. 31.

PACOSTE, (rar) pacoste, s. f. Întîmplare care pricinuiește necazuri mari; calamitate, nenorocire, năpastă, belea. Războiul era o pacoste pentru moșneag. SADOVEANU, O. VI 105. Și mai este o pacoste pe capul nostru, cucoane: cheamă-ți înapoi jandarmii pe care ni i-ai trimis prin sate, chipurile, să ne facă dreptate! SP. POPESCU, M. G. 63. Și doar mă și feream eu într-o părere să nu mai dau peste vro pacoste. CREANGĂ, A. 52. ◊ (Folosit ca epitet) Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frămîntă cu firea pentru sănătatea mă-sii. ISPIRESCU, L. 128. ♦ (Eufemistic, mai ales în imprecații) Dracul, naiba. Apoi el pleacă și se duce Pe trepte pîn’ la filozof, Să vadă, să cunoască modul, Cum pacostea de-i plouă podul. COȘBUC, P. II 174. Să cugetăm că vor fi iarăși mulți carii nu vor fi știind ce pacoste de vorbe mai sînt și acelea. ISPIRESCU, U. 115.

RĂZBUNAT, -Ă, răzbunați, -te, adj. (Despre oameni) Căruia i s-a făcut dreptate, i s-a dat satisfacție, fiind pedepsit cel care i-a făcut un rău, o nedreptate etc.; (despre fapte) pedepsit, plătit. Cine a rămas în lume nerăzbunat? RETEGANUL, P. III 39.

STRICA, stric, vb. I. 1. Tranz. A aduce (fără voie) într-o stare (mai) proastă, a preface din bun în rău; a deteriora; (cu privire la mecanisme) a defecta. Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcționeze... Să sperăm că va funcționa... Să nu se strice. SEBASTIAN, T. 73. ◊ Refl. Broasca se strică și capacul se desfăcu. DUMITRIU, N. 84. Unul zise: aveam să mă duc pînă în cutare loc, însă o roată de la căruță mi se stricase. ISPIRESCU, L. 180. Tu ai boi, de ce nu-ți închipuiești și-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog încolo, hodorog pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A se strica căruța în mijlocul drumului = a întîmpina piedici cînd ești încă departe de țintă. (Glumeț, cu inversiunea termenilor «drum» și «căruță») Bun întîlnișul, om bun! Așa-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruței? CREANGĂ, P. 127. 2. Tranz. A sfărîma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. Să iei sîmburi de piersică și să-i strici. ALECSANDRI, T. I 106. A început a strica alune și a mînca. ȘEZ. IV 171. ♦ A sfărîma uși, încuietori, a deschide cu forța (pentru a intra sau a ieși). Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăștia și să fugim. ISPIRESCU, L. 274. Deschide-mi să ieu traista din cui!... Dă-mi drumu, că stric ușa. ALECSANDRI, T. I 325. 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera (sub acțiunea agenților exteriori distructivi). Să lese să se strice carnea toată dintr-o vacă? CONTEMPORANUL, III 293. Fiind vară și soare și o căldură mare, Peștele s-a stricat Și racii l-au mîncat. ALEXANDRESCU, M. 404. ◊ Tranz. Merele putrede strică și pe cele bune (= unul care dă exemplu rău corupe și pe cei din jurul lui). ♦ (Despre aer) A se încărca de mirosuri grele sau de bioxidul de carbon provenit din respirație. 4. Tranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. Fiul împăratului nu cuteza să calce... pe velințele cele de mare preț... de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU, L. 38. ◊ Absol. După cîtă învățătură am dobîndit de la unii și de la alții și de prin cărți, ți-oi spune că cel ce lenevește e frate cu cel ce strică. SADOVEANU, P. M. 17. 5. Intranz. (Mai ales în forma negativă sau interogativă) A face rău, a fi nefolositor (într-o anumită situație sau unei anumite persoane); a fi nepotrivit. Un pahar de vin și un hartan de miel nu strică. SADOVEANU, O. I 30. De unde nu-i, de acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de seamă nu strică. CREANGĂ, A. 11. Haide să le fac un bine, căci un bine nu le strică. CONTEMPORANUL, I 457. Gîndește că măria-ta ești preaputernic și că niște săraci boieri nu-ți pot strica. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Frunză verde, flori mărunte, Ieșitu-mi-au vorbe multe; Las’ să iasă că nu-mi strică, Că-s tînără și voinică! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ Expr. (Mai ales în construcții impersonale) Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... N-ar strica să aprindem aci o lampă și să faceți focul! C. PETRESCU, A. 279. Niciodată nu strică cineva să facă încercare. ISPIRESCU, L. 219. ♦ A fi vinovat, a fi de vină. Cine strică dacă ai îmbătrînit șef de birou? Lipsa de tact, neglijența și amorțeala în care trăiești. DELAVRANCEA, S. 111. Nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata. CARAGIALE, O. I 63. Nu strică cine mănîncă mai multe pite, ci cine i le dă (= nu este vinovat cel care face rele, ci cel care îi îngăduie să le facă). ♦ Tranz. (Cu complementul «ce» sau «nimic») A greși, a se face vinovat (cu ceva, împotriva cuiva). Și tu vrei să bag sabia în teacă? – Ce-au stricat ei? – Că s-au născut. DELAVRANCEA, O. II 148. Codrule, ce ți-am stricat, De m-ai dat de mîni legat? Eu nu mă știu vinovat, Făr’ c-o creangă ți-am tăiat. BIBICESCU, P. P. 166. Codre, vei avea păcat Cumva de m-ei da legat. Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. Ce strică? de ce-ar fi rău, de ce (să) nu? Te miră, tată, la ce am putea fi bune și noi. Și apoi ce strică dacă ne vei spune și nouă? ISPIRESCU, L. 177. 6. Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică. E o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sînt sănătos, crezi, de cînd am luat-o? CARAGIALE, O. I 245. Dar de ce plîngi, mîndră, hăi, Ce strici ochișorii tăi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 255. ◊ Expr. A-i strica (cuiva) inima v. inimă (II 1 b). ◊ Refl. (Despre organe, p. ext. despre ființe) Să nu dai în boi prea tare Că se strică la spinare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 336. Împărate, împărate!... Unde duci catanele? Iar la foc sîrmanele? Nu le duce așa tare Că se strică la picioare. ALECSANDRI, P. P. 296. De plîns ochii li se strică, Frunza-n codru se despică. De dor mare nesfîrșit Fața lor s-a veștejit. id. ib. 379. ♦ Fig. (Despre stări sufletești) A mîhni; a doborî, a prăpădi. Dorul naibei tare strică Pe mîndruța ocheșică; Nice bea, nice mănîncă, Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile, Tare suflă vînturi reci, Rău mă strică gînduri seci! id. ib. 350. 7. Refl. (Despre vreme) A se schimba în rău. Toamna a sosit, soarele apune trist și în urma lui o baltă de sînge. Vremea o să se strice. DELAVRANCEA, A. 15. Ori părerea mă înșală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două una trebuie să fie numaidecît. CREANGĂ, P. 265. 8. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări de fapt; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. Și astfel mergeau amîndoi cătră împărăția Împăratului Verde fără de leac de frică că le va mai strica cineva traiul cel bun. BOTA, P. 90. Ah! munteanco! nu-mi strica socotelile! DELAVRANCEA, O. II 17. Blăstemat să fie... Acel om pe care Mi-l împinge firea Să strice iubirea Cea nevinovată De fecior și fată. COȘBUC, P. II 163. Harap-Alb, fiindcă ești așa de bun de ți-a fost milă de viața noastră... și nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ți fac și eu un bine. CREANGĂ, P. 237. Cine strică dragostele Mînce-i grîul pasările! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. ◊ Expr. A strica casa cuiva v. casă¹ (4). ◊ Refl. Atunci deodată tuturor mesenilor și pe loc li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Tot cheful mi se strică Cînd mă văd supus la bir, Atins tocmai la chimir. ALECSANDRI, T. I 239. 9. Tranz. A influența (pe cineva) în rău, a corupe. [Muierea aia] vine la mine în casă ca să-mi strice nevasta. DUMITRIU, P. F. 223. Ocî și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. STANCU, D. 44. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral, a se ticăloși. Nici ciobanii nu mai sînt ciobanii din timpurile mele. S-a stricat lumea; s-au stricat și ei. GALACTION, O. I 64. 10. Tranz. A face un lucru greșit, cum nu trebuie. Croitorul a stricat haina. ▭ Graba strică treaba. REBREANU, I. 118. ♦ A deforma înfățișarea, caracterul, manifestările cuiva; a face să fie așa cum nu trebuie, urît, neplăcut, antipatic. Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată. SLAVICI, O. I 53. Vărsatul a stricat-o puțin și i s-a scurs un ochi. NEGRUZZI, S. I 59. De frumoasă ești frumoasă Ș-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. 11. Tranz. (Cu privire la așezări omenești, înjghebări, construcții) A dărîma, a nărui, a distruge. Nu strica fîntîna, că o avem de la moși-strămoși. RETEGANUL, P. IV 18. Lăpușneanul porunci să împle cu lemne toate cetățile Moldaviei... și le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulțămiților. NEGRUZZI, S. I 142. Ei coprind orașul, îl strică și îl dau pradă flăcărilor. BĂLCESCU, O. II 75. Brazii că se legănau, Cuibulețul mi-l stricau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Refl. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ce s-a făcut. CREANGĂ, P. 89. ♦ (Învechit și arhaizant) A ucide, a mutila. Împăratul nostru preaputernic a dat poruncă să fie stricat coconul său. SADOVEANU, D. P. 33. Neagoe se răpezi încruntat cu paloșul la dînșii: Să nu stricați pe nimeni! strigă el în gura mare. ODOBESCU, S. I 91. Alelei! pe cînd eram Om întreg de mă luptam, Mulți păgîni am mai stricat! ALECSANDRI, P. P. 169. ◊ Refl. (În propoziții consecutive, exprimînd ideea că acțiunea din propoziția principală se face cu mare intensitate) Crîșma-i mare, frumușică, Beau voinicii de se strică. La TDRG. (Expr.) A se strica de rîs = a rîde foarte tare, cu hohot. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta și se strica de rîs. CREANGĂ, P. 53. Și în vîrtejul cela, răsturna tîrăbi și toate cele în toate părțile, de-ți venea să te strici de rîs. id. ib. 310. ♦ Fig. A anula, a abroga, a călca (convenții, învoieli, legi, obligații). Eu merg să fac dreptate în țară... să stric legile cele rele făcute de domnie. GANE, N. I 158. De vrei, putem strica obiceiul. RETEGANUL, P. V 30. Mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată. ISPIRESCU, L. 400. Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. ♦ (În superstiții) A dezlega, a desface (farmece, blesteme). Strică, mîndro, ce-ai făcut, Nu mă ținea om pierdut! HODOȘ, P. P. 63. 12. Refl. A rupe legăturile de prietenie (cu cineva).; a se certa. Prepeleac pusnicul se stricase acum de tot cu dracul. CREANGĂ, P. 58. Știi că unchiul d-tale a pus toate la cale cu șatrarul Nărilă. – Bine zici... o uitasem... Trebuie găsit un mijloc de a ne strica cu șatrarul. ALECSANDRI, T. 785. ♦ Tranz. A contribui ca cineva să rupă o legătură de prietenie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. 13. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). Ia, nu mai strica banii pe cocoș, Natalio. STĂNOIU, C. I. 194. De-acum trebuie să ne mai punem și cîte pe-oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanția de crăciun și noi stricăm pînea părinților degeaba. CREANGĂ, A. 100. Pe toată ziua stricam... [în vrăbii] cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. Ticălosul... nu plătește să strice cineva un glonț într-însul. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Fig. Nu era prea încredințat de evlavia acelor străini și n-ar fi vrut să-și strice vorbele fără folos. SADOVEANU, P. M. 18. ◊ Expr. A strica orzul pe gîște v. orz. 14. Refl. (Despre adunări, petreceri) A lua sfîrșit (prin împrăștierea participanților). Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte... spre Avrum. REBREANU, I. 32.

CERE vb. 1. a pretinde, a reclama, a revendica, (înv. și reg.) a striga, (înv.) a pretendelui, a pretendui, (grecism înv.) a pretenderisi. (~ să i se facă dreptate.) 2. a pretinde, (înv. și pop.) a apuca. (~ cuiva birul.) 3. a pretinde, a voi, a vrea. (Iată ce ~ eu de la voi; cît ~ pe ceas?) 4. a dori, a pofti, a voi, a vrea. (Ochii văd, inima ~.) 5. a solicita, (înv.) a soli. (Slujba pe care o ~; ~ o audiență.) 6. a apela, a recurge, a solicita, (Transilv.) a suruclui. (~ ajutorul lor.) 7. a peți, (pop.) a împeți, a stărosti, (Transilv.) a votri. (~ fata de la părinți.) 8. a cerși, a se milogi, (pop.) a prosti, (Transilv. și Maram.) a coldui, (înv.) a calici, a cerșetori, (arg.) a mangli. (~ pe la colțuri de stradă.) 9. a comporta, a impune, a necesita, a pretinde, a reclama, a solicita, (înv.) a nevoi. (Această acțiune ~ multe eforturi.) 10. a implica, a necesita, a presupune, a reclama. (Inteligența ~ reflecția.) 11. a se cădea, a se cuveni, a se impune, a trebui, (înv. și pop.) a căuta. (Se ~ să faci astfel.) 12. a se căuta, a se vinde, (înv.) a se întreba. (O marfă care se ~.)

PRETINDE vb. 1. a cere, a reclama, a revendica, (înv. și reg.) a striga. (înv.) a pretendelui, a pretendui, (grecism înv.) a pretenderisi. (~ să i se facă dreptate.) 2. a cere, (înv. și pop.) a apuca. (~ cuiva banii.) 3. a cere, a voi, a vrea. (Iată ce ~ eu de la voi; cît ~ pe ceas?) 4. a afirma, a declara, a spune, a susține, a zice, (grecism înv.) a pretenderisi. (~ că marfa e de bună calitate.) 5. a aspira, a dori, a jindui, a năzui, a pofti, a rîvni, a tinde, a ținti, a urmări, a visa, a viza, (rar) a stărui, (înv. și reg.) a năsli, (reg.) a năduli, (prin Transilv. și Mold.) a bărăni, (înv.) a aținti, a bate, a jelui, a nădăjdui. (Nu ~ să fie un geniu.) 6. a cere, a comporta, a impune, a necesita, a reclama, a solicita, (înv.) a nevoi. (Această acțiune ~ multe eforturi.)

RECLAMA vb. 1. a cere, a pretinde, a revendica, (înv. și reg.) a striga, (înv.) a pretendelui, a pretendui, (grecism înv.) a pretenderisi. (~ să i se facă dreptate.) 2. a se plînge. (Cui să ~?) 3. a denunța, a pîrî, a spune, (pop.) a vinde, (Mold., Transilv. și Maram.) a ponoslui, (înv.) a jelui, a vădi, (fam. fig.) a aranja, a turna. (L-a ~ autorităților.) 4. a cere, a comporta, a impune, a necesita, a pretinde, a solicita, (înv.) a nevoi. (Această acțiune ~ multe eforturi.) 5. a cere, a implica, a necesita, a presupune. (Inteligența ~ reflecția.)

REVENDICA vb. a cere, a pretinde, a reclama, (înv. și reg.) a striga, (înv.) a pretendelui, a pretendui, (grecism înv.) a pretenderisi. (~ să i se facă dreptate.)

beșleagă sm [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 123/35 / V: beșli aga / Pl: ~legi / E: tc bìsli agasy] 1 (În epoca fanariotă și în poezia populară) Căpitan de beșlii. 2 (Îvr) Om bătrân, neputincios Si: babalâc, baccea, hodoroagă neputincios, ramolit. 3 (Îvr) Om (cam într-o ureche), care-și face dreptate cu pumnul.

căuta [At: CORESI, ap. C P 4-5 / P: că-u~ / V: căota, călta, capta, căta, cota / Pzi: caut / E: ml *cautare] 1 vi (Cu pp. „de”) A se interesa. 2 vi A se ocupa (de sau cu ceva). 3 vi A se preocupa. 4 vi A avea mereu gândul la ceva. 5-6 vt (Îe) A-și ~ treaba (sau de treabă) A-și vedea de treburile sale (fară a se interesa de ale altora). 7-8 vt (Îe) A-și ~ calea (sau de cale, de drum, de ducă) A se ocupa numai de drumul său (fără a se interesa de altceva). 9 vt (Îae) A-și continua drumul. 10 vt (Îae) A pleca. 11 vi (Îe; nob) A-și ~ de seamă A-și vedea de drum. 12 vi (Îe) A-și ~ de sănătate A se trata. 13-14 vi (Îe) A-și ~ de obiele A-și vedea de interese (descurcându-se fără ajutor). 15 vi (Îe) A-și ~ de suflet A fi cu gândul la cele recomandate de biserică pentru viața sufletească. 16 vt (Îe) A ~ unui mort de suflet A face cele recomandate de credința religioasă pentru mântuirea sufletului mortului. 17 vi (Îe) A-i ~ cuiva de dreptate A se interesa de cauza cuiva, ajutându-l să i se facă dreptate. 18 vi A se îngriji de ceva. 19 vt A îngriji pe cineva. 20 vi A purta grijă cuiva. 21 vt (Spc) A îngriji un bolnav. 22 vt (Înv; d. medici) A face unui bolnav vizita medicală. 23 vt (Înv; d. medici) A trata. 24 vi (Îe; gmț) Du-te și te ~ Ai nevoie de medic. 25 vt (Spc; d. deocheați) A descânta. 26 vt (D. copii mici, pui) A supraveghea. 27 vt (D. vite) A păzi. 28 vt (D. străini) A primi cu ospitalitate. 29 vt (D. călători) A adăposti. 30 vt (D. moșii) A îngriji cu atenție. 31 vt (Pex) A administra. 32 vi (Construit cu conjunctivul sau imperativul) A fi atent. 33 vi A băga de seamă. 34 vt A vrea cu tot dinadinsul. 35 vt A-și da silința sau osteneala să... 36 vi A tinde. 37 vt A examina. 38 vt A observa. 39 vt A iscodi. 40 vt (Îe) A ~ pasăre de ou A examina, spre a vedea dacă are ou în ea. 41-42 vt (Îe) A ~ ouăle A examina ouăle, spre a vedea dacă sunt proaspete (sau au plod). 43 vt A studia o afacere. 44-45 vt (Jur; înv) A cerceta (11-12). 46 vti (Îe) A-și ~ (cu) judecata cu cineva A se răfui cu cineva la judecată. 47 vt (Îe) A ~ pe cineva cu legea (sau la judecată) A da pe cineva în judecată. 48 vr (Îe) A se ~ A-și căuta dreptatea. 49 vt (Șîe A ~ cu ochii) A îndrepta privirea spre ceva. 50 vi (Pex) A privi la ceva. 51 vr (Îe) A-și ~ în ochi A se privi reciproc. 52 vi (Îe) A ~ la cineva cu ochi buni A privi cu bunăvoință, cu dragoste pe cineva. 53 vi (Îe) A ~ rău (sau nu bine) cuiva A se uita urât, cu dușmănie la cineva. 54 vi (Îe) A ~ în coarnele cuiva (sau a-i ~ cuiva în coarne) A asculta cu supunere pe cineva, fucându-i toate voile. 55 vi (Îe) A ~ la mâna altuia A aștepta să-i dea alții ce-i trebuie. 56 vt A ținti (cu pușca). 57 vi (împreună cu adverbe sau adjective predicative) A avea înfățișarea... 58 vi (Îe) Caută a... Are înfățișarea, expresia, ca și când ar fi... 59 vi (Îe) Caută a băț Dorește bătaie. 60 vi (Fig) A fi îndreptat cu fața spre (ca și cum ar privi într-acolo). 61 vi (Pan; înv; d. obiecte) A fi situat (sau așezat) spre... 62 vi A se îndrepta într-o direcție. 63 vt A avea legătură cu... 64 vi (Înv) A se referi (la ceva). 65 vt A lua în considerare. 66 vi A ține seamă de... 67 vi A se lua după... 68 vi A se lăsa influențat de... 69 vt (Adesea îoc „a găsi”, „a pierde”) A încerca să găsești pe cineva (sau ceva) pierdut Si: (înv) a cerca (22), a cerceta (9). 70 vt (D. vânători) A umbla singuri (sau cu câinii) după vânat. 71 vt (Îe) A ~ ziua de ieri A căuta inutil ceva ce nu se mai poate găsi. 72 vt (Îe) A ~ ceva cu lumânarea A urmări cu tot dinadinsul. 73 vti (Îe) A ~ (cuiva) ceartă (nob de ceartă sau pricină vrajbă) cu lumânarea A urmări motiv de ceartă. 74 vt (Îe) A ~ (cuiva) nod în papură A se strădui să găsească vinovat pe cel fără vină, să-i găsească cusururi pe care nu le are, ca să-l poată certa, pedepsi. 75 vi (Îe) A ~ cu gândul A încerca să-ți aduci aminte. 76 vt (C. este omul și îmbrăcămintea lui) A percheziționa. 77 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) prin cap A vedea dacă nu are păduchi (sau lindini). 78 vt (Îae) A bate. 79 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) de lindină A-i căuta cuiva ceartă. 80 vt (Cu determinare locală, cu complementul „ce”, în interogații și negații; îs) Ce cauți acolo? sau N-ai ce ~ acolo! A nu avea dreptul să faci ceva. 81 vt (Îas) A nu avea nici un interes să... 82 vi (Spc; cu determinarea „în palmă”, „în cărți”, „în bobi” etc.; complementul este „soarta”, „viitorul”) A ghici din palmă, din cărți, din bobi etc. trecutul și viitorul cuiva. 83 vt A încerca să procuri ceva, a te strădui să ajungi în posesia unui lucru. 84 vr (D. un lucru de preț) A avea succes. 85 vr (D. o marfa) A se vinde. 86 vt (Înv; d. impozite) A încasa. 87 vr (D. oameni) A se vizita. 88 vt (Nob) A cere. 89 vim (Urmat de infinitiv sau de conjunctiv) A fi în interesul cuiva Si: a trebui. 90 vim A fi obligatoriu să... 91 vt (Impersonal) A-i veni vremea să...

cenușotcă smf [At: ANON. CAR. / Pl: ~tci / E: cenușă] 1 Persoană leneșă și murdară care stă mereu pe lângă vatră și se umple de cenușă Si: cenușar (2), cenușoaică, cenușoi (5). 2 (În basme) Copil umilit, persecutat, căruia soarta îi va face dreptate și va ajunge bogat.

izbândi [At: PSALT. 318/13 / Pzi: ~desc / E: vsl изƃыти (Pzi: изƃѫдѫ] 1-2 vi, (înv) vr A birui în luptă. 3 vt A-și face dreptate. 4 vr (Înv) A se judeca. 5-6 vtr (Înv) A (se) răzbuna. 7 vt (Înv) A răscumpăra. 8 vt (Înv) A răsplăti. 9 vr (Înv; imp) A se mântui. 10 vt (Pop) A aduce la îndeplinire. 11 vi(a) A reuși.

justițiar, ~ă smf, a [At: DA / P: ~ți-ar / Pl: ~i, ~e / E: fr justicier] 1-2 (Înv) (Persoană) care avea dreptul de a împărți dreptatea într-o regiune (în epoca feudală). 3-4 (Persoană) care face dreptate. 5-6 (Persoană) care urmărește să facă dreptate. 7-8 (Persoană) care iubește dreptatea.

justiție sf [At: DA / V: (înv) iu~ / Pl: ~ii / E: fr justice, lat justiția] 1 Dreptate. 2 Putere de a face dreptate fiecăruia, de a răsplăti sau de a pedepsi. 3 Totalitate a organelor de jurisdicție dintr-un stat. 4 Ansamblu al legilor și al instituțiilor judecătorești. 5 Sistem de funcționare a instanțelor judecătorești. 6 Formă fundamentală a activității statului, care constă în judecarea pricinilor civile sau penale și în aplicarea pedepselor prevăzute de lege. 7-8 (Îe) (A chema sau) a se prezenta în fața ~ei (A cita sau) a se prezenta la judecată. 9 (Mit) Zeiță a dreptății, reprezentată printr-o femeie legată la ochi, stând pe tron și ținând în mâna dreaptă o balanță, iar în mâna stângă o sabie.

