MUȚI vb. IV. (Popular) I n t r a n z. 1. (Despre oameni) A pierde facultatea de a vorbi, a devenit mut (I 1) din cauza unei boli, a fricii, a emoției etc.; (despre organele vorbirii) a nu mai (putea) emite sunete articulate. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, ASACHI, S. L. I, 104. Preoții cu toți muțea. ALECSANDRI, ap. TDRG, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U. Sulgerul își plecă fruntea în tină, tăcînd. – Ai muțit ? SADOVEANU, O. X, 136, cf. ALRM II/I h 42. ◊ R e f l. Nu pot ca să-ți răspund, Căci gura mi s-a muțit. POP., ap. HEM 1 119. ◊ T r a n z. f a c t. (Mai ales în superstiții) Ce fel de spirit rău vine mai întîi la dînsul . . . e în starea să-l muțească. MARIAN, NA. 131. Vînturile rele . . . bat numai anumite locuri, și dacă se întîmplă că prin acele părți dau peste oameni, îi vîntuiesc, adică îi înnebunesc, îi muțesc. PAMFILE, VĂZD. 44. Cunosc acești filozofi pe lîngă asta și meșteșugul depărtării farmecelor, căci și pe dînșii a încercat ea să-i încurce, să-i muțească. SADOVEANU, D. P. 110. Ielele . . . Pe cale-au întîlnit, La ea au răcnit, De gură o au muțit. TEODORESCU, P. P. 381. Să te-ajungă jalea mea . . . Mîna dreaptă să-ți sclintească, Limba-n gură să-ți muțască. ȘEZ. I, 9, cf. BiBiCESCu, P. P. 54. Cînd peste un om dau asemenea vînturi, îl înnebunesc, . . . îl muțesc. ȘEZ. V, 142, cf. I, 245. L-a văzut De limbă muțit, Di uochi chiorît. GRAIUL, I, 300. (Prin analogie; despre animale) Nouă armăsari venit-au, De gură muțiți, De vederi orbiți. MARIAN, V. 214. ◊ L o c. a d v. (Regional) Pe muțite = mutește, pe tăcute, pe înfundate. L-o bătut pe muțite. ALR II 3 599/414. 2. (Despre glasuri, zgomote etc.) A înceta, a se potoli. a se liniști. Astăzi glasul clevetirii a muțit. ALECSANDRI, ap. TDRG. Cortina se ridică și freamătul sălii muți. C. PETRESCU, C. V. 249. - Prez. ind.: muțesc. $- V. mut.