VOIE, (rar) voi, s. f. 1. Voință, vrere, intenție. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia (cuiva) = intenționat, din proprie inițiativă, dinadins. Fără (de) voie sau fără voia mea (ori ta, sa etc.) = involuntar, neintenționat. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. De voie, de nevoie sau cu voie, fără voie = vrând-nevrând. ♦ (Înv., în sintagma) Voie vegheată = bunăvoință; p. ext. protecție, favoare. 2. Dorință, plăcere, înclinație spre...; libertate (de a alege, de a opta), alegere. ◊ Loc. adv. În (sau, rar la) voie sau în toată voia = în largul lui, nestingherit. (Pop.) În voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greși. ◊ Expr. Voia la dumneata ca la banul Ghica = ești liber să faci ce vrei. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a-i plăcea (să...). A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie = a satisface dorința, plăcerea cuiva. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. A se lăsa (sau a umbla, a merge, a fi purtat) în voia cuiva sau a ceva = a umbla, a se lăsa după dorința, după placul cuiva. A fi la voia cuiva = a fi la discreția cuiva. 3. Poftă, dorință, chef. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a indispune pe cineva. ♦ Voie bună (sau rea) = stare sufletească bună (sau rea). 4. Permisiune, încuviințare, învoire; dispoziție. ◊ Loc. adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva). Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără încuviințarea cuiva. [Pr.: vo-ie] – Din sl. volja.

RĂU, REA, răi, rele, adj., s. n., adv. I. Adj. Care are însușiri negative; lipsit de calități pozitive. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obișnuit, neplăceri altora. ◊ Expr. Poamă rea sau soi rău = persoană cu deprinderi urâte. Rău de mama focului = plin de răutate, foarte înrăit. ◊ Compuse: rea-voință s. f. = purtare sau atitudine neprietenoasă, ostilă față de cineva sau de ceva; lipsă de bunăvoință; rea-credință (scris și reacredință) s. f. = atitudine incorectă, necinstită; perfidie. (Loc. adj. și adv.) De rea-credință = incorect, necinstit, rău intenționat. ♦ Care exprimă, care denotă răutate; care este contrar binelui. 2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită circumstanță, care nu e potrivit unui anumit lucru, unei anumite situații; necorespunzător, nepotrivit. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfățat, răzgâiat. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jignește; p. ext. urât. 4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuit. ◊ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înțelege, a trăi prost (cu cineva). A-și face sânge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mâhnit. 5. (Despre vești) Care anunță un necaz, o supărare; neplăcut. II. Adj. Care nu are calitățile proprii destinației, menirii, rolului său. 1. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; care prezintă unele defecte, unele imperfecțiuni. ♦ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite cu ușurință sau deloc. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcționează normal; bolnav; (despre funcții fiziologice) care nu se desfășoară normal. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat, rupt, stricat. 4. (Despre băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. 5. (Despre bani) Care nu are curs, ieșit din circulație; fals. III. Adj. (Despre meseriași, artiști etc.) Neîndemânatic, incapabil, nepriceput. IV. Adj. 1. Nesatisfăcător; dăunător. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenție răuvoitoare, a interpreta eronat o observație, un sfat. 2. (Despre vreme) Urât; nefavorabil. 3. (În superstiții) Prevestitor de rele; nefast, nenorocos. V. Adv. 1. Așa cum nu trebuie; nepotrivit, greșit, cu defecte. ♦ Neconform cu realitatea; inexact, neprecis, incorect. 2. Neplăcut, supărător, nesatisfăcător. ◊ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rău = a avea o viață grea, a trece prin momente grele; a nu-i prii. A sta rău = a nu avea cele necesare, a fi lipsit de confort, a fi sărac. A-i ședea rău (ceva) = a nu i se potrivi o haină, o atitudine etc.; a fi caraghios, ridicol. A-i fi (cuiva) rău sau a se simți rău = a fi sau a se simți bolnav. A i se face (sau a-i veni cuiva) rău = a simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc.; a leșina. A-i face (cuiva) rău = a-i cauza (cuiva) neplăceri. A-i părea (cuiva) rău (de sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). 3. Incomod, neconfortabil. 4. Neplăcut, dezagreabil. 5. Neconform cu părerile, cu gusturile cuiva. 6. Puternic, tare; foarte. VI. S. n. 1. Ceea ce aduce nemulțumire; neplăcere; pricină de nefericire; neajuns. ◊ Loc. adv. Cu părere de rău = cu regret. A rău = a nenorocire. ◊ Loc. prep. De răul (cuiva) = din cauza (răutății) cuiva. ◊ Expr. A vrea, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întâmple cuiva lucruri neplăcute. Uita-te-ar relele!, formulă glumeață prin care se urează cuiva noroc și fericire. ♦ Boală, suferință. ◊ Rău de mare = stare de indispoziție generală care se manifestă la unii călători pe mare. Rău de munte (sau de altitudine) = stare de indispoziție generală cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi. 2. Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. ◊ Expr. A vorbi de rău (pe cineva) = a ponegri (pe cineva). ♦ (La pl.) Pozne, nebunii copilărești. – Lat. reus „acuzat”, „vinovat”.

MALIȚIE f. 1) Înclinare spre rău; stare de spirit constând în plăcerea de a face rău. 2) Acțiune sau fapt răutăcios. [G.-D. maliției; Sil. -ți-e] /<fr. malice, lat. malitia^[1]

PRĂPĂDIT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A PRĂPĂDI și A SE PRĂPĂDI. 2) (despre obiecte, clădiri etc.) Care a ajuns într-o stare rea sub acțiunea unor factori nocivi; deteriorat; uzat. 3) și substantival (despre persoane) Care este distrus fizicește sau/și moralicește; epuizat; vlăguit. ◊ Om ~ om care trezește compătimire. 4) Care este foarte sărac. /v. a (se) prăpădi

satara (satarale), s. f. – Necaz, bucluc, supărare. Tc. sitaré „stea rea” (Tiktin), sau tc. (arab.) müșadere „execuție” (Șeineanu, II, 315; Lokotsch 1589a).

RĂU stare provocată de expunerea organismului brusc la mediul aerian care este în general ostil omului. Rău de altitudine, similar răului de munte, provoacă stări de indispoziție, palpitații, tulburări de vedere, atenție și memorie, dureri musculare și articulare, hemoragii etc., simptome care dispar după coborârea aeronavei la o altitudine mai mică. Rău de avion/de mișcare, este similar răului de mare. Se deosebește de rău de înălțime, apărând la câtva timp după decolare, în general în zborurile de lungă durată. Mișcările aeronavei se transmit organismului și sunt receptate de sistemul nervos și organul de echilibru din urechea internă, declanșând reflexe nervoase spre inimă, plămâni și, în special, aparatului digestiv. La această stare de disconfort contribuie și alți factori: mișcările corpului și ale ochilor, teama de zbor, zgomot și vibrații produse de motoare, aer închis, mirosuri neplăcute și factorul psihic (vederea altor persoane suferind de rău de avion).

hal n., pl. urĭ (turc. [d. ar.] hal, soartă, stare, de unde și ngr. háli, alb. sîrb. hal). Stare rea: Vaĭ, în ce hal l-am găsit! A fi într’un hal fără de hal, a fi într’un hal deplorabil.

1) lac n., pl. urĭ (lat. lácus, lac, it. sp. pg. lago, pv. lac). Baltă, mare întindere de apă stătătoare. Rezervoriŭ de țițeĭ, păcură ș. a. Apă saŭ udeală făcută în casă orĭ pe drum: apa picura din pod încît se făcuse lac în casă, el zăcea într’un lac de sînge, (mult sînge), ploŭase și se făcuse lacurĭ pe drum. Îs lac de apă (saŭ de sudoare), îs foarte asudat orĭ ploŭat. A cădea din lac în puț, a ajunge dintr’o stare rea într’alta și maĭ rea. – (La Dos. V. S. Sept. 14, greșit tradus după gr. lákkos = groapă).

deteriorà v. a aduce un lucru în stare rea, a strica.

hapsân a. Mold. 1. lacom la mâncare, la treabă: moșneagul pofticios și hapsân CR.: 2. cumplit, tiran: măi, că hapsân îi șătrarul! AL.; 3. se zice de oile care stau rău la muls. [Ung. HAPSZI, lacom].

simțì v. 1. a primi o impresiune cu ajutorul simțurilor: a simți căldura, frigul; 2. a gusta, a încerca: a simți o mare bucurie; 3. a aprecia: a simți frumusețile unei opere; 4. a prinde de veste: plecă fără să simtă cineva; 5. a pricepe: el simți că treaba stă rău; 6. a fi perceput de simțuri sau de minte: s’a simțit un cutremur; 7. a avea conștiință [!] de starea în care se află: se simte vinovat. [Lat. SENTIRE].

VOIE, voi, s. f. 1. Voință, vrere, intenție. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia (cuiva) = intenționat, din proprie inițiativă, dinadins. Fără (de) voie sau fără voia mea (ori ta, sa etc.) = involuntar, neintenționat. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. De voie, de nevoie sau cu voie, fără voie = vrând-nevrând. ♦ (Înv.; în sintagma) Voie vegheată = bunăvoință; p. ext. protecție, favoare. 2. Dorință, plăcere, înclinație spre...; libertate (de a alege, de a opta), alegere. ◊ Loc. adv. În (sau, rar la) voie sau în toată voia = în largul lui, nestingherit. (Pop.) În voia cea bună = fără nicio grijă, fără teama de a greși. ◊ Expr. Voia la dumneata ca la banul Ghica = ești liber să faci ce vrei. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a-i plăcea (să...). A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie = a satisface dorința, plăcerea cuiva. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A împlini voia cuiva (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. A se lăsa (sau a umbla, a merge, a fi purtat) în voia cuiva sau a ceva = a umbla, a se lăsa după dorința, după placul cuiva. A fi la voia cuiva = a fi la discreția cuiva. 3. Poftă, dorință, chef. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a indispune pe cineva. ♦ Voie bună (sau rea) = stare sufletească bună (sau rea). 4. Permisiune, încuviințare, învoire; dispoziție. ◊ Loc. adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva). Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără încuviințarea cuiva. – Din sl. volja.

RĂU, REA, răi, rele, adj., s. n., adv. I. Adj. Care are însușiri negative; lipsit de calități pozitive. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obișnuit, neplăceri altora. ◊ Expr. Poamă rea sau soi rău = persoană cu deprinderi urâte. Rău de mama focului = plin de răutate, foarte înrăit. ◊ Compuse: rea-voință s. f. = purtare sau atitudine neprietenoasă, ostilă față de cineva sau de ceva; lipsă de bunăvoință; rea-credință s. f. = atitudine incorectă, necinstită; perfidie. (Loc. adj. și adv.) De rea-credință = incorect, necinstit, rău intenționat. ♦ Care exprimă, care denotă răutate; care este contrar binelui. 2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită circumstanță, care nu e potrivit unui anumit lucru, unei anumite situații; necorespunzător, nepotrivit. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfățat, răzgâiat. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jignește; p. ext. urât. 4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuit. ◊ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înțelege, a trăi prost (cu cineva). A-și face sânge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mâhnit. 5. (Despre vești) Care anunță un necaz, o supărare; neplăcut. II. Adj. Care nu are calitățile proprii destinației, menirii, rolului său. 1. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite utilizări; care prezintă unele defecte, unele imperfecțiuni. ♦ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite cu ușurință sau deloc. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcționează normal; bolnav; (despre funcții fiziologice) care nu se desfășoară normal. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat, rupt, stricat. 4. (Despre băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. 5. (Despre bani) Care nu are curs, ieșit din circulație; fals. III. Adj. (Despre meseriași, artiști etc.) Neîndemânatic, incapabil, nepriceput. IV. Adj. 1. Nesatisfacător; dăunător. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenție răuvoitoare, a interpreta eronat o observație, un sfat. 2. (Despre vreme) Urât; nefavorabil. 3. (În superstiții) Prevestitor de rele, care aduce nenorocire; nefast, nenorocos. V. Adv. 1. Așa cum nu trebuie; nepotrivit, greșit, cu defecte. ♦ Neconform cu realitatea; inexact, neprecis, incorect. 2. Neplăcut, supărător, nesatisfăcător. ◊ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rău = a avea o viață grea, a trece prin momente grele; a nu-i prii. A sta rău = a nu avea cele necesare, a fi lipsit de confort, a fi sărac. A-i ședea rău (ceva) = a nu i se potrivi o haină, o atitudine etc.; a fi caraghios, ridicol. A-i fi (cuiva) rău sau a se simți rău = a fi sau a se simți bolnav. A i se face (sau a-i veni cuiva) rău = a simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc.; a leșina. A-i face (cuiva) rău = a-i cauza (cuiva) neplăceri. A-i părea (cuiva) rău (de sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). 3. Incomod, neconfortabil. 4. Neplăcut, dezagreabil. 5. Neconform cu părerile, cu gusturile cuiva. 6. Puternic, tare; foarte. VI. S. n. 1. Ceea ce aduce nemulțumire; neplăcere; pricină de nefericire; neajuns. ◊ Loc. adv. Cu părere de rău = cu regret. A rău = a nenorocire. ◊ Loc. prep. De răul (cuiva) = din cauza (răutății) cuiva. ◊ Expr. A vrea, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întâmple cuiva lucruri neplăcute. Uita-te-ar relele!, formulă glumeață prin care se urează cuiva noroc și fericire. ♦ Boală, suferință. Rău de mare = stare de indispoziție generală care se manifestă la unii călători pe mare. Rău de munte (sau de altitudine) = stare de indispoziție generală cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi. 2. Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. ◊ Expr. A vorbi de rău (pe cineva) = a ponegri (pe cineva). ♦ (La pl.) Pozne, nebunii copilărești. – Lat. reus „acuzat, vinovat”.

FINANȚE s. f. Totalitatea mijloacelor bănești care se găsesc la dispoziția puterii de stat ca element al circulației din economia națională. Ministerul Finanțelor. ▭ Finanțele de stat din țările imperialiste, întregul sistem financiar, bănesc și de credit din aceste țări reprezintă un instrument de asigurare a profiturilor maxime monopolurilor prin exploatarea cruntă și jefuirea oamenilor muncii. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 319, 5/2. ◊ (Ieșit din uz) Om de finanțe = financiar. Oaspe socotit unul din cei mai bogați și temuți oameni de finanțe ai țării. C. PETRESCU, R. DR. 199. ♦ Totalitatea mijloacelor financiare ale unei întreprinderi. O mare atenție din partea conducătorilor întreprinderilor economice față de problemele economiei și finanțele întreprinderilor va contribui la executarea cu succes a bugetului de stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2734. ♦ (Familiar, glumeț) Averea în bani a unei persoane particulare. Stătea rău cu finanțele.

DETERIORA, deteriorez, vb. I. Tranz. A aduce în stare rea, a scoate din uz (prin întrebuințare îndelungată); a strica. Inspectînd măcar o dată pe săptămînă odăile, să constate dacă nimeni n-a deteriorat paturile... C. PETRESCU, C. V. 50. ◊ Refl. După înșurubări și deșurubări repetate, filetul începe să se deterioreze. – Pronunțat: -ri-o-.

DETERIORAT, -Ă, deteriorați, -te, adj. În stare rea; stricat. Mașină deteriorată. – Pronunțat: -ri-o-.

HAL s. n. (Mai ales în construcții cu verbe care exprimă modul de a fi și devenirea) Stare rea, împrejurare mizerabilă, situație vrednică de plîns. Din nou vreo observație și poate pe deasupra vreo amendă, pentru halul în care va găsi halta, cu troianul clădit pînă-n ferestre. C. PETRESCU, A. 277. Mama Paraschiva ajunsese într-un hal de vorbea tot satul de ea, căind-o. BUJOR, S. 77. Și cînd m-a văzut bunica în ce hal mă aflam... cît pe ce să se prăpădească plîngînd. CREANGĂ, A. 24. ◊ Loc. adv. În așa hal (că)... = pînă într-atît, în așa măsură (că)... Ce măsuri or să ia liberalii lui împotriva patronilor care ne muncesc în așa hal, că pînă să-mplinim douăzeci ani ajungem numai buni pentru reformă? GALAN, Z. R. 24. Într-un hal... sau (mai obișnuit) într-un hal fără (de) hal = în cea mai proastă stare. ◊ Expr. A nu avea hal să... = a nu fi în stare, a nu putea să... Ce să-nțelege de la o minte crudă! Eu am cercat-o așa pe departe; da-i foc, soro, n-ai hal să te apropii cu vorba. CONTEMPORANUL, VI_I 499. Și-n-adins m-am lăudat Că n-ai hal să-mi fii bărbat! TEODORESCU, P. P. 642.