îndreptăți vt [At: AMIRAS, ap. LET. III, 111/16 / Pzi: ~țesc / E: în- + dreptate] 1 A da cuiva dreptul la ceva Si: a autoriza, (înv) a îndreptai, a îndritui. 2 A justifica ceva. 3 A face dreptate. 4 (Rar) A declara nevinovăția cuiva.

răzbunat¹, ~ă a [At: DL / Pl: ~ați, ~e / E: răzbuna] 1 (D. oameni) Căruia i s-a făcut dreptate, răufăcătorul fiind pedepsit. 2 (D. fapte) Pedepsit.

tângui [At: (ante 1550) GCR I, 3/11 / V: (îvr) ~a (Pzi: -iez) / Pzi: ~esc, tângui / E: vsl тѫговати] 1 vr A-și exprima prin cuvinte nemulțumirea, suferința, durerea etc. Si: a se lamenta, a se văicări, (îvp) a se ofta, (îrg) a olălăi, a se olecăi. 2 vr (Fig) A scoate sunete triste, plângătoare, asemănătoare unui vaiet. 3 vr (Înv) A se plânge cuiva cu scopul de a i se face dreptate Si: a reclama. 4 vt (Îvp) A deplânge pe cineva Si: a compătimi, a jeli. 5 vt (Reg) A boci¹ (1).

De la Anna la Caiafa – Expresia e însoțită de obicei de un verb: mă poartă... mă duce... mă trimite de la Anna la Caiafa. Ea își are obîrșia în scriptură. Anna a fost un sacerdot al iudeilor. Ezitînd să-l judece pe Hristos, l-a trimis la Caiafa, alt preot și judecător evreu care, la rîndul lui, l-a trimis la Pilat. Prin analogie, expresia se folosește cînd ești trimis de la o persoană la alta, fiecare evitînd să-ți rezolve o cerere, o problemă, sau să-ți facă dreptate. BIB.

Fiat iustitia, pereat mundus (lat. „Să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea”), adică principiul de dreptate trebuie să fie mai scump chiar decît lumea și pămîntul. Manlius, autorul unei cărți apărute în 1563 Loci communes (Locuri comune), afirmă că aceasta ar fi fost deviza împăratului Ferdinand I (fratele mai mic al lui Carol Quintul), care a domnit între anii 1558-1564 și suna astfel: Fiat iustitia et pereat mundus. Fraza o găsim și în Seneca, dar sub altă formă: Fiat iustitia, ruat coelum (să se facă dreptate, prăbușească-se și cerul), formă astăzi nemaiuzitată. Seneca povestește că pretorul Piso condamnase pe un cetățean pentru omor, dar în momentul cînd osînditul fu adus în piață spre a fi executat, își făcu apariția omul pe care toți îl credeau asasinat. Centurionul suspendă execuția și trimise la Piso să i se explice cazul. Concluzia? Piso i-a condamnat pe toți trei la moarte: pe primul fiindcă exista deja o sentință capitală pronunțată împotriva lui, pe centurion pentru că n-a executat ordinul, iar pe presupusa victimă, fiindcă a fost cauza morții a doi oameni nevinovați. Și dînd această triplă sentință, care a făcut să se nască zicala mai puțin cunoscută „dreptate à la Piso”, ar fi exclamat: Fiat iustitia, ruat coelum! H. Heine în Testament politic scrie: „Și binecuvîntat fie băcanul care într-o bună zi va răsuci, din poeziile mele, cornete în care va pune calea sau tabac pentru bătrîne care, în nedreapta noastră lume de azi, au trebuit poate să se lipsească de asemenea plăceri – fiat iustitia, pereat mundus”. IST.

Nemesis – Zeița răzbunării și dreptății la greci. Spre deosebire de Themis, zeița justiției, Nemesis nu e legată la ochi și n-are balanță, ci compas. Nu cîntărește, ci măsoară; măsoară și răul și binele, și plata și răsplata. Dacă cineva – spune Plutarh – e fericit fără să merite, Nemesis îl lovește. E severă, dar dreaptă, pedepsind în genere orice abatere, orice exces. E zeița la care ținea cel mai mult Eschil, căci răzbună spre a face dreptate. O întîlnim deseori în scrierile clasicilor ruși, unde numele Nemesis apare și ca simplu substantiv cu înțeles de justițiară, întrucît scriind sub cenzură, ei preferau să recurgă la antonomază. Expresia „răzbunarea lui Nemesis” înseamnă deci un act de dreptate bazat nu pe lege și drept, ci pe echitate morală. „Ca și antica «Nemesis» – scria Proudhon – pe care nici rugile, nici amenințările n-o impresionau, Revoluția pășește înainte”… Bolintineanu, în dialogul satiric Banul Flenderiță și Nemesis, pune în gura zeiței însăși misiunea ei: „Primim în templul nostru pe cei ce se căiesc; Combatem împreună pe cei ce rătăcesc”. (Opere alese, B.P.T., vol I, pag. 379). MIT.

JALBĂ (pl. jelbi, jălbi, ‼ jelburi) sf. 1 Plîngere, reclamațiune: parcă erau umbrele unor creditori cari mă amețeau cu jălbile (GN.); mai întîiu ieși cu ~ vornicul Lupu Falcă-lată, cerînd să i se facă dreptate (ODOB.) ¶ 2 Petițiune, cerere, plîngere făcută în scris: începuse să se svonească prin sat de jelburi către guvern, spre a li se da pămînt (D.-ZAMF); au venit la Divan la București on rogojina prinsă în cap și cu jalba în proțap (I.-GH.) ; de la acest vechiu obiceiu, prin care reclamantul atrăgea atențiunea celor sus puși de a i se face dreptate, a rămas locuțiunea a veni cn jalba în proțap, a veni cu plîngere, a veni să reclame cu sgomot, sus și tare [vsl. žalǐba].

DREPTATE, (rar) dreptăți, s. f. Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine. ◊ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = după lege, cum se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. Pe bună dreptate = pe drept cuvânt, în mod întemeiat. ◊ Expr. A face cuiva dreptate = a repara o nedreptate săvârșită cuiva; a recunoaște dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. A da (cuiva) dreptate = a recunoaște că ceea ce spune sau face (cineva) este întemeiat, îndreptățit, just. ♦ (Pop.) Judecată. – Din dreptătate (înv. „dreptate” < drept + suf. -ătate).

RĂZBUNA, răzbun, vb. I. I. 1. Refl. și intranz. A-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate. ♦ A-și vărsa focul, mânia, necazul pe cineva. 2. Tranz. A da satisfacție cuiva care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. ♦ A răscumpăra (4). II. (Pop.) 1. Refl. (La pers. 3) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. ♦ (Despre nori) A se împrăștia. 2. Tranz. (În expr.) A răzbuna (pe cineva) de inimă sau (refl.) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) înveseli. – Răz- + bun.

bun (-nă), adj. – 1. Care are calități, cu fire generoasă sau cu inimă miloasă. – 2. Favorabil, propice. – 3. Inspirat, fericit, care produce satisfacție. – 4. Potrivit, adecvat. – 5. Desăvîrșit, de calitate. – 6. Adevărat, sincer. – 7. Legitim, autentic, veritabil. – 8. Direct, de gradul întîi. – 9. De neam mare, nobil. – 10. Capabil. – 11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. – 11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. – 12. (Antepus unui adj.) Complet, definitiv. – 13. (S. n.) Parte bună a ceva. – 14. Bogăție, avere. – 15. (Înv.) Bunătate. – 16. (Adv.) Introduce o propoziție printr-un acord sau o concesie retorică (se preferă, cu această funcție, adv. bine). – 17. Element de compunere care se combină cu unele substantive, pentru a le adăuga noțiunea de „desăvîrșit, perfect, autentic”: bună credință, bună cuviință, bun gust, bun plac, bunăstare, Buna-Vestire, etc. – Mr., megl. bun, istr. bur. Lat. bŏnus (Pușcariu 237); REW 1208; Candrea-Dens., 195; DAR); cf. it. buono, prov. bo(n), fr. bon, sp. bueno, port. bom. Cf. bun „bunic”, bunătate. Der. bunețe, s. f. (înv., bunătate); îmbuna (var. îmbuni), vb. (a îmbunătăți; a împăca, a liniști; înv., a adula, a linguși); îmbunător, adj. (înv., lingușitor); îmbunăciune, s. f. (adulare; bunăvoință); îmbunătăți (var. bunătăța), vb. (a face ca ceva să devină mai bun); îmbunătură, s. f. (înv., adulare, lingușire); nebun, adj. (dement, smintit; nemaipomenit; bufon; piesă de șah); nebunariță, s. f. (măselariță, Hyosciamus niger); nebunatic, adj. (neastîmpărat, năzdrăvan); nebuneală, s. f. (demență, sminteală, țicneală); nebunesc, adj. (de nebun, nebun); nebunește, adv. (ca un nebun); nebunie, s. f. (demență, sminteală; năzdrăvănie, poznă; aiureală, trăzneală); nebuni (var. înnebuni), vb. (a-și pierde mințile; a se prăpădi, a se da în vînt după ceva); răsbuna, vb. (a-și face singur dreptate), al cărui semantism („a îmbunătăți”) se potrivește cu cel al lui vindicare › vindeca „a lecui”; răsbunător, adj. (vindicativ; care răzbună). Din rom. provine bg., sb., rut. bunika (Hyosciamus niger), cf. nebunariță (Capidan, Raporturile, 219).

justițialist adj. Care își propune să facă justiție, dreptate ◊ „O delegație a Partidului Justițialist din Argentina ne va vizita țara [...]” Sc. 10 V 83 p. 4. ◊ „Delegația Partidului Justițialist din Argentina [...]” R.l. 20 XI 84 p. 10 (din sp. Justicialista; Partidul Justițialist a fost partidul lui Perón)

* devíză f., pl. e (fr. devise, tot de unde vine și deviz; it. divisa). Cuvînt orĭ frază care arată o ideĭe, un ideal, un scop: deviza omuluĭ de elită sufletească e: „Facă-se dreptate chear dacă ar peri lumea”. – Devizele se pun pe decorațiunĭ, embleme, mărcĭ ș.a.

zicătoáre f., pl. orĭ. Vorbă, cugetare saŭ expresiune celebră precum: facă-se dreptate chear dacă ar perĭ lumea!

RĂZBUNA, răzbun, vb. I. I. 1. Refl. și intranz. A-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate. ♦ A-și vărsa focul, mânia, necazul pe cineva. 2. Tranz. A da satisfacție cuiva care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. ♦ A răscumpăra (4). II. (Pop.) 1. Refl. (La pers. 3) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. ♦ (Despre nori) A se împrăștia. 2. Tranz. (În expr.) A răzbuna (pe cineva) de inimă sau (refl.) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) înveseli. – Pref. răz- + bun.

DREPTATE, dreptăți, s. f. Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine. ◊ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = după lege, cum se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. Pe bună dreptate = pe drept cuvânt, în mod întemeiat. ◊ Expr. A face cuiva dreptate = a repara o nedreptate săvârșită cuiva; a recunoaște dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. A da (cuiva) dreptate = a recunoaște că ceea ce spune sau face (cineva) este întemeiat, îndreptățit, just. ♦ (Pop.) Judecată. – Drept + suf. -ătate.

GĂSI, găsesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la obiecte) A vedea, a întîlni, a descoperi ceva, din întîmplare sau căutînd intenționat, a da de (sau peste) ceva; a afla. Într-o seară, Domițian și-aduse aminte de piculină. O găsi în fundul cufărului și începu să cînte. BASSARABESCU, V. 20. Făt-Frumos, după ce rescoli trei zile și trei nopți, găsi în sfîrșit... armele și hainele tătîne-său. ISPIRESCU, L. 3. De unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al mieu să fie. CREANGĂ, P. 194. La etatea de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi pe ici, pe colea, despre istoria noastră națională. GHICA, S. A. 142. Ce-ai căutat ai găsit. ◊ (Complementul indică un abstract; uneori construit cu dativul pronumelui reflexiv) Toată lumea asta aleargă, țipă, nu-și mai găsește astîmpăr. SAHIA, N. 54. ◊ Expr. A găsi pricină (sau motiv) = a descoperi motiv de gîlceavă; a căuta nod în papură. A nu-și găsi loc(u!) v. loc. A găsi ac de cojocul cuiva v. ac. A nu găsi cuvinte v. cuvînt. A-și găsi mormîntul (sau moartea) = a muri, a fi omorît. (Familiar) A-și găsi beleaua (bacăul, mai rar mantaua) (cu cineva) = a o păți, a da de necaz, a da de bucluc, a da de dracu (cu cineva). Are să se afle la curte, să-și găsească și el beleaua cu boierii. REBREANU, R. I 136. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine, zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. Eu nu voi să-mi găsesc beleaua, dîndu-ți drumul. NEGRUZZI, S. I 93. Și-a găsit sacul peticul v. petic. (Intranz.) Ți-ai găsit = aș! de unde! nici gînd! nici prin gînd să nu-ți treacă! Ș-apoi chitiți că numai în arc se încheia tot meșteșugul... omului aceluia? Ți-ai găsit! CREANGĂ, P. 245. (În întrebări retorice, care exprimă mirarea sau indignarea) A-și găsi (sau, refl., a se găsi) să... (sau, mai rar, de...) = a-i veni să..., a se apuca să... Tocmai acum la masă v-ați găsit și voi să vorbiți secături? ISPIRESCU, L. 213. Cu mine v-ați găsit de jucat? CREANGĂ, P. 304. Din toți caii tocmai tu te-ai găsit să mănînci jăratic? id. ib. 195. ♦ A descoperi ceea ce este ascuns, neștiut, necunoscut, nepus în valoare. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă, Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?... vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I 134. În orice frază, găseau o espresie a doamnei B. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Expr. A(-i) găsi (cuiva) leacul v. leac. A(-i) găsi (cuiva) dreptate = a-i face cuiva dreptate, a se pronunța în favoarea cuiva. Cred că și judecata are să-mi găsească dreptate. CREANGĂ, A. 145. ♦ (Cu privire la persoane) A întîlni (pe cineva) din întîmplare sau umblînd anume pentru a-l întîlni; a da (de cineva). A găsi pe cineva acasă. ▭ O luase înainte către sat. Îl găsiră în fața primăriei, în ulița pustie. DUMITRIU, N. 123. Iată și domnul Franț prietinul nostru. Unde nu gîndești, acolo-l găsești. ALECSANDRI, T. I 42. ◊ (Adesea determinat printr-un adverb sau printr-un nume predicativ, spre a indica situația în care se află cineva) Crai-nou strălucite! Plînsă m-ai găsit, Cu gînduri mihnite, Cu chipul cernit. ALECSANDRI, P. I 21. Cînd a venit doctorul, îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Expr. A-și găsi omul = a găsi persoana potrivită într-o împrejurare dată. A-și găsi omul (sau nașul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poți înșela, birui sau amăgi ușor. Las’ că și-au găsit ei omul. CREANGĂ, P. 250. Bine v-am găsit! v. bine. Să te găsesc sănătos! formulă de salut la despărțire. ♦ Refl. reciproc. A se întîlni cu cineva. Pe seară te ducea la plimbare... la grădina Breslei sau a lui Deșliu, unde se găsea cu alți greci. GHICA, S. A. 110. Cînd cu mîndra m-oi găsi, Zău, iar voi întineri! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323. 2. Tranz. (Despre o boală sau despre moarte) A surprinde, a cuprinde, a nimeri. Pe Bălcescu moartea l-a găsit departe de țară. ◊ Expr. Ce te-a găsit (de...)? = ce ai? ce ți s-a întîmplat (de...)? ce te-a apucat? ce ți-a venit? Nu știa baba lui ce l-a găsit, de-i așa de cu chef. CREANGĂ, P. 136. 3. Refl. A se afla undeva, a fi. Mă găseam în primăvara anului în cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase, la o țigară. ARGHEZI, P. T. 93. Cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc. CREANGĂ, O. A. 226. ♦ A se pomeni într-un loc, într-o situație, într-o împrejurare. Directorul general, cînd s-a găsit față în față cu Bozan, a scuturat scrumul țigării, absent. SAHIA, N. 35. ♦ A fi într-un anumit fel, a se prezenta într-un anumit mod. Ar fi mers cu el, dar tocmai atunci se găseau mai rău ca oricînd cu banii. BASSARABESCU, V. 14. Încep a cărăbăni la cireșe în sîn, crude, coapte, cum se găseau. CREANGĂ, A. 48. Alelei! fecior de om viclean ce te găsești. id. P. 206. ♦ A fi în ființă, a exista, a dăinui, a se păstra (încă). Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș și fata lui... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. 4. Tranz. A fi de părere că..., a socoti. Mai ales această actriță, pe care lumea o găsea frumoasă, mi se părea fără gust. CAMIL PETRESCU, U. N. 164. Filozofii au găsit Că n-ar fi urmă de fiară. TEODORESCU, P. P. 179. ◊ Expr. (Urmat de obicei de conjunctiv sau infinitiv) A găsi cu cale (sau de cuviință) = a socoti nimerit, potrivit. Am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta. CREANGĂ, P. 30. Încep a spune... cum le-a dat [drumețul] cinci lei, drept mulțumită și cum cel cu trei pîini a găsit cu cale să-i împartă. id. O. A. 267. – Part. și: (regional) găst (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52).

RĂZBUNA, răzbun, vb. I. I. 1. Refl. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pe», «asupra», «contra») A-și face singur dreptate, a obține satisfacție pedepsind pe cel care a făcut un rău, o nedreptate etc.; a face (pe cineva) să plătească răul comis; a întoarce răul cu rău. A început să se răzbune. DUMITRIU, N. 131. De cînd rămase feciorul de capul lui, a început să se răzbune în toată forma. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Bine că te-am prins în mînile mele, să mă răzbun... Vino la luptă. ALECSANDRI, T. I 445. ◊ (Cu pronumele în dativ) Dar sfîntul Soare ziua-ntreagă Pîndește brîul – l-ar fura, Că lui de mult i-e fata dragă, Iar fata nu vrea să-nțeleagă Și el acum și-ar răzbuna. COȘBUC, P. I 122. A zis dumnezeu... să iasă Moartea la liman, ca să-și răzbune și ea acum pe Ivan. CREANGĂ, P. 323. De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nșală Să nu îmi răzbun eu. ALEXANDRESCU, M. 36. ♦ A-și vărsa focul, mînia, necazul pe cineva; a se descărca pe cineva. Vine acasă supărat din oraș și se răzbună pe mine. 2. Tranz. (Complementul indică persoana în folosul căreia se face acțiunea) A satisface pe cel care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind pe cel care i-a făcut un rău. S-adună toți vulturii stol... Pe Horea să-l răzbune. BENIUC, V. 113. Se-ntoarce apoi cu ochi păgîni Și aruncă fierul crunt din mîni: «Te-or răzbuna copiii mei!». COȘBUC, P. I 114. Am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoșari și pe grauri. ODOBESCU, S. III 32. ♦ (Complementul indică fapta ce trebuie pedepsită) A răscumpăra. Episodul și mutra lui Cotcodel răzbunau cu prisosință toate supliciile abnegațiilor trecute. C. PETRESCU, A. R. 20. Acuma or răzbuna ei omorul fîrtaților săi. SBIERA, P. 278. II. (Popular) 1. Refl. (Impersonal) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. A stat ploaia? – Da, acum e frumos, s-a răzbunat. SADOVEANU, O. I 98. Cît stătură ei, afară se răzbunase. ȘEZ. VII 138. ◊ (Cu subiectul «vremea») Și de se răzbuna cîte-oleacă vremea înspre amiază, răpede, răpede vedeai ceriul iar îmbrobodit cu nouri. CONTEMPORANUL, V_I 290. ♦ (Despre nori) A se împrăștia. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. 2. Tranz. (În expr.) A răzbuna (pe cineva) la inimă sau (refl.) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) îmbuna, a (se) înveseli. Cînd te văd, badeo, la lună, inima mi se răzbună. HODOȘ, P. P. 85. Calul bun Și mîndra bună, La inimă mă răzbună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. 3. Tranz. (Rar) A însănătoși, a vindeca. Ia tu coasa de-o cosește, De boală mă mîntuiește Și ia grebla de-o adună Și de boală mă răzbună. ALECSANDRI, P. P. 310.

SCÎRBĂ, scîrbe, s. f. 1. Aversiune mare (fizică sau morală), dezgust, repulsie, greață. silă. Dădu cu piciorul în cuțit, cu scîrbă. DUMITRIU, N. 248. Cînd văzu... pieile de bufniță tot acolo, îl apucă un cutremur de scîrbă. ISPIRESCU, L. 213. ◊ Expr. A-i fi (sau a i se face) cuiva scîrbă sau a-l prinde (ori a-l cuprinde) pe cineva o scîrbă (de ceva) = a-i fi (sau a i se face cuiva) silă (de ceva); a simți repulsie, aversiune, a se scîrbi. Mă văzui în oglindă, fără să vreau, și mi se făcu scîrbă de figura mea pălmuită, ca de fața unui laș. VLAHUȚĂ, O. A. 149. Cînd Radu a înțeles de ce e vorba, l-a prins o scîrbă nestăpînită de casa în care se afla și s-a hotărît cu orice preț să plece de acolo. id. O. A. I 91. Văzînd în capul arăpoaicei ce nu mai văzuse de cînd o făcuse mă-sa, i se făcu scîrbă și îi veni să scuipe. ISPIRESCU, L. 398. ♦ (Rar) Ceea ce provoacă silă, p. ext. spaimă, groază. (Personificat) Frații tăi au dovedit că nu au inimă într-înșii... Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede... mi-i nu cumva să te întîlnești cu scîrba în drum și să dai și tu cinstea pe rușine. CREANGĂ, P. 193. 2. (Familiar) Ființă murdară, dezgustătoare, om josnic, mîrșav; p. ext. ființă neînsemnată, de nimic. Scîrbele din sobor au făcut iar panoramă. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 30. (Folosit ca epitet, urmat de determinări introduse prin prep «de») Ne-au dat rușii ceva, un praf... de se toarnă pe baltă și mor scîrbele de țînțari. Și ouăle le mor. DUMITRIU, N. 236. ♦ Faptă urîtă, nedemnă, reprobabilă; ticăloșie, nelegiuire. Nu! nu! copilă. De-așa scîrbă m-oi feri. Nu te dă de voie bună... Te voi cuceri! Dar să fur ce-mi este dreptul, să te fur că nu-mi ești dată, Nu! nu vreau! Această faptă pe-amîndoi ar fi o pată. DAVILA, V. V. 106. ♦ (La pl.) Vorbe murdare, triviale, obscene; ocări, înjurături. Pirgu se aprinse de o mînie grozavă, de care, ca să se ușureze, icni pe nerăsuflate un potop de scîrbe. M. I. CARAGIALE, C. 24. 3. (Regional) Întristare, mîhnire, amărăciune; dezolare. Vinul e bun și la bucurie și la scîrbă. SADOVEANU, Z. C. 5. La gîndul acesta, intra în rărunchii lui o scîrbă fără margini, în care i se topea toată vlaga și toată dorința să iasă la lumină, nepătat cum se știa. POPA, V. 80. Au rămas de-acum singur acasă, zdrobit de scîrbă, atît pentru pierderea păserii cît și pentru îndepărtarea băiețelului său. SBIERA, P. 72. ♦ Grijă, necaz, nenorocire, năpastă. Griji multe ne-au bîntuit; una singură mai aspră am avut acum cu fiul nostru: am dovedit-o și pe aceea; astăzi am pus popas scîrbelor. SADOVEANU, Z. C. 164. De aceea m-am gîndit... să vă scap din toate scîrbele și să facem o dreptate mare. C. PETRESCU, Î. II 12. Tuturor le pare bine C-au venit scîrba la mine. SEVASTOS, C. 222. 4. (Învechit și arhaizant) Mînie, furie; dușmănie. Balaban a primit poruncă... să dobîndească îndărăt, prin orice mijloace, acele cărți, scrise leșilor într-un ceas de scîrbă. SADOVEANU, Z. C. 103.

