PAS³, (I) pași, s. m., (II) pasuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre mișcările alternative pe care le fac picioarele în mers obișnuit; p. ext. distanță astfel parcursă; p. gener. distanță mică. ◊ Loc. adv. Pas cu pas = a) încetul cu încetul, treptat; b) mereu, neîncetat. La tot pasul sau la fiecare pas = la orice mișcare; pretutindeni, necontenit. Nici (un) pas = deloc, nicidecum. ◊ Expr. (A face) primul pas = (a face) începutul, primele încercări; (a avea) inițiativa. A avea (sau a da cuiva) pas (să...) = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea, îngăduința să facă ceva. A face un pas greșit = a) a se poticni în mers; b) a săvârși o greșeală. A ceda pasul = a lăsa pe altul să treacă înainte; a se lăsa depășit (în mers, în acțiuni, în realizări). ♦ Zgomot produs de cel care merge pe jos. Se aud pași. ♦ Fig. Stadiu, etapă. ♦ Fig. Înaintare, propășire, progres. ♦ Fig. Acțiune, act, faptă; hotărâre. 2. Mod de a umbla pe jos; mers, umblet, călcătură. ◊ Pas alergător = mers în fugă. Pas de front (sau de defilare) = mers ostășesc de paradă, cu cadență bine marcată. Pas de marș (sau de voie, de manevră) = mers ostășesc obișnuit, fără efortul de a păși energic. ◊ Loc. adv. În pasul calului sau la pas = în ritm de mers obișnuit; fără să fugă. ◊ Expr. A ține pasul = a) a păstra cadența, ritmul de mers cu cineva; b) a se menține la același nivel cu cineva sau cu ceva. A merge în pas (cu cineva) = a avea aceeași cadență (cu cineva). (Rar) A se ține de pasul cuiva = a urmări pe cineva. (Rar) A da pas = a se grăbi. A-și iuți pasul = a-și mări viteza de deplasare pe jos; a fugi. ♦ Mișcare ritmică a picioarelor, caracteristică pentru fiecare dans. 3. Unitate de măsură de lungime egală cu distanța dintre cele două picioare ale omului depărtate în cursul mersului obișnuit; p. ext. distanță reprezentată de această unitate de măsură. 4. Urma lăsată de talpa piciorului sau a încălțămintei în mers. ◊ Expr. (Înv.) A călca (sau a urma, a merge) pe pașii cuiva = a urma exemplul cuiva, a continua activitatea cuiva. 5. (Biol.; în sintagma) Pas genetic = distanță creată între unul dintre părinți și unul dintre copiii lui, astfel încât posibilitatea acestuia de a primi o genă oarecare se înjumătățește datorită meiozei. II. S. n. 1. Distanță între două elemente alăturate identice ale unui sistem tehnic, măsurată în direcția în care se repetă elementele. ◊ Pas de filet sau pasul filetului = distanța dintre laturile paralele a două spire consecutive, măsurată de-a lungul axei filetului. ♦ Distanță dintre doi dinți consecutivi ai unei roți dințate. 2. (Înv. și reg.) Unealtă de lemn asemănătoare cu un compas, folosită în dulgherie, dogărie etc. – Lat. passus.

PAS³, (I) pași, s. m., (II) pasuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre mișcările alternative pe care le fac picioarele în mers obișnuit; p. ext. distanță astfel parcursă; p. gener. distanță mică. ◊ Loc. adv. Pas cu pas = a) încetul cu încetul, treptat; b) mereu, neîncetat. La tot pasul sau la fiecare pas = la orice mișcare; pretutindeni, necontenit. Nici (un) pas = deloc, nicidecum. ◊ Expr. (A face) primul pas = (a face) începutul, primele încercări; (a avea) inițiativa. A avea (sau a da cuiva) pas (să...) = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea, îngăduința să facă ceva. A face un pas greșit = a) a se poticni în mers; b) a săvârși o greșeală. A ceda pasul = a lăsa pe altul să treacă înainte; a se lăsa depășit (în mers, în acțiuni, în realizări). ♦ Zgomot produs de cel care merge pe jos. Se aud pași. ♦ Fig. Stadiu, etapă. ♦ Fig. Înaintare, propășire, progres. ♦ Fig. Acțiune, act, faptă; hotărâre. 2. Mod de a umbla pe jos; mers, umblet, călcătură. ◊ Pas alergător = mers în fugă. Pas de front (sau de defilare) = mers ostășesc de paradă, cu cadență bine marcată. Pas de marș (sau de voie, de manevră) = mers ostășesc obișnuit, fără efortul de a păși energic. ◊ Loc. adv. În pasul calului sau la pas = în ritm de mers obișnuit; fără să fugă. ◊ Expr. A ține pasul = a) a păstra cadența, ritmul de mers cu cineva; b) a se menține la același nivel cu cineva sau cu ceva. A merge în pas (cu cineva) = a avea aceeași cadență (cu cineva). (Rar) A se ține de pasul cuiva = a urmări pe cineva. (Rar) A da pas = a se grăbi. A-și iuți pasul = a-și mări viteza de deplasare pe jos; a fugi. ♦ Mișcare ritmică a picioarelor, caracteristică pentru fiecare dans. 3. Unitate de măsură de lungime egală cu distanța dintre cele două picioare ale omului depărtate în cursul mersului obișnuit; p. ext. distanță reprezentată de această unitate de măsură. 4. Urma lăsată de talpa piciorului sau a încălțămintei în mers. ◊ Expr. (Înv.) A călca (sau a urma, a merge) pe pașii cuiva = a urma exemplul cuiva, a continua activitatea cuiva. 5. (Biol.; în sintagma) Pas genetic = distanță creată între unul dintre părinți și unul dintre copii, astfel încât posibilitatea acestuia de a primi o genă oarecare se înjumătățește datorită meiozei. II. S. n. 1. Distanță între două elemente alăturate identice ale unui sistem tehnic, măsurată în direcția în care se repetă elementele. ◊ Pas de filet sau pasul filetului = distanța dintre laturile paralele a două spire consecutive, măsurată de-a lungul axei filetului. ♦ Distanță dintre doi dinți consecutivi ai unei roți dințate. 2. (Înv. și reg.) Unealtă de lemn asemănătoare cu un compas, folosită în dulgherie, dogărie etc. – Lat. passus.

