PÎCÎI, pîcîi, vb. IV. Intranz. (Regional) 1. A fuma, a trage din lulea producînd un sunet caracteristic; a pufăi. Cînd era vreme rea, stătea cu nasu-n spuză și pîcîia din lulea. SADOVEANU, O. III 544. Își îndopă pipa din nou, aprinse, începu să pîcîie, cu vădite semne de satisfacție. C. PETRESCU, A. 409. 2. (Despre flacăra lămpii de petrol) A pîlpîi cu zgomot. – Variantă: (Transilv.) pîcăi vb. IV.