DREPTATE. Subst. Dreptate, justețe, echitate, adevăr, egalitate. Imparțialitate, obiectivitate, nepărtinire (pop.), justiție. Probitate (livr.), cinste, onestitate, corectitudine, cumsecădenie, franchețe, integritate. Moralitate, morală, virtute, onoare. Simțul dreptății. Inimă dreaptă, om drept. Adj. Drept, just, echitabil. Obiectiv, imparțial, nepărtinitor (pop.). Cinstit, integru, cumsecade, onest, franc, corect, îndreptat (rar), prob (livr.), curat (fig.), nepătat (fig.). Moral, virtuos, cu simțul dreptății. Vb. A fi drept, a fi imparțial. A avea dreptate, a avea drept. A face cuiva dreptate, a face un act de dreptate, a împărți dreptate, a face parte dreaptă, a judeca drept. A da dreptate (cuiva), a da drept (cuiva), a ține balanța dreaptă, a împărți ceva frățește. Adv. (În mod) drept, just, echitabil. Cu dreptate, fără părtinire. V. adevăr, cinste, lege, moralitate, omenie, principialitate, sinceritate.

dreptate sf [At: COD. VOR. 63/11 / V: (îrg) der~, dereptăta~, dir~, dreap~ / Pl: ~tăți / E: drept + -(ăt)ate] 1 Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile Si: echitate. 2 Justiție. 3 Act de justiție Si: (îvr) dreptăție (3). 4-5 Caracterul a ceea ce este echitabil sau adevărat Si: (îvr) dreptăție (4-5). 6 Ideal de conduită Si: (îvr) dreptăție (6). 7 Corespondență a faptelor cu principiile morale Si: (îvr) dreptăție (7). 8 (Îlav) Cu (sau după, în sau, înv, den, îrg, p(r)e) ~ Pe drept cuvânt. 9 (Îal) Legal. 10 (Îal) Cum se cuvine. 11 (Îal) Adevărat. 12 (Îal) Echitabil. 13 (Îlav) Fără ~ În mod nedrept. 14 (Îal) Ilegal. 15 (Îal) Neadevărat. 16 (Îal) Inechitabil. 17 (Îlav) Peste ~ Mai mult decât se cuvine. 18 (Îlav) Pe bună ~ Pe drept cuvânt. 19 (Îal) În mod întemeiat. 20 (Îe) A face (sau a da) cuiva ~ sau, înv, a alege cuiva ~a A judeca favorabil pe cineva. 21 (Îae) A repara o nedreptate făcută cuiva. 22 (Îae) A recunoaște că ceea ce spune sau face cineva este just, întemeiat. 23 (Îae) A recunoaște cuiva calitățile. 24 Judecată oficială a oamenilor legii Si: (îvr) dreptăție (8). 25 (Șîs ~ divină) Apreciere a faptelor oamenilor, atribuită divinității. 26 (Îs) ~a leului Nedreptate făcută de cei puternici celor slabi. 27 (Bis; înv) Poruncă dumnezeiască Si: (îvr) dreptăție (9). 28 Lege. 29 (Bis) Credință. 30 Devotament. 31 Integritate morală. 32 Adevăr. 33 Corespondență a unor afirmații cu realitatea. 34 (Îlav) Cu sau (înv) p(r)e) ori în ~ Conform adevărului. 35 (Îal) Într-adevăr. 36 (Îal) Cu temei. 37 Cauză dreaptă a cuiva Si: (îvr) dreptăție (15). 38 Pretenție întemeiată Si: (îvr) dreptăție (16). 39 (Pop; îe) A-i ieși (cuiva) ~tățile A i se face (cuiva) dreptate. 40 (Înv; mpl) Privilegiu. 41 (Înv) Dovadă. 42 (Înv) Justificare. 43 (Înv) Motiv. 44 (Înv; îe) A avea ~ A avea dovezi. 45 (Înv; îae) A avea o justificare acceptabilă. 46 (Înv; îae) A avea motive de a face ceva. 47 (Înv; ccr; lpl) Acte justificative. 48 (Înv; arg) Poliție. 49 (Înv; arg) Vamă. 50 (Pop) Judecată.

găsi [At: PRAV. MOLD. 103 / Pzi: ~sesc / E: vsl гасити] 1 vt (Adesea îcr a căuta și îoc a pierde) A da de sau peste ceva, ori cineva, din întâmplare sau căutând anume. 2 vt (înv; îe) A ~ vreme (sau prilej) A găsi (1) momentul potrivit, favorabil pentru a întreprinde ceva. 3 vt (Îae) A-și face timp pentru ceva. 4 (Pfm; mai ales d. copii; îe) A nu-și ~ astâmpăr(ul) A nu sta liniștit, a fi agitat, a alerga de colo-colo. 5 vt (Fam; îe) A-și ~ (cu cineva) beleaua (sau Bacăul ori mantaua) A da de un lucru neplăcut, a avea necazuri Si: a da de dracul. 6 vt (Pfm; îe) A-și ~ omul (sau nașul popa, ori lelea bărbatul) A găsi pe acea persoană pe care n-o poți înșela, păcăli, amăgi cu una cu două, pe care n-o poți birui, care te obligă să te comporți cum se cuvine. 7 vt (Pop; îe) A-i ~ cuiva leacul A-i veni de hac. 8 vt (Pfm; cu verbul la trecut; îcs) A ~t orbul Brăila A nimerit-o, s-a prins, în sfârșit. 9 vt(a) (Pfm; îcs) Tu, (acum) cu mine (sau cu el etc.) ți-ai (sau te-ai) ~it (să... )? Exprimare a mirării, indignării etc., față de faptele sau cuvintele tale nepotrivite. 10 vt (Pfm; îe) Ți-ai ~t(-o)! Nici gând! Si: nici vorbă. 11 vt (Cu valoare de verb copulativ; complinit de un nume predicativ) A se afla într-o anumită stare, situație etc. 12 vr (Pfm; urmat pp „cu”) A se întâlni. 13 vt (Pop) A prinde pe cineva asupra unei fapte rele. 14 vt A descoperi. 15 vt (Înv; îe) A-i ~ cuiva față A descoperi (o rezolvare). 16 vt (Pop; îe) A ~ dreptate cuiva A face cuiva dreptate. 17 vt (Înv) A inventa pretexte. 18 vt (Construit cu o completivă directă introdusă prin „că”) A considera. 19 vi (Îe) A ~ de cuviință (sau pop, cu cale) A considera nimerit, potrivit. 20 vt (D. suferințe fizice sau d. moarte) A cuprinde sau a surprinde pe cineva pe neașteptate. 21 vr (Îlv) A-și ~ mormântul (sau moartea) A muri. 22 vt (Îe) Ce te-a ~it (de...)? Ce ai, ce ți s-a întâmplat de... 23 vt (În imprecații; îe) ~-te-ar ciorile (sau dracii) Fir-ai al naibii. 24 vr (Îe) A se ~ de față A fi de față. 25 vr (Îe) A se ~ scris A fi scris. 26 vr (Construit cu pronumele reflexiv în dativ sau acuzativ și cu conjuncția „să”) A se apuca pe neașteptate sau la un moment nepotrivit să... 27 (Îe) Să te găsesc sănătos Formulă de salut la despărțire.

răzbuna [At: HELIADE, O. I, 102 / V: (reg) ~zvu~ / S și: răsb~, resb~ / Pzi: răzbun, (reg) ~nez / E: răz- + bun] 1 vr (Și udp „pe”, „asupra”, „contra”, „de”) A-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate Si: a (se) răfui (10), a răsplăti (6). 2 vt A-și satisface o dorință, o pretenție etc. (în urma unor privațiuni). 3 vt A-și vărsa mânia pe cineva sau pe ceva. 4 vt A satisface pe cel care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind în locul lui pe cel de la care a suferit un rău Si: (reg) a războli (3). 5 vt (C. i. fapta ce trebuie pedepsită) A pedepsi. 6 vr (Pop; d. vreme) A se îmbunătăți. 7 vr (Pop; d. vreme) A se însenina. 8 vr (Pop; d. nori) A se împrăștia. 9-10 vrt (Îe) A ~ pe cineva la inimă sau a i se ~ cuiva inima A (se) înveseli. 11-12 vrt (Îae) A-i prii (cuiva). 13 vr (Reg) A se răcori (1). 14 vt (Îvr) A înceta. 15-16 vri (Reg) A (se) însănătoși.

răzbunare sf [At: HELIADE, O. I, 222 / S și: răsb~, resb~ / Pl: ~nări / E: răzbuna] 1 Dreptate pe care și-o face cineva singur, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate Si: răfuială (12), răsplată (2), (rar) răzbun² (5), (reg) răzbuneală (1). 2 Satisfacere a celui care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind în locul lui pe cel de la care a suferit o nedreptate Si: (rar) răzbun² (4), (reg) răzbuneală (2), (înv) răscumpărare (6). 3 (Reg) Înseninare.

FÎRTAL s.n. (Trans. SV) Sfert. Trei fertalie pe cinci. MȘE, 94. ♦ Rată echivalentă cu un sfert din suma totală. (Fig.) Pentru datoriile care să cuvinea păcatelor în pedeapsă dreptății dumnezeiești . . . fac îndestul pînă la fîrtalu<l> cel de pe urmă. CAT., 22. Variante: fertaliu (MȘE, 94). Etimologie: magh. fertály.

MEASER, -Ă adj. (Învechit) Sărac ; umil; p. e x t. vrednic de milă, vrednic de plîns, nenorocit. E eu mișelu-s și measeru (n e a v u t D.) PSALT. 78, cf. 181. O scoase den domnie, deci o tremease de fu țărancă measeră și de nemică. MOXA, 382/31, cf. 367/38, 388/21. Mă feci measără și mișea și streinată pentru H[risto]s DOSOFTEI, V. S. ianuarie 39^v /14. ◊ (Substantivat) Measerii lui sâtura-i-voiu de pînre. PSALT. HUR. 114^r/9, cf. 6^r/17. Ferice înțelegătorii spre mișei și measeri (m i ș e l H, s ă r i m a n D). PSALT. 78. Născuții și fiii oamerilor, depreură bogat și measeru (m i ș e l D, m i ș e l u l H). ib. 93. Să izbăvești mișelul den mînile vîrtoșilor, mișelul și measerul de răpitorii lui. CORESI, PS. 87/3, cf. id. EV. 118, 180. Bl[a]gosloveaște creștinii, micii și marii, measerii cu bogații, robii și slobodzii. COD. TOD. 200. Să întrăm cu bucurie întru bucurie Domnului nostru, bogații și measerii și cei dintîiu și cei de apoi (a. 1 661). GCR I, 181/15. Că ei bogătașii ocărăsc pre measeri. DOSOFTEI, PS. 41/7, cf. 36/9. Pre cei meseri, pre cei slabi, neputincioși de toate supărările să-i. aperi. N. COSTIN, LET. I A, 27/14, cf. GCR I, 365/2. Că au cunoscut. . . judecata săracului, va face și dreptatea meserilor (începutul sec. XVIII). MAG. IST. II, 204/15. Că a meserilor soartă Lui i place-a apara. ASACHI, S. L. I, 122. Să nu asuprească pe cel siriman și measer. ISPIRESCU, M. V. 48. – Pl.: measeri, -e și meseri, -e. – Lat. miser, -a.

DREPT, DREAPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj., (C) adv., (D) drepturi, s. n., (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. Fig. (Substantivat, f. art.; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirept, -eaptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

DREPT, DREAPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj., (C) adv., (D) drepturi, s. n., (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul direct, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. Fig. (Substantivat, f. art.) Orientare politică prin care se susține libertatea individuală în materie de economie și care protejează proprietatea și diviziunile de clasă. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea. 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale, într-o colectivitate politic determinată, susceptibile de a fi impuse prin forța coercitivă a statului. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirept, -eaptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

ISPAS,², ispasuri, s. n. (Învechit) Ispașă. Cu mari cu mici alergară Să se plîngă fiecare, Spuind păsul său ce-l are, Cerînd dreptăți a le face Și-ntre dînșii să-i împace De pagube, de ispasuri, De pierderi și de pripasuri. PANN, P. V. III 45.

ISPRĂVI, isprăvesc, vb. IV. Tranz. 1. A duce la capăt, a sfîrși, a termina, a mîntui. Vremea cea mai fericită și mai plină de visuri, în viața unui școlar bun, sînt cele două luni de vară, după ce și-a isprăvit liceul. VLAHUȚĂ, O. A. I 110. Haidem... să isprăvim o dată și trebușoara asta. CREANGĂ, P. 224. ◊ Absol. (În expr.) Am isprăvit! = nu mai stau de vorbă! Isprăvește o dată! = taci! termină! ♦ Refl. A ajunge la capăt, a se sfîrși, a se termina. Am plecat pe străzi care păreau că nu se mai isprăvesc. STANCU, U.R.S.S. 53. Pădurea de fagi se isprăvea și marginea ei cotea pe văi. SADOVEANU, O. VII 57. Orbul cînd dă de părete crede că s-a isprăvit lumea. PANN, la TDRG. ◊ Expr. S-a isprăvit! = a) nu mai e nimic de făcut; b) ai dreptate, așa e, sigur. ♦ A duce la îndeplinire, a executa. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba, cu care te-ai însărcinat de bunăvoie. ISPIRESCU, L. 18. ♦ (Regional) A înfăptui, a realiza. Ce-or fi isprăvit ceilalți draci nu știm. CREANGĂ, P. 144. Mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n-am isprăvit nemica. EMINESCU, N. 7. 2. (Rar) A pune capăt, a face să dispară, să nu mai existe. Turcii la dînsa sosea. Ea-n drum cofile-o țipat (= a aruncat) Și la poartă o strigat: Deschide, mamă, poarta, Că mi-ai isprăvit viața. ȘEZ. I 76. ◊ Expr. A o isprăvi rău = a ajunge într-o stare jalnică, umilitoare; a-și sfîrși viața în chip tragic. ♦ Refl. A se sfîrși, a muri. Cînd ajunseră, Prian se isprăvise de tot. CARAGIALE, S. 80.

PERUCĂ, peruci, s. f. Păr fals imitînd o coafură, întrebuințat în trecut ca modă a epocii, azi de actori în teatru și (mai rar) de unele persoane care n-au păr. Pietro este un bărbat ca de 40-45 de ani... Nici el, nici Alta, nu poartă peruca epocii. CAMIL PETRESCU, T. II 174. De vrei să te faci iarăși judecător dreptății, Îți pune o perucă. NEGRUZZI, S. II 181.

drept, ~eaptă [At: PSALT. HUR. 50²/5 / V: (1-108) dir~ a, (122) drit sn, (147-155) deptu, der~, derepto, dereptu pp / Pl: ~pți, ~e a; ~uri sn / E: ml directus (109-146) după fr droit] 1 a (D. drumuri, căi, etc.) Care reprezintă cea mai mică distanță între două puncte, fără ocolișuri Si: (pop) oblu. 2-3 sf, a (Linie) care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt Si: (pop) oblu. 4 a (Îs) Unghi ~ Unghi format de două drepte perpendiculare una pe cealaltă. 5 av (Înv; îla) ~ căzător Perpendicular. 6 a (Îs) Prismă ~eaptă Prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. 7 a (Fig; d. privire) Care este fără ascunzișuri Si: deschis, direct. 8 a (D. haine) Care are o croială simplă. 9-10 av (Înv; îs; îla) (Linie) ~ alergătoare (Linie) paralelă. 11 a (D. lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). 12 av (Îe) A se ține ~ A avea o poziție perfect verticală. 13 a (Îla; d. ființe, lucruri, elemente de același fel înșiruite) În linie ~eaptă (sau în linii ori în rânduri ~e) Aliniat. 14 a (Îlav) În linie ~eaptă Direct. 15 a (Mii; îe) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de ~pți A lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. 16 i Drepți! Formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți (15). 17 av (Îe) A călca ~ A fi dârz. 18 av (Îae) A avea o purtare cinstită. 19 a (D. terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical Si: abrupt, escarpat, povârnit. 20-21 sf, a (Literă) care are tăietura verticală. 22 a Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper) Si: neted, orizontal, plan. 23 a (Grm; înv; îs) Complement ~ Complement direct. 24 sn (Îlav) De-a ~ul În mod direct. 25 sn (Îal) Fără oprire. 26 sn (Îal) Fără ezitare. 28 sn (Îal) Fără ascunzișuri Si: franc³ (5). 29 sn (Îal) Neîndoielnic. 30 av (Îvr; îe) A-i fi (cuiva) ~ A-i fi la îndemână (cuiva). 31 av (Îe) A merge ~ A merge cu mișcări sigure, fără a se clătina. 32 a (Îoc strâmb; d. obiecte cu formă alungită) Care nu prezintă curburi sau cotituri Si: (pop) oblu, regulat. 33 a (D. părți ale corpului la om sau la animale) Care are o formă (sau este într-o poziție) corectă, normală, fără defecte. 34 a (D. suprafețe) Neted. 35 a (Fig; d. acțiuni ale omului sau d. noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului Si: bun, cinstit, întemeiat, just. 36 a (Îs) Parte ~eaptă Parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la împărțeală. 37 a (Îs) Luptă ~eaptă Luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. 38 a (Îlav) Cu ~ cuvânt Pe bună dreptate Si: justificat. 39 av (D. acțiuni) În conformitate cu dreptatea Si: just. 40 av În conformitate cu adevărul Si: adevărat, corect. 41 av (Îe) Ce-i ~, e ~ Se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. 42 av (Îe) (Este) ~ că... Este adevărat că... 43 av (Îe) A spune ~ A spune adevărul. 44 av (Îae) A vorbi deschis, sincer. 45 a (D. oameni) Care trăiește și acționează conform dreptății, adevărului, omeniei Si: cinstit, integru. 46 sn (Pex; îe) La ~ (sau, rar, ~ul) vorbind În realitate. 47 a (Îe) Ce-i ~(ul) Într-adevăr. 48 a (Fig; îs) Calea (cea) ~eaptă Comportare cinstită. 49 a (Spc; îas) Purtare cucernică, în spiritul moralei creștine. 50 a (În limbajul bisericesc) Cuvios. 51 sm (Îe) A se odihni cu ~pții A fi mort. 52 a (D. oameni; îe) A se duce în lumea celor ~pți A muri. 53-54 smf, a (Îc) ~ credincios (Persoană) care face parte din Biserica creștină ortodoxă. 55-56 smf, a (Îae) (Persoană) care se comportă ca un bun creștin. 57 sm (Bis; mpl) Om lipsit de păcate, care a respectat în timpul vieții preceptele religiei creștine și care este acceptat de judecata lui Dumnezeu. 58 a (D. sentimente, manifestări ale oamenilor) Care reflectă sinceritate. 59 a (Pex) Care nu favorizează pe cineva sau ceva Si: imparțial, obiectiv. 60 a (Înv) Devotat. 61 a (Înv) Nevinovat. 62 af (Reg) Virgină. 63 a (D. oameni; îla) ~ cu inima Sincer. 64 a (Îae) Prietenos. 65 a (Pop; d. oameni) Care este legat de cineva printr-un grad apropiat de rudenie (în linie ascendentă sau descendentă). 66 av (Îvr; îe) A fi ~ (cuiva, cineva) A semăna leit (cu cineva). 67 a Care este potrivit (conform) cu anumite reguli sau cu anumite cerințe Si: bun, corect, riguros. 68 av (Îe) A sta (sau a ședea etc.) strâmb și a judeca (sau a grăi etc.) ~ A aprecia just, corect (o situație, un om etc.), indiferent de împrejurările (nefavorabile). 69 a (D. viață) Care este în conformitate cu normele moralei Si: etic, moral. 70 a (Pex) Auster. 71 a Cuvenit. 72 a Împărțit echitabil. 73 a Veritabil. 74 (Îoc stâng; d. organe sau părți ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. 75 sfa Mâna dreaptă. 76 sf (Îe) A-și da ~eapta A-și strânge mâinile în semn de salut, de bucurie, de împăcare. 77 sf (Îe) Să nu știe stânga ce face ~eapta Formulă prin care se impune discreție absolută. 78 sfa (În religia creștină) Mâna lui Dumnezeu considerată ca putere sfântă. 79 a (Îe) A fi mâna ~eaptă (a cuiva) A fi omul de încredere (al cuiva). 80 a (Îae) A fi cel mai apropiat colaborator (al cuiva). 81 sna Picior drept. 82 sna (Îe) A călca (sau a păși, a porni, a intra, a ieși) cu -ul (înainte) A începe o acțiune sub bune auspicii. 83 a (D. părți ale îmbrăcămintei) Care corespunde părții drepte a corpului. 84 a (D. simptome, boli etc.) Care apare, care se manifestă etc. în partea dreaptă (74) a corpului sau a unui organ. 85 a (D. construcții, obiecte etc.) Care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane orientate cu fața în aceeași direcție cu obiectul. 86 a (D. cursuri de apă sau d. malurile lor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte a unei persoane așezate cu fața în direcția cursului unei ape. 87 a (D. obiecte sau d. părțile obiectelor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte (74) a persoanei care privește obiectul din față. 88 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în același sens cu obiectul, construcția etc. respectivă. 89 sfsa Parte a unui curs de apă sau a unui mal al acestuia care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în sensul de curgere a apei respective. 90 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane care privește obiectul, construcția etc. respective. 91 sf (Îlav) Din (la, pe, în, înspre, către, din, din a) ~eapta Din (sau în) partea mâinii drepte (74). 92 sf (Îlav) În direcția mâinii drepte (74). 93 sf (Îe) A fi (a sta, a ședea etc.) la ~eapta (den, den a ~pta (cuiva), (înv) a ~pta (de cineva) A ocupa locul de onoare aflat în partea dreaptă (74) a unei personalități. 94 sf (Îe) A-i cânta (cuiva) cucul la (în) ~pta A avea noroc. 95 sf (Îe) A face (a apuca, a o lua) la ~eapta A coti, a se îndrepta către partea dreaptă (74) a unui drum, în direcția mâinii drepte (74). 96 sf (Îe) A ține ~eapta A merge (numai) pe partea dreaptă (74) a unui drum. 97 sf (Fam; îe) A trage pe ~eapta A se opri cu un vehicul pe partea dreaptă (74) a carosabilului pentru odihnă sau remedieri tehnice. 98 sf (Îlav) În (din) ~eapta și-n (din) stânga sau de-a ~eapta și de-a stânga În (din) ambele părți. 99 sf (Îal) În (din) toate părțile Si: pretutindeni. 100 sf (Îlav) (Nici) în ~eapta nici în stânga Nicăieri. 101 sf (La) ~eapta! Comandă (adresată unui militar) prin care se cere întoarcerea spre dreapta (90). 102 av (În legătură cu unele verbe de mișcare și urmat de determinări locale; indică direcția) În linie dreaptă Si: direct, (pop) oblu. 103 av (Îlav) De-a ~ul Fără a se abate din drum. 104 av (Cu nuanțe spațiale sau temporale) Tocmai. 105 av (Îe; înv) ~ dragul să Ți-e mai mare dragul să. 106 a (Înv; d. bunuri materiale, sume de bani etc.) Care aparține sau se cuvine cuiva în temeiul legii. 107 sfa (Fig; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. 108 sf (Îlaj) De ~eapta Conservator. 109 sn Totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. 110 sn Știință (sau disciplină) care studiază dreptul (1) 111 sn (Îs) ~ penal Ramură a dreptului (110) care se ocupă de normele juridice cu caracter represiv. 112 sn (Îs) ~ civil Ramură a dreptului (110) care studiază și reglementează relațiile sociale (convertite în raporturi juridice) dintr-un stat. 115 sn (Îs) ~ constituțional Totalitatea normelor fundamentale care reglementează relațiile privitoare la orânduirea social-economică și de stat. 116 sn (Îas) Ramură a dreptului (110) care studiază drepturile și datoriile cetățenilor decurgând din constituție. 117 sn (Îs) ~ internațional Totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. 118 sn (Flz) (Îs) ~ natural Drept (1) considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara structurilor sociale, decurgând fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. 119 sn (Îs) ~ comercial Ansamblu de reguli, de instituții și de practici aplicabile actelor de comerț, comercianților și societăților comerciale. 120 sn (Îs) ~ administrativ Ansamblu de norme care reglementează organizarea și activitatea administrației. 121 sn (Îs) ~ul muncii Totalitatea regulilor aplicabile raporturilor individuale sau colective ale salariaților. 122 sn (Înv; șîf drit) Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane (unei instituții, unui popor) de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc. 123 sn (Înv; îlav) Cu ~ul În mod legitim. 124 sn (Îal) Justificat. 125-126 sn (Și îljv) În ~ Împuternicit prin lege. 127 sn (Îal) Îndreptățit. 128 (Îal) Pe bază legală. 129 sn (Îe) A avea ~ul A avea voie (în temeiul legii) să întreprindă ceva Si: a fi îndreptățit. 130 sn (Îae) A se bucura de un privilegiu. 131 sn (Îe) A fi (sau a se simți, a se crede) în ~ (sau în ~ul său) A beneficia sau a crede că beneficiază de condițiile^[1] necesare favorabile pentru îndeplinirea legală a unor acțiuni, pentru exercitarea unui privilegiu etc. 132 sn (Îe) A da ~(ul) sau ~uri ori a face ~ cuiva A acorda cuiva posibilitatea, a-i oferi condițiile necesare favorabile pentru îndeplinirea unei acțiuni în mod legal sau legitim. 133 sn (Îe) A repune în ~uri A acorda cuiva un privilegiu de care anterior a fost privat. 134 sn (Îe) A reintra în ~urile (lui, ei etc.) A dobândi o situație privilegiată de care anterior a fost privat. 135 sn (Îe) A-și lua (sau a-și aroga) ~ul (de a face ceva) ori ~uri (asupra cuiva) A se comporta ca și cum ar fi îndreptățit, împuternicit legal, pretinzând anumite privilegii. 136 sn (Îlav) De ~ Conform legii. 137 sn (Îal) În mod legitim. 138-139 sn (Îljv) Fără ~ Care nu este în temeiul legii. 140 sn (Îal) Nejustificat. 141 sn Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, în mod legal, în spiritul dreptății. 142 sn (Ccr) Sumă de bani sau bun material cuvenite cuiva în mod legal în urma prestării unei munci. 143 sn (Îs) ~ de apel Permisiune legală de a contesta o hotărâre judecătorească. 144 sn (Îe) ~ul lui Dumnezeu Într-adevăr. 145 sn (Îrg) Dreptate. 146 sn (Înv; îe) A avea ~ul A avea dreptate. 147 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă echivalența între două elemente A primit banii drept recompensă. 148 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei funcții Si: ca¹ (9), în calitate de... Drept procuror a lucrat numai un an. 149 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei calități, a unei identități etc. Drept cine mă iei?. 150 pp (Introduce un complement indirect) În loc de... O draperie groasă servea drept paravan. 151 pp (Îlav) ~ care În concluzie Era târziu, drept care s-a grăbit să plece. 152 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) Lângă. 153 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) În fața. 154 pp (Pop; îe) A i se pune (cuiva) soarele ~ la inimă A i se face (cuiva) foame. 155 pp (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru Drept încercare s-a folosit de un clește.^[2] corectat(ă)