MIȘCARE. Subst. Mișcare, deplasare, mutare, mutat, strămutare. Dinamism, schimbare, transformare, dezvoltare, evoluție. Mișcare lentă; mișcare rapidă. Automișcare. Mișcare mecanică; mișcare fizică; mișcare chimică; mișcare biologică; mișcare socială. Mișcare rectilinie, mișcare (în linie) dreaptă; mișcare curbilinie; mișcare circulară; mișcare de rotație; mișcare centrifugă; mișcare centripetă; mișcare periodică, mișcare regulată; mișcare vibratorie; mișcare uniformă; mișcare accelerată. Animație, agitație, forfotă, forfoteală, foială, foire. Mers pe jos, mers, mergere (rar), deambulație (rar), umblare, umblat, umblet, umblătură (pop.); cutreierare, cutreierat, cutreier (rar), colindare; plimbare, plimbat, plimbărică (fam.), preumblare, promenadă (livr.); hoinăreală, vagabondaj, vagabondare, rătăcire, peregrinare, peregrinație, peregrinaj; marș, mărșăluire, marș forțat. Călătorie, voiaj, turneu, croazieră, pelerinaj; migrare, migrațiune. Circulație, trafic; rulare. Fugă, fuguță (dim.), alergare, alergătură, goană, repeziș, repezeală, repezitură (rar); năvală, buzna; fugărire, urmărire; cursă, cros. Zbor, zburare (rar), plutire, planare, survol, survolare. Plutire, plutit; înot, înotat (înv.), înotare; navigație, navigare. Transport, transportare; transbordare; tranzit, tranzitare (rar). Curgere, curs, scurgere, cursoare (înv.), prelingere, vărsare, revărsare. Rotire, rotație, mișcare de rotație, rotit, roată, rotitură (pop.), învîrtire, învîrtitură, învîrtit, învîrteală, sucire, răsucire, rotocol. Mobilitate; motricitate; mutabilitate, flotabilitate. Cinetică, cinematică. Adj. Mișcător, mobil, dinamic, evolutiv; deplasabil, mutabil, mutător. Agitat, animat, forfotitor; vioi, sprinten, agil. Instabil, variabil, schimbător, nestatornic, inconstant. Umblător (rar), mergător (rar), plimbăreț, hoinar, vagabond, rătăcitor; călător, pasager, voiajor; migrator; alergător, fugar, fugător (rar), fugarnic (rar), fugăreț (reg.); fugaci. Zburător, planor, plutitor. Înotător, plutitor, plutind, flotant, flotabil; navigator, navigant. Circulant, circulator: rulant. Transportator. Curgător, fluid. Rotitor, rotativ, învîrtitor. Cinetic, cinematic. Vb. A se mișca, a se deplasa, a se muta, a-și schimba locul (poziția), a se strămuta, a fi în mișcare, a fi mobil. A se schimba, a se transforma, a se dezvolta, a evolua. A mișca, a mișca din loc, a deplasa, a urni, a schimba locul (poziția), a muta, a strămuta, a permuta, a transfera. A pune în mișcare, a dinamiza, a agita. A merge, a umbla pe jos; a călca, a păși; a pune piciorul; a colinda, a peregrina, a cutreiera, a bate drumurile, a bătători; a hoinări, a rătăci, a pribegi, a umbla haihui, a vagabonda. A călători, a fi pe drum, a face o călătorie, a voiaja; a circula; a rula. A fugi, a alerga, a da o fugă, a o lua la fugă, a goni, a da fuguța. A zbura, a zburătăci, a zburături (rar), a pluti (în aer), a plana, a survola. A înota; a pluti, a aluneca (pe apă); a naviga. A transporta, a căra, a duce, a purta; a transborda; a tranzita. A curge, a se scurge, a se prelinge, a se vărsa, a se revărsa. A (se) roti, a (se) rotocoli (rar), a (se) învîrti, a (se) întoarce, a (se) răsuci, a (se) suci. Adv. În mișcare; în (din) mers, în (din) fugă, în fuga mare, de-a fuga (reg.); în (din) zbor, zburiș (rar), fără oprire, fără încetare. V. aeronavă, ambarcație, animație, apropiere, automobil, călătorie, căruță, coborîre, convergență, creștere, curgere, depărtare, direcție, drum, forfotă, fugă, grabă, hoinăreală, întoarcere, oscilare, rotire, săritură, sosire, sport, urcare.

PÂNĂ conj., prep. A. Conj. I. (Introduce propoziții circumstanțiale de timp). 1. (Stabilește un raport de posterioritate, precizând limita până la care se îndeplinește acțiunea din regentă) Greu le-a fost până și-au făcut rost de cărți. 2. (Urmat de o negație, stabilește un raport de anterioritate) Mai înainte ca..., mai înainte de... ♦ (În locuțiuni, urmat de o negație) Până când. Până ce. 3. Atâta timp cât..., câtă vreme..., cât... ◊ (În locuțiuni) Până când. Până ce. II. (Introduce propoziții circumstanțiale de loc; arată limita, hotarul în spațiu) A mers până unde nu ajunsese nimeni. B. Prep. (Împreună cu adverbe și cu alte prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții). I. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Până mâine dimineață să termini lucrarea. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. (Corelativ) Din zori și până-n seară. ◊ Loc. conj. Până când. Până ce. ◊ Loc. adv. Până la urmă = în cele din urmă. Până una-alta = pentru moment, deocamdată. II. (Introduce un complement circumstanțial de loc; urmat de adverbe) Merg pe jos până acasă. ◊ Loc. adv. De colo până colo = din loc în loc, în multe locuri. De sus până jos sau de jos până sus = în întregime, tot. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în prepoziții compuse) S-a înduioșat până la lacrimi. ◊ (În locuțiuni) Până acolo = în asemenea măsură, în asemenea grad. Până și = chiar și. – Lat. paene-ad.

SCOBORÎ, scobor, vb. IV. (Pop.) 1. Intranz., refl. și tranz. A (se) da jos dintr-un loc ridicat sau dintr-un vehicul; a coborî (1). ♦ A se deplasa, a merge în jos pe un loc înclinat. ♦ Intranz. A zbura spre pământ, în jos. ♦ Intranz. (Despre soare, lună) A apune. 2. Tranz. A schimba înălțimea glasului pentru a trece la un registru mai profund; a vorbi, a cânta cu glas scăzut; a coborî (4). 3. Refl. Fig. A se înjosi, a se degrada, a se coborî (6). – Pref. s- + coborî.

CĂRARE ~ări f. Drum îngust pe care se merge pe jos; potecă. ◊ A-i tăia (sau a-i închide) cuiva ~ările a-i închide cuiva calea. A-i scurta cuiva ~ările a-l omorî pe cineva. A umbla pe două ~ări a umbla clătinându-se datorită consumului de alcool. Pe toate ~ările peste tot. [G.-D. cărării] /

PEDESTRU ~stră (~ștri, ~stre) și substantival 1) rar (despre persoane) Care merge pe jos. 2) (despre ostași) Care se deplasează și luptă pe jos. /<lat. pedester, ~tris

PICIOR ~oare n. 1) (la om și la animale) Membru care susține corpul și servește la deplasare. ~orul stâng. ~oarele anterioare. A se ridica în ~oare. ◊ ~ plat picior cu talpa foarte puțin scobită. Cu ~orul (sau ~oarele) (mergând) pe jos. Din ~oare în poziție verticală. În vârful ~oarelor a) în vârful degetelor (de la picioare); b) fără zgomot. Bun (sau iute) de ~ sprinten. Din cap până-n ~oare în întregime. Fără cap și fără ~oare alogic. A da cu ~orul a) a rata o ocazie favorabilă; b) a trata pe cineva (sau ceva) cu dispreț. A călca (pe cineva sau ceva) în ~oare a) a distruge, călcând cu picioarele; b) a desconsidera. A lega (sau a fi legat) de mâini și de ~oare a lipsi pe cineva (sau a fi lipsit) de posibilitatea de a acționa. A fi pe ~ de egalitate cu cineva a avea aceleași drepturi, aceeași situație, același rang cu cineva. A întinde ~oarele a se stinge din viață; a muri. A nu avea unde pune ~orul a fi mare înghesuială; îngrămădire de lume. A-și bate ~oarele degeaba a umbla degeaba, fără a-și atinge scopul. Un ~ aici și altul acolo foarte repede; fuga. Să nu-ți văd ~oarele pe aici! să nu mai vii pe aici! A i se tăia (sau a i se muia) cuiva (mâinile și) ~oarele a) a fi cuprins de o slăbiciune fizică; b) a fi puternic copleșit de emoții. A bate din ~ (sau din ~oare) a porunci cu asprime; a se răsti. A fi (sau a sta) pe ~ de ducă a fi gata de plecare. Cu coada între ~oare (sau vine) înjosit; umilit. Unde-ți stau ~oarele acolo îți va sta și capul vei fi omorât. A boli (sau a duce boala) pe ~oare a suporta o boală fără a sta la pat. A pune pe ~oare a) a pune lucrurile la punct; b) a însănătoși un bolnav, îngrijindu-l. A gândi cu ~oarele a gândi alogic. A scrie cu ~oarele a scrie necaligrafic. A sta (sau a fi, a rămâne) pe ~oare a) a-și menține poziția, situația; b) a corespunde realității; a fi susținut de argumente trainice. A da din mâini și din ~oare a se strădui din răsputeri pentru a obține sau a soluționa ceva, pentru a salva o situație. A sta cu ~oarele în apă (rece) a medita mult și profund asupra unui lucru. A fi cu un ~ în groapă a ajunge la limita vieții; a fi foarte bătrân. A cădea (sau a se arunca) la ~oarele cuiva a se ruga cu disperare de cineva. A călca (pe cineva) pe ~ a) a provoca cuiva o neplăcere; b) a da cuiva de înțeles. A cădea de pe (sau din) ~oare sau a nu se (mai) putea ține pe ~oare (sau a nu (mai) putea sta pe ~oare) a fi extrem de obosit. A pune (sau a așterne, a închina) ceva la ~oarele cuiva a dărui ceva în semn de venerație sau de supunere. A pune ~orul în prag a) a-și manifesta voința; b) a se opune categoric. A scula (sau a ridica, a pune) în ~oare a mobiliza la realizarea unei acțiuni. A sta în ~oarele cuiva a stingheri; a împiedica acțiunile cuiva. A se topi (sau a se usca, a se pierde) pe (sau de pe, din) ~oare a slăbi tare, a se stinge din viață, văzând cu ochii. A trăi pe ~ mare a duce o viață luxoasă. A fi în ~oare a fi pregătit în permanență pentru acțiune. ~orul-caprei plantă erbacee de pădure cu tulpină erectă, ramificată, având frunze mari, alungite, zimțate, și flori albe, grupate într-o inflorescență umbeliformă. ~orul-cocoșului plantă erbacee cu tulpină erectă, având frunze tripartite și flori albe sau galbene. 2) Parte a unor obiecte care servește la susținerea acestora. ~orul scaunului. ~oarele dulapului. 3) Parte inferioară a unui deal sau a unui munte. 4) agr. Grămadă de snopi așezați în cruce. 5) (în trecut) Unitate de măsură a lungimii (egală cu aproximativ o treime dintr-un metru). 6) Unitate de măsură a versului (egală cu un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau lungi și scurte). /<lat. petiolus