NEÎNDEMÎNĂ s. f. (Învechit) Situație nefavorabilă, stare rea; ananghie. ◊ Expr. A fi la neîndemînă = a se afla într-o situație critică, a fi la strîmtoare. Mai lesne tu găsi-vei un vultur mort ce zboară... Decît, atunci cînd țara e la neîndemînă, O lipsă de-ndrăzneală în inima romînă. ALECSANDRI, T. II 73.

RĂU¹ adv. (În opoziție cu bine; exprimă o apreciere care pune în evidență caracterul negativ al unei acțiuni sau stări; adesea în concurență cu prost) 1. Cum nu trebuie (să fie făcut ceva), cum nu se cade; nepotrivit, greșit, cu defecte. Rău faci, Vasile, că nu te sfiești. REBREANU, I. 26. Știi că nu m-ai învățat rău? CREANGĂ, P. 39. Mă dusei pe sat în jos, Să-mi aleg drăguț frumos... Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Ce e bine nu e rău v. bine¹ (II 4). Bine-rău v. bine¹ (II 1). ◊ (Adesea determinînd participii) Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate... ce trec prin noianul de case mici și rău zidite. EMINESCU, N. 33. O casă rău mobilată, ale cărei ferești dau peste rîu. BOLINTINEANU, O. 197. ♦ (În legătură cu verbele cunoașterii, ale vorbirii, exprimă apreciere de ordin intelectual) Neconform cu realitatea, cu adevărul; inexact, neprecis, incorect. V. slab. A vedea rău. A auzi rău. A înțelege rău. A vorbi rău o limbă străină. 2. (Adesea în construcție cu «a fi») Neplăcut, supărător, contra dorinței cuiva, nefavorabil, nesatisfăcător. E rău cînd anu-ntreg ți-e post, Și masa cînd ți-e-n drum. COȘBUC, P. I 229. De te-a învățat cineva, rău ți-a priit. CREANGĂ, P. 88. Rău e cînd ai a face tot cu oameni care se tem și de umbra lor. id. ib. 233. Da-i mai rău, doamne, atunci Cîndu-ți dai boii pe junci. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. (E) rău cu rău, dar mai rău fără rău (= nu e bine așa cum e, dar, căutînd să îndreptăm lucrurile, s-ar putea să dăm peste un necaz și mai mare). ◊ (Urmat sau precedat de determinări introduse prin prep. «de») De tine-i rău. EMINESCU, N. 14. Că de nu mi-i asculta, va fi rău de pielea ta. ALECSANDRI, T. I 83. ◊ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rău = a) a avea o viață grea, a trece prin momente grele, a o duce greu; a nu-i prii. Să vii să slujești la poarta mea, căci nu ți-a fi rău. CREANGĂ, P. 304. Măi, că rău mi-a mers astăzi. id. ib. 46; b) a fi (sau a se simți) bolnav. Mi-era rău... CARAGIALE, P. 38. A ajunge rău v. ajunge (5). A sta rău = a nu avea cele necesare, a nu avea bani, a fi sărac. A-i ședea rău (ceva) = a nu i se potrivi (ceva); a fi caraghios. A fi rău (sau prost) dispus v. dispus. A arăta rău v. arăta (5). A i se face (sau a-i veni cuiva) rău = a simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc. A-i face (cuiva) rău = a-i cauza (cuiva) neplăceri, suferințe, a-i aduce vătămare, a nu-i prii. A-i părea (cuiva) rău (de sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). Teribil de rău mi-a părut c-a trebuit să plec. BARANGA, I. 160. Ce rău îmi pare că n-am să-i pot povesti nimic. SAHIA, N. 25. [Boierului] nu-i păru așa de rău după Jvan. CREANGĂ, P. 307. A se avea (sau a trăi) rău cu cineva v. avea (I 8). 3. Incomod, neconfortabil. Aici e rău de dormit. 4. (Fiind vorba despre senzații) Neplăcut, dezagreabil. Miroase rău. ◊ (În compunere cu un adjectiv verbal) Floare rău-mirositoare. 5. (Întrebuințat pentru a dezaproba ceva, uneori eliptic) Neconform cu părerile, cu gusturile cuiva. Nimicuri... ei! și ce-a făcut Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229. 6. (Cu sens întăritor, mai ales în legătură cu verbe care exprimă acțiuni vătămătoare) Foarte, tare. Nu se îmbăta însă niciodată rău. REBREANU, I. 49. Aș! Fata răcnea mai rău. CARAGIALE, S. N. 57. Rău s-a stricat inima lui Mogorogea. CREANGĂ, A. 103. Zace mierla rău beteagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. ◊ Expr. Cum e mai rău = foarte rău, cum nu se poate mai rău. Nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166.

PĂRĂGINI, părăginesc, vb. IV. Refl. 1. A se umple de buruieni, a se sălbătici din lipsă de îngrijire, a ajunge în stare de paragină (1). ♦ Fig. A ajunge în stare rea. Așa te-ai părăginit De bine ce ai trăit. DEȘLIU, M. 53. 2. (Despre clădiri) A se ruina, a se dărăpăna. Culele – micile castele ale vîlcenilor – s-au părăginit. VLAHUȚĂ, la TDRG. – Variantă: (regional) părăgeni (PAMFILE, A. R. 26) vb. IV.

LOCUȚIUNE s. f. (cf. fr. locution, lat. locutio): grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. În limba română există l. aproape pentru fiecare parte de vorbire (excepție făcând articolul și numeralul). ◊ ~ substantivală: l. care se comportă gramatical ca un substantiv. De exemplu: aducere-aminte (amintire), băgare de seamă (atenție), bătaie de joc (batjocură), părere de rău (regret), ținere de minte (memorie), aruncătură de ochi (ochire), deschizător de drumuri (pionier), nod în papură (cusur), punct de vedere (opinie) etc. ◊ ~ adjectivală: l. care se comportă gramatical ca un adjectiv. De exemplu: de valoare (valoros, -oasă), de ispravă (capabil, -ă), în toată firea (matur, -ă), în floarea vârstei (tânăr, -ă), de neuitat (minunat, -ă), de invidiat (deosebit, -ă), scos din fire (înfuriat), ca vai de lume (necorespunzător, -oare) etc. ◊ ~ pronominală: l. care se comportă gramatical ca un pronume nehotărât. De exemplu: cine știe cine (cineva), cine știe ce (ceva), nu știu cine (cineva), nu știu ce (ceva), câte și mai câte (multe), de toate (multe și felurite), vrute și nevrute (multe și felurite) etc. ◊ ~ verbală: l. care se comportă gramatical ca un verb personal sau impersonal (de aici cele două feluri de l. verbale: personală și impersonală). De exemplu: a da ajutor (a ajuta), a-și bate joc (a batjocori), a se face foc (a se supăra), a-și veni în fire (a se trezi), a o lua la sănătoasa (a fugi), a o lăsa moartă (a renunța), a lua la trei păzește (a certa), a se da jos (a coborî), a se da de-a dura (a se rostogoli), a da cu sâc (a necăji), a face tranc (a trânti), a se crăpa de ziuă (a se lumina), a se face cald (a se încălzi), a se da de veste (a se vesti), a se lua în considerație (a se considera), a(-i) părea bine, a(-i) părea rău, a(-i) sta bine, a(-i) sta rău etc. ◊ ~ adverbială: l. care se comportă gramatical ca un adverb de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop sau de concesie (de aici și denumirea l. adverbiale: de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop și concesivă). De exemplu: în față, în spate, în urmă, la dreapta, de jur împrejur, ici și colo, colo și colo etc.; de dimineață, cu noaptea-n cap, din vreme-n vreme, într-un rând, în permanență, după aceea, din când în când etc.; bob cu bob, cu asprime, din fir în păr, de nevoie, de-a berbeleacul, pe îndelete, pe din două, cu grămada, de multe ori, din ce în ce, cu siguranță, fără îndoială, în nici un caz, așa și-așa, cel puțin, cât pe ce, de exemplu etc.; de aceea, de asta, de aia; pentru aceea, pentru asta, pentru aia; cu toate acestea, cu toate astea etc. ◊ ~ interjecțională: l. care se comportă gramatical ca o interjecție. De exemplu: apoi de!, auzi colo!, ca să vezi!, doamne ferește!, la naiba!, păcatele mele!, na-ți-o bună!, ți-ai găsit! etc. ◊ ~ prepozițională: l. care se comportă gramatical ca o prepoziție cu genitivul sau cu acuzativul. De exemplu: a) în fața, în spatele, în largul, în stânga, în susul, în josul, în urma etc.; b) conform cu, de față cu, alături cu, alături de, din sus de, începând cu, împreună cu, cât despre, cât pentru, cu privire la, în ce privește etc. ◊ ~ conjuncțională: l. care se comportă gramatical ca o conjuncție coordonatoare (copulativă, adversativă sau conclusivă) sau subordonatoare (necircumstanțială sau circumstanțială). De exemplu: cât și, precum și – copulative; în schimb, decât că, numai că – adversative; ca atare, în concluzie, în consecință, cu alte cuvinte, prin urmare – conclusive; cum că – necircumstanțială; în timp ce, în vreme ce, ori de câte ori, până ce, până să, după ce, îndată ce etc. – circumstanțiale de timp; fără să, pe măsură ce, după cum, ca și cum, ca și când etc. – circumstanțiale de mod; de ciudă că, din cauză că, dat fiind că, pentru că, odată ce, de vreme ce, din moment ce etc. – circumstanțiale de cauză; pentru ca să, ca nu cumva să etc. – circumstanțiale de scop; chiar dacă, chiar de, cu toate că, măcar că, măcar de etc. – circumstanțiale de concesie; în caz că, în caz de etc. – circumstanțiale de condiție; așa încât, astfel încât – circumstanțiale de consecință; în loc să, pe câtă vreme etc. – circumstanțiale de opoziție; după ce că, în afară că etc. – circumstanțiale de cumul; decât să – circumstanțială de excepție. ◊ ~ arhaică: l. specifică limbii române vechi, ca de exemplu a face năvală, a face cercare, a(-i) veni aminte etc. ◊ ~ dialectală: l. proprie unuia dintre dialectele sau subdialectele limbii române, ca de exemplu dr. a-și lua valea și arom. a cădea pi ună parte („a se înțelege unul cu altul”).

PÎCÎI, pîcîi, vb. IV. Intranz. (Regional) 1. A fuma, a trage din lulea producînd un sunet caracteristic; a pufăi. Cînd era vreme rea, stătea cu nasu-n spuză și pîcîia din lulea. SADOVEANU, O. III 544. Își îndopă pipa din nou, aprinse, începu să pîcîie, cu vădite semne de satisfacție. C. PETRESCU, A. 409. 2. (Despre flacăra lămpii de petrol) A pîlpîi cu zgomot. – Variantă: (Transilv.) pîcăi vb. IV.

SĂLTA, salt, vb. I. I. Intranz. și refl. 1. (Despre ființe) A face un salt (sau salturi repetate); a sări. Gînsacul dintr-o dată începu o manevră neașteptată. Stînd drept și semeț, cu capul foarte sus, începu a sălta din picioare. SADOVEANU, O. VIII 388. ◊ Fig. Își sfîrîie degetele pe strune și cîntecul saltă aprig, înfocat. REBREANU, I. 12. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. ◊ Expr. A-i sălta (cuiva) inima (de bucurie) = a tresări de bucurie, a se bucura tare. Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stîlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt... parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! CREANGĂ, A. 33. Atunci nu era pusă în joc sublima cestiune a Unirii, pentru care saltă orice inimă romînă. HASDEU, I. V. 34. ♦ A se ridica (puțin) de la pămînt pentru a se înălța în picioare sau pentru a se urca undeva. Lie îl prinse de subsuoară și-l ajută să salte în șa. SADOVEANU, O. VII 170. Cum sta întins în culcuș, Jder s-a săltat într-un cot. id. F. J. 647. 2. (Despre lucruri) A se mișca (repetat) de jos în sus, sub impulsul unei forțe din afară. Se uită peste marginea bărcii care, cînd se sălta în sus de nu se mai vedea decît ploaia cenușie și norii, cînd se scufunda sub o creastă de val. DUMITRIU, P. F. 16. Sălta-n vînt a ei altiță. COȘBUC, P. I 49. ◊ (Prin exagerare) În crîșmă-i lume multă, nădușeală mare, miros de vin acru, acru de-ți sălta căciula din cap. MIRONESCU, S. A. 52. ♦ (Despre ape, valuri) A fi agitat, a se învolbura, a clocoti. Vîntul suflă, cerul tună, Apa saltă clocotind. ALECSANDRI, P. A. 106. Pentru ce salți, Dunăre bătrînă? RUSSO, O. 33. 3. (Despre ființe și despre lucruri) A se mișca, a se deplasa în salturi. Și unde nu pornește stînca la vale, săltînd tot mai sus de un stat de om. CREANGĂ, A. 28. Iepurașu-n trei picioare Saltă, fuge ușurel. ALECSANDRI, P. A. 186. ♦ A sări, a țîșni de undeva; a se ivi, a răsări. Din cînd în cînd saltă dintr-o brazdă neagră o ciocîrlie. SADOVEANU, O. VIII 202. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Albe, curate, se saltă căsuțele dintre livezi. VLAHUȚĂ, la TDRG. II. 1. Tranz. A mișca (ceva) din loc ridicînd (ușor) în sus. Vîntul se furișa printre crăpături... și apoi pînă la ziuă sălta acoperișul. DUMITRIU, N. 187. Un colac de plută, aruncat de sus unde apa forfotea, se văzu deodată săltat de-o pereche de coarne care ieșeau încet la suprafață. BART, S. M. 94. Dă paru, Toadere, să săltăm grinzile. VLAHUȚĂ, O. AL. I 168. Apoi săltîndu-le și aburcîndu-le cam anevoie, le umflă-n spate și la gazdă cu dînsele. CREANGĂ, A. 83. 2. Intranz. Fig. (Neobișnuit) A sări în aer. De nu vă veți supune, în astă-noapte cetatea va sălta în nori cu oameni cu tot. ALECSANDRI, T. II 32. 3. Refl. (Despre copii) A crește, a se înălța (depășind pe alții). 4. Tranz. Fig. A ridica pe cineva sau ceva dintr-o stare rea, a îmbunătăți situația cuiva, a scoate pe cineva din nevoi. Nu voiesc să întîrzii a pune în lucrare unele afaceri care vor sălta banca și ne vor sălta și pe noi. VORNIC, P. 172. De vor pieri ei, și mai sus să salte pe urmașii lor. DELAVRANCEA, O. II 228. ◊ Intranz. (Despre o activitate) Ce-i de făcut ca să salte comerțul portului și să învingă concurența Galațului, Brăilei și Constanței? BART, E. 29.

SCĂPĂTARE, scăpătări, s. f. Acțiunea de a scăpăta și rezultatul ei. 1. (Rar) Asfințit, apus, scăpătat. Mă culc după scăpătare, Mă scol soare cînd răsare. TEODORESCU, P. P. 453. 2. (Învechit) Decădere morală sau fizică. Se vede că de cînd pe bietul Orfeu l-a luat Offenbach în răspăr, însăși fiarele, scîrbite de a vedea scăpătarea gustului artistic... și-au luat lumea în cap. ODOBESCU, S. III 100. Cînd îi veni bătrînețea, La rîșniță el fu pus, Unde, prost, în scăpătare, De tatăl său... El aminte și-a adus. ALEXANDRESCU, P. 37. 3. Starea celui care a scăpătat; sărăcie. Cînd ajungem în rea stare și în vreo scăpătare... și slujnicile din casă Negonite fug, ne lasă. PANN, P. V. II 156.