eu¹ [At: COD. VOR.² 1^r/7 / V: (pop) io / P: (pop) ieu / Pl: euri / D: mie, îmi (îvp îm), -mi (îvp m-, -m), (îvr -m-) / Ac: (pe) mine (înv mene), mă (îvp mi, înv me, îvr mia) / E: ml ego, mihi, me] 1 pprl Înlocuiește numele persoanei care vorbește Eu merg. 2 pprl (Așezat înaintea predicatului; șîs eliptice de predicat) Înlocuiește numele subiectului propoziției (marcând insistența asupra lui) Cine a tușit? Eu. 3 pprl (Înv; în formule de introducere din acte oficiale, texte domnești etc.; urmat de o apoziție nume propriu) Precizează faptul că persoana denumită prin numele propriu este autoare a actului oficial (și că actul oficial exprimă voința expresă a persoanei denumite) Eu, Ianache logofăt, scris-am acest zapis. 4 pprl (Urmat de apoziția „unul”, „una”) Exprimă ideea de izolare a persoanei care vorbește dintr-o mulțime Eu, unul, nu cred. 5 pprl (Așezat după predicat, precedat uneori de adverbul „și”, care subliniază subiectul) Scoate în evidență identitatea dintre autorul (acțiunii sau) stării exprimate de predicat și persoana care vorbește Cred și eu. 6 pprl În corelație cu alte subiecte, indică (paralelismul sau) opoziția, evidențiind astfel subiectele Tu ai credință, iar eu îndoială. 7 pprl (Urmat sau precedat de adjectivul de întărire „însumi”, „însămi”) Exprimă implicarea deosebită a persoanei care vorbește în (acțiunea sau) starea descrisă de propoziție Eu însumi am zugrăvit casa. 8 pprl (La dativ) Înlocuiește complementul indirect, arătând identitatea lui cu persoana care vorbește Nu-mi răspunde. 9 pprl (Îf mie; așezat după predicat; înv și antepus; șîc eliptice de predicat) Accentuează ideea că persoana care vorbește este destinatarul indirect al acțiunii Să-mi facă mie asta! 10 pprl (Îf mie; urmat de adjectivale de întărire „însumi”, „însemi”) Scoate în evidență identitatea dintre persoana care vorbește și destinatarul acțiunii S-a arătat mie însumi. 11 pprl (Îf mie; urmat de „unul”, „una”) Exprimă singularizarea complementului indirect dintr-o mulțime Mie unuia nu-mi trebuie nimic. 12 pprl (Îf mie; în corelație cu alte complemente indirecte) Indică (paralelismul sau) opoziția și evidențiază astfel complementele Nu ne folosește nici mie, nici ție. 13 pprl (Îf îmi, mi-, care precedă predicatul sau se situează între conjuncția „să” ori prepoziția „a” și verb, la modurile conjunctiv și infinitiv; îf -mi, -mi-, legat de alte pronume personale sau reflexivul „se”, „s”, ori de verbul regent) Exprimă identitatea complementului indirect cu persoana care vorbește (sau repetă exprimarea complementului prin forma accentuată) Mie să nu-mi spună asta! 14 pprl (Îf mi-; însoțit uneori de pronumele -ți-; pop, -și, ambele nu se referă la actanții din propoziție, și de pronumele -l, care se referă complementul direct al propoziției) Exprimă participarea sufletească a povestitorului sau a altor persoane la acțiunea suportată de complementul direct Unde nu mi ți-l^[1] apucă o tuse! 15 pprl (Îcs; dep) Ce mi-e... ce mi-e... Exprimă egalitatea între două elemente aparent foarte diferite Ce mi-e Ion, ce mi-e tată-său. 16 pprl (Îf mi-; așezat înaintea verbului urmat de un substantiv ce denumește un obiect posedat de persoana care vorbește, sau așezat după acest substantiv; are funcția de atribut pronominal; poate fi înlocuit cu un adjectiv posesiv) Exprimă relația de posesie între persoana care vorbește și substantivul determinat Fața-mi trăda tristețe. 17 pprl (Pop; îe) Pân-a fi să iasă dreptul, îmi plesnește mie pieptul Persoanei care vorbește (nu i se face sau) i se face cu greu dreptate. 18 pprl (Forma neaccentuată, îmi, mi precedă verbul, iar cea accentuată, mie, precedată de adverbele „și”, „numai”, „chiar” etc. se află după verb) Exprimă insistența vorbitorului asupra statutului său de destinatar al acțiunii verbului Îmi place și mie. 19 pprl (Îf mie; precedată de adverbele de comparație „ca”, „asemenea”, „aidoma”, „întocmai”, „precum”) Exprimă al doilea termen al unei comparații, cu funcția de complement circumstanțial de mod El scrie aidoma mie. 20 pprl (Îf mie, îmi, mi-; precedă un verb impersonal sau o construcție impersonală) Exprimă subiectul logic Mi-e cald. 21 prl (Îf mie, îmi, mi, mi-, -mi-, -mi; stă lângă un verb activ pronominal la persoana I singular) Exprimă identitatea persoanei care vorbește atât cu subiectul acțiunii sau stării, cât și cu complementul indirect Eu îmi spăl rufele. 22 prl (Îf îmi, mi, mi-, -mi-, -mi; stă lângă un verb la persoana I singular) Reprezintă marca morfologică a diatezei reflexive cu dativul a verbului, fără funcție sintactică Mi-amintesc. 23 pprl (La acuzativ) Exprimă identitatea dintre persoana care vorbește și complementul direct al propoziției El mă strigă. 24 pprl (Îf mine; precedat de prepoziția „pe”, înv „pre”, îrg, fără prepoziție; așezat după predicat; șîc eliptice de predicat) Exprimă insistența asupra identității vorbitorului cu complementul direct Pe mine mă strigi? 25 pprl (Îf mă, mă-, -mă, -mă-, -m-, -m, pop, mi-, -mi-; așezat după conjuncția „să” ori după prepoziția „a” la modurile conjunctiv și infinitiv) Exprimă identitatea persoanei care vorbește cu complementul direct (sau repetă complementul exprimat prin forma accentuată) Să mă fi întrebat. 26 pprl (Îrg; forma neaccentuată așezată înaintea predicatului este reluată de o altă formă neaccentuată, postpusă) Exprimă intenția de a insista asupra complementului Turcii nu mă prinză-mă. 27 pprl (Îf mine; precedat de diverse prepoziții sau adverbe) Exprimă identitatea dintre persoana care vorbește și atribut, complement indirect, complement circumstanțial În discuția despre mine, el se referă la mine. 28 pprl (Îf mine; precedat de prepoziții sau adverbe; urmat de „unul”, „una”) Exprimă izolarea complementului sau atributului dintr-o mulțime Pe mine una nu mă interesează. 29 pprl (Îf mine; precedat de prepoziții sau adverbe; urmat de adjectivul de întărire „însumi”, „însămi”) Insistă asupra identității persoanei care vorbește cu complementul sau atributul exprimat de pronumele personal Pe mine însumi m-a lovit. 30 pprl (Înv; îfa mine alipit de pronumele^[2] reflexiv și; precedat sau nu de prepoziție) Insistă asupra complementului Nu mă arăt mineși iubitoriu. 31 pprl (Îlo) A nu fi de mine (sau de tine, de el etc.) A nu se potrivi cu o anumită persoană. 32 pprl (Îlav) În mine În gândul meu. 33 pprl (Îs) După mine După părerea mea. 34 pprl (Îlav) Eu și cu mine Eu singur. 35 pprl (Îal) Eu în persoană. 36 pprl (Precedat de adverbe de comparație; îf mine, îrg, eu, io) Exprimă o comparație în care persoana care vorbește este al doilea termen Om fără liniște ca mine. 37 pprl (Îe) Eu ca eu Persoana vorbitorului se trece, într-o anumită situație, pe plan secundar. 38 prl (Îfpe mine, mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-; stă lângă un verb activ pronominal la persoana I singular) Exprimă identitatea persoanei care vorbește atât cu subiectul acțiunii sau stării, cât și cu complementul direct Eu mă spăl. 39 prl (Îf mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-; stă lângă un verb la persoana I singular) Reprezintă marca morfologică a diatezei reflexive cu acuzativul a verbului, fără funcție sintactică Mă gândesc la ceva. 40 prl (Îrg; marca diatezei reflexive este repetată) Se insistă asupra subiectului identic cu vorbitorul Duce-m-aș și m-aș tot duce. 41 prl (Îf mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-; împreună cu verbul lângă care stă, poate fi înlocuit cu o construcție pasivă cu verbul auxiliar „a fi”) Reprezintă marca diatezei pasive construite cu reflexivul M-am ales deputat. 42 prl (Îf mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-) Exprimă reflexivul reciproc, dacă verbul este determinat de un complement sociativ care este concomitent obiect pasiv al acțiunii verbale și cel de al doilea subiect logic Mă cunosc cu ea. 43 prl (Îf îmi, mi-, -mi, îvr, -m; așezat înaintea verbului urmat de un substantiv ce denumește un obiect posedat de persoana care vorbește, sau așezat după acest substantiv; are funcția de atribut pronominal; poate fi înlocuit cu un adjectiv posesiv) Exprimă posesia persoanei care vorbește asupra substantivului determinat Vino în casa-mi. 44 prl (Îf mi-; cu valoare posesivă; uneori anticipează un adjectiv posesiv) Indică apartenența complementului substantiv de lângă verb la corpul vorbitorului Mi-am spart capul. 45 pprl (Îf -mi; precedat de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: „asupra”, „deasupra”, „în jurul” etc., cu sens local care se construiesc de obicei cu genitivul) Exprimă identitatea complementului circumstanțial de loc cu vorbitorul Deasupra-mi cerul se înnora. 46 pprl (Îf mi; cu valoare de pronume posesiv) Ține locul numelui a ceea ce aparține vorbitorului, înlocuind, totodată, și numele acestuia Durerile fizice mi le calmez cu sedative. 47 prl (Îf îmi, mi-, -mi, îvr, -m; cu valoare posesivă; stă lângă un verb însoțit de termeni care denumesc persoane considerate în raport cu vorbitorul) Indică (dependența sau) relația de rudenie a vorbitorului cu o altă persoană Ce-mi face copilul?. 48 pprl (Cu valoare de pronume posesiv) Ține în același timp locul persoanei aflate în relație cu vorbitorul și vorbitorului însuși Să-mi trăiască finii. 49 sn (Flz) Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva. 50 sn (Flz) Conștiință care reflectă lumea exterioară și propria existență. 51 sn (Pex) Identitate spirituală a unei comunități. corectat(ă)