PIETON ~i m. Persoană care merge pe jos pe o arteră de circulație cu trotuare. [Sil. pi-e-] /<fr. piéton

POTECĂ ~ci f. Drum îngustat pe care se merge pe jos; cărare. ◊ Pe toate ~cile pretutindeni. A ști toate ~cile a) a cunoaște bine locul; b) a ști bine și amănunțit ceva. A-i ști cuiva ~cile a ști secretele cuiva. A veni (sau a umbla) pe drum, nu pe ~ci a vorbi direct, fără aluzii. /<bulg. păteka

FOOTING s.n. (Sport) Tip de antrenament în care se alternează cursele cu marșurile pentru a întări rezistența gambelor și a respirației. [Pron. fu-tin. / < engl., fr., it. footing < foot – a merge pe jos].

apostolicește adv. (înv.) pe jos (în expresia a merge apostolicește = a merge pe jos)

pedestraș, pedestrași, s.m. (înv. și pop.) 1. infanterist, soldat care merge pe jos; pedestru. 2. persoană care merge pe jos; pieton. 3. (adj.) de infanterie.

pedestri, pedestresc, vb. IV refl. (înv.) 1. a descăleca; a merge pe jos. 2. a face, a sili să descalece, să rămână pe jos.

pedestru (pedestră), adj. – 1. Care merge pe jos. – 2. (Trans. de S. și V.) Schilod, invalid. – Mr. pedestru. Probabil direct din lat. pĕdestrem (Pușcariu 1295; Meyer, Alb. St., IV, 95; Candrea). În general e considerat un împrumut tîrziu (Tiktin; REW 6346) pentru că l-a conservat pe d și pentru că nu a diftongat f., *pedeastră (nu cunoaștem f. de la sensul 2). În ciuda acestor dificultăți, prezența în mr., sensul popular din Trans. și expresiile cum ar fi cărare de om pedestru (Doc. Munt. 1650), exclud ideea unui împrumut tîrziu, care ar fi trebuit să păstreze nuanța militară. Der. pedestri, vb. (a cere să descalece; refl., a descăleca); pedestraș, s. m. (drumeț, persoană care merge pe jos; soldat de infanterie); pedestrime, s. f. (infanterie).

a merge cu doiu’ expr. (adol.) a merge pe jos.

APOSTOLEȘTE adv. (Fam., în expr.) A merge apostolește = a merge pe jos (ca apostolii). – Din apostol + suf. -ește.

CALE, căi, s. f. I. 1. Fîșie de teren special amenajată pentru circulație; drum; parte a unui drum special amenajată pentru a înlesni circulația vehiculelor. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva = a fi piedică cuiva, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întîmpina pe cineva. A găsi (sau a afla) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo-încoace, pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; (reg.) a sfătui, a îndruma; (fam.) a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., gata de a... ♦ (Art., urmat de determinări arătînd numele) Nume dat unor străzi lungi (și largi). ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. Element al unei construcții, pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 3. Călătorie. Cîndu-mi vine dor de cale, Merg pe jos ca și călare (JARNÍK-BÎRSEANU). ◊ Expr. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună! formulă de urare la plecarea cuiva. 4. Distanță, depărtare. S-a dus în Humulești, cale de două ceasuri cu piciorul (CREANGĂ). II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, procedeu. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă. – Lat. callis.

lĭúde m., pl. zĭ (vsl. lĭudŭ, popor, lĭudiĭe, oamenĭ; bg. lĭude, rus. lĭúdi, oamenĭ, lume, servitorĭ; germ. leute, oamenĭ. V. liotă). Mold. Vechĭ. Individ, persoană: lĭude birnic, lĭude scutelnic. (V. mode). Jandarm care, din lipsă de caĭ, era silit să meargă pe jos. Azĭ. Iron. Pedestru, codaș. A fi lĭude pintre călărașĭ, a te afla într’o situațiune inferioară într’o societate de oamenĭ superiorĭ. – În Munt. lude.

pedestrésc v. tr. (d. pedestru). Vechĭ. Daŭ jos de pe cal orĭ din car, fac să meargă pe jos. V. refl. Mă fac pedestru, descalec saŭ mă daŭ jos din car: Moldoveniĭ, pedestrindu-se, le-aŭ săgetat caiĭ (Ur. 1, 140).

pedéstru, -eástră și (azĭ) -éstră adj., pl. eștri (vechĭ estri), estre (lat. pedĕster, -ĕstris, probabil cuv. lit., deși vechĭ, cu d neprefăcut în z cum s’a prefăcut în zestre; vfr. poestre, nfr. piètre, păcătos, fără valoare. V. pieton. Cp. cu maĭestru). Care merge pe jos, nu călare, nicĭ nu zboară, nicĭ nu înoată: strutocamila nu zburătoare, ce pedeastră este (Cant.), soldat pedestru, trupă pedestră. Fig. Iron. Slab, ignorant, prost: elev pedestru. V. pedestraș.

*pietón m. (fr. piéton [2 silabe], d. pied, picĭor. V. pedestru, pion). Pedestru, care merge pe jos: o trăsură a călcat un pieton.

tîrcól n., pl. oale (bg. tŭrkalo, cerc, roată, infl. de ocol. V. torocală, rotocol și otrocol). Vest. O bucată de lemn rătundă în care se prind lemnele care formează prîsnelu. (E un tîrcol sus și unu jos). Fig. Mers în prejur p. a spiona, a ataca orĭ a face curte: la serată îĭ dădu tîrcoale toată vremea (Rebr. 2, 128). V. ocol, raĭtă, viraj, volant.

tupăngésc v. tr. (cp. cu tapangea și dupăcesc, cu ung. topogni, a călca îndesat, și cu sîrb. tabančiti, a merge pe jos. V. tăpșesc). Vest. Fam. Dupăcesc, bat.

decădeà v. a cădea mai jos, a merge spre cădere sau ruină.

suì v. 1. a merge de jos în sus: a sui scară, muntele; 2. a se ridica: a se sui în trăsură; i se sui în cap; 3. a se ridica la o sumă oarecare. [Lat. SUBIRE].

pedestru m. 1. cel ce merge pe jos: decât cu așa cal mai bine pedestru CR.; 2. infanterist. [Lat. PEDESTREM]. ║ a. un drumaș pedestru PANN.

SCOBORÎ, scobor, vb. IV. (Pop.) 1. Intranz., refl. și tranz. A (se) da jos dintr-un loc ridicat sau dintr-un vehicul; a coborî (1). ♦ A se deplasa, a merge în jos pe un loc înclinat. ♦ Intranz. A zbura spre pământ, în jos. ♦ Intranz. (Despre soare, lună) A apune. 2. Tranz. A schimba înălțimea glasului pentru a trece la un registru mai profund; a vorbi, a cânta cu glas scăzut; a coborî (4). 3. Refl. Fig. A se înjosi, a se degrada, a se coborî (6). – Pref. s- + coborî.