VOIE, voi, s. f. 1. Voință, vrere. S-a hotărît așa printr-o voie mai presus decît a noastră. SADOVEANU, P. 131. Doarme și cugetul lui, și puterea lui, și voia lui. CARAGIALE, O. I 42. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. Iar tu sărac ai voie și nu poți a voi, Ai ochi, dar n-ai vedere; ai gură, n-ai cuvinte. BOLINTINEANU, O. 201. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia mea = intenționat, dinadins. De ți-oi fi făcut poate vreun rău, n-a fost nici cu voia, nici cu știrea mea. CARAGIALE, P. 151. Fără (de) voie sau fără (de) voia mea = neintenționat, din greșeală (sau involuntar). Încrunta fără voie sprîncenele. BART, E. 156. Fără de voia mea am călcat pe cuprinsul tău. ISPIRESCU, la CADE. Tu... să duci o viață tristă și plină de nevoie, Iar eu în astă țară să fiu domn făr’ de voie. ALECSANDRI, T. II 125. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. Ai făcut-o peste voia mea. Cu voie, fără voie (sau de voie, de nevoie) = vrînd-nevrînd. Cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale. HOGAȘ, M. N. 66. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Întorcîndu-se de voie, de nevoie spre casă, ele trecură mai întîi pe la mama Demetra. ODOBESCU, S. III 280. ◊ Expr. (Învechit) Voie vegheată = bunăvoință, p. ext. protecție, favoare, hatîr. Un lucru mai ales întoarse spre dînsul voia vegheată a sultanului, adică mărinimoasa predare a unei comori de 130000 galbeni. ODOBESCU, S. A. 156. 2. Dorință, plăcere, gust, înclinație; libertate (de a alege, de a opta), alegere, opțiune. Domnița cea mică n-are voie de bărbat! EFTIMIU, Î. 31. Un pustiu zidit cu totul după voia mea. EMINESCU, N. 54. ◊ Pas de voie v. pas¹ (2). ◊ Loc. adv. De bunăvoie v. bunăvoie. În (sau, rar, la) voie sau cu toată voia = în libertate, în largul lui, nestingherit. Își descheie haina să poată respira în voie. BART, E. 189. Rădea pe Sandu, fecioru-său, un flăcău roșcovan, c-o țîră de musteață subt nas, băietan spătos, zdravăn, crescut în voie. MIRONESCU, S. A. 41. Dar de pe la Grumăzești încolo moș Nichifor... a început a lăsa iepele mai la voie. CREANGĂ, P. 117. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. În voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greși, cu certitudine. Căci nu erau mai mult decît două săptămîni de cînd se măritase ea după Ițic sau mai bine ar fi să zic, în voia cea bună, că se măritase Ițic după Maica. CREANGĂ, P. 114. Chiar acum aș putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinerețele tale. id. ib. 206. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a voi, a-i plăcea (cuiva) să... Are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecît, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie. CREANGĂ, P. 169. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. Cui i-e voia să nu moară, Pună plosca subsuoară; Cui i-e voia să trăiască. Plosca să n-o părăsească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie (sau voile) = a satisface dorința, plăcerea, gustul cuiva. Și-ți fac toate voile, de pe urină n-ai să fii bucuros de mine. SADOVEANU, O. I 43. Se temea ca să nu-i facă capătul dacă nu i-a face zmeului pe voie. SBIERA, P. 178. Eu am hotărît să fac pe voia Sînzianei... și nu mă schimb o dată cu capu. ALECSANDRI, T. I 409. Așa zău, mîndruța mea, Oi face pe voia ta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A-i intra (cuiva) în voie v. intra (I 2). A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. Pe toți cîți nu-mi împlinesc voile în casă, îi împung cu ghionți. STANCU, D. 167. El nu știa cum să facă... ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voia cuiva v. lăsa (I 4). A umbla (sau a se lăsa, a merge, a fi purtat) în voia cuiva (sau a ceva) = a umbla, a se lăsa după dorința, după capriciul, după placul cuiva. Încalecă și se lasă în voia calului, unde o vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Barcă mică, sprinteoară, Mergi în voia întîmplării Ca o lebădă ușoară. ALECSANDRI, P. II 55. A fi la voia cuiva = a fi la cheremul, la discreția cuiva. Sînteți în mîna și la voia măritului Padișah. SADOVEANU, O. VII 16. 3. Poftă, chef. Feciorii nu mai aveau voie la nimica, nici la mîncare, nici la băutură. RETEGANUL, P. II 5. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a pricinui cuiva neplăceri, a indispune pe cineva. Aș iubi pe cel mai mic, Voia la cel mare-o stric. HODOȘ, P. P. 69. Voi și nevoi = bunăstare, liniște, belșug alternînd cu lipsuri, sărăcie și greutăți. Patrusute de ani trecut-au peste țară întovărășiți de voi și nevoi. GANE, N. III 12. ♦ (Determinat prin «bună» sau «rea») Stare sufletească, dispoziție. Bogata vorbă a pușcașului mă umple de voie bună. SADOVEANU, O. VII 337. De multă voie bună Sună codrii și răsună. COȘBUC, P. I 130. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A-și face (sau a face cuiva) voie bună = a fi vesel (sau a înveseli pe cineva). De cînd trecui dealu-ncoace, Voie bună nu-mi poci face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. A-și face (sau a face cuiva) voie rea = a se întrista (sau a întrista pe cineva). Las’, jupîneșică, nu-ți face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. CREANGĂ, P. 128. Leleo, draga mea, Oprește arma, Nu-mi fă voie rea. ANT. LIT. POP. I 393. 4. (Mai ales în legătură cu verbe ca: «a avea», «a cere»,» a da») Permisiune, îngăduință, încuviințare, învoire (de a face ceva). Ciobanii din acel munte dobîndiseră voie de la măria-sa să se înfățișeze și să închine brînză în bărbînțe și bărbăcuți grași. SADOVEANU, F. J. 364. Voie de la vodă Bibescu... să tot umbli și în costumul lui Ali-Baba! C. PETRESCU, A. R. 13. Tată-său, dacă văzu și văzu, îi dete voie. ISPIRESCU, L. 3. Cînd ți-oi da griul în girezi, să am voie a lua numai atîta griu, cu paie cu tot, cît oi putea duce în spate. CREANGĂ, P. 156. Doamne... niște boieri sosind acum cer voie să se înfățișeze la măria-ta. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Bilet de voie v. bilet (2). ◊ Loc. adv. Cu voia cuiva = cu aprobarea, cu îngăduința, cu încuviințarea cuiva. Cu voia măriei-tale... vedem că moșia noastră o să cadă de iznoavă. NEGRUZZI, S. I 140. Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără învoire sau fără încuviințarea cuiva. S-a măritat cu dînsul fără voia părinților. REBREANU, I. 48. Cum ai îndrăznit să făgăduiești fără voia mea? CARAGIALE, O. III 94.

SIMȚI, simt, vb. IV. Tranz. 1. A percepe, prin intermediul organelor de simț, efectul unei excitații. Bîrnoavă își simți brațul strîns ca-ntr-un clește de fier. SADOVEANU, O. VII 91. Numai cînd ajunse la poartă, simți cît era de ostenită. Într-un suflet alergase cale de trei ceasuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 51. Ei mergeau fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă. CREANGĂ, P. 276. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci... Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. ◊ Fig. Acum gîndurile toate, ca de plumb mi le simt grele. Mi-a rămas inima rece și-mpietrită de durere. VLAHUȚĂ, O. A. 45. Simțeam că universul la pasu-mi tresărea, Și nații, călătoare, împinse de a mea, Împlut-au sperioase pustiul pîn’ la poluri. EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. A simți (ceva) pe propria (sa) piele v. piele (1). A simți un gol la stomac v. gol². A avea (sau a simți) un ghimpe la (sau în) inimă v. ghimpe (I 1). ◊ Absol. Am simțit ca un cutremur, care m-a trezit. ALECSANDRI, T. I 453. ♦ Refl. A-și da seama de propria sa stare fizică. Cum ne simțim? C. PETRESCU, Î. II 77. Cum te mai simți, frate Paisie? NEGRUZZI, S. I 160. ◊ (Urmat de determinări predicative) Împărăteasa s-a simțit însărcinată. ISPIRESCU, L. 2. 2. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa (pe cineva sau ceva) mai mult pe baza unui reflex decît cu ajutorul judecății; (despre animale) a adulmeca. Simțea de departe pașii și îi recunoștea. C. PETRESCU, Î. II 78. Am ieșit prin bucătărie, ca să nu mă simtă nimeni, și m-am dus jos la pod. SEBASTIAN, T. 27. Ne apropiarăm fără să ne simtă. HOGAȘ, M. N. 105. Am eu un cățeluș de fier cu fălcile de oțăl, și cînd l-a simți că s-apropie, va lătra de trei ori și ne-a da de știre. RETEGANUL, P. III 35. ◊ Absol. [Fata] sări ca o pisică de ușure peste prag, de nici nu atinse pe călugărița pe care o furase somnul... Călugărița simți, sări odată în sus și, văzînd că lipsește vasul, începu a se boci. ISPIRESCU, L. 30. ◊ Refl. (adesea impers.) În glasul lui se simțea o turburare mare. DUNĂREANU, CH. 94. Se simte că nu e cruce de voinic în casă. DELAVRANCEA, H. T. 134. Numele lui Mihai, banul țării de peste Olt, umblă din gură în gură, și mișcarea ce se simte dincoace de Olt printre locuitori nu prea îmi miroase a bine. ISPIRESCU, M. V. 6. ◊ Expr. A se simți ceva în aer v. aer¹ (2). 3. A-și da seama, a fi conștient, a înțelege o acțiune, o situație bazîndu-se atît pe elemente logice cît și pe intuiție, instinct sau legături afective cu altă persoană. Am eu mirosul meu... Eu, dacă vrai să știi, puteam să fiu prima polițist... fiindcă eu simt omul de departe... DAVIDOGLU, M. 22. Eminescu simțea, ca poet adevărat, că nu e cu putință o literatură temeinică fără o limbă flexibilă și autentică. CĂLINESCU, E. 197. Simțea de ajuns frumoasa fată Că viața noastră nu ni-e dată De dragul unor flori din lunci. COȘBUC, P. I 123. Ce adînc simte și pricepe omul acesta societatea în care trăiește. VLAHUȚĂ, O. A. 225. ♦ Refl. (Urmat de determinări modale) A fi conștient de o însușire, de o dispoziție sau de o stare proprie, a se crede capabil de ceva. Ionuț Păr-Negru se simți mic și-și înghiți lacrimile. SADOVEANU, F. J. 356. Trăind în cercul vostru strîmt, Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. Tomșa, nesimțindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia. NEGRUZZI, S. I 142. 4. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoție etc.; a fi mișcat, impresionat, tulburat. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 130. Viața se trece cu grăbire, Anii cei tineri se strecor; Dar eu nu simt nici o mîhnire, Căci mă țin tot pe urma lor. ALECSANDRI, T. I 333. Simții o neliniște oarecare. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ (Metaforic) Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. EMINESCU, O. I 210. ◊ Expr. A simți lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipsește. Mă voi sili să nu simți lipsa fratelui meu. ISPIRESCU, L. 21. A simți nevoia să... = a dori să... Vecina deretică. Era mai voioasă, poate. Simțea, poate, nevoia să schimbe, cu o făptură omenească, o vorbă. PAS, Z. I 84. ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... Pînă a doua zi simțeam că voi înnebuni. CAMIL PETRESCU, U. N. 154. Totdeauna, oricîți bani am avut, oricîte rochii, oricîte bijuterii, totdeauna am simțit că-mi lipsește ceva, nu știam bine ce. SEBASTIAN, T. 353. ◊ Refl. (Urmat de determinări modale) Mă simțeam cu el așa de bine, ca și cu unul din vechii povestitori care mi-au încîntat copilăria. SADOVEANU, E. 100. Colo-n umeda-i pustie, Ca-n sicriu, Te-ai simți pe vecinicie Mort de viu. EMINESCU, O. IV 20. Mă simțeam foarte trist. Voiam să plîng și nu puteam. NEGRUZZI, S. I 57. (Expr.) A se simți la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de oameni sau de lucruri cunoscute; a-i fi cuiva bine. Aicea, printre ardeleni, mă simt acasă. În fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al lui Iancu. BENIUC, V. 27. E un om care la volanul unei mașini, la o masă de bacara, într-un mare hol de hotel, se simte la el acasă. SEBASTIAN, T. 339. Voi avea grijă ca poetul familiei noastre să se simtă acasă la el în țara romînească. REBREANU, R. I 164. În această lipsă desăvîrșită de zgomot și de mișcare, Radu se simți în largul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 128. A se simți cu musca pe căciulă v. căciulă (1). ♦ Refl. A încerca o apăsare, o greutate, a se resimți de pe urma unei situații sau a unei stări rele. De cînd mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine; acum zic și eu că poți duce vornicia pe viață fără să te simți. CREANGĂ, A. 18. – Prez. ind. și: simțesc (SADOVEANU, P. M. 15, CREANGĂ, P. 205, NEGRUZZI, S. I 41), simț (DELAVRANCEA, O. II 35).

felegos, ~oasă a [At: MARIAN, V. 106 / V: ~lelgos / Pl: ~oși,~oase] (Trs; Mol; Buc) 1 a Zdrențăros. 2 a Murdar. 3-4 smf, a (Îf felelgos) (Persoană) pe care stau rău hainele. etimologie lipsă în original