MÎNCÁ vb. I. Tranz. (Folosit și a b s o l.) 1. (Complementul indică un aliment) A mesteca în gură și a înghiți (spre a-și potoli foamea); a folosi în alimentație, a consuma. Se uscă înrima mea că uitai a mînca pînrea mea. PSALT. HUR. 83^v/5. Luo pănre și. . . începu a mînca. COD. VOR. 94/3, cf. 49/13. Mărăncu measerii și satură-se. PSALT. 38, cf. 208. Fericit amu cine are a mînca mîncare. CORESI, EV. 419, cf. 21, 25, 51. Avram va să dea mie carne de berbeace, de să mîrăncu (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 191/23. Să-i dai pîine să mânînce (a. 1600-1625). GCR I, 66/3, cf. 90/32. Carne. . . să nu mănînce. PRAV. GOV., ap. GCR I, 90/32, cf. PRAV. 128. Nu-ș spală mînile sale cînd mănîncă pîine. N. TEST. (1648), 19^v/32. Mîncăm de ne săturăm. DOSOFTEI, V. S. octombrie 80^v/35. N-au fost leage să mănînce cineva azimă (a. 1699). GCR I, 330/37, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 226. De la doisprezăce ani înainte să nu mănînce pești (a. 1750). GCR II, 67/14. Au mîncat cu poftă cîteva cartofle. DRĂGHICI, R. 138/20. Mă culc cu dînsu alăturea, mănînc cu dînsu. ALECSANDRI, T. 615. Și mînîncă fata la plăcinte și mînîncă, hăt bine. CREANGĂ, P. 290, cf. 210, 289, 313. Vă trimit un pachețel cu zaharicale: să le mlncați sănătoși! CARAGIALE, O. VII, 200, cf. ODOBESCU, S. III, 10. Ce s-ar face popii, de-ar fi să nu murim? . . . Dar cei cîți ne mănîncă cu poftă din pomană? MACEDONSKI, O. I, 43, cf. SADOVEANU, O. II, 405. Îmi reamintesc cum mîncam bucățica aceea de pîine. SAHIA, N. 32. Parc-aș mînca ceva bun, ceva rar. CĂLINESCU, E. O. II, 179. Oamenii mîncau . . . hartane de pui. CAMIL PETRESCU, O. III, 176. Am un păr cu pere moi Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. Nu-mi tignește nici ce mînc. id. ib. 89, cf. 118, 120, 162, 183, 317, 394, 462, 506. ◊ (În proverbe și zicători) Cine va să mânînce miezul, trebuie mai întîi să spargă coaja. ZANNE, P. I, 226. Nebunii dau mese și înțelepții mănîncă. id. ib. 647. Nu e nebun cel ce mănîncă șapte pîini, ci cel ce i le dă. PANN, P. V. I, 129/19, cf. ZANNE, P. IV, 43, 80. De vei să mănînci pîne, nu-ți bate joc de tărîțe. ZANNE, P. IV, 50. Cazi, pară (sau stai, mămăligă), să te mănînc sau și a mînca e greu, se zice unui om leneș. Cf. id. ib. I, 244, III, 616, 627, ȘEZ. I, 219. Cine-și mănîncă sămînța de in, își mănîncă cămașa, se spune despre risipitori. Cf. ZANNE, P. I, 199. Cine mănîncă puțin, mănîncă de multe ori, se spune despre cei cumpătați și prevăzători. Cf. id. ib. III, 619. Cine cerne toată ziua, nu mănîncă mămăligă, id. ib. III, 519. Cel ce a mîncat-o îi știe gustul. id. ib. 357, cf. 571. Mănîncă-ți hreanul, Că ți-ai dat banul sau săpun ai cumpărat, săpun mănînci. id. ib. 577. Cine mănîncă (ou) și nu se pică (sau picură) ? id. ib. 622, cf. IV, 34. Cine se amestecă în tărîțe (sau în lături), îl mănîncă porcii. Cf. NEGRUZZI, S. I, 248, ZANNE, P. III, 204. Cu lingura îi dă să mânînce și cu coada îi scoate ochii. ZANNE, P. III, 592. Cum îți vei săra, așa vei mînca sau cum a semănat, așa a(și) mîncat. Cf. id. ib. I, 284, IV, 102. Cu vorbe dulci mai multă pîine mănînci. id. ib. II, 810. Colacul nu-i al cui se menește, ci al cui îl mănîncă. id. ib. III, 532. În dorul căpșunilor (sau fragilor) mîncăm frunzele (sau foile). Cf. PANN, P. V. III, 101/15, 119/6, ISPIRESCU, U. 17, ZANNE, P. I, 132, 182. Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul. Cf. ALECSANDRI, T. 216, CREANGĂ, P. 319, ZANNE, P. III, 598. Unul mănîncă aguridă și la altul se strepezesc dinții sau părinții să mânînce merele și dinții feciorilor să strepezească. Cf. CORESI, EV. 168, ZANNE, P. III, 438. Vaci n-avem, brînză mîncam. Cf. ZANNE, P. III, 487. Vai de acela ce are pîine și n-are dinți să o mânînce. Cf. id. ib. IV, 52. Parcă mănîncă numai vinerea (sau gheață friptă). Cf. ISPIRESCU, L. 101, ZANNE, P. III, 630. Parcă a mîncat scurmuș (sau picior) de găină (sau de curcă), se zice despre cel care nu poate păstra un secret. Cf. ZANNE, P. I, 457, 466, III, 631. Boii ară și caii mănîncă sau orzul îl ară boii și-l mănîncă caii, unul seamănă și altul mănîncă, unul ține frigarea și altul mănîncă, cine adună și cine mănîncă. Cf. id. ib. I, 112, 229, 283, III, 542, 556, V, 10. Decît să mînînc pîine cu unt Și să mă uit în pămînt, Mai bine (să mînînc) pîine cu sare Și să mă uit (la el sau la ea ca) la soare. Cf. PANN, P. V. II, 129/2, ZANNE, P. III, 607. ◊ Mănînci? = numele unui joc de copii. ȘEZ. IX, 10, cf. PAMFILE, j. I, 58. ◊ E x p r. A mînca ca în tîrgul (sau ca în satul) lui Cremene (sau ca în codru) = a mînca fără socoteală, cît poate, cum îi place. A mînca cît (sau ca) un lup (sau cît patru, cît șapte, cît un turc din cei calici, ca o căpușă, ca o lăcustă, ca un popă, ca diacul la pomene, de parcă n-a văzut fir verde) = a mînca mult și cu lăcomie. Cf. ZANNE, P. I, 398, 497, III, 624, 632, 636, ȘEZ. i, 218, CHEST. VIII 100/7. A mînca ca o pasăre (sau ca o vrabie) = a mînca puțin, ALEXI, W. A mînca de-a gata = a profita de munca altuia. Cf. SBIERA, P. 254, ZANNE, P. III, 632. A mînca pe sponci v. sponcă. A avea ce mînca = a avea din ce trăi. Slava domnului, am ce mînca la casa d-tale. CREANGĂ, P. 188. A mînca pîinea (sau pîinea și sarea, pita) cuiva = a fi găzduit, întreținut de cineva; a fi în slujba cuiva, a se folosi de binefacerile cuiva. Cf. ZANNE, P. IV, 58, 109. Cine mănăncă părea mea, rădică spre mere sfadă. PSALT. 79. Dumnezeu i-au osîndit, căci s-au viclenit de către stăpînul lor, împăratul, a cărui au mîncat pînea și sare, și au vrut să se închine la svezul. N. COSTIN, ap. ZANNE, P. IV, 58. Taina stăpînului căruia i-am mîncat pita, n-am putut-o descoperi. NECULCE, L. 218. Eu mănînc pînea cocoanei Duduchii. FILIMON, O. I, 139. A mînca pîine și sare (de pe un talger) cu cineva (sau împreună) sau a mînca toți o pîine și o sare sau a mînca (cu cineva sau toți) dintr-un blid (sau dintr-o zeamă) = a trăi la un loc, a conviețui; a se afla în raporturi de strînsă prietenie cu cineva. Pine și sare nu mai mâncăm împreună, dacă d-na doctor nu se ține de vorbă. CARAGIALE, O. VII, 90. Să facă ce va face cu pruncul său. . . că de nu, pîne și sare de pe un talger cu el nu va mînca. MARIAN, O. I, 182. Bate-l, Doamne, om urît. . . Nu știu cum naiba-am brodit Să mînc cu el dintr-un blid ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 167, cf. CHEST. II 2/51. A fi mîncat pîine (sau pită) din multe cuptoare sau a fi mîncat (mai) multe paști (sau mai mulți crăciuni decît cineva) = a fi-(mai) bătrîn; a fi cu (mai) multă experiență. Cf. ZANNE, P. IV, 69, VI, 528. A mînca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur foloasele. Cf. LM, ZANNE, P. III, 496. A-și mînca de sub unghii (sau de sub unghie, de sub tălpi, de sub dînsul) = a fi foarte zgîrcit. Cf. PANN, P. V. III, 77/17, IORDAN, STIL. 13, ZANNE, P. II, 444, 454, III, 633, CIAUȘANU, GL., COMAN, GL. Fata lui Hagi-Cănuță. . . n-a fost învățată la casa părintească să-și mânînce de sub unghie ! CARAGIALE, S. N. 28. De fapt sînt cam zgîrie-brînză. își mănîncă de sub unghii. IOVESCU, N. 94. (Regional) A mînca borșul (sau asmațuchi, calupul, lumînarea, mucul, schimbeaua, șofranul) cuiva = a se păcăli, a fi înșelat de cineva într-o afacere. Cf. ZANNE, P. I, 287, III, 53, 215, 251, 450, 482, IV, 116. A mînca răbdări prăjite (sau ciuperci, coaste fripte) = a nu mînca nimic, a răbda de foame. Cf. SBIERA, P. 184, ZANNE, P. III, 527, 534. A mînca praz (sau borș, haram, rahat, ciuperci) =a minți; a flecări. Cf. ZANNE, P. IV, 98, 100. Măi tartorule, nu mînca haram și spune drept, tu ești Gerilă? CREANGĂ, P. 240. (Parcă) a mîncat bureți (sau ciuperci, ceapa-ciorii, laur, măsălar) = (parcă) e nebun. Cf. ZANNE, P. I, 203, III, 499, 528, 633. A-i mînca colacul (sau colacii, coliva) cuiva sau a-i mînca (cuiva) din colivă = a) (de obicei în imprecații) a vedea mort pe cineva. Cf. id. ib. VI, 522; b) a nenoroci; a omorî pe cineva, id. ib. 525. A fi mîncat (sau a ști) moarea cuiva v. moare. Îi mănîncă cîinii (sau rațele) din traistă (sau din buzunar), se zice: a) despre un om mic de statură. Cf. ZANNE, P. I, 385, 635; b) despre un om prost, bleg. Omul nostru era un om din aceia căruia-i mîncau cîinii din traistă și toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. A mînca foc pentru cineva = a face orice pentru a servi pe cineva, a-și pune viața în primejdie pentru cineva. Celor ce nu știau carte, le scria și le citea scrisorile. Iar soldații mîncau foc pentru el. CAMILAR, N. I, 31. A mînca foc (sau jăratic) = (despre cai) a fi foarte iute. Trase la scară o căruță ferecată, cu patru telegari, de mîncau foc. ISPIRESCU, ap. ZANNE, P. I, 182. Și-a cumpărat buiestraș, de mîncă foc, nu altceva, BRĂTESCU-VOINEȘTI, î. 59. Chiar pe drumul de care vorbirăm, venea în goana mare o droșcă cu niște armăsari cari mîncau foc. RĂDULESCU-CODIN, Î. 161, cf. ZANNE, P. I, 182, 200. (Regional) A mînca nori de. . . = a fi extraordinar de . . ., fără seamăn de . . . Mîncă nori de frumoasă. COMAN, GL. (Regional) A mînca pămînt de durere = a suferi peste măsură. PAMFILE, J. I, 126. (Regional) A mînca lut și pămînt = a tăgădui cu încăpățînare. ZANNE, P. III, 631. A mînca piatră = a răzbi toate greutățile. Omul harnic mănîncă piatră. SLAVICI, O. I, 57. A(-și) mînca averea (sau banii, aurul) cu lingura = a cheltui fără măsură. E în stare să ia un bărbat tînăr. . . care i-a mînca toată averea cu lingura. ALECSANDRI, T. 807; b) a fi foarte bogat. ZANNE, P. I, 116, cf. V, 26, 73. A mînca (cuiva sau a-și mînca cu cineva sau cu ceva) viața (sau zilele, tinerețele, norocul etc.) = a(-și) irosi existența, a(-și) distruge viața. Tu, Florine, nu ești făcut să-ți mînînci viața c-o țărancă ca Florica. ALECSANDRI, T. 908. Fată frumoasă. . . să-și mănînce ea tinerețele cu un ăla. CARAGIALE, O. VI, 16. Își mîncau zilele, lucrînd prin alte sate învecinate. SLAVICI, N. I, 9. Îi mîncasem tinerețele cu nebuniile noastre. BRĂESCU, V. 20. Mi-a mîncat viața . . .nu-l rabde pămîntul. REBREANU, NUV. 56. Mi-a mâncat tinerețea cu tine, ticălosule ! CĂLINESCU, E. O. II, 48. Noi cu ei ne mîncâm viața. CAMIL PETRESCU, O. II, 219. Suveica și ițele îi mănîncă zilele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 604. Trăsnita asta de fată are să-mi mănînce zilele cu-ndărătnicia ei. RETEGANUL, P. I, 52. Vezi cu cine-mi mînc viața. DOINE, 242. (Învechit și regional) A mînca (cuiva sau a-și mînca) capul = a (se) distruge, a (se) nimici. Aceaia apoi au mîncat capul lui Barnovschii Vodă, că pîră de la nepriieteni nu lipsiia. M. COSTIN, O. 102. C-ave mulți și mari neprieteni la Duca Vodă, de sta în tot ceasul să-i mînînce capul. NECULCE, L. 62. Venisă lucru de îmbla beizade să mănînce capul lui Neculachi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III 271/1. Tu mi-ai mîncat capu, vere Gligore. PETICĂ, O. 238. Domnule, măria ta ! Pe Codreanul nu-l ierta, Că el capul ți-a mînca. ALECSANDRI, P. P. 90. Atîția holtei își mîncaseră capul cu paza fetei. SBIERA, P. 52. A-și mînca credința (sau omenia, lefteria, regional leanca) = a-și pierde prestigiul, cinstea. Cf. GORJAN, H. I 45/32. Își mănîncă credința ca țiganul biserica. PANN, P. V. I, 51/14. (F i g.) Pîrîul nostru și-a mîncat credința la sfinția-ta ? GALACTION, O. 205, cf. ZANNE, P. III, 205, VI, 382. A-i mînca inima (sau sufletul cuiva) = a necăji (pe cineva) peste măsură. Cf. ȘEZ. IX, 146. (Îți vine) să-l (sau s-o) mănînci (din ochi ori de viu, de vie), se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare. Vezi ce frumușică-i diavoloaica ! Îți vine s-o mănînci de vie. ALECSANDRI, T. 415. Îți vine s-o mănînci de dragă. ap. TDRG, cf. ZANNE, P. ii, 356, III, 632. A mînca (pe cineva sau ceva) din ochi (sau cu ochii) (de viu) v. o c h i. Mînca-ți-aș ochii sau mînca(-mi)-te-aș, propoziție incidență prin care vorbitorul își exprimă afecțiunea față de persoana căreia i se adresează, căutînd să-i cîștige bunăvoința. Spune, cioară degrab, că te omor. – Spui, coconașule, mînca-te-aș. FILIMON, ap. TDRG. Răspunde: cum te cheamă ? – Vasile Corbu, mînca-ți-aș ochii. ALECSANDRI, T. 235, cf. ZANNE, P. II, 357. CIAUȘANU, V. 178. Mănîncă-l fript sau mănînc-o friptă, formulă care exprimă disprețul vorbitorului față de cineva sau de ceva (precum și renunțarea sa). Uite ce fată ne-a dat Dumnezeu ! Uite și bucură-te și mănînc-o friptă ! REBREANU, I. 88. A mînca bătaie (sau trînteală, chelfăneală etc.) = a căpăta bătaie, a fi lovit, bătut; p. e x t. a fi învins (într-o luptă, la o întrecere, la un joc de societate etc.). Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală. ALEXANDRESCU, M. 355. Știi c-am mai mîncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. Toți strămoșii mei luptară. . . dar nici unul dintre ei N-a mîncat bătaie. EFTIMIU, Î. 12. Mai mîncă de la stăpîn o dragă de bătaie. RETEGANUL, P. III, 29. A mînca pumni (sau palme, bastoane etc.) = a fi bătut, lovit. Se încolți cu oamenii și mîncă la repezeală niște pumni. REBREANU, R. II, 175. Palmă bună de mînca, Din beție se trezea. TEODORESCU, P. P. 544. A mînca (o) săpuneală (sau papară) = a) a fi bătut, lovit. Cu toată stăruința lui moș Fotea . . . Smărăndița a mîncat papara. CREANGĂ, A. 3; b) a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mîncînd pămîntul (sau de mănîncă pămînt ori pămîntul) sau a mînca pămînt (ori pămîntul) (fugind ori alergînd) = a fugi foarte repede, în mare goană. Cum au văzut pre unguri, îndată, de ar fi fost mișei, ar fi fugit mîncînd pămîntu. MAIOR, IST. 76/5, cf. 220/16. De omul rău să fugi mîncînd pămîntul. PANN, P. V. I, 167/20. Aleargă de groaza pieirei bătut, Mănîncă pămîntul. COȘBUC, F. 29, cf. GÎRLEANU, L.. 113. Vor începe nemții să fugă, mîncînd pămîntul. BENIUC, M. C. I, 383, cf. ZANNE, P. II, 572. F i g. (Sugerînd iuțeala, rapiditatea unei mișcări, a unei acțiuni) Cîndí toarce, mănîncă caierul. DELAVRANCEA, S. 12. Roțile veneau mîncînd meridianele, miliarde de roți de fier se rostogoleau unele după altele. CAMILAR, N. II, 101. ◊ (Prin analogie) Soba asta mănîncă multe lemne. CADE. R e f l. p a s. Ostropielul. . . să mănîncă cu găinuși de pădure. (a. 1749). GCR II, 44/29. (În proverbe) Nu se mănîncă în toate zilele plăcinte. Cf. ZANNE, P. IV, 91. Ce s-a mîncat s-a și uitat. Cf. id. ib. III, 622. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a fost dulce s-a mîncat. id. ib. 538. Cu greu se mănîncă pita lui vodă, se spunea, în trecut, despre greutatea serviciului militar. Cf. id. ib. IV, 688. Nu știe încă cum se mănîncă mămăliga. Cf. ISPIRESCU, L. 14, ZANNE, P. IV, 610. După ce umblă el, nu se mănîncă. Cf. CREANGĂ, P. 99. Spune și el ce nu se mănîncă. Cf. PAMFILE, J. II, 153. Nu tot ce zboară se mănîncă. Cf. NEGRUZZI, S. I, 251, ZANNE, P. I, 115, 643, 644, 645. (E x p r.) A crede că tot ce (sau toate cîte) zboară se mănîncă = a-și imagina că poate obține orice, a-și face iluzii, a fi naiv. Cf. PANN, P. V. I, 86/4, NEGRUZZI, S. I, 251, ZANNE, P. I, 643, 644, II, 768. R e f l. i m p e r s. Elisabeta, de cîte ori se mănîncă la noi pe zi ? SAHIA, N. 57. ♦ l n t r a n z. A se hrăni, a se nutri, a se alimenta. Am fost flămînd și nu mi-ați dat să mănînc. VARLAAM, ap. GCR I, 104/16. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. 66. Pare că nu mîncase de o lună. ISPIRESCU, L. 17. Omul nu trăiește să mănînce, ci mănîncă să trăiască. ZANNE, P. III, 617. ♦ (Azi familiar) A trăi din . . . Truda rodului tău mînca-veri. PSALT. 275. Mănîncă den fărîmele cealea ce cad den masa domnilor săi. N. TEST. (1648), 20^v/10. Mănîncă munca altuia. CHEIA ÎN. 97^v/27. A fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună. REBREANU, I. 14. ♦ (Complementul indică un bun material) A lua, a-și însuși (pe nedrept), a răpi; a cheltui, a risipi. Fiulŭ tău acesta mîncă avuțiia ta. CORESI, EV. 31. Bînd și alte cheltuiale rrele făcînd . . . mînîncă (talantul) cu ceia ce n-au. VARLAAM, C. 247. Nu vor să li dea venitul și-l mănâncă ei de 20 de ani și mai bine (a. 1 707). IORGA, S. D. VI, 128. Și au mîncat banii toți Dumitrașcu Vodă. NECULCE, L. 86. Nevoindu-se maștera să le mănînce avearea părinților. MINEIUL (1776), 186^r2/15. Dobîndise un complice cu care să poată mînca în siguranță starea postelnicului. FILIMON, O. I, 142, cf. 94. Fratele hotărî să le călugărească numaidecît, spre a putea să le mănînce partea lor de moștenire. BOLiNTiNEANU, O. 351. Crîșmariul nostru așa-i că ți-a mîncat nouă sute de lei ? CREANGĂ, A. 17, cf. 76. Pentru mîndra cea din colț Mîncai șeptezeci de zloți. JARNIK-BÎRSEANU, D. 376, cf. 181, 280. (R e f l. p a s.) Nu li se plătește . . . li se mănîncă lefile de capi. BĂLCESCU, M. V. 257. ♦ F i g. (Învechit și popular; complementul indică oameni, popoare) A exploata, a spolia, a jecmăni. Era la Gălaț păn' la Bîrlad tot tătari. . . de-au șădzut toată vara, de-au mîncat pre bieții oameni, de-au rămas numai cu sufletele. NECULCE, L. 354, cf. 116. Mîncați și păscuți am fost noi săracii de cătră cei bogați. SADOVEANU, P. M. 29. Am așteptat să-mi vie bărbatul. . . L-am întrebat: – De mult te mânîncă megieșii și neamurile ? STANCU, D. 21. ♦ F i g. (Complementul indică un sentiment de durere, un necaz etc.) A suferi, a pătimi, a avea parte de . . . Cît necaz o mîncat el pin țări străine ! ALECSANDRI, ap. CADE. Are să mănînce și el rușinea cu lingura, n-ai grijă ! REBREANU, I. 184. De cînd d-acas-am plecat, Mult dor de voi am mîncat. BIBICESCU, P. P. 102. ♦ (Învechit și regional, cu complementul „otravă”) A înghiți, a lua. De frica împăratului au mîncat otravă singur și-au murit. NECULCE, L. 353. ♦ (Familiar; la jocul de șah; complementul indică o piesă) A cîștiga de la adversar. Eu am să mănînc pionul. SADOVEANU, O. XI, 675. (Familiar; complementul indică un sunet, o literă sau un cuvînt) A omite (în vorbire sau în scris). 2. (Despre animale și păsări sălbatice) A rupe în bucăți, a sfîșia (și a devora). Mărăncă elu (s t r i c a t u – a u D., o r r o a s e a H) mascur de luncă și un singuru sălbatec măncatu-l-au. PSALT. 166. De să va prileji să piară acealt dobitoace, sau să le mănânce lupii, acesta să le plătească. PRAV. 18. Să aseamănă unui om ce fugea de un inorog. . . ca nu cumva sâ-l ajungă și să-l mănînce (a. 1654). GCR I, 165/22. Poate într-această noapte mă vor mînca fiarăle ! DRĂGHICI, R. 45/31. De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mîncat ! CREANGĂ, P. 25, cf. 133. Mai bine mă făcea maica un mînz și mă mînca un lup ! SADOVEANU, O. I, 157. Ce-a mîncai lupul e bun mîncat. ZANNE, P. I, 523. (R e f l. r e c i p r.) Lupii nu se mănîncă între dînșii. id. ib. 525. ◊ (În imprecații) Hi, mînca-o-ar lupii. ALECSANDRI, T. 394. Mînca-l-ar corbii. MARIAN, O. II, 24. (Prin analogie, despre oameni) Vai, cum m-ai mîncat, dușmane. BĂRAC, A. 62/5. Da unde-s ticăloșii, să-i mănînc ! ALECSANDRI, T. I, 91. Cu nevastă-mea, mizerabile ! Te-am mîncat! CARAGIALE, M. 47. M-ai mîncat friptă ! fecior de lele. ISPIRESCU, L. 195. Mai vorbești l Vai, trâsni-m-ar, c-acuma-l mînc ! DAVIDOGLU, M. 65. Savină, drăguța mea, Ia, leagă tu bîrnețul Că mă mîncă păgînul ! PAMFILE, Ț. 92. ◊ F i g. Vorincea . . . mînca zece premianți cu pătrunderea și cunoștințele sale. VLAHUȚĂ, N. 29. ◊ E x p r. A mînca carne de (sau din) om sau a-și mînca din carne (sau carnea de pe el), se spune despre un om rău, crud. Cf. LM, ZANNE, P. II, 62, 63. ♦ R e f l. r e c i p r. (Popular) A se bate. ALR SN II h 376. ♦ R e f l. r e c i p r. F i g. (Despre indivizi sau colectivități sociale) A se certa, a se dușmăni; a se prigoni, a se săpa, a-și face rău unul altuia. Și așe tot să pîrîe și să mînca unii pe alții. NECULCE, L. 100. Stavarachi se mînca cu socrul său Manoli (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 238/34. Cu prilegiul acesta au început Solomon a se mînca cu Geza. ȘINCAI, HR. I, 206/14, cf. 260/28. Niște republice ce să mînîncă între iale. BELDIMAN, N. P. II, 63/25. Femeie, taci! Nu te mînca cu mine. SLAVICI, ap. TDRG. Începură . . . să se mănînce una pe alta, să-și facă o sumedenie de mici mizerii. AGÎRBICEANU, A. 486. Moștenitorii s-au certat și s-au mîncat multă vreme. SADOVEANU, E. 120. Așa m-am mîncat eu cu părinții mei de v-am adus pe feciorul d-voastră acasă. ȘEZ. I, 230, cf. 220. Să mîncă zua cu noaptea = se înnoptează. ALR SN III h 769/157. ♦ R e f l. r e c i p r. (Regional) A se cicăli, a se certa în glumă (Chișindia-Vașcău). CV 1952, nr. 2, 37. Nu te teme, măi Petre, că numa se mîncă cu tine. ib. 3. (Despre insecte) A pișca, a ciupi. Tremise pre ei muște cînrești și-i mînca. PSALT. HUR. 66^r/24. Te voi unge cu miere și te voi lega de stîlpul porții, ca să te mănînce muștele. FILIMON, O. I, 133. Fugi d-aci te du la luncă, Că puricii te mănîncă. TEODORESCU, P. P. 326, cf. ȘEZ. I, 127, 153. Așa joacă și caii Cînd îi mîncă țînțarii. DOINE, 279. ◊ (În imprecații, adesea glumeț) Om bun, mînca-te-ar puricii, să te mănînce ! CREANGĂ, P. 172. Să te mănînce păduchii ! Com. PAȘCA. ♦ (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau părți ale corpului) A produce senzație de mîncărime, însoțită de nevoia de a se scărpina. Mă mănîncă mîna. . . de mă prăpădește. I. NEGRUZZI, S. IV, 491, cf. ȘEZ. III, 47. Mă mănîncă tot trupul. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Impersonal) Îl mănîncă într-o parte și se scarpină în alta. ZANNE, P. II, 603. Unde-l mînîncă, acolo-l scarpină. Cf. id. ib. ◊ E x p r. (În superstiții) ÎI mănîncă palma dreaptă = simte o senzație de mîncărime în palma dreaptă, semn că va țrebui să dea o sumă de bani. îl mânîncă palma stîngă = simte o senzație de mîncărime în palma stîngă, semn că va primi o sumă de bani. A-l mînca spinarea (sau pielea) = a se comporta ca și cum ar cere fie bătut. ÎI păștea păcatul și-l mînca spinarea, sărăcuțul ! CREANGĂ, P. 24. Taci, mă, din gură și pleacă d-aici. . . ori te mănîncă pielea. . , PREDA, Î. 50. Ci tot numai el a bătut-o pre dînsa cînd o mînca pielea și căuta vreo pricină. MARIAN, O. I, 347, cf. ZANNE, P. II, 421. A-l mînca ( cineva) mîna (sau palma) = a fi dornic, nerăbdător să bată pe cineva. ZANNE, P. II, 388. A-l mînca (pe cineva) tălpile = a nu avea astîmpăr să stea într-un loc, a fi nerăbdător să plece Cf. ZANNE, P. I, 206. Da acasă nu puteai sta măi femeie ? Zău, parcă te mănîncă tălpile. REBREANU, I. 15. A-l mînca (pe cineva) să . . . = a simți impulsul, îndemnul să . . ., a fi tentat să. . . Ei, parcă mă mănîncă, să-ți rup cîte coaste! COȘBUC, S. 133. Mă mănîncă să mă duc la iarmaroc. PAMFILE, J. I, 126. 4. (Complementul indică un lucru necomestibil) A roade cu dinții, a-și înfige dinții în . . . (din pricina enervării, a neastîmpărului etc.). Șiruri lungi de călăreți viteji. . . își reped caii care sforăie, mîncîndu-și zăbalele. DELAVRANCEA, O. II, 164. Cînd Herdelea pomeni de casă, popa tăcu, puse ochii în pămînt și-și mîncă unghiile cîteva minute. REBREANU, I. 360. 5. (Despre viermi, molii, agenți fizici s chimici) A roade, a distruge. Veșmentele voastre moliile mîncară-le. COD. VOR. 132/10. Vădzu. un om spîndzurat. . . și-l mînca viermii (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 326/20. Voiu fi ca o haină ce iaste mîncată de molie (a. 1633). GCR I, 81/37. Viermii aceia vor mînca și vor roade pre oamenii aceia. CHEIA ÎN. 97^v/27, cf. GCR I, 112/11. Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii, Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. I, 140. Pe rîpoasa, nici murele nu se fac, iar în vale apa mănîncă rodul. SLAVICI, ap. CADE. Prutul. . . mîncîndu-și mereu malurile-i nisipoase. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Ursuz, platanul, mîncat și găurit de ploi, Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 37. Profesorul. . . a izbutit să dezlege deplin chrilicele mîncate de ploi. SADOVEANU, O. VII, 354. Merg pe lunga săliță a celulelor cu podeaua ei de cărămidă, mîncată de umezeală. CAMIL PETRESCU, O. I, 388, cf. II, 80, III, 191. Avea mîinile subțiri, albe și degetele mîncate de leșie. T. POPOVICI, SE. 39. Viermii îl mănîncă de viu, se zice despre un om leneș. Cf. PANN, P. V. III 128/10, ZANNE, P. I, 690. L-a băgat mumă-sa în ladă și l-au mîncat moliile, se zice a) despre cei care de mici copii au fost răsfățați de părinți. Cf. PANN, P. V. II, 139/13, ZANNE, P. 555; b) despre un om urît și ciupit de vărsat. Cf. ZANNE, P. I, 555. ◊ (În imprecații, uneori glumeț) Auzi, tu muiere, da unde-i Traian, ăla mic. – O murit amu-s două luni, păgînule, mînce-te viermii cei neadormiți ! T. POPOVICI, SE. 127. Mînca-te-ar, bade, viermii. JARNIK-BÎRSEANU, D. 251, cf. 281. Mult mi-e dragă, mînce-o viermii! HODOȘ, P. P. 171. ◊ Refl. Fundul buții s-a mîncat și acuma se prelinge încet toată moarea. Com. din FRATA-CLUJ. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a măcina, a mina. Așa de mîncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără agiutor nu s-ar fi mai putut întoarce acasă. RUSSO, S. 30. Cum i-a mîncat rîia prin streini, mititeii! CREANGĂ, A. 32. Oftica îi mănîncă pieptul pe dinăuntru. STANCU, D. 281. ÎI mîncă racul. ALR I 1645/578. ◊ (În imprecații) Mînca- v-ar ciuma să vă mînînce. CREANGĂ, P. 11. Mînca-l-ar brînca să-l mînînce [de purcel]. . . că mult mă mai înăduși cu dînsul! id. ib. 76. Ciofule, mînca-te-ar boala, La ce-ai stricat lelii oala. MARIAN, O. I, 229. **F i g. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.) A face (pe cineva) să sufere; a chinui. Ba de la o vreme încoace, urîtul îi mînca și mai tare. CREANGĂ, P. 73. Vedea pe mă-sa slabă, mîncată de necazuri, zbuciumată de necurmatele amărăciuni. VLAHUȚĂ, O. A. 140. Omulețul ăsta, mîncat de pizmă, îi purta și lui Cornean sîmbetele. AGÎRBICEANU, A. 475. Mi se pare mie că alte necazuri te mănîncă pe tine. REBREANU, I. 109, cf. 317. Mîncatu-s de nevoi Ca iarba de cele oi ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 191, cf. 121. Luncă, luncă, vale-adîncă, Doru-n tine mă mănîncă. RETEGANUL, TR. 96, cf. 183. Nici un gînd nu l-o mîncat în viață. id. P. III, 55, cf. II, 49. ◊ E x p r. (Regional) A fi mîncat ca alba (sau iapa) de ham = a fi sătul, plictisit de ceva. SCRIBAN, D. (R e f l.; regional) A se mînca cu lucrul = a se chinui, a se speti muncind. Să știu cînta ca cucul, nu m-aș mînca cu lucrul. JARNIK-BÎRSEANU, D. 136. Nu mă mîne cu lucrul. RETEGANUL, TR. 62, cf. 80. ♦ (Rar, despre crăpături, galerii etc.) A sparge, a găuri (un teren). Muntele întreg e mîncat de ganguri, de goluri mari. AGÎRBICEANU, A. 424, cf. 523. Stîncile aspre. . . sînt mîncate de crăpături. BOGZA, Ț. 24. 6. F i g. A face să dispară; a consuma, a nimici, a distruge. Foc aprinse-se de mănia mea. . . și mărăncă pămîntul. PSALT. 315. Și focul lui fi-va de va mînca tot pămîntul. CORESI, EV. 36. Ascuțitul săbiei vă va mînca. MINEIUL (1776), 143^v1/3. Cumplită sabia împărăției mele te va mînca. DIONISIE, C. 186. Mînă, blestematule, acuma la furci să te mănînce. BĂRAC, T. 62/4. Sabia atunci mănîncă carne și nu cruță pe nimine. RUSSO, S. 131. Noroc ai tu că nu sînt eu primar, că pușcăria te-ar mînca. PETICĂ, O. 235. Pe ea ar fi mîncat-o mînăstirea, iar pe tine și pe mine ne mînca spînzurătoarea. GALACTION, O. 72. S-a isprăvit, nu mai era nici o scăpare. O să-l mănînce ocna. ARGHEZI, C. J. 239. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 457. Pămîntu pă toate le mănîncă. ȘEZ. III, 100. ◊ (în imprecații) Nu șezi cu dînșii. . . să-ți scoată peri albi, mînca-i-ar pămîntul, să-i mănînce. CRFEANGĂ, A. 38. Ridică-te neguriță. . . De pe casa badiului, Să i-o văz, mînca-o-ar focul. JARNIK-BÎRSEANU, D. 161, cf. 386, Of, mînca-te-ar focul, moarte, Cum mai faci și tu dreptate. MARIAN, Î. 120. Mînca-te-ar funia. ȘEZ. II, 228. Mînca-te-ar sîcreata (pustia). Com. din ZAGRA-NĂSĂUD. – Prez. ind.: pers. 1 mănînc și (regional) mîninc, mînc, 2 mănînci, (regional) mînîncă, mînci, 3 mănîncă, (regional) mînîncă, mîncă, 4 mîncăm, 5 mîncați, 6 mănîncă, (regional) mînîncă, mîncă. – Lat. manducare.

