MÍNDRÍT, -Ă adj. 1. (Rar) Mîndru (I, 2, 3). Și mîndrită fiecare își găsea sieși dreptate. PANN, P. V. II, 22/18. Cu glasul mîndrit al izbîndei. COȘBUC, AE. 142, cf. 180. A înfrînt pe Pyrrhus prea mîndritul. OLLĂNESCU, H. O. 199. Făcuși din tine două puteri adînci de ură Și luași în luptă partea mîndrită, cu căldură, A celuia ce astăzi însemni c-a biruit. ARGHEZI, V. 118. 2. (Învechit, rar) Împodobit, înfrumusețat. Mantia regală cu aur mîndrită. BOLINTINEANU, ap. DDRF. – Pl.: mîndriți, -te. – V. mîndri.