picior sn [At: PSALT. HUR. 47^v/41 / V: (înv) pecer, picer (Pl: (reg) ~cere) / Pl: ~oare / E: ml petiolus] 1 Fiecare dintre cele două membre inferioare ale corpului omenesc, de la șold până la vârful degetelor Si: (pfm) crac, (reg; fam) gaidă, gionat. 2 Fiecare dintre membrele celorlalte viețuitoare, care servesc la susținerea corpului și la deplasarea în spațiu Si: (pfm) crac, (reg; fam) gaidă, gionat. 3 (Prc) Labă. 4 (Rar; îs) ~ de câine Nod marinăresc. 5 (Înv; îs) Cel cu patru ~oare Animal patruped. 6 (Îla) Bun (sau iute) de ~ (sau de ~re) Care merge repede. 7 (Îal) Sprinten. 8 (D. animale patrupede; îla) În trei ~oare Șchiop. 9-10 (D. vânători; îljv) La ~ (Care vânează animale) în timp ce acestea se odihnesc, mănâncă etc. 11-12 (D. vânătoare; îal) (Care are loc) în timp ce animalele mănâncă, se odihnesc etc. 13 (Îlav) În (sau pe) ~oare sau (fam) de-a-n ~oare (sau ~oarele, ~oarelea) În poziție verticală. 14 (Îal) Sus. 15 (Îe) A sări (drept sau ars) în ~oare A se ridica brusc din locul în care se află așezat, culcat. 16 (Îe) A fi (sau a sta, a veghea) în -oare A sta de pază. 17 (Îae) A fi gata oricând de acțiune. 18 (Îe) A scula (sau a ridica, a pune) în ~oare A mobiliza. 19 (Îae) A instiga la răscoală. 20 (Îlav) Pe ~ Neîntârziat. 21 (Înv; îal; și îlav) De-a-n ~oarele Neoficial. 22 (Îal) Ocazional. 23 (Îal) Fără local. 24 (Îal) Ambulatoriu. 25 (În legătură cu verbele de mișcare; îlav) În vârful ~oarelor Cu corpul sprijinit numai pe vârful degetelor. 26 (Pex; îal) Fără zgomot Si: tiptil. 27 (Îlav) Cu ~ul (sau ~oarele) ori pe ~oare Fără vreun mijloc de locomoție Si: pe jos. 28 (Îlav) Din cap până în (sau la) ~oare În întregime Si: de sus și până jos, din creștet până în tălpi. 29 (Îal) Cu desăvârșire. 30 (La unele jocuri sportive; îlav) Pe ~ greșit Nepregătit pentru a para acțiunea adversarului sau pentru a colabora cu partenerul într-o acțiune. 31 (Pgn; îal) Nepregătit. 32 (Îe) A pune ~ul (undeva) A păși. 33 (Pex; îae) A pătrunde undeva pentru prima oară. 34 (Pex; îae) A frecventa pe cineva sau ceva. 35 (Îe) A se duce unde-l duc ~oarele A pleca oriunde, cât mai departe. 36 (Îe) A o lua (sau a o apuca) la (înv; pe) ~ sau a-și lua ~oarele la spinare (sau pe umeri, înv; la umăr), (reg) a lua drumul la ~ A începe să fugă din toate puterile Si: a o lua la goană, a o tuli. 37 (Îae) A porni în grabă. 38 (Îae) A se grăbi foarte tare. 39 (Îae) A încerca să se facă nevăzut prin fugă. 40 (Îe) A-i lua cuiva drumul din ~oare A urmări de aproape pe cineva. 41 (Reg; îe) A-și face ~oarele fuse A merge repede, grăbindu-se. 42 (Îe) A-și bate (sau a-și rupe) ~oarele A umbla mult. 43 (Îae) A obosi de prea multă alergătură. 44 (În formule de amenințare cu moartea; îe) Unde îți (sau îmi, îi) stau ~rele, îți (sau îmi, îi etc.) va sta și capul Ți (sau mi, i etc.) se va tăia capul. 45 (Îe) A nu-i (mai sta cuiva) ~oarele sau (reg) a nu-și strânge ~oarele A nu sta potolit, liniștit. 46 (Îae) A alerga de colo-colo. 47 (Îae) A nu se odihni. 48 (Reg; îe) Mi-au trecut ~oarele prin mine Sunt foarte obosit. 49 (Îe) A fi (sau a sta) pe ~ de plecare (ori de ducă) A fi pe punctul de a pleca. 50 (Îae) A fi pregătit de plecare. 51 (Pop; îe) A prinde (undeva) ~ A se stabili undeva. 52 (Îe) A pune (pe cineva) pe (sau în) ~oare A îngriji un bolnav și a-l însănătoși. 53 (Îae) A iniția, a organiza, a face să funcționeze bine ceva. 54 (Îae) A scoate pe cineva din impas. 55 (Îae) A ridica o construcție. 56 (Îe) A se pune (sau a fi) pe (sau în) ~oare A se însănătoși după o boală lungă și grea. 57 (Îae) A se reface din punct de vedere material. 58 (Îe) A vedea (pe cineva) pe (sau în) ~re A vedea pe cineva sănătos. 59 (Îe) Cu coada între ~oare Rușinat. 60 (Îe) A se stropi (sau a se usca, a zăcea, a pieri, a se strânge, a se pierde) pe (sau, reg, de pe, din) ~oare (sau, pop, de-a-n ~rele) A slăbi progresiv. 61 (Îae) A se prăpădi cu încetul, din pricina unor suferințe fizice sau morale. 62 (Îe) A duce boala (sau a boli) pe ~re A fi bolnav fără a zăcea în pat. 63-64 (Îe; îlav) (A sta, a ședea etc.) ~ peste ~ (Fam) (A ședea într-o poziție comodă) cu o parte a piciorului ridicată peste celălalt. 65-66 (Îae; îal) (A sta) degeaba, sfidător. 67-68 (Îae; îal) (A fi) fără nici o grijă. 69 (Îe) A sta cu ~oarele pe pereți A sta degeaba. 70 (Îe) A fi cu ~ul (sau cu un ~) în groapă (și cu unul afară) A fi foarte bătrân. 71 (Îae) A fi foarte bolnav. 72 (Îae) A fi aproape de moarte. 73 (Îe) A-l scoate (pe cineva) cu ~rele înainte A-l scoate pe năsălie pe cineva pentru a-l înmormânta. 74 (Îe) A-l vedea (pe cineva) cu ~oarele înainte A vedea mort pe cineva. 75 (Îe) A ieși cu ~oarele înainte A fi mort. 76 (Fam; îe) A-i rămâne cuiva ~oarele (pe undeva) A-și pierde viața Si: a-i rămâne oasele. 77 (Îe) A sta (sau a rămâne, a fi) în ~re A continua să existe. 78 (D. teorii, ipoteze, planuri; îae) A nu fi infirmat de realitate. 79 (Îae) A continua să fie valabil, aplicabil. 80 (D. construcții; îae) A fi, a rămâne intact. 81 (D. copaci, păduri; îae) A rămâne în poziție verticală, cu rădăcinile înfipte în pământ. 82 (Îe) A i se înmuia (sau a i se tăia) cuiva (mâinile și) ~oarele A avea o senzație de slăbiciune fizică. 83 (Îae) A nu putea sta în picioare de spaimă, de durere etc. 84 (Îe) A-i lua (cuiva) gura și ~oarele A(-l) paraliza. 85 (Îe) Nici (sau nici un) ~ de... (sau, reg, din...) sau nici ~ Nimeni. Si: nici țipenie, nici urmă de... 86 (Pex; rar; îae) Nimic. 87-88 (Îe) A lua pe cineva (sau a se lua) peste ~ (sau, înv, în ~re) A a-și bate joc (de cineva sau) de sine însuși Si: a (se) ironiza. 89 (Reg; îe) A pune ceva sub ~ A desconsidera, a nu ține seama de ceva. 90 (Îe) A călca (pe cineva) pe ~ A-i face semne cuiva să nu facă sau să nu spună ceva. 91 (Îae) A face sau a spune cuiva ceva supărător. 92 (Îe) A sări într-un ~ A se bucura tare, a nu mai putea de bucurie. 93 (Îe) A bate din ~ A se răsti. 94 (Îae) A încerca să-și împună voința. 95 (Îae) A comanda. 96 (Îe) A-i pune cuiva ~ul în prag A lua o atitudine hotărâtă. 97 (Îae) A se opune în mod energic. 98 (Îe) A lega pe cineva de mâini și de ~oare A aduce în stare de a nu putea face nimic. 99 (Îe) A da din mâini și din ~oare A face eforturi disperate. 100 (Îe) A călca (pe cineva sau ceva) în (sau, înv, sub) ~oare A zdrobi. 101 (Îae) A înăbuși. 102 (Îae) A umili. 103 (Îe) A da (cuiva sau la ceva) cu ~ul A respinge pe cineva sau ceva. 104 (Îae) A sfida pe cineva sau ceva. 105 (Îae) A scăpa un prilej. 106 (Îae) A refuza și a pierde un avantaj. 107 (Îe) A trăi pe ~ mare A duce un trai costisitor, îmbelșugat. 108 (Îae) A cheltui mult Si: a risipi. 109-112 (Îe: îlav) (A fi, a se afla, a se pune) pe ~ de pace (sau de război) (A fi sau a se pune) în stare de (pace sau) de război. 113-114 (Îe) A fi (sau a se pune, a se afla etc.) pe ~ de egalitate (sau pe același ~) cu cineva (A avea sau) a considera că are aceleași drepturi cu cineva. 115-116 (Îae) (A avea sau) a considera că are aceleași merite ca altcineva. 117 (Îe) Parcă (l-)a prins (sau apucat) pe Dumnezeu de (un) ~ A avea o bucurie foarte mare. 118-119 (Îe; îlav) (A fi) ... în ~oare sau din (sau de la) cap până în (la) ~oare (A semăna) leit cu... 120-121 (Îe) A-(ș)i tăia (cuiva) craca (sau creanga) de sub ~oare (sau, rar, ~) (A face pe cineva să piardă sau) a pierde din vină proprie un mijloc de existență. 122-123 (Îae) (A periclita cuiva sau) a-și periclita singur situația. 124 (Reg; îe) A-i pune (cuiva) capul sub ~ A distruge pe cineva. 125 (Reg; îe) A se pune în cap și în ~oare A depune toate eforturile posibile pentru a izbuti. 126 (Îae) A încerca prin toate mijloacele să obțină ceva. 127 (Îe) A merge pe ~oarele altuia A fi protejat sau ajutat de cineva. 128 (Pfm; îe) A vorbi (sau a grăi, a scrie etc.) cu ~oarele A vorbi sau a scrie greșit din punct de vedere gramatical sau logic. 129 (Îlav) Fără cap și fără ~oare Fără logică. 130 (Îal) Lipsit de sens. 131 (D. două persoane; îe) A dormi (sau a sta, a se culca) de-a ~oare(le) A se culca fiecare la câte un capăt al patului, cu picioarele întinse în sens invers. 132 (Rar; îe) Cât de apucă -~ul Foarte repede. 133 (Îe) Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un ~ Într-o clipă. 134 (Fam; îe) A sta cu ~oarele în apă rece A se gândi profund. 135 (Îe) A sta (sau a fi) în ~oarele cuiva A încurca, a împiedica pe cineva. 136 (Înv; îe) A sta pe un (sau pe mai) bun ~ A fi în siguranță. 137 (îae) A se găsi într-o situație favorabilă. 138 (Îae) A avea o situație matrială bună Si: a fi bogat. 139 (Îe) A călca cu ~ul stâng A începe prost o activitate. 140 (Îe) A călca cu ~ul drept A începe bine o activitate. 141 (Îe) A(-i) pune (sau așterne, închina, supune etc. ceva) la ~oare (sau, înv, ~oarele) cuiva A oferi cuiva ceva în semn de omagiu, de prețuire, de supunere etc. 142 (Îe) A cădea (sau a se arunca) la ~oarele cuiva sau a săruta ~oarele cuiva A se prosterna în fața cuiva, implorând iertare, milă, sau în semn de respect. 143 (Îae) A se ruga de cineva. 144 (Îae) A se umili înaintea cuiva. 145 (Reg; d. timp; îe) A fi într-un ~ A fi schimbător. 146 (Fam; d. obiecte, bunuri; îe) A face (sau a căpăta) ~re A dispărea. 147 (Îc) ~ul-caprei Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu frunze palmate cu trei diviziuni și flori albe sau roșietice Si: (reg) laba-ursului (Algopodium podagraria). 148 (Bot; reg; îac) Lobodă (Chemopodium album). 149 (Reg; îc) ~rul-cocoșului Plantă erbacee din familia ramunculaceelor cu frunze adânc dințate și cu flori galbene strălucitoare Si: (reg) buștean-broștesc, curpeniță, floare-broștească, jap, jebdi, ochiul-boului, ochiul-broaștei, talpa-cocoșului (Ranunculus acris). 150 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia ranunculaceelor cu frunze adânc dințate și cu flori galbene Si: (reg) bogar; gălbenele, floare-de-leac, floricică-de-leac (Ranunculus pedatus). 151 (Bot; reg; îac) Gălbenele-de-munte (Ranunculus carpaticus). 152 (Bot; reg; îac) Floare-de-leac (Ranunculus repens). 153 (Bot; reg; îac) Gălbenele (Ranunculus polyanthemos). 154 (Bot; reg; îac) Cornicei (Ranunculus arvensis). 155 (Bot; reg; îac) Buruiană-de-nouă-daturi (Ranunculus auricornus). 156 (Bot; reg; îac) Boglar (Ranunculus sceleratus). 157 (Bot; reg; îac) larba-broaștei (Hydrocharis morsusranae). 158 (Bot; reg; îc) ~ul-cocoșului-târâtor Rămurele (Clavaria botrytis). 159 (Bot; reg; îc) ~-de-gaiță Unghia-găii (Astragalus glycyphyllos). 160 (Bot; reg; îc) ~ul-găinii Grozamă mare (Cytisus nigricans). 161 (Bot; reg; îc) ~-de-găină Agurijoară (Portulaca grandiflora). 162 (Bot; reg; îc) ~-gâștei Talpa-gâștei (Leonorus cardiaca). 163 (Bot; reg; îac) Spanac porcesc (Chenopodium hybridus). 164 (Bot; reg; îac) Lobodă (Chenopodium album). 165 (Bot; reg; îc) ~ul-lupului Cervană (Lycopus europaeus). 166 (Bot; reg; îac) Piedicuță (Licopodium clavatum). 167 (Bot; reg; îc) ~ul-păsărelei Nemțișoari-de-câmp (Delphinium consolida). 168 (Bot; reg; îc) ~ul-vițelului Rodul-pământului (Arum maculatum). 169 (Bot; reg; îc) ~ul-vrabiei Iarbă-albă (Phalaris arundinacea). 170 (Orn; reg; îc) ~oare-lungi Piciorong (Himantopus himantopus). 171 (Pex; reg) Mers¹. 172 Picior de animal sau de pasăre fript sau fiert pentru a fi mâncat. 173 Ciozvârtă de animal. 174 (Îe) L-a ros ca pe-un ~ de porc Se spune despre o persoană care și-a cheltuit averea cu cineva sau care a făcut pe cineva să-și cheltuiască averea cu ea. 175 (Arg) ~ de porc Pistol. 176 (Arg) ~ de porc de mare Pușcă. 177-179 (Reg; îcs) Hora peste pe ~, pe ~, pe amândouă ~rele Dansuri populare nedefinite mai îndeaproape. 180-182 (Reg; îacs) Melodii după care se execută aceste dansuri. 183 (Trs; Mun; îcs) (La armeanu) într-un ~ Joc de copii Si: șotron. 184 (îs ~ de lemn) Proteză a unui picior, la oameni Si: (rar) pilug. 185 (Reg; îls) ~re de lemn Catalige. 186 (Pan) Fiecare dintre elementele pe care se sprijină partea de jos a unei mobile sau capul unei unelte. 187 Parte de jos, alungită, prevăzută cu un suport, care sprijină corpul unor obiecte. 188 (Olt; Trs) Fiecare dintre stâlpii pe care se sprijină podul morii de apă. 189 (Reg) Fiecare dintre cele două lemne lungi ale scării mobile, pe care se fixează fusceii. 190 (Reg) Fuscel la scara mobilă. 191 Element de construcție al unui pod, care transmite solului greutatea podului și sarcinile care îl solicită. 192 (Reg) Regulator la plug. 193 (Reg) Bârsă la plug. 194 Fiecare dintre lemnele înfipte vertical în oplenele saniei, pentru a sprijini loitra Si: mănușă, țepușă, (reg) mână¹, popic. 195 Mâner fixat de coada unei coase Si: (reg) măcău¹, popic. 196 (Buc; Mol) Bucată rotundă de lemn în care se fixează nicovala de ascuțit coasa Si: (reg) batcă, butucier, pop. 197 (Înv) Parte a cercelului care atârnă mai jos de lobul urechii. 198 (Reg; lpl; îs) ~ de fier, ~ de oală Pirostrie. 199 Parâmă fixată cu un capăt de catarg și cu celălalt de cârligul unui palanc. 200 (Tip) Bucată de aliaj pe care se montează clișeul de alamă pentru tiparul în relief. 201 (Tip) Buză a paralelipipedului literei tipografice. 202 (Reg) Cui de lemn cu care se fixează jugul pe buștean la pluta de lemn. 203 (Mol) Parte a cimpoiului nedefinită mai îndeaproape. 204 (Min; îs) ~ de siguranță Parte din masivul unui zăcământ lăsată neexploatată, în scopul protecției unor lucrări sau a unor construcții de la suprafață. 205 Parte de jos, masivă, a unui zid, a unei construcții etc. 206 Zonă mai largă de la baza unei forme de relief înalte, deal, munte, pisc etc. Si: bază, poală. 207 (Pop) Petiță². 208 Unitate de măsură pentru lungime, egală cu 30,48 cm, folosită și astăzi în unele țări. 209 (Îvr; îs) ~ cubic Unitate de măsură a volumului egală cu volumul unui cub cu latura de un picior (208). 210 Unitate ritmică a unui vers, alcătuită dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. corectat(ă)

pricopsi [At: (a. 1652) ap. TDRG / V: proc~, (înv) prec~ / Pzi: ~sesc / E: ngr πρόκοψα (aor προκόπτω)] 1 vi (Îvp) A avansa. 2 vr (Îrg) A se instrui. 3 vr (Pfm; irn) A ajunge la o situație materială bună. 4 vr (Pfm) A realiza un câștig fără a munci. 5-6 vrt (Înv; irn) A ajunge la o stare rea, deplorabilă.