BINE I. adv. 1 În chip bun, cum se cuvine; cum trebue să fie; cum place (contr. RĂU): se poartă ~; scrie ~; am petrecut ~; îmi pare ~, sînt vesel, mulțumit; vezi ~! firește, negreșit; ~ zici, ai dreptate; ~ a zis cine-a zis, are dreptate zicătoarea ¶ 2 Sănătos: s’a făcut ~; familiar nu ți-e ~? ești smintit? nu ești în toată firea?; ~ ai venit! urare adresată unui nou venit ¶ 3 Mai ~, mai mult, mai mulți: nu i-am scris de mai ~ de un an; erau o sută de oameni și mai ~ ¶ 3 Se alipește adesea pe lîngă adjective (în spec. participiale), spre a da naștere la compuse: bine-crescut, cu o creștere bună; bine-făcut, a) făcut bine; b) frumos (la trup), chipeș; bine-văzut, care se bucură de considerația tuturor, stimat etc. II. sbst. 1 Ceea ce aduce mulțumire, folos, etc.; Stare mulțumitoare: nime nu fuge de ~ (ALECS.); nu da ~lui cu piciorul; i s’a urît cu ~le; a-i prinde ~, a-i fi de folos ¶ 2 Izbîndă, succes: am bună nădejde să isprăvești cu ~ slujba (ISP.) ¶ 3 Noroc: să-ți fie de ~! urare făcută cuiva după ce a mîncat, la strănutat, etc.; să auzim de ~! să ne vedem sănătoși! la revedere! ¶ 4 Faptă bună, binefacere; ajutor; proverb: fă ~ și așteaptă rău; fă ~ și-l aruncă în apă; n’am să uit niciodată ~le pe care mi l-ai făcut ¶ 5 A vorbi de ~, a vorbi în termeni buni, a aduce laude ¶ 6 Cu ~le, cu vorbe bune, blînde: începură cu ~le a se ruga de el ca să-și taie părul (ISP.) ¶ 7 De-a binele, loc. adv. Bine de tot, cum se cade: prinsei de Ia o vreme să închid ochii și adormii de-a binele (GN.) ¶ 8 🦉Ceea ce se cuvine să facă cineva conform dreptății sau moralei: în raiu domnește eternul (ALECS.); sentimentul ~lui [lat. bene].

ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arată un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă întocmită de organele judiciare spre a dovedi vinovăția cuiva. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, faptă, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva). A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultatul unei activități conștiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune principală a unei opere dramatice, reprezentând o etapă în desfășurarea acțiunii. – Din lat. actum, fr. acte.

ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arată un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă, întocmită de organele judiciare și servind ca bază de dezbateri la un proces. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva). A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune mai mare în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice. – Lat. lit. actum (fr. acte).

femeie-poet s. f. (lit.) Femeie care scrie (și publică) poezii ◊ „Era cât pe-aci să mă mohorăsc cu bilanțul făcut de M.B. în «Contemporanul» [...] din care urma să rezulte cât de puțin încăpătoare a rămas literatura pentru femeile-poet și femeile-prozator și mă chinuiam strașnic să fac în mintea mea dreptate acestei urgisiri.” Cont. 18 VII 69 p. 3 (din femeie + poet; cf. fr. femme-poète; DMN 1966)

ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se atestă un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc; înscris¹. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă întocmită de organele judiciare spre a dovedi vinovăția cuiva. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, faptă, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva); a afla. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune principală a unei opere dramatice reprezentând o etapă în desfășurarea acțiunii. – Din lat. actum, fr. acte.

ACT, acte, s. n. 1. (Urmat de diverse determinări) Manifestare a activității umane; acțiune, fapt. Semnarea tratatului de prietenie cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste cît și încheierea de tratate de prietenie cu alte țări democratice și doritoare de pace din vecinătatea noastră sînt acte de întărire a păcii generale și a independenței noastre, acte de asigurare a condițiilor externe favorabile pentru nestingherita continuare a operei de dezvoltare democratică și de ridicare economică a Romîniei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140. ◊ Act istoric = acțiune, realizare, înfăptuire de importanță istorică pentru stat, pentru societate. Adînca nepotrivire în viața interioară a statului nostru, pricinuită de existența monarhiei, a fost lichidată prin actul istoric al înlăturării monarhiei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 137. Act de autoritate = dispoziție, decizie, hotărîre care emană de la o autoritate. ◊ Expr. A face act de autoritate = a face uz (uneori abuz) de autoritatea pe care ți-o dă o anumită calitate sau situație. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele sau drepturile cuiva, neluate în seamă pînă atunci. A lua act (de ceva) = a) a înregistra, a nota (ceva); b) a declara în mod formal că a luat cunoștință de ceva. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. 2. Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale, care are un scop sau care tinde spre realizarea unui scop; faptă, acțiune, lucrare. ◊ Act reflex v. reflex. 3. Diviziune mai mare în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice (marcată pe scenă prin coborîrea cortinei). Piesa «O scrisoare pierdută» de I. L. Caragiale are 4 acte. 4. Document emanat de la o autoritate, prin care se atestă un fapt, o obligație, o învoială sau care reprezintă o încheiere, o concluzie etc. Act de stare civilă. Cu acte în regulă, infractorii au fost deferiți justiției. ▭ Îl cheamă Ion C. Tudoran, dar acesta e un nume pentru actele de la primărie. BOGZA, C. O. 361. Din zilele principilor războinici, sau curînd după dînșii, se găsesc cele mai multe acte prin care moșnenii își vînd moșiile. BĂLCESCU, O. I 138. ◊ Act de acuzare = încheiere scrisă, întocmită de autoritatea care a anchetat o cauză penală, și care servește ca bază de dezbateri la proces. ◊ (Fig.) Viața nouă a femeii muncitoare din țara noastră se deosebește fundamental de viața înrobită a femeilor din țările capitaliste și constituie un adevărat ac de acuzare împotriva putredei și fățarnicei «civilizații» imperialiste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2575. ♦ (La pl.) Documente prin care se legitimează cineva. Ai acte? – Pl. și: (3, învechit) acturi (ALECSANDRI, S. 176).

EXPRESIE s. f. (< fr. expression, lat. expressio): 1. totalitatea elementelor de ordin fonetic care țin de forma cuvântului; înfățișare a unui cuvânt, formă a acestuia (v. și formă). E. reprezintă semnificantul unui cuvânt. Între e. și conținutul unui cuvânt (v.) există un raport de interdependență. 2. îmbinare fixă de cuvinte, care exprimă figurat o idee și formează în mod obișnuit o unitate lexicală (uneori și gramaticală, apropiindu-se foarte mult sau chiar identificându-se cu o locuțiune): negru pe alb, de bine de rău, apă de ploaie, cal de bătaie, de joi până mai apoi, de amorul artei, după chip și asemănare, cu atât mai bine, atâta și nimic mai mult, nu de alta etc. ◊ ~ idiomatică (frazeologică): e. cu structură complexă, specifică unui anumit idiom (limbă, dialect sau grai), care amintește prin întindere, de cele mai multe ori, de aspectul unei propoziții sau al unei fraze foarte sudate și care, datorită înțelesului figurat al întregii structuri, nu poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt în alte limbi decât prin perifraze aproximative. I se mai spune și idiotism (v.). De exemplu: lat. tenere lupus de auribus („a ține lupul de urechi” = „a ieși din încurcătură”); rom. e cu ochi și cu sprâncene, nu-i sunt boii acasă, nu e nici o afacere, i-a ajuns cuțitul la os, nu-i ajungi cu prăjina la nas, s-a ales praful și pulberea, e la mare ananghie, scoate apă și din piatră seacă, nu e în apele lui, a feștelit iacaua, a pus-o de mămăligă, s-a dus pe apa Sâmbetei, i-a venit apa la moară, e la mintea cocoșului, e c-un picior în groapă și cu unul afară; a ales pân-a cules, s-amestecă unde nu-i fierbe oala, bate șaua să priceapă iapa, bate apa să s-aleagă untul, n-are nici după ce bea apă etc. V. Alecsandri a ridiculizat încercările unora de a dezmembra asemenea expresii și a le reda „ad litteram” într-o limbă străină, ca de exemplu fr. comme l’eau (care ar corespunde rom. „ca pe apă”) și tambour de livre (care ar corespunde rom. „tobă de carte”). ◊ ~ verbală: e. în structura căreia intră obligatoriu un verb (de obicei a fi) și care reprezintă fie numai o unitate lexicală (ca în cazul celor de mai jos), fie o unitate lexicală și gramaticală (ca în cazul expresiilor verbale impersonale – v. mai departe): mi-e foame, mi-e sete, mi-e dor, mi-e milă, mi-e frig, mi-e cald, mi-e necaz, mi-e teamă; e nevoie; e timpul, e cazul, e ceasul, e clipa, e momentul, e vremea etc. ◊ ~ verbală impersonală: e. verbală cu sens impersonal alcătuită din verbul copulativ a fi și un adverb, o locuțiune adverbială (de mod), un alt verb la supin sau chiar un substantiv. În cadrul propoziției reprezintă un predicat nominal, iar în cadrul frazei o propoziție regentă insuficientă, după care poate urma o subordonată subiectivă (cele două ipostaze sunt date de modul personal la care se află verbul a fi din structură, deoarece altfel întreaga structură reprezintă o parte de propoziție în cadrul unei propoziții regente): e adevărat, e bine, e rău, e faimos, e urât, e imposibil, e posibil, e sigur, e greu, e ușor, e important, e convenabil, e interesant etc. (că, să etc.); e fără importanță, e de mirare, e cu putință, e peste putință, e tot aceea etc. (că, să, dacă etc.); e de dorit, e de neconceput, e de neînțeles, e de neimaginat, e de preferat etc. (să, cum, cine etc.); e un făcut, e o întâmplare, e o ciudățenie, nu-i chip etc. (că, să etc.). ◊ ~ arhaică: e. învechită, specifică unei perioade vechi din dezvoltarea limbii, ca a (-i) fi aminte, op este („e necesar”) etc. ◊ ~ dialectală: e. care aparține unui dialect, ca dr. de comun acord, arom. pi ună parte („de aceeași părere”), tu turnată („la întoarcere”); megl. pită di ghieps („cuib de viespi”), istr. ca și uzanța nostra („după obiceiul nostru”) etc. ◊ ~ artistică: e. care presupune măiestrie, care corespunde gustului estetic și exigențelor artei (adeseori ea poate fi echivalată cu anumite figuri de stil folosite de scriitori). Astfel: lanțuri de aramă, floarea Apusului, regina nopții, vis de lumină etc. (M. Eminescu). ◊ ~ curentă: e. care circulă în mod obișnuit, uzuală, ca de florile mărului, din adâncul inimii, ca la ușa cortului, din lac în puț etc. ◊ ~ echivocă: e. neclară, confuză, ambiguă, dacă este scoasă din context, ca i-a ajuns cuțitul la os („nu mai poate răbda” sau „s-a tăiat atât de rău”?), apă de ploaie („fără importanță” sau este vorba de „apă strânsă din căderea ploilor”?) etc. ◊ ~ eliptică: e. la baza căreia stă o elipsă, ca de exemplu de când cu lupii albi („erau”, „s-a-ntâmplat”), de când lumea („există”) etc. ◊ ~ demnă: e. cu un conținut cuviincios, ales, fin, admis de simțul cultivat al limbii; expresie care nu jignește sensibilitatea interlocutorului, a cititorului sau a auditorilor, ca de exemplu face un act de dreptate, a ajuns la liman, nu știe în ce ape se scaldă etc. ◊ ~ vulgară: e. cu un conținut necuviincios, neadmis de simțul cultivat al limbii; expresie jignitoare, grosolană, ordinară, josnică, degradantă pentru cel care o folosește.

*ACT (pl. -te) sn. 1 Tot ce se face, faptă, lucrare: ~ de dreptate; ~ de autoritate; ~ de nesupunere; a face ~ de prezență, a veni într’un loc numai pentru a nu fi învinuit de lipsă, a se arăta numai într’un loc ¶ 2 ⚖️ Înscris, zapis, dovadă, foaia scrisă care constată un fapt: ~ de notariat; ~ de stare civilă; ~ de naștere; ~ de cununie; ~ de deces; ~ sub semnătură privată; a lua ~ de ceva, a constata în mod legal ¶ 3 ⚖️ ~ de acuzare, expunerea faptelor de care e învinuit acuzatul ¶ 4 🎭 Diviziune a unei piese de teatru: dramă în cinci ~e [fr. < lat.].

NEDREPTATE ~ăți f. (negativ de la dreptate) Faptă nedreaptă, reprobabilă. * A face cuiva o ~ a nedreptăți pe cineva. [G.-D. nedreptății] /ne- + dreptate

drept, dreaptă, drepți, -te adj., s. n. 1. Adj. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere; care are o poziție verticală față de un punct de reper. ♦ Fig. Care se face, care este etc. potrivit dreptății și adevărului; just, cinstit, bun; (adv.) în conformitate cu dreptatea, just. 2. Adj. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ◊ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Corturile dreptății v. cort. ◊ Expr. (Subst.) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: drept-credincios = care face parte din Bis. creștină ortodoxă; bun creștin. 3. S. n. Totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. ♦ Știință sau disciplină care studiază dreptul. ◊ Drept bisericesc = disciplină teologică ce studiază canoanele stabilite de sinoadele ecumenice și locale, precum și legislația bisericească actuală. – Din lat. directus.

*act n., pl. e (lat. actum, lucru făcut). Fapt, acțiune: act de dreptate, de autoritate, de războĭ. A face act de prezență, a te arăta undeva numaĭ ca să nu fiĭ acuzat c’aĭ lipsit, dar fără să lucrezĭ. Act de credință, dovadă de fidelitate. Hîrtie (document) care adeverește un fapt: act de naștere, de cununie, de moarte. Act de acuzare, expunerea faptelor acuzatuluĭ. A lua act de ceva, a constata legal, a înregistra faptu (lat. actus). Diviziune a uneĭ pĭese teatrale: tragedie în cincĭ acte.

