Definiția cu ID-ul 938044:
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
PUSTII, pustiesc, vb. IV. 1. Tranz. A preface locurile fertile sau populate în loc pustiu; a devasta, a nimici, a distruge. Au pustiit și au sărăcit biata țară. SADOVEANU, O. VII 8. Cînd astă negură de turci va prăda și va pustii țara, pe ce vei domni măria-ta? NEGRUZZI, S. I 140. Arde și pustiește orașul Nicopoli. BĂLCESCU, O. I 195. ◊ Fig. Pretutindeni, suflarea de foc a toamnei pustiise viața. SADOVEANU, O. I 445. S-a ivit pe culme Toamna, Zîna melopeelor... Apoi pleacă mai departe Pustiind cărările Cu alai de frunze moarte Să colinde zările. TOPÎRCEANU, B. 52. 2. Refl. A se refugia, a pribegi. Făcut-au rînduiala ca să mănînce ei pînea pe care o muncim noi... De aceea s-au pustiit Roșculeștii la Letca; de aceea m-am rătăcit eu aici. Căutăm dreptatea. SADOVEANU, P. M. 30. Să mă pustiesc de prin ținuturile acestea. RETEGANUL, P. II 56. ♦ A se izola, a se retrage în singurătate. Iau lumea-n cap și mă pustiesc undeva să nu-mi rămîie nici numele. VORNIC, P. 101. În acest loc încîntat unde îmi place mie să mă pustiesc. SADOVEANU, V. F. 14. 3. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a lăsa pustiu, a lăsa în părăsire. Bieții oameni stau să pustiască satul din lipsa apei. RETEGANUL, P. I 25. ◊ Refl. pas. Așezări nu sînt; numai undeva, în fund, poate s-a clădit în vara asta o stînă, care se va pustii la iarnă, rămînînd cu amintirea focurilor de sară. SADOVEANU, O. A. II 198. – Variantă; pustia (ODOBESCU, S. I 86) vb. I.