vai interj. Exclamație care exprimă: 1 Deznădejde, mîhnire, amărăciune. Vai, drăguțul mi-au murit (POP.). ◊ (constr. cu dat. pron.pers.) Vai mie! eu am cunoscut amorul (C. NEGR.). ◊ (urmat de un pron.pers. de pers. 1 precedat de prep. „de”) Vai de noi și de-a ta slavă! (HEL.). ◊ (întărit prin repetare) Își cuprinse capul cu mîinile și se lamentă disperată: Vai, vai, vai! (CĂL.). ◊ Loc.adv. (subst.) Cu chiu, cu vai sau cu (mare) chiu și vai, cu vai cu chiu, cu vai-nevoie = după multă trudă, după multe eforturi; cu osteneală, cu mult necaz, cu mare greutate. Și așa, cu chiu, cu vai, ajunge la curtea boierească (ISP.). Cu chiu, cu vai a făcut băiatul cele patru clase primare (VLAH.). ◊ Expr. Vai de mine! = a) se spune pentru a exprima consternarea, revolta. Lipsește ceva dintr-o casă... – Vai de mine!... N-are Țîca obiceiul (CAR.); b) se spune pentru a exprima un protest, pentru a înlătura o rezervă a interlocutorului. Vai de mine, coconiță, cum aș putea să șez lîngă milostiva mea stăpînă? (FIL.). (subst.) Chiu și vai = suferință, chin; efort, trudă; mizerie, sărăcie, lipsă. Logofete, brînză-n cui, lapte acru-n călimări, chiu și vai prin buzunări (CR.). După chiu și vai, am sprijinit cheresteaua (GAL.). Vai de păcatele mele (sau ale tale, noastre etc.) cele grele! v. păcat. ♦ (pop.; subst. n) Tînguire, vaiet. Vom avea... o grijă mare, un dor și un vai de moarte (BĂR.). 2 (de obicei cu determ. în dat. sau introduse prin prep. „de”) Exprimă compătimire, milă. Vai de biata țară, cînd vom avea războaie (C. NEGR.). ◊ (capătă val. de avertisment, amenințare, imprecație) Vai... de acea nație care calcă voia lui Dumnezeu! (BĂLC.). ◊ Loc.adj., adv. Ca vai de el (sau de ea, de dînsul etc.) = a) (într-un mod) vrednic de plîns, de compătimire. Se întoarse la curte, plouat ca vai de dînsul (ODOB.); b) (și ca vai de mama cuiva ori ca vai de om sau de lume, de Dumnezeu) (care se află) într-o situație foarte grea, într-o stare rea; (care este) foarte rău, foarte prost. Un bordei ca vai de el (CR.). ◊ Expr. Vai de... sau vai și amar (de...), se spune pentru a-și exprima participarea la suferința, la necazul etc. cuiva sau pentru a-și exprima propria suferință. Vai de capul lui v. cap. A fi vai de cinstea cuiva v. cinste. Vai de cojocul lui! v. cojoc. Vai de mama mea (sau a ta, a lui etc.) v. mamă. (A fi) vai (și amar) de pielea cuiva v. piele. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) v. stea. Vai de sufletul tău (sau al său, al lui etc.) v. suflet. Vai de zilele mele (sau ale tale etc.) v. zi. 3 Exprimă ciudă, necaz. Vai de mine, nevastă-hăi..., ce păcat mi-am găsit cu tine (CR.). 4 Exprimă nostalgie, regret. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii (EMIN.). 5 Exprimă indignare, revoltă. Vai, ce rușine pe capul tău! 6 Exprimă îngrijorare, spaimă, teamă. Vai de mine, moș Nichifor, unde să m-ascund eu? (CR.). 7 Exprimă mirare, surpriză, uimire. Vai de mine, dumneata ești? (BAC.). 8 Exprimă bucurie, entuziasm, admirație, încîntare. Vai, ce rochie frumoasă ți-ai făcut! • și (reg.) văi, vui interj. /lat. vae; cf. alb. vaj.

CĂDEA (cad, caz) I. vb. intr. 1 A se prăbuși la pămînt prin propria greutate, a pica: ~ de pe cal; a căzut în apă; ~ jos; ~ la pămînt; ~ pe brînci; ~ mort, a muri pe neașteptate, prăbușindu-se la pămînt; Fig.: ~ d’a’n-picioarele; ~ de slăbiciune; ~ de somn, a nu mai putea de somn; ~ la picioarele cuiva: ~ în genunchi, a se arunca în genunchi implorînd pe cineva ¶ 2 🌦 💫 Despre fenomenele meteorologice și cerești: cad stele; a căzut zăpadă multă; a căzut trăznetul asupra casei ¶ 3 A da năvală, a se năpusti: a căzut peste mine cu pumnii; a căzut asupra dușmanului ¶ 4 A se desprinde din locul lor (vorb. de păr, dinți, pene, frunze și altele asemenea pe care omul, animalele sau plantele le pierd în mod firesc sau printr’o întîmplare oare-care): i-a căzut părul; îi cad dinții; au început să cadă frunzele ¶ 5 A întîlni pe neașteptate, a da de cineva fără veste: căzu în mijlocul unui grup de necunoscuți ¶ 6 A ajunge, a încăpea, a fi aruncat din întîmplare sau fără voie: ~ în palma cuiva; ~ pe mîna cuiva; ~ în cursă ¶ 7 A sosi, a ajunge, a veni pe neașteptate la cineva: îl așteptăm să cadă dintr’un moment într’altul ¶ 8 A da de ceva din întîmplare, fără a căuta: a căzut peste un pasaj care-l interesa ¶ 9 A-i ~ bine, rău, a i se întîmpla ceva bun, rău, a da de un bine, a o păți: unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă CRG.¶ 10 A-i ~ greu, a-i veni greu, a o păți; a nu mistui ușor ¶ 11 ~ la sorți, a ieși la sorți, a fi hotărît prin sorț ¶ 12 ~ bolnav, ~ la pat, a se îmbolnăvi, a fi silit să zacă în pat ¶ 13 A-i ~ (cu) drag, a-i plăcea dintr’o-dată; pop.: a-i ~ tronc la inimă, a se amoreza ¶ 14 A ajunge într’o stare rea, neplăcută: ~ în mizerie; ~ în disgrație, a pierde favoarea de care se bucura pe lîngă o persoană influentă ¶ 15 A înceta de a se menține, de a mai dăinui: a căzut ministerul ¶ 16 A făptui ceva care merită dojană sau pedeapsă: ~ în păcat(e) ¶ 17 A se cufunda, a se adînci: ~ pe gînduri ¶ 18 ~ la învoială, a ajunge la o înțelegere, a se înțelege (asupra prețului, etc.); ~ la pace, a face pace, a încheia pace ¶ 19 A nu izbuti: a căzut la alegeri, la examen ¶ 20 A se apropia, a se lăsa, a veni deodată: Noaptea cade, lupii urlă. Vai de cal și călător ALECS. ¶ 21 A atîrna: părul răsfirat îi cădea pa spate ¶ 22 A-i veni, a i se nimeri ca parte (la o împărțeală) ¶ 23 A-i veni rîndul, timpul (vorb. în special de sărbători sau de evenimente care revin periodic): Paștele anul ăsta cade la optsprezece Aprilie BR. -VN. ¶ 24 A fi situat, așezat, a se găsi într’un loc oare-care: nu-mi trăsnea prin cap cam în ce parte de loc cade acest oraș ISP.. II. vb. refl. unipers. 1 A se cuveni: înfruntînd pe Țigan, după cum i se și cădea ISP. ¶ 2 Cum se cade, a) cum se cuvine, bine crescut, de treabă: un om cum se cade; b) bine de tot, peste măsură: plouă cum se cade; a prost cum se cade [lat. vulg. cadēre = clas. cadĕre].

CLĂTINA (clatin), CLETINA (-in), CLETENA (-en) I. vb. tr. 1 A mișca într’o parte și într’alta, a legăna: vîntul clatină lin ramurile bătrînilor arbori (GRIG.) ¶ 2 A mișca ușor. II. vb. intr. și refl. 1 A se mișca într’o parte și într’alta: mi se clatină o măsea; săgeata... se pierde în desișul ierbii care se clatină din vîrf (CAR.) ¶ 2 A (se) mișca ușor: te văd zîmbind și clătinănd din cap (I.-GH.) ¶ 3 A se sgudui, a se cutremura: pămîntul prinde să se clatine... parcă s’ar fi răsturnat stîncile... de la obîrșiile Trotușului (GN.) ¶ 4 A se urni, a se clinti, a se mișca din loc: nici un fir de păr să nu se clatine de pe capul locuitorilor (ISP.) ¶ 5 ⚚ A sta rău în afaceri, a fi pe cale să dea faliment: a aflat negustorimea că se clatină rău Kir Ianulea (CAR.) [clăti].

* DETERIORA (-orez) vb. tr. și refl. A (se) strica a (se) prăpădi, a aduce (a ajunge) în stare rea [fr.].

BUFEU, bufeuri, s. n. Răbufnire subită, puternică și trecătoare de febră, puls accelerat, palpitații, enervare, stare de rău etc., provocate de diverse tulburări organice. ♦ Aer care iese pe gură. ♦ Mișcare bruscă și trecătoare, acces, răbufnire. – Din fr. bouffée.

VAI interj. Cuvânt care exteriorizează sentimente (intense) de: a) durere, suferință, deprimare, deznădejde; b) compătimire, milă, regret, necaz, ciudă; c) bucurie, plăcere, admirație, entuziasm; d) nerăbdare; e) surpriză. ♦ Loc. adj. și adv. (Substantivizat) Ca vai de lume = (care se află) într-o stare foarte rea, în ultimul grad; (care este) foarte rău, foarte prost. ♦ (Substantivat, n.) Tânguire, plânset, strigăt jalnic; p. ext. suferință, durere. ♦ Expr. A fi vai (și amar) de = a fi rău de cineva, a se afla într-o situație grea, jalnică. Cu chiu, cu vai sau cu chiu și vai = cu mare greutate, după multă osteneală; abia-abia. – Cf. lat. vae.

NEAGĂ s. f. sg. (Pop.) Persoană încăpățânată, rea, care contrazice mereu și care face totul numai după capul ei. ◊ Expr. A sta neagă-rea pe capul cuiva (sau în spinarea cuiva) = a nu lăsa în pace pe cineva, a nu-l slăbi din ochi. – Et. nec.

DECĂDEA, decad, vb. II. Intranz. 1. A ajunge într-o stare mai rea, a fi în declin; a regresa. ♦ A ajunge într-o stare morală degradantă, a se degrada moralicește; a se declasa, a se deprava. 2. (În expr.) A decădea din drepturi = a pierde un drept prin neîndeplinirea în termenul prevăzut de lege a unor condiții sau formalități. – De⁴- + cădea (după fr. déchoir). Cf. it. decadere.

STEA stele f. 1) Corp ceresc, cu lumină proprie, care poate fi văzut noaptea sub forma unui punct luminos; astru. ◊ ~ua dimineții luceafărul de dimineață. ~ cu coadă cometă. A vedea stele verzi se spune când cineva a fost lovit (sau s-a lovit) foarte tare. A crede în ~ua sa a) a crede în menirea, în vocația sa; b) a fi optimist. ~ călăuzitoare concepție care îndrumează o activitate. Vai de ~ua mea (a ta, a lui etc.) vai de mine (de tine, de el etc.). A se naște sub o ~ norocoasă (sau rea) a avea o soartă bună (sau rea). A sta cu dinții la stele a nu avea ce mânca. 2) Obiect sau desen având formă asemănătoare cu acest corp ceresc. ~ cu cinci colțuri. ◊ A umbla cu ~ua a umbla cu colinda, purtând un obiect în formă de stea, împodobit cu hârtie de diferite culori. ~-de-mare animal marin având cinci brațe radiare; asterie. ~ua-pământului ciupercă de pământ, de culoare brună, la baza căreia se află mai multe fâșii dispuse radiar. 3) fig. Artist vestit (în special de cinema); vedetă. 4) Pată albă pe fruntea unor animale (mai ales a cailor); țintă. ◊ A fi cu ~ în frunte a se crede superior altora. 5) la pl. Pete rotunde de grăsime sau unsoare pe suprafața unui lichid. [Art. steaua; G.-D. stelei; Monosilabic] /<lat. stella

CAȘEXIE s.f. Boală manifestată prin slăbirea întregului organism și printr-o insuficiență funcțională a unor organe. [Gen. -iei. / < fr. cachexie, cf. gr. kakos – rău, hexis – stare].

decădea (decad, decăzut), vb. – A ajunge într-o stare mai rea, a regresa. Format de la cădea pe baza fr. déchoir sau a lat. decadere. – Der. decadent, adj.; decadență, s. f.; decadentism, s. n.

sta (stau, stat), vb. – 1. A fi, a se afla într-un loc, poziție sau condiție determinate. – 2. A rămîne, a se menține. – 3. A se opri, a nu mai funcționa. – 4. A zăbovi, a aștepta, a păsui. – 5. A nu mai continua la jocul de cărți. – 6. A nu mai lucra, a nu face nimic. – 7. A fi, a ajunge să fie. – 8. A trăi, a locui. – 9. A dura, a continua. – 10. A se afla cu, a poseda. – 11. A consista, a fi format din. – 12. A insista, a pisa, a stărui. – 13. A rezista, a se opune, a lupta. – 14. A interveni, a produce. – 15. A conveni, a se simți bine sau rău. – A sta de, și, să, a fi (cu gerunziu). – A sta să, a fi pe punctul. – Var. înv. asta. Mr. stau, stătui, stătută, stare, megl. stau, stari, istr. stowu. Lat. stāre (Pușcariu 1639; REW 8231), cf. vegl. stur, prov., cat., sp., port. estar, v. fr. ester. – Der. stare, s. f. (ședere; trîndăvie, huzur; pace, paradă a cortegiului funerar; poziție, situație, mod, stadiu, dispoziție; facultate, capacitate; bogăție, avere; clasă, categorie socială; în stare, capabil de); stat, s. n. (ședere; rămînere, situație, așezare, poziție, condiție, stadiu; clasă, categorie; statură), din lat. status (Pușcariu 1638; după Cihac, II, 364, din rus. statĭ „aspect plăcut”), dublet al lui stat, s. n. (țară); stătător, adj. (stabil, fire; durabil, permanent, peren); nestătător, adj. (inconstant, schimbător); statornic, adj. (stabil, ferm, durabil, permanent), formație cultă din sec. XVIII, cf. datornic (Tiktin); nestatornic, adj. (inconstant, volubil); statornici, vb. (a stabili, a determina, a pune; a fixa, a asigura, a consolida; refl., a se stabili, a-și fixa domiciliul); statornicie, s. f. (constanță); nestatornicie, s. f. (inconstanță); stătut, adj. (înv., oprit; stricat, viciat; istovit, vlăguit); înstări, vb. (a îmbogăți; refl., a prospera). – Cf. stărui. Der. neol. stabil, adj., din lat. stabilis; nestabil (var. instabil), adj.; stabili, vb., din lat. stabilire; stabiliment, s. n., din it. stabilimento; stabilitate, s. f., din fr. stabilité; stabiliza, vb., din fr. stabiliser; stanță, s. f., din it. stanza; static, adj., din fr. statique; statist, s. m. (figurant); statistic, adj., din fr. statistique; statistică, s. f.; statistician, s. m. (autor de statistici); statură, s. f., din lat. statura; statut, s. n., din fr. statut; statutar, adj., din fr. statutaire; stați(un)e, s. f., din fr. station; staționa, vb., din fr. stationner; staționar, adj., din fr. stationnaire.

a sta prost / rău cu țara expr. a nu avea bani.

dispoziți(un)e f. 1. modul cum un lucru e dispus: a schimba dispozițiunea unei camere; 2. starea sănătății; bună, rea dispozițiune; 3. starea sufletească, inclinațiune, aptitudine: are dispozițiuni pentru arte; 4. Jur. punct regulat de o lege, ceeace ordonă justiția; 5. așezarea părților unui discurs; 6. pl. pregătiri de drum; la dispozițiunea cuiva, în serviciu, la ordinele sale.

VAI interj. Cuvânt care exteriorizează sentimente (intense) de: a) durere, suferință, deprimare, deznădejde; b) compătimire, milă, regret, necaz, ciudă; c) bucurie, plăcere, admirație, entuziasm; d) nerăbdare; e) surpriză. Loc. adj. și adv. (Substantivat) Ca vai de lume = (care se află) într-o stare foarte rea, în ultimul grad; (care este) foarte rău, foarte prost. ♦ (Substantivat, n.) Tânguire, plânset, strigăt jalnic; p. ext. suferința, durere. Expr. A fi vai (și amar) de... = a fi rău de cineva, a se afla într-o situație grea, jalnică. Cu chiu, cu vai sau cu chiu și vai = cu mare greutate, după multă osteneală; abia-abia. – Cf. lat. vae.

DECĂDEA, decad, vb. II. Intranz. 1. A ajunge într-o stare mai rea, a fi în declin; a regresa. ♦ A ajunge într-o stare morală degradantă, a se degrada moralicește; a se declasa, a se deprava. 2. (În expr.) A decădea din drepturi = a pierde un drept prin neîndeplinirea în termenul prevăzut de lege a unor condiții sau formalități. – Pref. de- + cădea (după fr. déchoir). Cf. it. decadere.

