MĂRGĂRITĂRÉL subst. Diminutiv al lui m ă r g ă r i t a r. 1. S. n. Cf. m ă r g ă r i t a r (I 1). Dar cînd râde Rada, mărgăritărei Sînt pe lume oare scumpi ca dinții ei? COȘBUC, B. 208. ▭ Două mărgăritărele. 2. S.n. (Bot.) Lăcrimioare (Convallaria majalis). Cf. m ă r g ă r i t a r (II 1). Într-acest fel să fac toate celelalte ape, de mărgăritărel, de căpșune, de liliac alb. PISCUPESCU, O. 298/18. Floricica asta. . . merită numele de lăcrimioară și de mărgăritărel. NEGRUZZI, S. I, 97. Cu voi, scumpe strugurele, Albe mărgăritărele, Primăvara-și face salbe. ALECSANDRI, P. I, 123. O cunună de mărgăritărele era așezată pe fruntea ei netedă. EMINESCU, N. 8. Mirosea parfumul părului ei, care aducea a mărgăritărel. D. ZAMFIRESCU A. 47, cf. GÎRLEANU, L. 32. 3. Subst. (Regional) „Tufă lemnoasă, ca liliacul, cu frunze negre-verzi, face boabe albe ca mărgărintarul, fără miros”. ȘEZ. XV, 81. 4. Subst. (Med.) Stomatită. Cînd mărgăritărelul nu ține de o stare generală rea, el se vindecă ușor și repede. BIANU, D. S., cf. CANDREA, F. 221. – Pl.: (1, 2) mărgăritărele și (învechit și regional, m.) mărgăritărei. – Și: (regional) mărgărintărél subst. ȘEZ. XV, 81. – Mărgăritar + suf. -el.