VORBĂ, vorbe, s. f. (Adesea la sg. cu valoare de pl.) 1. Cuvînt. Începu să-și povestească viața și peripețiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească amestecată cu vorbe romînești și franțuzești. BART, E. 272. Vorbele s-au așezai la rînd și s-au mlădiat în cadență după o lege de armonie auditivă. VLAHUȚĂ, O. A. II 107. A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea Ce-i ascunsă-n aste vorbe? EMINESCU, O. I 52. O vorbă dacă ți-o spui, Tu o și dai vîntului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. ◊ Loc. adv. În (sau din) două vorbe v. doi. ◊ Expr. Îmi umblă vorba prin gură v. gură (I 3). 2. Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. În fiecare vorbă de-a ta să se-ntrevadă ținta, chiar cînd n-ai mărturisit-o. ARGHEZI, P. T. 13. Am să-ți poruncesc, tîlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sînge. REBREANU, I. 28. Împărăteasa nu puse nici un crezămînt pe vorbele cotoroanței. POPESCU, B. II 5. De la vorbă și pînă la faptă este mare deosebire. CREANGĂ, la CADE. ◊ Expr. Așa vine vorba v. veni (12). Vorba vine v. veni (12). A-și cîntări (bine) vorbele v. cîntări (2). A da dintr-însul (cîte) o vorbă (sau niște vorbe) v. da (I 11). A arunca o vorbă v. arunca (II). Auzi vorbă! = auzi colo! ce spui! se poate? Și mie unuia să-mi fie rușine să iau pe aceea care-mi place! Auzi vorbă! GANE, N. III 49. Dascălul Simeon Fosa din Țuțuieni... cere cîte trei husăși pe lună; auzi vorbă! CREANGĂ, A. 16. Ce vorbă! = bine spui, într-adevăr, fără îndoială. Cînd am primit noi la corp, erau oameni mai zdraveni, mai chipeși... Tot unul și unul!... – Tea... ce vorbă! erau oameni strașnici, dom’ căprar! SADOVEANU, O. VI 135. A avea o vorbă cu cineva = a vrea să comunici un secret cuiva. Cu vorba că... = zicînd că, sub cuvînt că... sub pretext că... Bărbatul muierii se dusese de-acasă cu vorba că vine a doua zi. ISPIRESCU, la CADE. Vorba e vorbă = cele spuse au greutate, rămîn bune, valabile. Stan era om tăcut în felul său, dar și cînd da cîte o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Vorbe de clacă = flecăreală fără rost, fără miez. Mi-au răspuns că le grăiesc vorbe de clacă. ALECSANDRI, T. I 239. ◊ (Urmat de determinări calificative) Eu nu mă îmbăt de vorbe umflate. C. PETRESCU, C. V. 101. Să se mai hrănească și boierii cu vorbe goale, că noi ne-am săturat. REBREANU, R. I 320. Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut zăpăcise pe bietul fecior. ISPIRESCU, L. 37. Să fii, mîndră, sănătoasă, C-ai grăit vorbă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. (Expr.) (A pune) o vorbă bună v. bun⁴ (I 5). 3. Vorbire; expunere, istorisire. Vorba e de argint, tăcerea e de aur. ◊ Expr. A încurca vorba v. încurca (II 3). A fi scump la vorbă v. scump. A scoate (cuiva) vorba (din gură) cu cleștele v. clește (1). A (nu) da (cuiva) pas la vorbă = a (nu) îngădui cuiva să vorbească. A se întrece cu vorba v. întrece (3). A se întinde la vorbă (sau cu vorba) v. întinde (II 4). A lua (cuiva) vorba din gură v. gură (I 3). Lasă vorba! sau (eliptic, cu valoare de imperativ) vorba! = tăcere! nici un cuvînt! Ce mai (atîta) vorbă? = ce să mai lungim discuția? 4. Convorbire, conversație, discuție, taifas. Ne uitam unul la altul și... nici unul nu începea vorba. GANE, N. III 123. Ia, să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. Avusese o lungă vorbă cu Moțoc. NEGRUZZI, S. I 143. Mă aflu cu totul singur și lipsit de toată tovărășia și vorba. DRĂGHICI, R. 80. Unde sînt cu trei cu doi, Vorba le e tot de noi. ALECSANDRI P. P. 269. Vorbă multă (sau lungă), sărăcia omului. ◊ Loc. adv. Fără multă vorbă = fără a spune un cuvînt, fără a crîcni. Fără multă vorbă, somnoroasă, se dete jos din pat și-i aduse gulerul. BASSARABESCU, V. 45. Din vorbă în vorbă = din discuție în discuție, din una în alta. Din vorbă în vorbă, cad oamenii la învoială. SADOVEANU, O. VII 234. Pe drum, din vorbă-n vorbă, Petre se răcori, tînguindu-se că ar vrea să se așeze și dînsul. REBREANU, R. I 160. Din vorbă în vorbă, au și ajuns la poarta lui jupîn Ițic! CREANGĂ, P. 135. ◊ Expr. A aduce vorba de (sau despre)... v. aduce (2). A deschide vorba despre ceva v. deschide (6). A intra în vorbă cu cineva v. intra (I 6). A se băga în vorbă v. băga (II 5). A se da în vorbă cu cineva v. da (III 9). A schimba o vorbă cu cineva v. schimba (1). A schimba vorba v. schimba (). Se schimbă vorba v. schimba (3). A sta (sau a ședea) de vorbă cu cineva v. sta (VII 1). A lungi vorba v. lungi (4). A se prinde cu cineva la vorbă sau a prinde vorbă v. prinde (V 1). Nu mai încape vorbă v. încăpea (2). A fi vorba de... (despre... sau să... ) = a fi în discuție, a forma obiectul discuției. N-a fi vorba de Zaheu?... Pe-acesta l-am cunoscut. SADOVEANU, E. 103. E vorba de Argeș... Pe-acolo deocamdată pare să fie liniște. REBREANU, R. I 306. Așa cred eu c-ar fi cu cale, cînd e vorba de dreptate. CREANGĂ, A. 146. A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție, a discuta cu cineva. Un mitocan cu capul lulea de vin își făcea de vorbă cu păreții și cu vîntul. EMINESCU, N. 34. A se lua cu vorba v. lua (VII 1). A avea de vorbă cu cineva = a avea de discutat, de aranjat ceva (cu cineva). Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. Stăi, că mai ai și cu mine oleacă de vorbă. CREANGĂ, P. 272. Fie vorba între noi! = ți-o spun numai d-tale, să rămînă între noi, să nu afle nimeni. Slavă domnului! ești plină de cusururi... fie vorba între noi HOGAȘ, H. 80. A veni vorba de... v. veni (8). Nici vorbă = a) fără îndoială, negreșit, fără doar și poate, desigur. Trecînd munții, Eminescu a căutat, nici vorbă, să vină la București, în căutarea unei trupe de teatru. CĂLINESCU, E. 121. Amîndoi îi sînt rude, – mai de departe, nici vorbă. REBREANU, I. 14; b) nici pomeneală. De părăstas și sărindare, Nici vorbă pentru Pipăruș! COȘBUC, P. II 254. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = firește, de ia sine înțeles, desigur, fără îndoială. Bucuros, frate! Mai e vorbă? GANE, N. III 160. De glumeț, glumeț era moș Nichifor, nu-i vorbă. CREANGĂ, P. 111. O prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii din cînd în cînd pe Harap-Alb. id. ib. 276. Vorbă să fie! = ei aș! nici pomeneală! Amor!... vorbă să fie! foc de paie. GANE, N. III 102. Îi păru că mai prinse vițel suflet. Vorbă să fie! ISPIRESCU, L. 127. Să calce vreo vacă sau vrun cal ogoarele ori fînețele boierești, vorbă să fie! Nici nu s-a mai auzit. CONTEMPORANUL, III 922. Vorbă să fie... parcă n-ai mai cules cimbrișor de cînd ești. ALECSANDRI, T. I 433. ♦ Neînțelegere, sfadă, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata și muma pentru mine. CREANGĂ, A. 14. ◊ Expr. A căuta sămînță de vorbă v. sămînță (6) 5. Mod, fel de a vorbi. Sprijinindu-și coatele pe masă, s-a lăsat cîștigat într-o clipă de vorba caldă, curgătoare a lui Tudor Grecit. GALAN, Z. R. 82. Nu se puteau dezlipi de dînsa, căci și vorba-i și fața îi erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 22. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. A fi înțepat la vorbă v. înțepat (2). Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. Ei las’ că te-oi sluji eu de-acum, dacă ți-i vorba de-așa! CREANGĂ, A. 106. ♦ (Rar) Fel de a vorbi distins, fermecător. Ce atîta cercetare cînd unu-i agă și cellalt spătar? Ș-apoi tineri, soro... cu vorbă, cu ighemonicon... ALECSANDRI, T. I 133. 6. Zicală, zicătoare, proverb, expresie. E o vorbă la noi în Obor: cînd ai prăvălie dă cîștigi, dă păgubești, tot negustor te numești. CAMIL PETRESCU, O. II 46. Este... o vorbă romînească: Coadă lungă, minte scurtă! ODOBESCU, S. III 44. Vorba romînului: nădejdea pe fugă, cetatea la tufă. ȘEZ. III 118. ◊ Expr. Vorba ceea, expresie stereotipă folosită în povestire pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Am venit și eu la vreme, cînd, vorba ceea, îți era lumea, mai dragă. GANE, N. II 69. Halal de nepoți ce are! Vorba ceea: La plăcinte înainte, Și la război înapoi. CREANGĂ, P. 189. Vorba cîntecului = așa cum se știe din bătrîni. Vorba cîntecului: De urît mă duc de-acasă, Și urîtul nu mă lasă. CREANGĂ, P. 140. 7. Sfat, învățătură, îndemn, poruncă. Îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său. ISPIRESCU, L. 42. M-a blestemat măicuța, De ce i-am călcat vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. ◊ Expr. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva v. veni (8). ♦ Părere, convingere, hotărîre. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui. ISPIRESCU, L. 3. Mai degrabă i-ai putea strîmba fălcile decît vorba. CREANGĂ, P. 164. 8. Făgăduială, promisiune, angajament, cuvînt dat. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă. REBREANU, I. 83. Noi am plecat toți îndată, După vorba lui cea dată. TEODORESCU, P. P. 171. Cum îți plîngi păcatele, Că n-ai ținut vorbele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ Expr. A duce (a purta sau a ține) pe cineva cu vorba v. duce (I 2), purta (I 1). A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. A-și lua vorba înapoi v. înapoi (2). Vorba-i vorbă = cuvîntul dat este respectat. Da te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. – Apoi dă, jupîne Strul, vorba-i vorbă. CREANGĂ, P. 114. A zice vorbă mare = a se angaja solemn, a se lega (cu jurămînt). Îmbucătura mare să-nghiți Și vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I 14. 9. (Mai ales în construcție cu verbele «a fi», «a avea») Tocmeală, tîrguială; înțelegere, învoială. Și voia numaidecît să împărțească banii, că așa au avut vorba. SBIERA, P. 230. Apoi, dă, bade Ipate, unde-i vorbă nu-i minie; mai bine să te tocmești întăi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. ◊ Loc. adv. Din două vorbe sau (rar) dintr-o vorbă = fără multă tîrguială, fără multă discuție, dintr-o dată, repede. Stoicea primește dintr-o vorbă. GALACTION, O. I 50. Din două vorbe fiul craiului îl tocmește. CREANGĂ, P. 203. ◊ Expr. A avea vorbă = a avea discuție, ceartă. Altă vorbă = altă socoteală. (Popular) A face vorba (sau vorbele) = a peți. Făcură vorba și, iute-iute, se logodi și el cu dînsa. ISPIRESCU, L. 33. A-i face (cuiva) vorbă (sau vorba) cu cineva = a mijloci o întîlnire între un flăcău și o fată (în vederea logodnei sau căsătoriei). Îi făcuse un prieten vorba cu ea. PREDA, Î. 174. Ia să-mi faci vorbă cu ea! TEODORESCU, P. P. 336. A fi în vorbă = a fi în tratative pentru încheierea unei căsătorii, a unei afaceri (comerciale) etc. A intra în vorbă cu o fată v. intra (I 6) 10. Zvon; veste, știre, informație. Să prăpădească pe biata copilă, și-apoi să lățească vorba că au murit. SBIERA, P. 296. ◊ Expr. A spune (sau a zice) cuiva două vorbe = a comunica ceva (cuiva). Numai să zic două vorbe nevestei. ALECSANDRI, T. I 259. A lăsa vorbă = a comunica ceva înainte de a pleca; a lăsa o dispoziție care să se execute după plecarea ta. (Așa) umblă vorba = (așa) se zvonește, (așa) s-a lățit vestea, (așa) se spune. Putred de bogat... Așa umblă vorba. DELAVRANCEA, O. II 296. A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. ♦ Bîrfeală, clevetire; calomnie. Pătimea și din pricina vorbelor care alergau ca niște ființe nevăzute prin sat. SADOVEANU, O. VII 307. Săracă inima mea... Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. ◊ Expr. A-și auzi vorbe v. auzi (1). A ieși (cuiva) vorbe (sau nume rău) v. ieși (2). A purta vorbe v. purta (I 1). A face (pe cineva) de vorbă = a face (pe cineva) de ocară, de rîs, de pomină. M-a făcut de vorbă prin sat cu minciunile lui. PANN, la CADE. 11. Grai, limbă. Vorba, portul și apucăturile bătrînești nu li mai venea la socoteală. CREANGĂ, A. 152. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171.

tonalitate (< fr. tonalité; germ. Tonalität) 1. Noțiune fundamentală a gândirii muzicale europene, ce reglementează domeniul intonaționalului prin instituirea unor raporturi necesare de congruență și contrast, pornind de la poziția și acțiunea centristă exercitată de tonică*. ♦ În sens restrâns, t. se identifică propriu-zis cu liniile de forță predominant centripete și, în subsidiar, centrifuge, ce rezultă din gruparea întregului material sonor în jurul funcțiilor (1) de T, S și Sd. T și acordul* ei dețin, ierarhic vorbind, prioritatea, spre acestea converg cu deosebită forță D (datorită în primul rând prezenței în acordul său a sensibilei*, care investește funcția D cu tensiune și motricitate, cu acea tendence – cunm o numea Fétis) și Sd, cea de-a doua vădind, totuși, o relativă contrapondere evazionistă. S-a convenit că paternitatea termenului îi revine lui Fétis, dar cercetări mai noi (Seeger, Holopov) i-o atribuie lui H.J. Castil-Blaze (Dictionnaire de la musique moderne, 1821). Instaurarea conceptului t. se petrece pe temeiul practicii muzicale (preponderent armonice) dar se sprijină, încă de la Rameau, pe explicații cu caracter general, pozitiv-scientist (matematic, fizic – între care seria armonicelor* superioare ale unui sunet fundamental). Dar nu numai atât. Ideea centrismului tonal, a grupării și gravitării întregului material construit față de T, era imaginat a se supune unor legi asemănătoare acelora de mecanică cerească, cu ierarhii ale componentelor structurii (treptele* gamei*), hotărâte dacă nu în funcție de apropierea lor „în spațiu” de punctul central de referință, în orice caz în „distanțe” muzicale, măsurabile după vechiul etalon al cvintelor* (v. și cercul cvintelor). Acest punct central, impunându-se la rându-i gravitațional, era acel centre harmonique, punctul spre care tindea întreaga structură armonică, identică pe atunci (în vremea lui Rameau) și cu aceea ce avea să fie înțeles mai târziu prin noțiunea de T. În cadrul structurii armonice, și celelalte trepte, secundarele, ierarhic subordonate principalelor, vor avea ca model raportul dintre centrul armonic (T) și cele două trepte de nemijlocită importanță (D și Sd). Explicațiile de un grad superior în abstractizare privind t., ale lui Fëtis și Riemann, continuă în spirit – în ciuda unor deosebiri de detaliu – bazele ramiste ale teoriei. Fëtis pune accentul pe raporturile determinante din cadrul structurii muzicale, t. fiind „...reunirea raporturilor necesare, succesive sau simultane, ale sunetelor gamei” sau: „principiul regulator al raporturilor sunetelor, în ordine succesivă sau simultană”. Principiul acesta „regulator” se referă nu numai la raporturile de verticalitate ci și la acelea de orizontalitate, ceea ce nu infirmă totuși, în concepția lui Fétis, predominanța gândirii armonice asupra celei melodice. Cam în aceeași vreme, Riemann definește noțiunea astfel: „T. este semnificația particulară, pe care acordurile o dețin în raportarea lor la un punct central, tonica”. Accentul cade la Riemann pe centrarea precisă în jurul tonicii, decurgând de aici și interraportările particulare dintre acorduri: „T. este după Riemann un sistem de acorduri sau armonii. Teza primatului acordurilor față de sunet și a relației acordurilor față de scară este unul dintre principiile ce fundamentează teoria funcțională” (Dahlhaus). De fapt momentul exploziv al definirii t. atât de conștient de valoarea descoperirii și atât de inconștient, în același timp, de relativismul unei reprezentări, fenomenal circumscrise, este înclinat să acorde noțiunii un sens absolut și universal. În virtuoza sa exegeză, ce opune și apropie în paralel concepției lui Fétis și pe aceea a lui Riemann, Carl Dahlhaus observă că „tonalité moderne” nu este pentru Fétis – ca și pentru Riemann – altceva decât sistemul unic, ale cărui înrudiri între sunete pot fi resimțite ca „rapports nécessaires”. Remarcă însă pe bună dreptate că, atâta timp cât Fétis făcea distincția între „tonalité ancienne” sau „ordre transitonique” se introduce în definiție o distincție importantă, arătându-se astfel „eroarea definiției”. Dominația absolută, a unui concept, legat de fapt de sensul restrâns al t., a durat până la descoperirile datorate etnomuzicologiei*, care la rândul lor au configurat conceptul larg al t. Revelând în continuare importanța relațiilor cu tonica (nu doar a acordurilor, ci a întregului sonor), Kurth adaugă – în virtutea concepției sale energetiste*, de orientare psihologistă – motivări ale acestor relații pe temeiul reacțiilor psihic-auditive: „Noțiunea de t. însemnează relația unitară a sunetelor față de tonica centrală și, de aceea, ea se manifestă în două situații: prima, în existența momentelor comune de încheiere definitivă, a doua, în existența sau cel puțin în reconstruirea ideală a unui centru al t.”. „În profesarea, mai ales de către muzicologia germ., a noțiunii de t. lărgită se are în vedere, într-un mod oarecum nediferențiat, fenomene aparținând muzicii post-wagneriene sau aceleia orientate spre modal. Se face totuși remarca judicioasă că...scara cromatică a lui Bartók – cu tendința ei de amestecare a structurilor tonale, inclusiv ale acelora aparținând modurilor bisericești – nu este baza și punctul de pornire al armonicului, ci numai produsul final, care se întemeiază pe alte premise decât în cazul lui Schönberg” (Edwin von der Nüll). În sens larg, t. ar fi „prototipul legăturilor tonale în general” (Guido Adler), care ar include toate tipurile relațiilor posibile în interiorul structurilor la orice nivel de organizare tonal-modală; în conformitate cu acest punct de vedere, abstract și hotărât anistoric, modalul este o subcategorie a t. (idee împărtășită, la noi, de D. Cuclin). Distincțiile sistematice și istorice nu întârzie să se manifeste fiind în favoarea circumscrierii termenului care „trebuie să corespundă esenței faptului dar și al schimbării istorice a acestuia”. Definiției lui Riemann și Fétis, în care t. în sens restrâns înseamnă, în fond, numai unul dintre istoricele „types des tonalités”, i se adaugă un sens „supraeuropean” și chiar unul europ., privind însă etapele mai vechi ale muzicii occid. (polif. veche, organum*-ul etc.), (Wiora). 2. (echiv. lat. tonus; fr. ton; germ. Tonart) Sistem fix de înălțimi (2) ale cărui raporturi intervalice exprimă t. (1); imaginea grafică a t. este gama* T. se definește, în sens static, prin gama model do major* (respectiv la minor*) iar, în sens dinamic, prin transpunerea* acestei game într-un spațiu reglementat practic de cercul cvintelor*; în acest spațiu (văzut de Fétis ca generând „o ordine politonică”) se înscriu, din cvintă în cvintă, tonicile* t. care, pornind de la do major (la minor) – t. fără nici un semn de alterație* – câștigă la armură*, cu fiecare cvintă în sens ascendent și descendent, câte un diez*, respectiv un bemol*. T. minore, dispuse în același fel pe cercul cvintelor, au aceeași armură ca paralelele (v, relativă) lor majore. ♦ În muzica clasică, o lucrare sau o parte de lucrare ciclică* se axa, în general, pe aceeași t., de aceea și armura sa era era de regulă constantă (chiar și în cazul modulațiilor* introduse de apariția unei noi teme*). Numai suprafețele mai mari care interveneau în cadrul unor părți (v. maggiore) sau în ciclul variațional (v. temă) implicau uneori schimbarea armurii. Totuși, ultima perioadă de creație beethoviană indică deja semnele unei relativizări a omniprezenței armurii, fenomen care, de-a lungul romantismului*, se adâncește, pentru ca, o dată cu atonalitatea* și, în general scriitura muzicală a sec. 20, armura să fie complet înlăturată. ♦ Specii ale t., fiecare dintre transpunerile acesteia diversifică genul (II) dualului sistem major-minor. Moștenitoare ale modului (I, 3) medieval de do (ionic) și ale celui de la (eolic), cele două genuri actuale ale t. (v. mod (II)) sunt supuse, datorită transpoziției, unui proces translatoriu t. (1) rămânând astfel permanent raportată la ea însăși, proces diametral opus aceluia de diversificare din cadrul modalului; acesta din urmă, fundamental afectând însăși structura intervalică, este de tip permutațional ({abc}, {bca}, {cad}).

cuvînt n., pl. cuvinte (lat. conventus, adunare, ca vorbă d. vsl. dvorĭba, curte, adunare; fr. convent, mînăstire. V. conventicul, convin). Vorbă, una sau maĭ multe silabe care-s supuse unuĭ accent și exprimă o ideĭe: freamăt e un cuvînt latin. Discurs: cuvînt funebru. Cuvîntare, vorbire articulată: animalele n’aŭ cuvînt. Rațiune, motiv: dacă eștĭ sărac, nu e un cuvînt să furĭ. Drept, dreptate: fără cuvînt nu te poțĭ face stăpîn pe lucru altuĭa. Ideĭe: în ainte de facerea lumiĭ era cuvîntu. Cer cuvîntu, cer prezidentuluĭ voĭe să vorbesc în adunare. Am cuvîntu, am voĭe să vorbesc în adunare. A nu avea cuvînt, a nu avea motiv saŭ voĭe să protestezĭ, să vorbeștĭ. A te ținea de cuvînt, a-țĭ împlini promisiunea. A nu ĭeși din cuvîntu cuĭva, a te ținea de cuvîntu cuĭva, a-ĭ urma sfatu, ordinu. Toțĭ la un cuvînt, într’un cuvînt, toțĭ de acord. A fi într’un cuvînt cu cineva, a fi în înțelegere. A sta la cuvînt, a te ținea de cuvînt (Vechĭ). A se ajunge la cuvinte, a se învoi. Cuvînt în doĭ perĭ, cuvînt ambiguŭ. Cuvînt supțire, perifrază, expresiune blîndă în formă numaĭ, dar gravă în fond. A tăĭa cuvîntu, a întrerupe. Cuvînt cu cuvînt, din cuvînt în cuvînt, neschimbînd nimica (ad litteram, mot à mot). Cu un cuvînt, cu alte cuvinte, în fine, în rezumat, ca să mă esprim alt-fel. Supt cuvîntu că, supt motivu saŭ pretextu că. Pentru cuvîntu că, fiind-că, pentru motivu că. De cuvînt (Mold. Rar), conform cuvîntuluĭ, îndată.

FALĂ s. f. 1. Trufie, îngîmfare, înfumurare, orgoliu. Boierul, îndemnat de fala lui obișnuită, își scutura barba și umplea încăperea c-un glas detunător. SADOVEANU, O. VII 54. Vorba ceea: fală goală – traistă ușoară! CREANGĂ, P. 320. Iar ciocoiul cum se pleacă De mă vede la potică! Cum, smerit, în genunchi pică Și de fală se dezbracă! ALECSANDRI, P. A. 44. 2. Motiv de a se mîndri cu ceva; mîndrie. Era un om cinstit, muncitor... într-o zi putea ajunge fala gospodăriei. CAMILAR, TEM. 32. O, calul meu! Tu fala mea, De-acum eu nu te voi vedea. COȘBUC, P. I 112. ◊ Expr. (Regional) A(-i) fi fală (cuiva cu cineva sau cu ceva) = a se simți mîndru (de ceva), a se mîndri (cu ceva). Place-mi mîndra cinășea (= frumușică), Că mi-i fală-n tîrg cu ea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 3. Strălucire, măreție; pompă. În amîndouă părțile... păduri suiau peste păduri, ducînd pînă la cer fala fagului și a moliftului. GALACTION, O. I 281. Mîine, te-oi primi cu fală și mai cuvenit alai. DAVILA, V. V. 183. Sigismund se duse la Viena. În toate părțile fu primit cu aceeași fală. BĂLCESCU, O. II 165. 4. Glorie, faimă, renume. Un viitor de fală Ți se pune dinainte, ți s-așterne drum măreț. DAVILA, V. V. 56. Fală-n lume și mărire pentru tine-n veci să fie, O, Moldovo, țară mîndră! tu ce dai sfînta dreptate! ALECSANDRI, O. 74. Fală ți-am făcut Ție de voinic, Mie de cal bun! TEODORESCU, P. P. 56.

CĂUZAȘ, căuzași, s. m. (Învechit) Partizan al unei cauze (secrete); conspirator, revoluționar. Este ora aproape 11 și trebuie să vie ceilalți frați căuzași. CAMIL PETRESCU, 69. Frați căuzași, m-ați auzit? ALECSANDRI, T. I 235. Mi-e teamă că căuzașii au dreptate zicînd că umbli să te faci domn. GHICA. A. 575. – Pronunțat: că-u-.