NEAGĂ s. f. (Pop.) Persoană încăpățânată, rea, care contrazice mereu și care face totul numai după capul ei. ◊ Expr. A sta neagă-rea pe capul cuiva (sau în spinarea cuiva) = a nu lăsa în pace pe cineva, a nu-l slăbi din ochi. – Et. nec.^[1]

BĂNEȘTE adv. Cu privire la bani, din punctul de vedere al banilor. De cîte ori țara a stat mai rău bănește, de atîtea ori regele a cerut să i se dea mai mult. LIT. ANTIMONARHICĂ 168.

BĂTRÎN¹, -Ă, bătrîni, -e, adj. 1. (În opoziție cu tînăr) Înaintat în vîrstă, care trăiește sau există de mulți ani. În casă, cei mai bătrîni cinstesc, dorindu-și noroc. BUJOR, S. 100. Ea e bătrînă, n-are mult Să mai trăiască, poate. COȘBUC, P. I 78. Așa ne amăgea mama, cu o pupăză care își făcea cuib de mulți ani într-un tei foarte bătrîn. CREANGĂ, A. 52. ◊ (Transilv.) June bătrîn = tînăr căruia i-a trecut vremea însurătorii, flăcău tomnatic. Trandafir crescut în fîn. Rău îmi stă june bătrîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 459. Fată bătrînă = fată care a îmbătrînit nemăritată. Nu ședea fată bătrînă, Că și dracu s-a-nsurat Și tu nu te-ai măritat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 449. ◊ (Ca atribut dat unr personalități istorice) Pliniu cel bătrîn. Mircea cel bătrîn. ♦ (Despre fața sau înfățișarea cuiva) Care a ajuns în stadiul bătrîneții, care și-a pierdut frăgezimea. Înalt, cu spatele lat și adus, cu fața încrețită și bătrînă. SAHIA, N. 65. O adîncă întristare era scrisă pe fața lui bătrînă. EMINESCU, N. 55. 2. (În opoziție cu de acum, actual, modern, proaspăt) De demult, din vremuri vechi, din moși-strămoși, vechi. Pe străzile-aceslui bătrîn București Ies primii boboci de lumină. DEȘLIU, M. 69. Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă. TOPÎRCEANU, S. A. 25. Noi toți sîntem așa de tineri, Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrînă doină, Ești cel mai tînăr dintre toți! IOSIF, PATR. 24. [împăratul] nu zîmbea nici la cîntecul nevinovat al copilului... nici la poveștile bătrîne și glumețe ale ostașilor. EMINESCU, N. 3. ♦ (Despre băuturi) Vechi. Țuica a fost bătrînă, vinul de soi, se mai afla și o sticlă de vișinată. C. PETRESCU, A. 292.

INFERNAL, -Ă, infernali, -e, adj. 1. De (sau din) infern; demonic, drăcesc. Te așteaptă ghiena cu focu-i infernal! MACEDONSKI, O. I 250. Schelet fantasmagoric, ființă infernală. ALEXANDRESCU, M. 213. ◊ Mașină infernală = bombă cu mecanism de ceasornic, folosită de teroriști pentru a săvîrși atentate. 2. (Despre zgomote) Foarte mare, groaznic, înspăimîntător. Un huiet tumultuos și infernal începe să se audă. BOGZA, C. O. 63. Corpul șlepului se zguduia vibrînd de larma infernală. BART, E. 292. 3. (Despre stări sufletești) Rău, răutăcios, crud. Uitîndu-se la el cu o bucurie infernală. NEGRUZZI, S. I 165.

JUNE, -Ă, juni, -e, adj. (Învechit și regional; despre oameni) Tînăr. Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă? EMINESCU, O. I 37. Cei mai juni se apărau cu turbare. NEGRUZZI, S. I 152. P-aici, ziceau bătrînii, o boltă arătînd, Intră o jună doamnă. ALEXANDRESCU, M. 11. ◊ (Rar, despre animale) În tufișurile din colțul sărac al cimitirului încerca în răstimpuri să fluiere un mierloi june. SADOVEANU, M. C. 80. ◊ (Substantivat) Se făcu un drag de june ca un brad. RETEGANUL, P. III 31. În acel echipaj... era... și un june brunet care de pe barbetă și musteți se cunoștea că era străin. NEGRUZZI, S. I 37. Alăuta zice din strună: Oh, ce frumușică jună! Iar toba zice: lasă, lasă, C-o s-o vedem și mireasă. PANN, P. V. II 111. ◊ (În vechea terminologie teatrală) June prim = actor care interpretează roluri de tineri amorezi. ♦ (Substantivat, m.; regional) Holtei, burlac, flăcău. Rău îmi stă june bătrîn... Rău îmi stă june cu barbă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 459.

NEAGĂ s. f. invar. (Popular, mai ales însoțit de atributul «rea») Persoană încăpățînată, rea; belea, cobe, piază-rea. El ne-a scăpat de neaga-reaua aia de zmeoaică. ISPIRESCU, L. 327. ◊ Expr. A sta neagă-rea în spinarea cuiva = a se ține scai de cineva. Mă ghiorlane, nu-mi mai sta neagă-rea în spinare! PAS, L. I 78. – Pronunțat: nea-.

RĂU³, rele, s. n. (În opoziție cu bine) 1. Ceea ce aduce nemulțumire, neplăcere; pricină de nemulțumire, de nefericire; neajuns. Răul trebuie curmat din rădăcină. REBREANU, R. I 87. Dar, alături de această civilizație materială, două rele mari care mistuiau împărăția și care îi pregăteau căderea: robia și proprietatea cea mare. BĂLCESCU, O. II 11. Ce iubești să fie-al tău, N-ar mai fi pe lume rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 167. ◊ (Precedat de prep. «de») Temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău a făcut sfat. CREANGĂ, P. 85. ◊ Loc. prep. De răul (cuiva) = din cauza (răutății) cuiva. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunilor istor de privighetori? CREANGĂ, P. 131. Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă, dacă era frumoasă. NEGRUZZI, S. I 144. Frunzuleana nucului, De răul urîtului, Trecui malul Prutului. ȘEZ. I 288. ◊ Loc. adv. Cu părere de rău = cu regret. De bine, de rău v. bine² (4). ◊ Expr. (În superstiții) A rău = a nenorocire, a nefericire, a neplăcere. Ia nu mai meni a rău, jupîneșică-hăi. CREANGĂ, P. 124. A vrea sau a voi, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întîmple cuiva lucruri neplăcute, o nenorocire etc. Știi că eu nu-ți voiesc răul. CREANGĂ, P. 166. A vorbi de rău (pe cineva) v. vorbi. A lua (pe cineva) cu răul v. lua (V). Uita-te-ar relele! formulă glumeață prin care se urează cuiva noroc și fericire. A fi învechit în rele v. învechit. ♦ Boală, suferință. Of, nu zac de nici un rău, Ci, bade, de dorul tău! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 104. ◊ Rău de mare, (rar) răul mării = stare de indispoziție generală de care suferă unii călători pe mare și care se manifestă prin grețuri, vărsături etc. Unii oameni și femei suferă atît de mult de răul de mare, încît totul le devine indiferent. CAMIL PETRESCU, U. N. 362. Această mișcare... este cea mai supărătoare pentru pasagerii ce suferă de răul mării. BOLINTINEANU, O. 270. Rău de munte = indispoziție cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi și caracterizată prin amețeli, dureri de cap, palpitații, grețuri, vărsături etc. 2. Ceea ce nu e recomandabil sau nu-i de dorit din punct de vedere moral. Mintea mea n-o să mai pună graniță-ntre rău și bine. MACEDONSKI, O. I 72. [Babele] îl întrec pe dînsul la drăcii și rele. PANN, P. V. I 53. ♦ (La pl.) Pozne, nebunii (copilărești). Se ține de rele.

PĂTUL, pătule, s. n. 1. Construcție de scînduri sau de nuiele împletite, ridicată pe mai mulți pari, la mică înălțime deasupra solului, servind la înmagazinarea și păstrarea știuleților de porumb; coșar (2). Femeia a fugit speriată, dîndu-se după pătulul de porumb. SANDU-ALDEA, U. P. 186. Să cază ploile Cu gălețile, Să sporească grînele, Să umple pătulele. ODOBESCU, S. III 228. Măi, sărace, vreme rea, Ce stai tu-mpotriva mea, Că n-ai care ferecate Și pătule cu bucate. ȘEZ. V 46. 2. Adăpost pentru găini, rațe și alte păsări de curte; coteneață. Se gîndeau... la pătidele lor de porumbei. MACEDONSKI, O. III 94. Pot să prind șerpele din culcuș, cum ai prinde d-ta un pui de găină din pătul. CREANGĂ, O. A. 121. 3. Pat mic; pătucean. Știa că [Gheorghe Tatarul] trebuie să fie lîngă odaie, într-o despărțitură a lui sub streșină, unde își făcuse pătul. SADOVEANU, F. J. 251. [Mitrea] doarme acolo cu boii, pe un pătul de paie. id. M. C. 25. 4. Pat cald pentru răsaduri; răsadniță. La adăpostul închisorii de trestie, după rînduiala grădinăriilor, erau pregătite pătulele pentru răsaduri. SADOVEANU, P. M. 223. 5. Un fel de pat așezat pe pari în mijlocul apei, de unde pescarii prind noaptea peștele cu crîsnicul. 6. Pătuiac (1). 7. Platformă înaltă construită pe stîlpi sau în copaci, care servește pentru observarea vînatului și pentru pîndă. 8. Numele unui joc popular. La sfîrșit călușarii fac horă. Se iau de ciomege și joacă pătulul. PAMFILE, S. V. 68.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

STÎRPI, stîrpesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la animale vătămătoare) A omorî (în număr mare); a extermina; (cu privire la plante dăunătoare) a scoate din rădăcină, a smulge cu rădăcini cu tot (pentru a face să dispară specia dintr-un loc) (v. extirpa). A stîrpi buruienile. ♦ (Cu privire la oameni) A distruge (în masă); a nimici, a extermina. Pe dușmanii țării să-i stîrpim cum omul Curăță de-omidă primăvara pomul. BENIUC, M. 151. ◊ (Rar, cu privire la un singur individ) Să mi-l cauți și, prinzîndu-l precum prinde plasa pești, Să mi-l strîngi și, de se poate, pe vecie să-l stîrpești. EFTIMIU, Î. 34. ◊ Refl. reciproc. Începură... neamurile a se scula unele asupra altora și a se stîrpi. SBIERA, P. 306. 2. Tranz. A desființa, a lichida, a nimici. Și aci trebuie... o mînă de fier, care să stîrpească specula. C. PETRESCU, C. V. 110. La rău a sta-mpotrivă... e chipul cel mai sigur De a-l stîrpi cu totul. NEGRUZZI, S. II 234. Nici unul din abuzurile pe cari legislatorii din 1851 voiseră a înlătura n-a putut fi stîrpit. KOGĂLNICEANU, S. A. 160. Abuzul, tîlhăria avem să le stîrpim. ALEXANDRESCU, M. 380. 3. Intranz. și refl. (Despre femelele animalelor, mai rar despre femei) A deveni sterp, steril; a avorta, a lepăda, a pierde. Femeia îngreunată care naște copii morți se zice... că a lepădat, a stîrpit. MARIAN, NA. 74. A poftit l-ardei prăjit Și, negustînd, s-a stîrpit. PANN, P. V. II 143. ◊ Tranz. fact. Boierule... mă bătuși pentru că nu te-am lăsat să-mi stîrpești iapa. VLAHUȚĂ, O. AL. II 56. ♦ (Despre animale) A înceta de a mai da lapte. Că de cînd ești pe la noi S-au scumpit brînza de oi, Și de cînd tu te-ai ivit Toate oile-au stîrpit. ALECSANDRI, P. P. 330.

CICĂLEALĂ. Subst. Cicăleală, cicălire, pisălogeală (fam.), pisăgeală (fig., fam.), pisare (fig.), pisat (fig.), sîcîială, sîcîire, cihăială, morocăneală (reg.), plictiseală, șicană, șicanare, tracasare (livr.), tachinare, tachinărie. Pisălog (fam.), cicală (rar). Adj. Cicălitor, sîcîitor, sîcîit (rar), șicanator (rar), pisălog (fam.), plictisitor, plicticos, agasant, iritant, enervant, supărător. Vb. A cicăli, a cincăi (reg.), a pisălogi (fam.), a cihăi (reg.), a sta (cuiva) dădacă pe cap, a se pune (a sta) cu gura pe cineva, a sîcîi, a bîzîi (fam.), a morocăni (reg.), a moronci (reg.), a zăhăi (reg.), a bîrîi (pe cineva) la cap, a bate la cap, a-i bate (cuiva) capul, a înnebuni la (de) cap (pe cineva), a sta pe capul cuiva, a se ține de cîra cuiva, a sta băteală cuiva (pe capul cuiva), a sta lipcă pe capul cuiva, a se ține lipcă de cineva, a toca (pe cineva) la cap, a-i împuia urechile (capul) cuiva, a-i roade cuiva urechile, a ciocăni (fig.), a nu lăsa în pace, a se ține de cineva ca dracul după popă (călugăr), a se ține scai de cineva, a se ține grapă de cineva, a se ține ca scaiul de oaie, a se ține ca rîia de om, a sta neagă-rea în spinarea cuiva, a sta lăstun pe capul cuiva, a sta (a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva, a se pune pe capul cuiva, a se pune cață pe capul cuiva, a sta ciocan pe (de) capul cuiva, a-i sta (cuiva) ciocan pe cap, a plictisi, a scormoni pe cineva la inimă; a tachina, a șicana, a face șicană, a tracasa (livr.), a agasa, a face mizerii, a boscorodi, a pisa (fig.), a irita, a enerva. V. ceartă, mustrare, plictiseală, supărare.

amărăciune sf [At: CORESI, EV. 15 / Pl: ~ni / E: amărî (sau amar) + -(ă)ciune] 1 Însușirea de a fi amar (1) Si: amăreală (2), (rar) amărie. 2 (Mpl) (Obiect cu) gust amar. 3 (Fig) (Sentiment de) durere. 4 Rea-voință. 5 (Stare sufletească de) indignare împreunată cu tristețe. 6 (Bot; reg) Hașmaciucă (Anthriscus silvestris). 7 (Bot; reg) Coroniște (Coronilla varia). 8 (Bot) Amărătăciune.

degenera vi [At: I. GOLESCU, C. / V: (înv) deje~ / Pzi: ~rez / E: fr dégénérer, lat degenerare] 1-8 A pierde, (total sau) parțial, unele însușiri (morfologice sau) funcționale caracteristice genului sau speciei, în urma acțiunii unor factori (de mediu sau) ereditari. 9-12 (Fig) A se schimba în (mai) (rău sau) în (mai) grav, pierzând caracterul inițial. 13-14 (Fig) A ajunge într-o stare (mai) rea Si: a decădea.

degenerare sf [At: ARISTIA, PLUT. / Pl: ~rări / E: degenera] 1-8 Pierdere (totală sau) parțială a unor însușiri (morfologice sau) funcționale caracteristice genului sau speciei, în urma acțiunii unor factori (de mediu sau) ereditari Si: degenerat¹ (1-8), (înv) degenerație (1-8). 9-12 (Fig) Schimbare în (mai) (rău sau) în (mai) grav, pierzând caracterul inițial Si: degenerat¹ (9-12). 13-14 (Fig) Ajungere într-o stare (mai) rea Si: decădere, degenerat¹ (13-14).

degenerat², ~ă a [At: NEGULICI, E. II, 230/6 / Pl: ~ați, ~e / E: degenera] 1-8 Care și-a pierdut (total sau) parțial unele însușiri (morfologice sau) funcționale caracteristice genului sau speciei, în urma acțiunii unor factori (de mediu sau) ereditari. 9-12 (Fig) Care s-a schimbat în (mai) (rău sau) în (mai) grav, pierzând caracterul inițial. 13-14 (Fig) Care a ajuns într-o stare (mai) rea Si: decăzut².