PÂNĂ conj., prep. A. Conj. I. (Introduce propoziții circumstanțiale de timp). 1. (Stabilește un raport de posterioritate, precizând limita până la care se îndeplinește acțiunea din regentă) Greu le-a fost până și-au făcut rost de cărți. 2. (Urmat de o negație, stabilește un raport de anterioritate) Mai înainte ca..., mai înainte de... ♦ (În locuțiuni, urmat de o negație) Până când. Până ce. 3. Atâta timp cât..., câtă vreme..., cât... ◊ (În locuțiuni) Până când. Până ce. II. (Introduce propoziții circumstanțiale de loc; arată limita, hotarul în spațiu) A mers până unde nu ajunsese nimeni. B. Prep. (Împreună cu adverbe și cu alte prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții). I. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Până mâine-dimineață să termini lucrarea. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. (Corelativ) Din zori și până-n seară. ◊ Loc. conj. Până când. Până ce. ◊ Loc. adv. Până la urmă = în cele din urmă. Până una-alta = pentru moment, deocamdată. II. (Introduce un complement circumstanțial de loc; urmat de adverbe) Merg pe jos până acasă. ◊ Loc. adv. De colo până colo = din loc în loc, în multe locuri. De sus până jos sau de jos până sus = în întregime, tot. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în prepoziții compuse) S-a înduioșat până la lacrimi. ◊ (În locuțiuni) Până acolo = în asemenea măsură, în asemenea grad. Până și = chiar și. – Lat. paene-ad.

APOSTOLEȘTE adv. (Familiar, în expr.) A merge apostolește = a merge pe jos, cu piciorul (ca apostolii). Haide acasă apostolește – altul merge acum călare. CONTEMPORANUL, III 886.

APOSTOLICEȘTE adv. (Învechit, în expr.) A Se plimba apostolicește = a merge pe jos, a merge apostolește. De două ceasuri de cină ne primblam apostolicește prin dealuri și prin văi, nu ne hrănisem decît cu priveliști poetice. ALECSANDRI, C. 38.

GALOȘ, galoși, s. m. Încălțăminte de cauciuc care se poartă peste cea de piele (acoperindu-i numai partea inferioară), pentru a o feri de umezeală sau de noroi. A intrat cu galoșii în sală, mi-a murdărit preșul. BASSARABESCU, V. 162. După ce merge pe jos prin pulbere pînă în glezne... ajunge la o căsuță cunoscută unde era așteptat, își lasă galoșii la scară, intră obosit și trudit. NEGRUZZI, S. I 70.

CALE, căi, s. f. I. 1. Fîșie de pămînt umblată, folosită pentru deplasările dintr-un loc în altul; drum. Deodată calea coti pe o costișă, printr-un făgițel tînăr. SADOVEANU, O. I 13. Tu ești pe-aici? Eu te-am crezut Cu oile prin vale! De-aș fi știut că ești pe deal, Mergeam pe altă cale! COȘBUC, P. I 107. [împăratul] iese înaintea fecioru-său, pe altă cale, și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Noaptea-i mică, stele-s multe Și-oi perde calea prin munte! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (În numiri de străzi) Calea Victoriei. Cale ferată. v. ferată. Calea lactee sau calea robilor sau calea laptelui v. lactee. (La pl.) Căile respiratorii = aparatul respirator. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, foarte, neobișnuit de... Adormea, ș-a doua zi se deștepta în aceeași priveliște dureroasă a vieții lor, din cale-afară chinuită. VLAHUȚĂ, O. A. 255. Încă n-am văzut așa femeie, să plîngă de toate cele: era miloasă din cale-afară. CREANGĂ, O. A. 44. Era un vis misterios Și blînd din cale-afară. EMINESCU, O. 1185. ◊ Expr. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a-i ieși înainte, a-l întîmpina. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cale-ales alai. COȘBUC, P. I 56. Țugulea se duse mai întîi în calea zmeului celui mai mare. ISPIRESCU, L. 316. A fi (sau a sta, a se izbi, a se pune) în calea cuiva = a fi piedică cuiva, a i se împotrivi. A, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! EMINESCU, O. I 146. A găsi (sau a afla) cu cale = a socoti că este potrivit, nimerit. Mă-nroșește singur gîndul Că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale. COȘBUC, P. I 73. A găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Calea-valea= treacă-meargă, fie, mai merge. De-ar fi fost, cel puțin, așternută pădurea pe jos cu jir în loc de cucuruzi de brad, calea-valea. HOGAȘ, M. N. 98. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Celelalte, calea-valea, dar o guriță? cît lumea. EMINESCU, N. 88. Ce mai calea-valea = ce mai încoace-încolo, ce să mai lungim vorba. Ia să-mi iau eu merticul meu, nu de-altceva, da... să am eu treaba mea, aia e, ce mai calea-valea. PREDA, Î. Ce mai calea-valea, casa trecea cu forme, în stăpînirea Cazangiului. PAS, Z. I 152. A pune la cale = a) (cu privire la lucruri) a pregăti ceva, a se îngriji de ceva, a aranja, a hotărî. Apoi, după aceea, lucrurile s-au pus repede la cale. SADOVEANU, M. 117. Chiar în acea zi, cătră sară, baba începu să puie la cale viața nurori-sa. CREANGĂ, P. Puse toate alea la cale pentru drum. ISPIRESCU, L. 140. Toate trebile și le punea la cale singurel. CREANGĂ, P. 16. Să punem la cale o cununie. ALECSANDRI, T. 768; b) (cu privire la persoane) a sfătui, a îndruma, a povățui, a îndemna (de obicei la rău). Baba pune la cale și pe feciorul cel mijlociu, și-și ia un suflet de noră întocmai după chipul celei dintîi. CREANGĂ, P. 7; c) a aplica cuiva pedeapsa cuvenită, a învăța minte pe cineva. Pe urs l-am pus eu la cale. CREANGĂ, P. 215. Așteaptă... Cocolitule... te-oi pune eu la cale și pe tine acuși. ALECSANDRI, T. I 209. A fi pe cale de a... (sau să...) =a fi gata să..., a fi aproape de a...2. Călătorie, drum. Sfioasă, își lăsă ochii în pămînt, urmîndu-și calea spre șipot. BUJOR, S. 83. Se oprește, sfărîmat de cale, Și cheamă somnul care l-a uitat. CERNA, P. 167. Calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta. COȘBUC, P. I 195. Cîndu-mi vine dor de cale, Merg pe jos ca și călare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Fig. De-ai întîlnit partidu-n cale, Știi drumul, nu mai rătăcești. JEBELEANU, în POEZ. N. 302. ◊ Expr. A(-și) lua (sau a apuca) calea = a pleca, a porni la drum. Făt-Frumos luă calea spre casa babei. POPESCU, B. IV 23. Și apucînd calea către răsărit, s-a dus. ISPIRESCU, L. 4. El își luă calea iar spre pămînt. EMINESCU, N. 65. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Calea jumătate = numai o parte din călătorie. Cale bună! sau bună calea! formulă de salut la plecarea cuiva. Cale bună, fata mea, îi zise tată-său. ISPIRESCU, L. 16. Bună calea, Ivane! CREANGĂ, P. 229. 3. (Adesea determinat prin numele unei măsuri de lungime sau de timp) Distanță, depărtare. Pînă la Lădești este cale. GALACTION, O. I 264. Lumea îl petrecu pînă afară din sat, cale de un ceas. BUJOR, S. 39. E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-l mai țin, Și-i cale pînă-n sat. COȘBUC, P. I 227. S-a dus în Humulești, cale de două ceasuri cu piciorul. CREANGĂ, A. 15. Cînd urla [motanul] dintr-un cap, s-auzea cale de-o zi, iar cînd urla din cîte șăpte, s-auzea cale de șăpte zile. EMINESCU, N. 14. Genarul, pierdut în sălbatecile sale vînători, se depărtase cale de-o zi. EMINESCU, L. P. 179. Alergătorii... sînt datori a face jurul pieții de patru ori, adecă o cale de douăsprezece verste. NEGRUZZI, S. I 36. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o mișcare etc.; linie. Teoria marxist-leninistă ne luminează căile construcției socialiste, ne ajută să rezolvăm toate problemele construcției potrivit condițiilor istorice concrete. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. ♦ Metodă, mijloc, procedeu de urmat pentru atingerea unui scop. În sufletele a sute de milioane de oameni se întărește speranța că se poate găsi o cale spre reglementarea problemelor litigioase și nerezolvate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2736. ◊ Loc. adv. Pe cale... = prin mijloc..., pe linie... Dispoziție dată pe cale administrativă. ▭ Se aude de concediu... tu ai să-l iei sigur pe cale medicală. SAHIA, N. 118. ◊ Expr. A afla chip și cale v. chip. ♦ Cale de atac = procedură de atacare a unui act judecătoresc (în special a unei sentințe) cerînd modificarea sau anularea lui.