DREPT⁴, DREAPTĂ, drepți, -te, adj. A. (Adesea în opoziție cu strîmb) I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. V. direct, rectiliniu. Drum drept. Țeavă dreaptă. ▭ Nasul ascuțit peste mustețile subțiri – două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive. IBRĂILEANU, A. 15. Calea dreaptă e cea mai scurtă (= o purtare cinstită duce mai repede și mai sigur la țelul dorit decît vicleșugurile și căile piezișe). ◊ (Geom.) Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte pe drumul cel mai scurt din spațiu. Două drepte distincte, paralele cu o a treia, sînt paralele între ele. ▭ Unghi drept = unghi format din două drepte perpendiculare una pe alta. Cilindru drept = cilindru care are generatoarele perpendiculare pe baze. Prismă dreaptă = prismă ale cărei muchii laterale sînt perpendiculare pe planul de bază. ♦ Fig. (Despre privire) Deschis, fără ascunzișuri; direct. Are palma pietroasă, Privirea dreaptă, vorba miezoasă. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Adverbial) Ceilalți o priveau drept, întunecați. DUMITRIU, N. 75. Îl privește drept, cald, vorbește fără să ridice vocea. CAMIL PETRESCU, T. I 169. ♦ (Despre haine) De o croială simplă (în special lipsită de clini și de cute). Ioana, într-o rochie dreaptă, neagră, cu mîneci bogate. CAMIL PETRESCU, T. I 141. 2. (Despre lucruri) Vertical. Stîlp drept. ▭ Plopul... țîșnește în sus, înalt și drept. BOGZA, C. O. 363. ♦ (Despre un urcuș, munte, deal) Aproape vertical, abrupt, povîrnit, pieptiș. Suișul fiind prea drept și cărarea prea strimtă... ne coborîrăm cu toții de pe cai. La TDRG. ♦ (Despre oameni) Cu spinarea neînclinată; neaplecat, neadus de spate. Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sîni. SADOVEANU, B. 28. Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept ca un brad. HOGAȘ, DR. II 98. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar. GALACTION, O. I 45. ◊ Expr. Drept ca lumînarea = foarte drept. Înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumînarea. ISPIRESCU, L. 3. Sta el drept ca lumînarea și le privea cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 271. (Ironic) Drept ca secera = strîmb. A se ține drept = a avea o poziție verticală. (Mil.) A lua (a sta sau a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a se ține în) poziție verticală, stînd nemișcat. Dadaci abia se ținea în poziția de drepți, sub ghionturile lui Vieru. CAMILAR, N. I 281. Drepți! formulă de comandă militară. Grupă, drepți! SAHIA, N. 53. ◊ (Adverbial, în expr.) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. Ei simt în piept Fiori de gheață, Nu calcă drept, Rău o să pață. ALECSANDRI, T. I 462. A sta drept = a fi neclintit într-o atitudine, a fi dîrz, curajos. Și ceilalți toți au fost netrebnici... Toți au dat rușinos înapoi... Au aruncat vina unul pe altul... Numai Mitiță Filipescu a stat drept și a lăsat să cadă pe el totul. CAMIL PETRESCU, B. 44. De-a fost om să-ți steie drept în față, Ca pe-un vrăjmaș l-ai depărtat de tine. VLAHUȚĂ, O. A. 38. ♦ (Despre caracterele tipografice, mai ales la pl. și adesea substantivat, f.; în opoziție cu cursiv) (Literă) de tăietură verticală. 3. Orizontal; plan, neted. Platou drept. Masă dreaptă. ▭ Luna mare se ridicase și cîmpiile se lămureau drepte pînă cine știe unde, ca niște ape liniștite, sub painjenișul de lumină. SADOVEANU, O. VI 189. 4. (În expr.) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. (Mai ales în sens moral) 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Potrivit dreptății și adevărului; adevărat, just, bun, cinstit, întemeiat. N-am să uit niciodată Vorba partidului dreaptă. VINTILĂ, O. 23. Uite-n zare, oamenii așteaptă – Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă. BENIUC, V. 21. Eu cred... că-n lume se cuvine S-avem măsură dreaptă la rău ca și la bine. MACEDONSKI, O. II 206. Tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. ◊ Dreaptă judecată = judecată sănătoasă, bun-simț. Parte dreaptă = parte ce i se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Parte dreaptă la muncă, parte dreaptă la cîștig. CAMILAR, T. 195. Luptă dreaptă v. luptă. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Adverbial) a) În conformitate cu dreptatea; just. N-a fost drept să-mi izbească omul drag. DAVIDOGLU, O. 37. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10; b) În conformitate cu adevărul; adevărat. E drept, nu ne mai vedem capul de treburi acolo. SADOVEANU, P. M. 66. Că eu tot fugeam de tine? O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! COȘBUC, P. I 51. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că erau turnate pe dînsele. ISPIRESCU, L. 36. (Eliptic) Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine. ALEXANDRESCU, P. 64. Drept că... = adevărat că..., într-adevăr. Împăratul, drept că auzise multe vorbindu-se despre voiniciile celor trei frați, dar nu știa care din ei este cel mai viteaz și mai vrednic ca să-i fie ginere. SBIERA, P. 99. A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. Spune drept, nu-i așa?... fără supărare... spune drept. SADOVEANU, P. M. 100. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, P. 45. Mă iubești tu? Spune drept! EMINESCU, O. I 155; c) (Rar) Corect. Nu vorbesc drept romînește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc de nu-i mai înțelege nimene. CREANGĂ, A. 153. ♦ (Substantivat, în loc. adv.) Cu (sau pe) dreptul (sau drept) = pe merit, cu dreptate, în mod just, echitabil. Se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce. IBRĂILEANU, SP. CR. 54. Ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. ISPIRESCU, L. 27. Șoimane, frate Șoimane, nu-i cu drept să mori tu înaintea mea. ALECSANDRI, T. II 30. La drept (sau la dreptul) vorbind (sau, regional, grăind) = spunînd adevărul, de fapt, în realitate. La dreptul vorbind, mi-i frică de obuze. CAMILAR, N. I 346. Toți domnișorii orașelor erau pe-acasă... La drept grăind, ce știau ei despre țăranul romîn, care plătea birurile și pentru ei? id. ib. 419. Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte... Din cărți culegi multă înțelepciune; și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22. ◊ Expr. (Popular) A avea drept = a avea dreptate. Ai drept, moș Iolampie... Numai cei mari... Oriunde, numai ei. CAMILAR, N. I 399. A da drept (cuiva) = a da dreptate (cuiva). Ei m-au purtat pe la jandari, legat în funie, că parcă m-ar fi prins cu mîna-n sacul lor cu făină. Jandarii tot lor le-au dat drept; la fel și judecătorii. CAMILAR, N. I 226. Dreptul lui dumnezeu! = adevărat! ce-i drept! zău! Se apropie de fată – și dreptul lui dumnezeu! nici că mai văzuse... așa frumusețe. ISPIRESCU, L. 256. Dreptul lui dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează potrivit dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, de omenie, de bine, cumsecade. Simțul lui nezdruncinat de dreptate îl sfătuia să fie drept, cinstit. CAMILAR, N. I 183. Pe la noi se află de vremuri lungi pribeag... Un drept om cu-ndurare. MACEDONSKI, O. II 58. (Fig.) Să rămîi blestemat și ocolit de inimile drepte și cinstite pe care le-ai spurcat. ARGHEZI, P. T. 11. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ (În concepțiile mistice) Cuvios, cucernic. ◊ (Substantivat, în expr.) A se odihni cu drepții = a fi mort. Bietul meu judecător odihnește cu drepții. GALACTION, O. I 107. ◊ Compus: drept-credincios = a) care face parte din biserica creștină ortodoxă; b) bun creștin. 3. (Despre proprietate, avere) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unui drept. Comoara aceea nu este averea dreaptă a hașcii, ci... niște fugari din timpurile vechi au ascuns-o acolo. SBIERA, P. 4. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. EMINESCU, N. 60. 4. (Despre rude; popular) Adevărat, bun. Sînt Tudor, feciorul lui Ionașcu... – Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... striga bătrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Ținea foarte rău pe băiații cei rămași de maică și îmbia totuna pe bărbatu-său ca să-i alunge de-acasă... Bărbatu-său însă nu vrea, pentrucă-i era fii drepți, din sîngele său. SBIERA, P. 169. 5. (Rar, despre măsuri și greutăți; în opoziție cu fals) Autentic, veritabil, bun, adevărat. Măsură dreaptă. B. (În opoziție cu stîng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. I se turburaseră ochii și un foarte depărtat zîmbet prinse să-i răsară pe față, în timp ce sprînceana dreaptă i se urca. CAMILAR, N. I 173. Scoase din urechea lui cea dreaptă o perie. ISPIRESCU, L. 25. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A fi mîna dreaptă (a cuiva) = a fi colaboratorul cel mai intim, cel mai apropiat (al cuiva); a fi de mare ajutor (cuiva). Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului. ISPIRESCU, L. 142. ♦ (Substantivat) a) (La f. sg., de obicei articulat) Mîna dreaptă. Grigore Oanea a venit lîngă mine cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Strînse frîul calului cu mîna stîngă... și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Spăși-voi visul de lumină Tinzîndu-mi dreapta în deșert. EMINESCU, O. I 118. Să nu știe stînga ce face dreapta (= faptele bune trebuie făcute cu discreție). ◊ Expr. (În trecut) Sărut (sau sărutăm) dreapta, formulă de salutare plină de umilință. După ce găti țigara și cafeaua, se roti puțin înaintea oglinzii și ieși în balcon. – Ei, Anico, vin-încoace. – Sărutăm dreapta, cuconiță. CONTEMPORANUL, IV 390; b) (La m. sg. art.) Piciorul drept. Bozan avea picioarele înfășurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi. SAHIA, N. 34. ♦ Expr. A călca cu dreptul v. călca (I 1). Stîng, drept! comandă pentru păstrarea cadenței în marș. 2. Care se află de partea sau în direcția mîinii drepte (cînd cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Partea dreaptă a unei străzi. Aripa dreaptă a unei clădiri. ▭ Țărmul drept al Dunării era tot în stăpînirea lor [a turcilor]. MACEDONSKI, O. III 31. ◊ (Substantivat) În centru e un început de perete care desparte stînga de dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 7. ◊ Loc. adj. Din dreapta. Marin... se așezase în fotoliul din dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 19. La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă. ALECSANDRI, P. III 214. ◊ Loc. adv. În dreapta. În dreapta se văd malurile Siretului. SAHIA, N. 17. Se uită el în dreapta, nu vede nemica. CREANGĂ, P. 238. La (sau spre) dreapta. A ieșit... apucînd drumul spre dreapta. SADOVEANU, N. F. 187. Din dreapta. Din dreapta... pornește o ulicioară. DAVIDOGLU, M. 7. Pe dreapta. Pe dreapta... erau o cîrciumă, o fabrică de mezeluri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. În dreapta și în stînga sau de-a dreapta și de-a stînga = în toate părțile. Ai aflat, în dreapta și în stînga, amănunte cu privire la femeia aceasta. PAS, Z. I 80. Promisiuni, asigurări, încurajări... arătau, de-a dreapta și de-a stînga, calea mea încrezută și fabuloasă. GALACTION, O. I 368. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, P. 140. ◊ Loc. prep. De-a dreapta sau la dreapta. A stat la masă de-a dreapta gazdei. ▭ Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stînga celei bătrînești. CREANGĂ, P. 3. ◊ Expr. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (În expr.) Extremă dreaptă v. extremă. ♦ (Substantivat, f. art.) Partea cea mai reacționară a unui parlament, a unui partid burghez. Deputații dreptei. ◊ Loc. adj. De dreapta = reacționar; fascist. ◊ Socialist de dreapta v. socialist. Social-democrat de dreapta v. social. – Variantă: (regional) dirept, -eaptă (BUDAI-DELEANU, Ț. 334) adj.

ÎNDREPTARE, îndreptări, s. f. Acțiunea de a (se) îndrepta și rezultatul ei. 1. Îmbunătățire, corectare. Un comunist nu trebuie să-și ascundă greșelile, ci să le recunoască cinstit și deschis, să caute căile pentru îndreptarea lor și să le îndrepte. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 43. Îți alătur mai jos o mică îndreptare în text. CARAGIALE, O. VII 311. 2. (Învechit și popular) Dreptate, echitate, îndreptățire. În loc să facă alegere și îndreptare jeluitorilor, fac mai rea nedreptate. GOLESCU, Î. 96. Acest om... Are multă îndreptare, Deci să știe orișicare Că cu totul l-am iertat, Ca p-un om nevinovat. TEODORESCU, P. P. 119. ♦ (Concretizat) Act justificativ, document oficial. Da cine ești dumneata? strigă vornicul. Să-ți arăți îndreptările. Ce ai a mă întreba? SADOVEANU, P. S. 55. Așteptau să le dea îndreptările pentru drum. MIRONESCU, S. A. 80. Numai că se înființă tată-mio cu alt seminarist, tot cu îndreptări în regulă. HOGAȘ, DR. II 150.

NECINSTE s. f. Lipsă de cinste; batjocură, ocară, insultă; rușine. Hotărî să ceară dreptate pentru necinstea ce i-a făcut soția lui. ISPIRESCU, L. 27.

SATISFACȚIE, satisfacții, s. f. Sentiment de mulțumire, de plăcere. Istoricii literari... notează că știrea morții lui Pușkin, care a produs satisfacție în sînul societății căreia el îi aparținea prin naștere și în mijlocul căreia trăia, a impresionat profund și dureros poporul rus. STANCU, U.R.S.S. 146. ♦ Ceea ce produce mulțumire, motiv, prilej de a fi satisfăcut. Încearcă el însuși cele dintăi rime și găsește în ele primele satisfacții. SADOVEANU, E. 200. Te-ai gîndit dumneata cîte alte satisfacții îți oferă tinerețea dumitale? C. PETRESCU, C. V. 149. ◊ Expr. A cere (sau a da) satisfacție = a) a cere să i se facă (sau a-i da cuiva) dreptate, a cere să i se dea (sau a-i da cuiva) cîștig de cauză; b) a provoca (sau a accepta o provocare) la duel. Am văzut pe baron Spleny la Brown și mi-a zis că are să ceară satisfacție lui Eliad pentru pricina ce știi. GHICA, A. 418. – Variantă: satisfacțiune (C. PETRESCU, C. V. 103) s. f.

poghibală Între dicționare nu sînt divergențe prea mari cu privire la etimologia acestui cuvînt. După DU, care declară originea necunoscută, TDRG trimite la bg. пoгuбeль „pierzare”, scr. pogibej, pogibeo, „primejdie”, CADE la ucr. пoгuбeль, „prăpăd”, Scriban la rus. пoгuбaль, participiul lui пoгuбamь, dar și la rus., ucr. пoгuбeль, bg. пoгuбeл „moarte, ruină”, iar DLRM la ucr. пoгyбeль, rus. пoгuбeль. Ciorănescu la rusă, bulgară, sîrbă (a scăpat dicționarelor mai noi nota mea din BL, III, p. 35-37, în care combăteam aceste explicații). În primul rînd, înțelesul nu se potrivește prea bine, căci poghibală înseamnă „pușlama” (vezi și Lex. reg. II, p. 121 „om (sau animal) foarte slab”), dar găsim în CV, 1950, nr. 1, p. 14 (din comuna Țepu), poghibală cu înțelesul de „rămășiță de la snopii de cereale fără spic”, prin urmare înțelesul primitiv de „pagubă” pare asigurat. Mai serioase sînt dificultățile formale.Accentul în cuvintele slave este pe i, chiar dacă admitem o deplasare pe silabă următoare, încă nu se justifică schimbarea lui o în a participiul rusesc пoгuбaль, dacă a existat (participiul actual e пoгuб), diferă ca sens; forma ucraineană, cea mai indicată din punctul de vedere geografic (în românește cuvîntul e cunoscut din Moldova), se pronunță cu h, nu cu g. În realitate, în limbile slave nu apare nicăieri derivatul de care avem nevoie (totuși SemcinsKI, p. 96, admite originea ucraineană). S-ar putea crede că avem aici o formație românească cu sufixul -eală, pronunțat regional -ală; această ipoteză are puține șanse de a fi acceptată, în primul rlnd pentru că nu există un verb *poghibi (să presupunem că acest verb a existat, și a fost eliminat de concurența lui păgubi, sau să vedem în poghibală un derivat de la păgubi, influențat de sl. пoгuбamь?); în al doilea rînd pentru că ne-am aștepta ca măcar cu totul accidental să apară undeva și o formă cu -eălă. Absența totală a acesteia mă face să cred că am avut dreptate cînd am susținuții, (SCL, VII, p. 272) că la baza sufixului nostru este slavul -adlo. Putem oare presupune că a existat un sl. *pogibadlo, păstrat numai în românește?

MASCĂ¹ s. f. I. 1. Bucată de carton (înfățișînd o față omenească sau figura unui animal, adesea caricaturizate), de stofă etc. cu care o persoană își acoperă fața sau o parte a ei spre a nu fi recunoscută, lăsînd ochii descoperiți; (învechit și popular) obrăzar, (învechit, rar) mascaroană (1). Cf. ANON CAR., CĂPĂȚINEANU, M. 62/30. Un om nalt sta în picioare cu fața ascunsă subt o mască de catifea neagră. GTN (1836), 37²/2. Lîngă ea sta un om cu mască. NEGRUZZI, S. I, 294. Numai masca nu mi-oi mai scoate-o. ALECSANDRI, T. I, 94. Avea barbă și mustăți tăiate rotunjit și țepos, parcă-și pusese pe jumătate de obraz o mască de ariciu roș. SADOVEANU, B. 96. Pe fața logodnicei se întipărise, ca o mască, un surîs de fericire. REBRFEANU, I. 178, cf. id. R. II, 100, 200. Mi-i fața împietrită ca o mască. CAZIMIR, L. U. 77. ◊ (Învechiț) Bal cu mască = bal mascat, v. mascat¹. Dau bal cu mască. NEGRUZZI, S. III, 168. Mască mortuară = mulaj în ghips al feței unei persoane, făcut îndată după deces. Bătrînul saltă capacul unei măsuțe și ne arată masca mortuară a lui Ceaikovski. STANCU, U.R.S.S. 89. Masca mortuară a poetului este cu totul neobișnuită prin tinerețea pe care o exprimă. V. ROM. iulie 1 953, 204. ◊ (În context figurat) Treptat, Pe pleoape, pe obraji și pe urechi Ni s-a cernut o mască De catifea de praf. CAMIL PETRESCU, V. 15. ◊ E x p r. A(-i) cădea (sau a i se lua cuiva) masca = a (se) dezvălui minciuna, înșelătoria (cuiva), a apărea (sau a face să apară) în adevărata lumină. Aci cade masca ipocritului, aci toate se arăt. MARCOVICI, C. 46/21. Astăzi masca trădătorilor s-a luat de pe ochi. BOLLIAC, O. 231. A-și scoate (sau a-și arunca, a-și lepăda etc.) masca sau a ridica (sau a lua, a smulge, a rupe) cuiva masca = a(-și) arăta adevărata fire, intențiile ascunse; a (se) demasca. Mi-aș face o datorie să colind lumea și să rup măștile atîtor nemernici șarlatani. PR. DRAM. 289. Atunci Iancul lepădă masca, își dezvăli urîtul caracter. NEGRUZZI, S. I, 25. Ciocoiul își ridică masca ipocriziei de la ochi și se arătă lumei în mizerabila și uricioasa nuditate a sufletului său celui mic. FILIMON, O. I, 98. Își lepădară masca prefăcătoriei pe care o purtaseră pînă atunci pe obraz. STANCU, R. A. IV, 158, cf. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. (Argotic) A lăsa (pe cineva) mască = a păcăli, a înșela, a trage (cuiva) chiulul. Cf. BUL. FIL. II, 207. ♦ Figură de lemn sau de piele acoperind fața (și o parte a corpului) actorilor din antichitate, potrivit rolului interpretat. Cf. CADE. Nu rîde, nu surîdel Fii crunt ca o mască primitivă. BENIUC, V. 98. Mască comică. Mască tragică. ♦ Machiaj; p. e x t. fizionomie a unui actor (machiat). Unii [actori] și-au făcut de o sută de ori, ba chiar de mai mult de o sută de ori, măștile. STANCU, U.R.S.S. 77. ♦ Aspect, expresie specială, neobișnuită a feței unei persoane, provocată de o emoție sau de un sentiment puternic, de o boală etc. Bătrînul arăta o mască galbenă asudată cu sînge. SADOVEANU, Z. C. 257. ♦ Preparat cosmetic sau orice ingredient conținînd vitamine, care se aplică pe față, pentru întreținerea tenului. DICȚ. 2. P. e x t. Ceea ce servește pentru a ascunde, a masca, a camufla ceva. V. paravan. Însă, cum știi foarte bine, adevărul dezvălit, Fără mască, între oameni lesne nu e priimit. ALEXANDRESCU, O. I, 179. Și să nu se creadă că un mod literar sau alt mod literar poate să fie o mască, o artificialitate, și că nu exprimă însuși graiul atavic al fiecăruia. MACEDONSKI, O. IV, 134. Aci sărăcia nu mai avea nici o mască. Se arăta, de la întîia ochire, în toată urîțenia ei. STANCU, R. A. ii, 404. ♦ Chip prefăcut, atitudine simulată menită să ascundă sentimentele sau intențiile adevărate, să inducă în eroare. În zadar chipu-ți poartă mîhnirea. . . subt astă mască văz bucurie. ALEXANDRESCU, M. 62. Toate acestea le făcea sub masca omeniei și a dreptății. FILIMON, O. I, 146, cf. BOLINTINEANU, O. 258. Autoritățile erau prea slabe pentru a izgoni din potecile Carpaților acești hoți cari, sub masca de comercianți, pustiau munții. GANE, N. I, 57. 3. Persoană care poartă o mască¹ (II); s p e c. actor care poartă mască (II), care joacă cu mască. Deseară mă duc la dup, Mască c-un cojoc de lup. MUMULEANU, C. 147/2. S-a arătat o mască ce închipuia pe cerber. CR (1832), 24/28. În toate ulițele întâlnești măști, păpuși, irozi. ALECSANDRI, T. I, 65, cf. 76. Masca îmi luă brațul și mă tîrî prin sală. BOLINTINEANU, O. 382. E încîntat de primăvara italiană, de monumente, și mai ales de măști. CARAGIALE, O. VII, 95. Majoritatea măștilor sînt femei. CAMIL PETRESCU, T. II, 68. Încep să vie și tot feliul de mașcure (maște), cum le zic la Benic. MARIAN, NU. 724. ◊ (În context figurat) Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii, Măști cu toate de renume din comedia minciunii. EMINESCU, O. I, 150. ◊ Fig. Masca blondă [= luna] . . . Surîdea printre frunzișuri la întíia mea iubire. MACEDONSKI, O. I, 124. ♦ Prototip, figură. Thersit . . . ar fi deci, după părerea lui Pongs, masca simbolică. . . sub care se ascunde resentimentul unei generații persecutate. VIANU, M. 61. ♦ Epitet dat unui om prefăcut; „om urît și nesuferit” (LM). Fugi de zîmbetul fățarnic și de stríngerea de mînă A acestor măști, ce firea omenească o îngînă. VLAHUȚĂ, O. A. I, 73. Mască înaintea ta nici cum să primești (= să te ferești de un om prefăcut, viclean și fățarnic). Cf. ZANNE, P. IV, 445. II. P. a n a l. Nume dat unor dispozitive de protecție care acoperă fața (și capul sau corpul) unei persoane. Un doctor englez nu de mult a aflat un fel de mască prin mijlocul căriia poate cineva să stea fără primejdie într-un loc plin de aburi de pucioasă sau de fum de cărbuni. CR (1 829), 169²/22, cf. 129²/8, DM. ♦ S p e c. împletitură făcută din fire de metal, Întrebuințată ca apărătoare a feței la scrimă, la albinărit etc. Înfățișarea Olguței era cu totul băiețească. Mai întîi îmbrăcămintea: pantaloni de scrimă bărbătești, pieptar și mască bombată. TEODOREANU, M. II, 92. ♦ S p e c. Bucată de pînză întrebuințată în chirurgie pentru izolarea feței operatoruiui. Cf. A. POP, CHIRURG. 447. ♦ S p e c. (De obicei determinat prin „de gaze” sau „de gaz”) Dispozitiv care se așază pe cap și pe față, folosit ca mijloc de protecție împotriva efectelor gazelor toxice de luptă și a substanțelor radioactive. Fenomenul are aplicații numeroase, între altele la măștile de gaz. CIȘMAN, FIZ. I, 358. III. Adăpost individual, săpat de fiecare luptător pe címpul de luptă. Radu Comșa își aprinde țigarea, cît oamenii scobesc măști. PETRESCU, Î. II, 36, cf. IORDAN, L. R. A. 480. – Pl.: măști și (regional) maște. – Din fr. masque, germ. Maske.