hal sn [At: E. KOGĂLNICEANU, ap. LET. III, 244/8 / Pl: (rar) ~uri / E: tc hal] 1 Stare de decadență. 2 Împrejurare nefavorabilă. 3 Situație proastă. 4 Aspect mizerabil. 5 Nenorocire. 6 întâmplare rea. 7 Primejdie de moarte. 8 (Înv) Posibilitate. 9 (Înv; îe) A nu avea ~ să... A nu putea să... 10 (Înv; îae) A nu fi în stare de ceva. 11 (Pfm; îe) A fi (sau a ajunge) într-un ~ fără de ~ A fi într-o stare foarte rea.

neagă sfs [At: POLIZU / V: nacara, nadara, nagara, nagarea, naghea, nădarea / E: nct] (Reg) 1 Persoană încăpățânată, care contrazice mereu și care face totul numai după capul ei. 2 (Îc) ~ga-rea (sau îf nagarea, nagara, nacara, nadara, nadarea, naghea, nădrea) Om plicticos, pisălog, încăpățânat, care se ține scai de cineva Si: belea, cobe, piază-rea. 3 (Îac) Drac. 4 (Îe) A ședea ca ~a-reaua (sau nagaraua) pe capul cuiva sau a se ține ca ~a-reaua de cineva, a-i sta cuiva ~-rea în spinare A se ține morțiș de cineva. 5 (Îae) A nu slăbi pe cineva din ochi. 6 (Îe) A fugi de cineva ca de ~a-rea A fugi de cineva ca de dracul. 7 (Îe) A fi gol ~ A fi gol pușcă.

roată¹ sf [At: PSALT. 33 / V: (reg) rotă / Pl: roți, roate / E: ml rota] 1 Cerc de lemn sau de metal, cu spițe sau plin, care învârtindu-se în jurul unei osii, servește la rularea pe o cale a unui vehicul. 2 (Îs) Caii (sau boii, perechea) de la (sau la) ~ Rotaș (1). 3-4 (Îljv) De la ~te Foarte tare Si: strașnic. 5 (Îe) A pune pe ~te A organiza (o lucrare, o acțiune) în așa fel încât să se realizeze fără piedici. 6 (Îe) A merge (sau a fi) ca pe ~te A se realiza fără piedici. 7 (Îae) A fi activ. 8 (Îe) A-i fi (cuiva) carul într-o ~ A avea o stare materială rea, precară. 9 (Îe) A-i lua (cuiva) ~tele de la sanie Se zice despre un datornic foarte sărac, de la care nu ai ce lua. 10 (Îe) A se întoarce ~ta A se schimba situația (în defavoarea cuiva). 11 (Rar; d. o situație, o stare; îe) A fi pe ~ A fi schimbător. 12 (Îe) A veni ~ta la știrbină (și drăguș la căuș) A fi nevoit a cere ajutorul cuiva care nu ți-e binevoitor, care te are la mână. 13 (Îe) A da (sau a împinge) la ~ pe cineva, a pune umărul la ~ A ajuta (pe cineva). 14 (Îe) A trage (sau a fi, a împinge) la ~ A duce greul. 15 (Îe) Du-te (sau să te duci) unde a dus surdul (sau dracul) ~ta și mutul iapa, să mergi cum s-a dus surdu cu mutu și ~ta cu iapa Se spune celui pe care nu vrei să-l mai vezi, nici să-i auzi numele. 16 (Îe) Alba nainte, albă la ~ Se spune despre cei săraci care folosesc același lucru (în toate împrejurările). 17 (Îe) Cât se-nvârtește o ~ Cât ai clipi din ochi Si: foarte repede. 18 (Îe) (A fi) cât ~a carului (A fi) foarte mare. 19 (Îe) A-și face ~ A-și face loc. 20 (Îae) A-și croi o situație. 21 (Îrg; pex) Car (1). 22 (Reg; pex) Bicicletă (1). 23 Denumire generică pentru organ de mașină în formă de cerc de metal sau de lemn, cu spițe sau plin, care servește într-un sistem tehnic la transmiterea sau la transformarea unei mișcări. 24 (Îs) ~ta lumii (sau a vremii, a istoriei) Succesiunea evenimentelor. 25 (Și determinat prin „olarului”) Mașină de lucru rudimentară, construită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjește lutul, dând formă oalelor. 26 Cerc de lemn, cu spițe care servește la scos apa cu găleata din fântână. 27 (Determinat prin „norocului”) Cerc mare, numerotat cu numere câștigătoare, care este învârtit cu mâna de cumpărătorul unui bilet de tragere. 28 (Îe) A trage la ~ A juca la roata (26) norocului. 29 (Și determinat prin „de tors”) Unealtă care servește la torsul lânii, cânepii și inului. 30 (Reg; și determinat prin „de depănat”) Sucală. 31 (Trs; Mun) Vârtelniță. 32 (Reg; determinat prin „de urzit”) Urzitor. 33 (Trs; Mol; și determinat prin „fusului” sau „de fus”) Prâsnel la fusul de tors. 34 (Reg) Scripete la ițele războiului de țesut. 35 (Mol; rar determinat prin „de bătut”) Unealtă folosită (la stână) pentru zdrobirea laptelui închegat spre a-l strâge în caș. 36 (Reg) Bătător de unt. 37 Instalație formată dintr-o roată (23) cu cupe, pusă în mișcare de cai sau de boi, cu ajutorul căreia se scoate apă pentru stropitul grădinilor. 38 (Înv) Unealtă care servea la desprinderea firului de pe gogoșile de mătase. 39 (Reg) Sfredel de care se servesc tâmplarii, dulgherii Si: coarbă² (1). 40 (Reg) Cerc de metal cu care se acoperă ochiurile de pe plită. 41 (Reg; determinat prin „de apă”) Morișcă. 42 (Pan) Obiect, desen sau contur rotund Si: cerc (3), disc (1), sferă. 43 (Pan) Obiect fabricat, așezat sau împachetat în formă de cerc, de colac sau de covrig. 44 (Pan) Partea răsfrântă a unei căciuli. 45 (Reg; pan; lpl) Model de cusătură pe haine. 46 (Mol; pan; lpl) Împletitură de ciorapi. 47 (Reg; pan) Motiv ornamental în lemn. 48 (Reg; pan; îs) ~ta genunchiului Rotulă. 49 (Mar; pan) Râtul porcului. 50 Ansamblu format din ființe sau lucruri (de același fel) așezate în formă de cerc. 51 (Rar; îlav) Roate-roate în mai multe cercuri. 52 (Îe) A (se) face ~ (în jurul sau împrejurul cuiva sau a ceva) A înconjura. 53 (Adverbial; de obicei pe lângă verbe ca „a așeza”, „a sta”, „a veni” etc.) În formă de cerc Si: împrejur. 54 (Reg; șîs ~ de vânat) Vânătoare cu gonaci Si: goană (7). 55 (Îvr; determinat prin „de munci”) Instrument de tortură și de execuție a osândiților, folosit în Evul Mediu. 56 Mișcare circulară Si: cerc (5), învârtitură, rotocol. 57 (Pex) Spațiu liber de formă circulară. 58 (Îs) ~ta morții Acrobație care constă în alergarea în cerc cu motocicleta pe pereții unei construcții speciale. 59 (Construit de obicei cu verbe ca „a se duce”, „a se întoarce”, „a merge”; îlav) De-a ~ta De-a rostogolul. 60 (Îe) A da (o) ~ sau (rar) ~te A merge de jur împrejur. 61 (Îe) A face (o) a da o ~ (sau ~ ta) A alerga (14). 62 (Adverbial) În formă de roată Si: circular (3). 63 (Art.) Dans popular cu strigături, jucat numai de feciori. 64 Melodia pe care se joacă roata (62). 65 (Reg; art.; îcn de-a ~ta) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 66 (Reg; în jocul cu mingea; d. una dintre cele două echipe; îe) A fi la ~ A fi la bătaie. 67 (Și determinat prin „țiganului”, „gigantică”, de obicei în legătură cu verbe ca „a face”, „a se da”) Figură de acrobație constând în rotirea laterală a corpului prin sprijinirea succesivă pe mâini și pe picioare. 68 (Pop; îs) ~ta stelelor Coroana (24) boreală. 69 (Bot) Ochiul-boului (Callistephus chinesis).

MAGHIRAN s. m. (Bot.) 1. (Și, neobișnuit, în sintagma maioran de iarnă, DDRF) Plantă erbacee din familia labiatelor, cu flori roșietice sau albe, cultivată uneori în grădini pentru mirosul ei plăcut (Origanum majorana); p. r e s t r. floarea acestei plante. Cf. ANON. CAR. Așijderea ierburile ceale mirositoare. . . măgeranul, busuiocul. ECONOMIA, 124/12, cf. 89/7. La Geneva,... rosmarinul, maghiranul și levantul nu sînt buruiene. CODRU-DRĂGUȘANU, V. 178. Iată mintă, săbiuță. . . , maioran. NEGRUZZI, S. I, 97. Oale cu magioran, mintă, calapăr. id. ib. 323. Glastre de flori, printre care se deosibeau mai ales: maghirani, trandafiri și cîțiva endrișaimi. FiLiMON, O. I, 186, cf. 264. Au înflorit iar măgheranii și n-a prins nimene de veste. ANGHEL, Î. G. 13, cf. 14. Frunză verde magheran, Voinicel mehedințean, Sum născut pe frunzi de fag, Ca să fiu la lume drag. POP., ap. HASDEU, I. C. I, 27. Foaiâ verde maghiran Ș-o cracă de leuștean, În credință, de știam, Nu mă mai amurezam. TEODORESCU, P. P. 303. De la mândra mea de vale, Mîndru măderan răsare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 32. Maioran crescut în iarbă, Rău îți stă june cu barbă.MARIAN, NU, 12, cf. id. NA. 313, id. Î. 336. Floricea de maioran, Drâguța-i de-amu-i un an. RETEGANUL, TR. 141. Măgierean cu fir ciuntat, Văd, bade, că m-ai lăsat. id. ib. 158. Frundzuleana magheran, Năcăjesc mai mult di-un an, Și fac pelinu zahar, Șî pelinu-i tot amar. ȘEZ. III, 21. Foaie verde maghiran, De ce, neică, nu muream, Cînd eram copil d-un an? MAT. FOLK. 223, cf. ȘEZ. XIV, 140. Măieran umbră să-i țîie. ȚIPLEA, P. P. 12, cf. BUD, P. P. 68. Haidă, soro, la poiană, Să culezem maierană. DENSUSIANU, Ț. H. 168. Mădăran crescut în iarbă, Să cinstesc omul de treabă. BÎRLEA, C. P. 277, cf. id. B. 60. Măderan crescut în iarbă, Măi mîndruluț d-ingă apă, Gurița ta mult mńi-i dragă, Că vorbești vorbe de treabă, T. PAPAHAGI, M. 23, cf. 12. Frunză verde maierană, Mi s-o dus badea cătană. GREGORIAN, CL. 30. Am un drăguț de vălean, Cu peană de măgheran. POP., AP. SIMiONESCU, FL. 405. ◊ Măgheran-buburuzos= specie de maghiran (1) foarte aromatic. Măgheran buburuzos, Mintenaș îi fi pe jos. BÎRLEA, C. P. 247. 2. (Neobișnuit, în forma majoran și în sintagma măghiran sălbatic, PĂCALĂ, M. R. 18) Sovîrf. Cf. DDRF. - Pl.: maghirani. – Și: (popular) magherán, maghireán, măghirán, măgherán, (regional) maghiorán (COTEANU, PL. 25), magerán (ALEXI, W.), magereán (H X 30), măgerán, măgereán, magiorán, maderán (ANT. LIT. POP. I, 85), mădărán, măderan, măirán (T. PAPAHAGI, M. 5), maierán (ALEXI, W.), măierán, măiereán (H X 198), maiorán, majorán, maiurán (BARCIANU, ALEXI, W.), megherán (PANȚU, PL.), meghereán (A V 15), mighiréan (PANȚU, PL.), meirán (TDRG) s. m.; maieránă, măieránă (DR. I, 362) s. f. – Din germ. Mageran, Majoran, Meiran. Cf. lat. Origanum majorana.

vibratoriu, -ie adj. 1 Care este propriu, caracteristic, specific vibrației. ♦ (despre mișcare) Care este alcătuită din vibrații. 2 (despre corpuri, părți ale lor etc.) Care vibrează; vibrator. 3 Fig. (despre sentimente, manifestări etc. ale oamenilor) Care exprimă, trădează sau produce o emoție puternică; care se manifestă sau este exprimat cu putere. O modificare în bine sau în rău a stării lui vibratorii (MACED.). • pl. -ii. /<fr. vibratoire.

voie s.f. 1 Voință, hotărîre. Iar tu sărac ai voie și nu poți a voi (BOL.). ◊ (cu referire la Dumnezeu sau, rar, la sfinții creștini ori la alte divinități) Unde este voia lui Dumnedzeu se biruescu toate firile omenești (NEC.). ◊ Loc.adv. Cu voie sau (înv., pop.) de (bună) voie, cu (de-a) voia (cuiva) = intenționat; dinadins. Ca un părinte pedepsești pre cei ce țe-au greșit ție cu voia (MIN.). Peste voia cuiva sau peste voie = împotriva voinței cuiva. Peste voia ardelenilor era aceasta tocmală (COSTIN). Cu voie fără voie sau cu voie (sau ori) fără (de) voia cuiva, de voie, de nevoie = vrînd-nevrînd, mai mult de silă decît de bunăvoie. Căpeteniile franțuzești luară oarecum cu asalt hotărîrea consiliului de război și regele, de voie, de nevoie, se supuse și el (EMIN.). ◊ Loc.adj., adv. Fără (de) voie sau fără voia mea (ori a ta, a sa etc.) = involuntar, neintenționat, din greșeală. Fără voia mea am călcat coprinsul tău (ISP.). Loc.adv. De (sau cu) (bună) voie sau de (ori cu) (bună) voia cuiva, (înv.) de (sau cu) a mea (ori a ta, a sa etc.) (bună) voie, cu voie bună = din proprie voință, fără constrîngere; din proprie inițiativă; prin liberă alegere, de bunăvoie. Nici un hoț nu mărturisește de bună voie cînd n-a fost prins asupra faptului. (REBR.). ◊ Expr. (bis.) Fie voia Ta sau facă-se voia Ta = să se împlinească voința, hotărîrea Ta (a lui Dumnezeu). Vie împărăția ta, fie voia ta (BIBLIA 1688). (înv., pop.) A(-i) fi (cuiva) voie ori voia (să...) = a vrea, a hotărî. Are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecît, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie (CR.). A face (pe sau, rar, în) voie (ori voia cuiva) sau a sluji voia cuiva = a îndeplini voința, hotărîrea, ext. porunca cuiva. Să ne năpustim în pădure... așteptînd să se facă pe urmă voia lui Dumnezeu (SADOV.). A lăsa în voia Domnului (ori lui Dumnezeu, Celui de Sus, Tatălui, Sfîntului) v. lăsa. 2 Dorință; plăcere, poftă, plac, chef. Orice la voile tale Cu răul nu-l scoți la cale (PANN). ◊ Expr. După (ori pe) voie sau după (ori pe) voia (cuiva) = care este conform cu dorința cuiva, care este pe placul sau pe gustul cuiva, fară nici o obligație sau constrîngere. S-ar putea să mor și acolo să nupot trece; asta e după voia lui Dumnezeu (SADOV.). În (sau la) voie sau în toată voia, în voie bună, în voia cea bună, de (sau la) voie = a) în largul lui, nestingherit. Dar de pe la Grumăzești, moș Nichifor... a început a lăsa iepele mai la voie (CR.); b) fără nici o grijă, fără teama de a greși. Crezi în fine că putem să lăsăm lucrurile să se desfășoare în voia lor? (CĂL.). A se lăsa (sau a umbla, a merge, a fi purtat) în voia cuiva sau a ceva = a umbla, a se lăsa după dorința, după placul cuiva; a fi la discreția cuiva. Harap Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă (CR.). Voia la dumneata (ca la banul Ghica) = ești liber să faci ce vrei. Voia la d-voastră, domnișorule, răspunse moșneagul (HOG.). A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie (sau voile) = a satisface dorința, plăcerea cuiva. Fu nevoit a mai aștepta încă un an, ca să facă și voia fiului său celui mijlociu (ISP.). A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a fi pe placul, pe gustul cuiva; a fi așa cum dorește cineva. La început făcu sforțări uriașe să fie pe voia tatălui său, dar simți îndată că-i cu neputință (AGÂR.). A-i intra cuiva în voie sau a intra în voile cuiva = a-i face cuiva (toate) gusturile, a face pe plac cuiva; a mulțumi, a satisface dorințele cuiva. Își îndrăgește învățătorul și-i intră în voie (EMIN.). A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. Pe toți cîți nu-mi împlinesc voile în casă îi împung cu ghionti (STANCU). (înv., pop.) A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a-i plăcea (să...). Trebui să rabde, să tacă și să se-ntoarcă la oi, dacă îi era cu voia să nu mai capete o scărmănătură (POP.). 3 (înv.) Bunăvoință. Am așteptat porunca și voia bună a măriei tale (SADOV.). 4 Poftă, chef, dispoziție. Vedea că n-are nici o voie de petrecere, că chiar vinul îl bea cu mînie (AGÂR.). ◊ Expr. A-i (sau a-și) strica (cuiva) voia = a (sau a se) indispune. Vădzîndu-l mazîlimea că-i din neam prostu, li să strîcară tuturor voia (NEC.). Voie bună (sau rea) = dispoziție, stare sufletească bună (sau rea). Era o glumă a lor, unul din scurtele minute de descleștare a voiei bune, în încordarea meseriei aspre (PAPAD.). Toată ziua aceea nu putea să se astîmpere de voia rea (DRĂGHICI). Δ Loc.adv., adj. Cu (sau, rar, în) voie bună = vesel, bucuros; bine dispus. Te-aș însoți cu voie bună, Dar stau mai bine lîngă vatră (ARGH.). 5 (mai ales pe lîngă vb. ca „a avea”, „a cere”, „a da”, „a lua”) Permisiune, încuviințare, învoire; dispoziție. Dați-mi voie să mă explic (KOGĂL.). ◊ Bilet (sau, înv., răvaș) de voie = adeverință prin care se acordă soldaților, elevilor interni etc. permisiunea de a ieși din cazarmă, din școală etc. Sergentul socoti că nu-i mai trebuie Bucică și-i dădu răvaș de voie (GAL.). ◊ Loc.adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva). Cum nu-și pot da ei seama că o revoluție cu voie de la gealații Galatei a încetat de a mai fi revoluție (CA. PETR.). Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără încuviințarea cuiva. Cum ai îndrăznit să făgăduiești fără voia mea? (CAR.). ◊ Expr. Nu-i voie sau nu e voie = e interzis, e oprit. - Unde vrei să te duci? – La Dumnezeu, Ivane... – Nu-i voie, zise Ivan (CR.). • pl. voi. /<sl. veche волꙗ.