DESCHEIA, deschei, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la nasturi) A scoate din butonieră, a face să nu mai fie încheiat. Laura își descheie și își încheie nasturii mînușilor. C. PETRESCU, Î. II 46. ♦ A desface (o haină) prin scoaterea nasturilor din butonieră. Descheind vestonul unuia căzut pe spate, cu brațele desfăcute în lături, se simți cuprins de după gît. CAMILAR, N. I 294. ♦ (Cu privire la persoane) A-i desface o haină prin scoaterea nasturilor din butonieră. Descheie copilul la gît. 2. Refl. (Despre obiecte compuse din bucăți, p. ext. despre bucățile care alcătuiesc un întreg) A se desface din încheieturi. Încep a se descheia corăbiile din toate cuiele lor cele de fier. GORJAN, H. I 131. ◊ Fig. Merg... pe jos, să mi se mai descheie oasele. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. – Variantă: deschia (DELAVRANCEA, S. 145) vb. I.

DEZLÎNAT, -Ă, dezlînați, -te, adj. 1. (Despre fire toarse; p. ext., rar, despre obiecte confecționate din fire toarse) Destrămat, rărit. Cu pantaloni dezlînați și roși. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Fig. Ceața a început să năvălească în oraș. La început a mers pe jos, dezlînată, ca fantomele unei turme de oi. BOGZA, V. J. 39. 2. Fig. (Despre formulări ale gîndirii omenești) Fără șir, fără logică, lipsit de precizie sau de concizie, prolix. Versuri dezlînate. Discurs dezlînat. ▭ Nu vei găsi... în paginile nuvelelor... cuvinte inutile, imagini deplasate, episoade dezlînate. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 2/5. ◊ (Adverbial) Explică dezlînat, jenat că insistă. CAMIL PETRESCU, T. II 145. O luă... pe jos, încet, cu ocoluri vădite, vorbind numai ea, descusut și dezlînat, sărind de la una la alta, încurcîndu-le pe toate. M. I. CARAGIALE, C. 137.

COBORÎ, cobor, vb. IV. 1. Intranz. și refl. A se da jos dintr-un Ioc ridicat sau dintr-un vehicul; (uneori determinat pleonastic prin «la vale») a merge în jos, pe o pantă, pe un loc înclinat. Din trăsură, el a coborît cel din urmă. SAHIA, N. 55. Coborîndu-se în fîntînă, umple întîi plosca și o pune la șold. CREANGĂ, P. 205. Arald atunci coboară de pe-al lui cal. EMINESCU, O. I 93. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, lată, vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. 1. Fig. Privirile coboară mereu, din platou în platou. BOGZA, C. O. 21. ◊ Tranz. (Cu privire la un drum, la un teren etc.) Umblăm domol; suim poteci oable și coborîm prăpăstii. SADOVEANU, B. 6. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî priponii ista. CREANGĂ, P. 202. Dealuri multe ei suiră, Multe dealuri coborîră. ALECSANDRI, P. P. 165. ♦ Intranz. A zbura în jos, a veni jos din înălțime. În urma tractoarelor, berzele coborau mai puțin sperioase, obișnuite cu zgomotul motoarelor. MIHALE, O. 185. Coborî în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază. EMINESCU, O. I 168. ♦ Intranz. (Despre ape curgătoare) A curge la vale. E Oltul care... neîntrerupt coboară. BOGZA, C. O. 95. ◊ Intranz. (Despre corpuri cerești) A se apropia de asfințit, a apune. Soarele coboară într-o tăcere care neliniștește gîzele. C. PETRESCU, S. 245. Luna se cobora încet, mărindu-se, spre pămînt. EMINESCU, N. 25. ♦ Refl. Fig. (învechit, determinat prin «din scaun», «de pe tron») A renunța la domnie, a abdica. Împăratul se coborî din scaun și se urcă fiul cel mic. ISPIRESCU, L. 40. 2. Tranz. A da pe cineva sau ceva jos de la o înălțime oarecare. Coborîndu-l [pe Hercule din cer], îl puse iarăși în leagăn. ISPIRESCU, U. 19. Coboară din pod un păpușoi și desface grăunțele ce-i trebuiesc. ȘEZ. III 126. ◊ Expr. A coborî ochii (sau privirea) = a privi în jos. Ei! nu mai coborî ochii și zi că vrei, să se sfîrșească comedia. ALECSANDRI, T. 320. ♦ A trage, a apleca, a lăsa în jos. Costea aprinse țigara, coborî fereastra și rămase rezemat de bara de alamă. C. PETRESCU, C. V. 17. Și numai după ce ea plecă de lîngă dînsul, se hotărî să coboare pleoapele peste globurile ochilor care păstrau încă imaginea ei. BART, E. 352. 3. Intranz. Fig. (Despre întuneric, noapte, ceață, vînt etc.) A se lăsa, a cădea. Astăzi, ca și alte dăți. Lungă liniște coboară Peste mari singurătăți. TOPÎRCEANU, B. 23. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. Printre brazi coboară vîntul Ca un foșnet lung de apă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Noaptea începu să coboare liniștită. DUNĂREANU, N. 20. 4. Intranz. (Despre coloana de mercur a termometrului, p. ext. despre termometru și temperatură) A scădea. Temperatura a coborît sub 0°. 5. Tranz. (Cu privire la glas sau la ton) A schimba intensitatea sau înălțimea trecînd la un registru mai profund. Oratorul coborî deodată tonul. ◊ Refl. (în glumă) (Ciupici scoate cîteva note grave, voind a imita pe un basso italian) Millo: Destul! De te mai coborai nițel, ajungeai la catul de jos. ALECSANDRI, T. I 290. 6. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din») A-și trage obîrșia, a avea originea, a se trage din... Ștefan cel Mare cobora din Mușatini. 7. Refl. Fig. A se înjosi. – Variantă: scoborî (VLAHUȚĂ, O. AL. II 4, CREANGĂ, P. 5) vb. IV.

HARABAGIU, harabagii, s. m. (Mai ales în Mold.) Căruțaș care duce, cu plată, mărfuri sau (mai ales) persoane cu căruța sau cu harabaua. Deși... harabaua era una din cele mari, a rămas vorba ca harabagiul să meargă pe jos. SLAVICI, N. I 329. Moș Nichifor era harabagiu. Căruța lui, deși era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruță bună. CREANGĂ, P. 106. Hai să lăsăm harabagiul și să ne suim într-o sanie de birjă. ALECSANDRI, T. I 116.