A-și da arama pe față – Această locuțiune ne-a rămas din vremea banilor de aur și argint. Falsificatorii de monede le făceau din aramă și le acopereau numai cu un strat foarte subțire de metal prețios. După un timp de întrebuințare, cînd se rodea pojghița de aur sau de argint, apărea de dedesubt arama banilor falși sau „calpi”, cum li se spunea pe atunci. De aici s-a născut vorba: „a-și da arama pe față”. Prin analogie, această expresie se aplică persoanelor care, ca și monedele contrafăcute de pe vremuri, își dau deodată pe față năravurile și intențiile rele ce stăteau pînă atunci ascunse sub un zîmbet prefăcut sau sub vorbe poleite. Zmeul din Poveștile unchiașului sfătos ale lui Ispirescu „își dete arama pe față – scrie autorul – căci prinse a prigoni lumea…” IST.

MĂRGĂRITĂRÉL subst. Diminutiv al lui m ă r g ă r i t a r. 1. S. n. Cf. m ă r g ă r i t a r (I 1). Dar cînd râde Rada, mărgăritărei Sînt pe lume oare scumpi ca dinții ei? COȘBUC, B. 208. ▭ Două mărgăritărele. 2. S.n. (Bot.) Lăcrimioare (Convallaria majalis). Cf. m ă r g ă r i t a r (II 1). Într-acest fel să fac toate celelalte ape, de mărgăritărel, de căpșune, de liliac alb. PISCUPESCU, O. 298/18. Floricica asta. . . merită numele de lăcrimioară și de mărgăritărel. NEGRUZZI, S. I, 97. Cu voi, scumpe strugurele, Albe mărgăritărele, Primăvara-și face salbe. ALECSANDRI, P. I, 123. O cunună de mărgăritărele era așezată pe fruntea ei netedă. EMINESCU, N. 8. Mirosea parfumul părului ei, care aducea a mărgăritărel. D. ZAMFIRESCU A. 47, cf. GÎRLEANU, L. 32. 3. Subst. (Regional) „Tufă lemnoasă, ca liliacul, cu frunze negre-verzi, face boabe albe ca mărgărintarul, fără miros”. ȘEZ. XV, 81. 4. Subst. (Med.) Stomatită. Cînd mărgăritărelul nu ține de o stare generală rea, el se vindecă ușor și repede. BIANU, D. S., cf. CANDREA, F. 221. – Pl.: (1, 2) mărgăritărele și (învechit și regional, m.) mărgăritărei. – Și: (regional) mărgărintărél subst. ȘEZ. XV, 81. – Mărgăritar + suf. -el.

DUCE² (duc, pf. dusei, part. dus) I. vb. tr. 1 A purta, a ținea în mîini, a fi încărcat cu ceva: ~ un copil în brațe; ~ o povară; ~ un sac în spinare ¶ 2 A căra, a transporta: ~ sacii cu grîu la moară; trăsura mănăstirii ne duce a două zi spre Ceahlău (IRG.) ¶ 3 A trage: un fel de brișcă ușoară, s’o duci cu un cal (I.-GH.) ¶ 4 A îndrepta: s’o pornim cu ce-om apuca, încotro ne-o duce norocul (DLVR.); Ⓕ: a-l ~ capul 👉 CAP 3 ¶ 5 A face o mișcare cu mîna într’o direcțiune oare-care: ~ mîna la gură, la ochi ¶ 6 A conduce, a mîna: ~ copii la școală: doi oameni pe cari slujitorii... îi ducea la împăratul ca să-i taie (ISP.); ~ pe cineva la groapă, a-l petrece la locul de înmormîntare; ~ vitele la pășune ¶ 7 A scoate undeva, a face să ajungă într’un loc: Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui (ALECS.); F: ~ la capăt 👉 CAPĂT 2; Ⓕ: ~ în ispita, a face pe cineva să cadă în păcatul ispitei ¶ 8 A purta încoace și încolo, a face să meargă după sine (ținîndu-l de mînă, etc.); Ⓕ: ~ pe cineva de nas 👉 NAS; ~ calul de căpăstru ¶ 9 ~ cu sine (pe cineva sau ceva), a lua cu sine într’un loc: Eu mă duc, mândra rămîne, Cum să fac s’o duc cu mine? (IK.-BRS.) ¶ 10 A amîna: mă tot duce cu vorba ¶ 11 A îndura, a suporta, a suferi: ~ lipsă, nevoie de ceva ¶ 12 A rezista: nu prea o duc la frig ¶ 13 ~ dorul 👉 DOR ¶ 14 A petrece, a trăi: ~ o viață plăcută, un traiu amărît; a dus-o așa doisprezece ani încheiați (R.-COD.); n’are s’o mai ducă mult. Mai are puține zile de trăit; și ducea el zile bune împreună (RET.); am auzit că de la o vreme încoace într’o băutură o duce (CAR.) ¶ 15 A o ~ bine, rău cu sănătatea. etc., a se afla într’o stare bună, rea: cum o mai duci? ¶ 16 📐 A trage, a desena, a construi: ~ un cerc, o tangentă, o perpendiculară. II. vb. refl. 1 A pleca de undeva, a părăsi un loc C. A VENI : Eu mă duc, maică, departe. Tu rămîi cu grija ’n spate (MAR.) ¶ 2 A merge într’un loc: de ce s’o fi ducînd... să-și petreacă seara la avocatul Vineanu? (BR.-VN.): s’a dus după doctor ¶ 3 A se propaga, a se răspîndi, a se împrăștia: s’a dus vestea despre isprăvile lui ¶ 4 Ⓕ A trece: s’au dus timpurile acelea ¶ 5 A dispărea, a pieri (din ochi, etc.): bătrînii se duc și cu ei se duc și obiceiurile noastre (DLVR.) ¶ 6 A se prăpăd: noi bețivi nu sîntem... pe ce se duce toată munca noastră? (VLAH.) ¶ 7 A muri: gol m’am născut, gol o să mă duc (ZNN.) ¶ 8 A se ~ după cineva, a-l lua de bărbat: și s’a dus, sărmana, după acest om care putea să-i fie bunic (VLAH.) ¶ 9 Ⓟ Du-te, vino, a mers mereu înainte: se pune zmeul iar la cale, du-te, du-te, pînă de-abia răsufla de obosit (RET.) ¶ 10 Ⓟ Du-te, vino, a) încoace și încolo; b) treacă-meargă! calea-valea, tot ar mai merge; un du-te, vino, o mișcare continuă încoace și încolo; mai du-te, vino, treacă-meargă, se mai poate [lat. ducĕre].

OBRINTITURĂ s. f. (Popular) Obrinteală. cf. h XVIII 161. Se unge bolnavul la-ncheituri, pentru că acolo se fac obrintiturile mai des. ȘEZ. VI, 98, cf. XII, 189. Să steie... Junghiurile, Relele, Obrinteturile. PAMFILE, B. 51. – PI.: obrintituri. – Și: (neobișnuit) obrintetură s. f. – Obrinti + suf. -tură.

ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestie importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. ♦ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Românească, Țările de Jos. ♦ (În vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 2. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 3. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 4. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeară s. f.] – Lat. terra.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asterias); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steauă s. f.] – Lat. stella.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atenția spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de păr = a fi relatat în mod exagerat, forțat, tendențios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a cita pe cineva în fața justiției. A trage pe sfoară = a păcăli. A trage pe roată = a supune torturii cu ajutorul roții de tortură. A trage la răspundere = a cere cuiva să dea socoteală de faptele sale, a face răspunzător. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situație grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasă, sortită eșecului. ♦ (Cu complementul „clopotul”) A face să sune (prin deplasare într-o parte și în alta). ♦ A întinde, a încorda un fir, o sfoară (smucind). ◊ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o acțiune reprobabilă); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî după sine. ◊ Expr. A trage targa pe uscat = a trăi în lipsuri, în sărăcie; a o scoate greu la capăt. A trage un picior sau a trage piciorul = a șchiopăta. ♦ (Despre animale de tracțiune) a face ca un vehicul să se deplaseze (ducându-l după sine). 3. Tranz. A pune (sau a scoate) (de) pe sine un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte; a înfunda pe cap o bonetă, o căciulă; a duce un accesoriu de îmbrăcăminte înspre o parte a corpului (spre a o acoperi); a aranja, a potrivi. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântări, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascuțit). 6. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A se opri undeva spre a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. 8. Refl. și intranz. (Reg. și fam.; urmat de determinări locale introduse prin prep. „la”) A se duce (mânat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simți atras către... ♦ Intranz. A prevesti o anumită stare. Trage a rău. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ◊ Expr. (Tranz.) A-și trage mâna de deasupra cuiva = a înceta să mai ocrotească pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unui fapt reprobabil; a ispăși. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage. ◊ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma)... = a învăța (dintr-o experiență). ◊ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma)... = a avea, a obține un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig. (în expr.) A trage cu urechea = a-și încorda auzul pentru a prinde zgomote ușoare, vorbe șoptite; a asculta pe furiș. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, bătrâneții etc.; a se odihni după un efort greu. (Intranz.) A trage să moară = a fi în agonie, a-și trăi ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiți, a bea. ◊ Expr. (Absol.) A trage la măsea (sau la mustață) = a fi bețiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ◊ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a șterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (În diverse procese de muncă sau în acțiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reieșind din determinări) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o țesătură) la piuă = a supune o țesătură unei operații mecanice la piuă, pentru a o face mai deasă. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a șapirografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea) = a ascuți. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopată) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spată. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban câștigat (în credința superstițioasă că acest gest atrage un câștig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios. ♦ A întinde și a subția un material ductil, trecându-l printr-o filieră. ♦ Refl. (În expr.) A se trage la față (sau la obraji, la chip) = a slăbi, a avea figura obosită, palidă. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu plăcere, cu multă energie, cu pasiune. ◊ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca proiectilul, săgeata etc. să pornească spre țintă. 5. Tranz. A freca o anumită regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A fricționa. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subînțelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învălui pe cineva, provocându-i o senzație neplăcută de răcoare (urmată adesea de îmbolnăvire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...). [Perf. s. trăsei, part. tras] – Lat. *tragere (= trahere).

SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nici o boală sau infirmitate; teafăr, zdravăn. ◊ Loc. vb. A se face sănătos = a se însănătoși. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. Să-l (sau să o etc.) porți sănătos sau sănătoasă = urare adresată cuiva care poartă o haină sau o încălțăminte nouă. Să fii sănătos = a) formulă de urare sau de mulțumire; b) treaba ta, nu ai decât! (Fam.) A nu fi sănătos dacă... = a nu se putea abține de la ceva (rău), a-i sta în fire să facă ceva (rău). (Adverbial) A râde sănătos = a râde cu poftă, din toată inima. ♦ (Despre plante, fructe etc.) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, în bună stare. ♦ (Despre obiecte) Care nu este atins de nici o stricăciune; care este în bună stare; întreg, intact; solid, rezistent. ♦ Fig. Bine consolidat, cu prestigiu; durabil; intangibil. ♦ Fig. Care nu este alterat moralicește; cinstit, onest, corect. 2. Prielnic sănătății; salubru. ♦ (Substantivat, f.; în expr.) A o lua (sau a o rupe, a o șterge) la sănătoasa = a o lua la fugă, a pleca repede pentru a nu păți ceva. 3. Fig. Înțelept, bun, cu (sau de) bun-simț; potrivit, indicat, recomandabil. ♦ (Despre acțiuni, activități) Serios, temeinic. – Lat. *sanitosus (< sanus).

DRAC ~ci m. (în religia creștină) Ființă imaginată drept spirit al răului; dușman principal al lui Dumnezeu și al omenirii; diavol; demon; satană. ◊ A se teme ca ~cul de tămâie a se teme foarte tare de ceva sau de cineva. E tot un ~ e totuna; este același lucru. A face pe ~cul în patru a face tot ce se poate; a pune totul în joc. Pe ~cul se spune pentru a arăta neîncrederea sau pentru a tăgădui ceva. Parcă-i ~cul pe uscat se spune despre cineva foarte urât. A trage pe ~cul de coadă a fi foarte sărac; a o duce foarte greu. Și-a băgat ~cul coada între ei se spune când între prieteni se stârnește o vrajbă neașteptată. Nu-i ~cul atât de negru lucrurile nu stau atât de rău cum se pare. A fi ~cul gol (sau împelițat) a) a fi rău; b) a fi foarte isteț. A vedea pe ~cul (sau a da de ~cul) a o păți. Salba (sau poama) ~cului om ticălos. A se uita (la cineva) ca la ~cul a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. A avea ~ci (a fi cu ~ci, a fi plin de ~ci) a) a fi om rău; b) a fi neastâmpărat, zvăpăiat. Unde și-a înțărcat ~cul copiii (sau la ~cul în praznic) foarte departe; într-un loc pe care nu-l știe nimeni. Buruiana (sau iarba) ~cului tutun. A căuta pe ~cul a-și face singur neplăceri. A scăpa de ~cul și a da peste tată-său a ajunge din rău în mai rău. A da (sau a lăsa) ~cului a nu se mai interesa de cineva sau de ceva; a lăsa la voia întâmplării. A nu avea nici pe ~cul a fi sănătos. Al ~cului! (sau ptiu, ~ce) se spune când ești cuprins de uimire. Lucrul ~cului afacere necurată. Și pe ~cul orice. Ce ~cul! se spune când ești nedumerit de ceva. Să-l ia ~cul (ducă-se ~cului) se spune pentru a exprima indignarea față de acțiunile cuiva sau față de o situație. /<lat. draco

HAL n. Stare nespus de rea. ◊ Într-un ~ fără de ~ în cea mai proastă stare; într-o stare vrednică de plâns. În așa ~ în așa măsură. /<turc. hal

MAL s.n. (Med.) Stare de boală, rău, maladie. [< fr. mal, cf. lat. malum – rău].