JOS¹ adv. 1. (În opoziție cu sus) Aproape de pămînt; într-un loc relativ mai puțin ridicat (decît altul). Hai acum jos în tîrg să vedem ce e acolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 286. Colo jos, pe mlaștină, S-a-ntîlnit un pui de cioară C-un bîtlan de baștină. TOPÎRCEANU, B. 46. ◊ (Precizînd poziția unei locuințe într-o casă cu mai multe etaje) Mi s-a spus de jos, cînd te-am căutat la birou, că au venit sus la dumneata cei din comitetul de fabrică. DEMETRIUS, C. 20. ◊ (Precedat de prepoziția «în» arătînd direcția) Eu mă fac că pornesc în jos pe stradă. COȘBUC, P. I 106. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Expr. A da jos = a lua pe cineva sau ceva dintr-un loc mai ridicat (și a-l pune într-un loc mai puțin ridicat); fig. a obliga pe cineva să coboare, să se dea jos de undeva. A se da jos = a veni jos dintr-un loc mai ridicat; a coborî. Se dete fata jos din pom. ISPIRESCU, L. 28. Iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine. CREANGĂ, P. 25. A lăsa jos = a lăsa din mînă, punînd să stea în altă parte. Ștefan și-a lăsat lingura jos, liniștit, și a început să soarbă și el supa din farfurie cu gura. SAHIA, N. 57. A lăsa ochii în jos = a privi spre pămînt (din modestie sau sfială). Da, stăpîne, zise Harap-Alb, lăsînd ochii în jos. CREANGĂ, P. 208. A nu fi (sau a nu se lăsa, a nu rămîne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu rămîne în urmă, a nu se face de rușine. S-au bătut bine băieții noștri... dar... și noi n-am fost mai pe jos. GHICA, la TDRG. Cu fața în jos = culcat pe burtă. Îl culcă pe pat cu fața în jos. Cu capul în jos = a) cu capul plecat. Cu capul în jos, rămase o clipă pe gînduri. MIRONESCU, S. A. 34; b) atîrnat sau spînzurat de picioare; fig. pe dos, alandala, anormal. Lumea asta e pe dos. Toate merg cu capu-n jos. CREANGĂ, P. 248. Cu nasul în jos = supărat, umilit; amărît, trist. Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. Adună cifrele de sus în jos. A privi (sau a măsura) (pe cineva) de sus în jos = a privi (pe cineva) cu dispreț. De sus pînă jos = în întregime, tot. Ne-a stropit cu noroi de sus pînă jos. ▭ Se bătură și se bătură pînă ce armăsarul sfîșiat, hărtănit de sus pînă jos și plin de sînge fu răzbit și biruit. ISPIRESCU, L. 28. (Popular) Pe din jos de... = dintr-o regiune inferioară, într-o parte situată mai jos. Pe din jos de Orăștie, vin doi frați din cătănie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. Pe din jos de ochișori, Rumeiorii obrăjori Sînt tocmai ca doi bujori. id. ib. 136. ◊ Loc. adj. (Învechit și popular) Din jos = care se află într-o regiune așezată mai în vale sau mai la sud. Nu mi-au venit încă buțile cu vin de la viile din jos. NEGRUZZI, S. I 82. De jos = a) arată poziția geografică a sudului sau cea topografică a unui teren coborît, inferior. Țările de jos; b) care vine din mase. Critica de jos constituie o puternică expresie a democratismului regimului nostru, a legăturilor sale indestructibile cu masele largi ale poporului, a relațiilor de deplină încredere reciprocă dintre partid, guvern și popor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2799; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din mulțimea exploatată, care aparține acestei mulțimi. Eminescu a fost reprezentantul claselor de jos vechi romînești. IBRĂILEANU, SP. CR. 166. (Expr.) Muncă de jos = muncă la care este trimis cineva pentru că nu a corespuns într-o muncă de răspundere. ♦ (Cu valoare de interjecție) Arată ostilitatea față de unele persoane, instituții etc. Jos tirania! ♦ Fig. În stare de decădere morală sau materială. Nu mă așteptam să ajungi atît de jos. 2. La nivelul pămîntului sau al locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. Mă trîntesc jos, cu oamenii care se țin după mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Flăcăii, jos, la umbră, stau rezemați în coate. BELDICEANU, P. 62. Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. ◊ (Întărit prin «pe pămînt») Era jos pe pămînt. DUMITRIU, N. 149. ◊ Loc. adv. Pe jos = a) pe pămînt. Își pusese cobilița pe jos. DUMITRIU, N. 104. Și atunci o dată pornesc și turturica și calul fugînd pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Pe jos e un verde covor, Țesut cu mii tinere flori. EMINESCU, O. IV 3; b) cu piciorul (și nu cu un vehicul sau purtat de cineva). Ieși în oraș pe jos. DUMITRIU, N. 105. Nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliți după ce înnopta. NEGRUZZI, S. I 15. Tu-i mere (= merge) pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ (Precedat de alte prepoziții) Și acum parcă-l văd cît era de ferfenițos și cum își culegea boarfele de pe jos. CREANGĂ, P. 148. ◊ Loc. adj. De pe jos = care se află pe pămînt sau pe dușumele. Se uită... la covorul de pe jos. DUMITRIU, N. 45. 3. (În legătură cu modul de a cînta) Profund, gros, grav. Cîntă prea jos. 4. (Învechit și regional; în legătură cu prețurile) Puțin, ieftin. Moșia a rămas tot cu nume rău... și de aceea s-a dat cel puțin cu 2000 de galbeni mai jos decît face. I. IONESCU, D. 355.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru ținut strîns; a libera, a slobozi. Turcul... descălecă de pe cal și lăsă frîul în mîinile ciobanului. GALACTION, O. I 287. Cînd auzi Pandora țipetul lui Epimeteu, o dată lăsă capacul tronișorului. ISPIRESCU, U. 100. Știi povestea... cu ursul din pădure... L-aș aduce... dar nu mă lasă din labe, dihania! ALECSANDRI, T. I 244. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sînge = a face, printr-o incizie, să curgă o cantitate de sînge (pentru a obține o descongestionare). Dragomir Orzun... era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sînge. GALACTION, O. I 167. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. A lăsa (un ostaș) la vatră v. vatră. Lasă-mă să te las, se spune despre un om lipsit de energie și de inițiativă, nepăsător, neglijent, comod. E foarte simpatic, un suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las. REBREANU, R. I 21. ♦ A da drumul să cadă, a lepăda. Deacă codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ♦ A depune undeva, a face să rămînă undeva. A lăsat actele la minister. 2. Tranz. A da voie, a îngădui, a permite. Storul nu lăsa să pătrundă lumina. ▭ Las’să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci. EMINESCU, O. I 97. Aș vrea să zbor și rana din pulpă nu mă lasă. ALECSANDRI, P. III 445. O ușă lăturalnică, deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxandra. NEGRUZZI, S. I 143. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A (nu) lăsa pe cineva inima să (nu)... v. inimă. ♦ (Complementul indică un interval de timp) A aștepta (timpul necesar) înainte de a lua o hotărîre, de a începe sau a relua o activitate etc. Să lăsăm cîteva zile încă... să ne mai sfătuim... CARAGIALE, O. III 90. 3. Tranz. A permite ca cineva sau ceva să rămînă într-o anume stare sau situație; a îngădui ca o anumită stare sau acțiune să continue. Lăsați-mi copilăria curată și aducerile aminte neturburate. ARGHEZI, P. T. 146. Mă întorc și las lucrurile cum au fost. CAMIL PETRESCU, U. N. 304. Lăsați clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă. EMINESCU, O. IV. 45. Boierii, cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile = a cruța viața cuiva, a nu omorî. S-au rugat foarte să-l lase cu sile. SBIERA, P. 11. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a da (cuiva) pace, a nu supăra. Lăsați-mă, dați-mi pace... SADOVEANU, O. I 435. Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra! CREANGĂ, P. 189. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da voie cuiva să facă ce vrea; a nu se amesteca în treburile cuiva. Vrei să fii prieten cu mine? Lasă-mă-n boii mei. VLAHUȚĂ, O. A. 469. (Despre întîmplări, evenimente) A lăsa (pe cineva) rece = a nu deștepta interes, a fi indiferent pentru cineva. Prietenia noastră din școală, planurile pe care ni le făceam, iubirea și admirația pe care i-o purtam, toate îl lăsau rece, păreau acum străine de sufletul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 469. ♦ A permite sau a contribui ca ceva să fie într-un anumit fel, să capete o anumită dezvoltare. După ce-și lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină. ISPIRESCU, L. 151. ◊ Expr. A-și lăsa barbă (sau mustăți, favoriți etc.) = a nu-și rade barba sau mustățile etc. pentru a le îngădui să crească mari. Își lăsă favoriți mari și barbetă. NEGRUZZI, S. I 71. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută sau atitudine, a-și permite ceva. Apoi se lăsa la jiletcă și ieșea cu scaunul ca să citească Universul între leandri. BASSARABESCU, S. N. 106. 4. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. SADOVEANU, B. 58. Adio, pășuni Și poieni, în apus! Păstorul vă lasă Și vara s-a dus! IOSIF, T. 61. Porni lăsîndu-le suspinînd și cu lacrămile în ochi. ISPIRESCU, L. 9. Lasă-ți armele... Și vin lîngă mine, Că ți-o fi mai bine. TEODORESCU, P. P. 446. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva sau ceva) (refl. a se lăsa) în (sau pe) seama (sau voia, grija, prada) cuiva = a (se) da în seama, în grija sau pradă cuiva. Să las eu boii pradă vulturilor. RETEGANUL, P. I 2. Vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. ISPIRESCU, L. 324. Lasă-te în sama lor. CREANGĂ, P. 267. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voie = a lăsa (pe cineva sau ceva) să se miște sau să lucreze liber, nestingherit, slobod. Și lăsînd în voie carul Îngropase-n palme fruntea, Și cînta trecînd pe puntea Roșului apus. COȘBUC, P. 83. Lasă (refl. lasă-te) pe mine (sau pe noi) = bizuie-te pe mine (sau pe noi), ai încredere în mine (sau în noi). Știu cine vrei să zici... Lasă-te pe mine! BOLINTINEANU, O. 390. Cucoană soacră... las’ pă noi. ALECSANDRI, T. I 144. A lăsa (pe cineva) cu buzele umflate (rar cu buza umflată) = a înșela pe cineva în așteptările lui, a nu-și ține o promisiune, a lăsa pe cineva supărat, nemulțumit. V. buză. Ziua se duce și altele vin, fără urmă se strecor și ne lasă cu buza umflată. ALECSANDRI, T. 739. A lăsa (pe cineva) lat v. lat. ◊ (Urmat de determinări la dativ, arătînd în seama cui rămîne lucrul părăsit) Cei vii se pregăteau să lase singurătății și tăcerii pe cei căzuți. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ Fig. A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva. (Subiectul este o facultate fizică sau intelectuală) Urechile îl cam lasă. DELAVRANCEA, la TDRG. În minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. NEGRUZZI, S. I 52. (Subiectul este un obiect de folosință care se uzează, se consumă, se termină) Nu ajunsese să-și încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care își încărcase rezervorul. Motorul îl lăsase tocmai acum. MIHALE, O. 93. ♦ (Determinat prin «în urmă») A trece înaintea unei persoane sau a unui lucru; a depăși, a întrece. Umbla repede și în curînd lăsă în urmă drumeții ce veneau dinspre gară. DUMITRIU, N. 13. Trecură dealuri, trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22. Nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toți îi lăsa în urmă. id. ib. 80. ◊ Refl. (În expr., de obicei în construcții negative) A se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a îngădui să fie întrecut de cineva, a-și recunoaște slăbiciunea. Scoaseră și muierile securile lor cele cu două ascuțișuri și nu se lăsau mai prejos decît bărbații. ISPIRESCU, U. 52. ♦ A renunța la o îndeletnicire, la o activitate; a întrerupe. Ce-ai fi vrut? Să-și lase omul treburile și să ghicească c-am venit noi? BARANGA, I. 152. Să lase lucrul mai devreme și să vină la club. PAS, Z. IV 66. ◊ Expr. A o lăsa mai domol v. domol. A lăsa (ceva) baltă = a întrerupe brusc și complet o activitate începută, a nu se mai interesa de ceva, a nu se mai ocupa cu ceva. Ai fi în stare să lași totul baltă, să trîntești ușa și să pleci. BARANGA, I. 185. A lăsa naibei (sau la naiba, focului) = a nu se mai gîndi la..., a nu mai fi preocupat de... Lasă focului basmul. La noapte... Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm. DELAVRANCEA, A. 2. Te las naibei, sărăcie, Și mă duc la vitejie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dezbăra de un obicei, de un nărav, de o îndeletnicire; a renunța la o întreprindere proiectată. S-a lăsat de fumat. ▭ Îl rugau să se lase de a face călătoria. ISPIRESCU, L. 4. N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. S-au făcut sondaje pe albia Siretului, apoi lumea s-a lăsat păgubașă. POPA, V. 240. 5. Tranz. A provoca, a produce; a face să rămînă, să se mențină, să persiste în urma cuiva. Milescu intră vesel în odaia lui: uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului. D. ZAMFIRESCU, R. 211. Dar cîntecul se curmă în noaptea cea adîncă Ca zgomotul ce lasă un călător trecînd. BOLINTINEANU, O. 7. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. A. 114. Fundul căldării lasă scîntei. ȘEZ. III 46. ♦ (Uneori determinat prin «de moștenire» sau «ca moștenire») A transmite prin moștenire. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. De moștenire n-am să-ți las decît un frîu de cal. ISPIRESCU, L. 147. Ieși numai oleacă să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. ◊ Fig. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. ◊ (Cu complement dublu) Al tău nume moștenire... îl lași. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurămînt) = a hotărî, a dispune înainte de moarte. O să las cu jurămînt, Cine m-o băga-n pămînt Să-mi facă sicriu de nuc. ȘEZ. IV 138. ♦ (În credințele mistice, subiectul fiind divinitatea) A rîndui, a statornici. Nu e zi lăsată de bunul dumnezeu În care să nu-ți deie dovezi de placul său. ALECSANDRI, T. II 96. 6. Refl. A nu se opune cuiva sau la ceva, a sta, a fi la discreția...; a permite. Apoi nici să fim batjocoriți așa, nu ne-om lăsa! REBREANU, R. I 195. Mai nu vrei și mai te lași. EMINESCU, O. I 210. Roșul mă cunoștea, Să-l încalec se lăsa. TEODORESCU, P. P. 535. ◊ Expr. A nu se lăsa (cu una cu două, o dată cu capul sau nici mort) = a se împotrivi, a nu se da bătut. Nu se lăsa cu una cu două și lupta reîncepea. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Mult a stăruit, – zicea că nu se lasă nici moartă... și uite că te-a adus. STĂNOIU, C. I. 59. Nu se lasă cu una cu două. ISPIRESCU, L. 84. Harap-Alb... aleargă în dreapta și în stînga și nu se lasă pînă ce găsește. CREANGĂ, P. 238. ♦ (La imperativ, mai ales în construcții negative) A ceda, a se da bătut. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați. BENIUC, V. 15. Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. Lasă-te... nu merge mai departe. RETEGANUL, P. I 73. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ♦ (Urmat de determinări abstracte la dativ) A se dărui cu totul, a cădea pradă. Erau destul de obosiți, așa că se lăsară odihnei. VORNIC, P. 147. Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă. EMINESCU, O. I 59. 7. Tranz. A nesocoti, a omite, a elimina. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreodată pre ea? EMINESCU, N. 58. ◊ Expr. A lăsa la o parte = a trece cu vederea, a nu ține seamă de... Dar să lăsăm la o parte aceste glume... căci în adevăr nu pot a le lua altfel. BOLINTINEANU, O. 428. ♦ (La imperativ, urmat de «că», introduce o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi. Lasă, își zise el... că cine rîde mai la urmă rîde mai cu folos. ISPIRESCU, L. 36. Lasă măi femeie, că de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. CREANGĂ, P. 177. Ei las’... că te-oi învăța eu! ALECSANDRI, T. I 57. Las’ că te-oi juca eu! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Expr. Lasă că... = în afară de faptul că..., făcînd abstracție de... Las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Malca... din pricina plînsului, că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Avea un nas... las’ că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat. NEGRUZZI, S. I 5. Las’ dacă = a) desigur că nu. [Voi] vorbi eu și cu dînșii și las’ dacă va fi ceva! CREANGĂ, P. 13; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas! CREANGĂ, P. 301. Lasă asta (sau astea) = nu mai insista, treci la altele. Lasă astea acum. O dată dacă te-am ales, tu ești a mea. ISPIRESCU, L. 37. 8. Refl. (Adesea determinat prin «jos» sau «în jos») A merge la vale, a coborî o pantă, a-și da drumul (din înălțime). Începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou. SADOVEANU, Z. C. 5. Flăcăii din jurul ogrăzii se lasă repede în vale ca să iasă înaintea nuntașilor. BUJOR, S. 96. Calul o dată zboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. CREANGĂ, P. 196. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. O cioară cu pui de găină în gură Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. GÎRLEANU, L. 38. Ajunse la un munte mare... Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. ISPIRESCU, L. 216. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se așeza, a veni. Dar de-abia se lasă întunerecul și, precauți, se pregătesc să părăsească pădurea. BOGZA, C. O. 246. S-a lăsat peste pămînt întîia căldură. SAHIA, N. 63. Ancorează marinare! – Iată: noaptea s-a lăsat. MACEDONSKI, O. I 161. Se lasă gerul pe pămînt. BELDICEANU, P. 74. ◊ Expr. A se lăsa secul = a începe zilele de post, a fi în ziua de lăsata-secului (v. lăsat). La crîșma lui moș Precu E-atîta zvon și veselie, De parcă azi se lasă secu. TOPÎRCEANU, M. 72. 9. Tranz. A da jos, a coborî, a apleca. Lasă în jos gulerul blănii, să poată vorbi mai liber. C. PETRESCU, C. V. 157. Mai rumpe-n palme cîte-un spic Și răsfățat apoi își lasă Pe spate capul și nu-i pasă De fete și de cîmp nimic. COȘBUC, P. I 87. Făt-Frumos îl ascultă și lăsă arcul în jos. ISPIRESCU, L. 75. ◊ Expr. A lăsa buza v. buză. ◊ Refl. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. ♦ (Cu privire la voce, ton etc.) A face să fie mai jos, mai grav; a coborî. Peruianu vorbea sentențios, lăsînd tonul după fiecare propozițiune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. ♦ Intranz. A reduce din preț, a se mulțumi cu un preț mai mic, a vinde mai ieftin. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, P. 43. (Urmat de o determinare care precizează prețul) Ai să lași cu nouă lei, Moș Nichifor. CREANGĂ, O. A. 117. ◊ Tranz. Cît lași orzu? ALECSANDRI, T. 1540. ♦ A coborî așezînd undeva, punînd pe ceva. Și-a ei mînă prea frumoasă, Fină, dulce, ea și-o lasă Pe-al lui creștet adorat. EMINESCU, L. P. 146. 10. Refl. (Despre terenuri, construcții, materiale etc.) A se apleca (sub o povară), a-și coborî nivelul, a se denivela, a se îndoi. Ștrașina se lăsase de tot într-o parte, ca o pălărie de nebun, cerînd ajutor, cerînd aer. BASSARABESCU, V. 51. ♦ (Despre persoane) A se apleca, a se așeza, a se culca. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. SADOVEANU, B. 73. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. (Cu pronunțare regională) Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Expr. A se lăsa pe tînjală v. tînjală. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97; b) fig. a nu accepta (ceva) fără a face rezerve, a nu admite de îndată. Cristea dăduse de știre la primărie să-i vie, la legat snopii și la treier, datornicii. Oamenii se lăsau greu și se uitau pe subt căciulă. SADOVEANU, M. C. 188. Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviință să se lase greu Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 158. – Prez. ind. și: (regional) lăs, leși; prez. conj. pers. 3 și: să lese (NEGRUZZI, S. I 173).

RĂSUNOI, răsunoaie, s. n. (Regional) Aluat ras de pe vasul în care s-a frămîntat pîinea; pîinișoară făcută din acest aluat. Lasă corfa cu pita jos și merge tot într-un suflet acasă după răsunoaie. RETEGANUL, la CADE.

PEDESTRI, pedestresc, vb. IV. Refl. (Învechit) A descăleca pentru a merge pe jos. În codru se pedestrește, pe cîmp încalecă iară: Astfel este rînduiala oștilor la noi în țară. HASDEU, R. V. 85. Pedestrindu-se moldovenii, pre obiceiul lor, a prins a săgeta pe... nemți. BĂLCESCU, O. I 125. ◊ Tranz. fact. [Ion-vodă] descalecă de pe cal, pedestrește pe cazaci, grupează gloata cu infanteria. HASDEU, I. V. 158. Înainte de a începe lupta, viteazul domn și-au pedestrit toată călărimea. ARHIVA R. I 109.

RISCA, risc, vb. I. 1. Tranz. A pune în primejdie, a expune pericolului. Eu îmi risc viața zilnic pentru dumneavoastră. DUMITRIU, B. F. 38. Decît să-și riște o reputațiune... el preferi... să renunțe de bunăvoie la coroana fraternă. HASDEU, I. V. 191. ♦ A se expune la..., a fi în primejdie de... Nu riști o întîlnire, oricum, neplăcută. C. PETRESCU, Î. II 124. Ar risca să fie trimis în judecata consiliului de război, dacă s-ar afla. REBREANU, R. II 150. Riscă a-și compromite reputația în ochii lumii și fericirea vieții sale. BOLINTINEANU, O. 382. 2. Intranz. A intra într-o acțiune periculoasă (cu rezultat nesigur), a înfrunta un pericol. Virtutea nu-l împiedică să invidieze soarta celor mai puțin virtuoși, care măcar riscă și ies la larg, să înfrunte riscurile. C. PETRESCU, C. V. 175. ♦ Refl. (Învechit) A cuteza, a îndrăzni, a se încumeta. La 1827, septemvrie, nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliți după ce înnopta. NEGRUZZI, S. I 15.

pedestru, pedeștri, s.m. – (sens arhaic) „I se spune unui om mnic, slab, năcăjit, comed’ie de om” (Mara); „Vai pedestru-i că n-are nici halube pă iel” (Giulești); „sărac afară din cale, năcăjit” (Berbești); „nu-i apt de lucru, un bitang, blegos, sărac din cauza lenei, beției sau destrăbălării” (ALRRM, 1969: 142). – Lat. pedester, -tris „care merge pe jos” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, Candrea, cf. DER; Frățilă, DEX, MDA).

tupungi, tupungeală DLRM inserează aceste cuvinte, atestate la Zaharia Stancu (vezi DLRLC s.v.): tupungi„a bate zdravăn (cu pumnii)”, iar etimologia propusă este magh. tapogni, care însă înseamnă „a tropăi, a bate din picioare”. nu se vede cum a ajuns un cuvînt unguresc în sudul Munteniei și mai ales de ce tapogni ar fi devenit tupungi. Există, ce e drept, o variantă tupăngi „a călca îndesat”. Scriban, care nu citează sursele, o compară cu tapangea, cu dupăci, cu magh. tapogni și cu sîrb. tabančiti „a merge pe jos”. De notat că Tamás nu a admis cuvîntul. Mi se pare că e cu neputință să nu punem pe tupungi în relație cu tapangea „lovitură cu palma”. Diferențele de vocalism, la un cuvînt expresiv, nu pot face obstacol.

apostolește av [At: (a. 1580) CUV. D. BĂTR. II, 338/20 / E: apostol + -ește] 1 În felul apostolilor (1) Si: apostolicește. 2 (Îe) A merge ~ A merge pe jos, cu piciorul (ca apostolii (1)). corectat(ă)

coborî [At: PALIA (1581), 45 / V: (îrg) ~rî^[1], (înv) cub~, gob~, pogo~, pugo~ / Pzi: ~or / E: pogor, cf vsl погоръ] 1-2 virt A (se) da jos dintr-un loc mai ridicat Și (vir): a descinde. 3-4 virt A (se) deplasa în jos Si: a descinde. 5-6 virt A ieși (sau a face să iasă) dintr-un vehicul. 7 vt C.i. suprafața pe care se produce acțiunea) A se deplasa în jos. 8 (D. aștri) A apune. 9 (Fig; d. întuneric, noapte, ceață etc.) A se lăsa. 10 vir (Fig; îvp) A abdica. 11 vit (D. glas, ton) A trece de la un registru mai înalt sau mai puternic la unui mai jos sau mai puțin puternic. 12 vt (Îe) A ~ ochii (sau privirea) A privi în jos (de rușine, de timiditate etc.). 13 vir (D. lichidul unor aparate de măsură) A-i scădea nivelul. 14 vir (Pex; d. unele aparate de măsură) A scădea nivelul indicat de un lichid. 15 vir (Pex; d. mărimile fizico-chimice indicate de unele aparate de măsură) A se micșora. 16 virt (D. o pedeapsă) A scădea. 17 (Pex; d. marfa, valori) A scădea prețul. 18 virt (D. o pedeapsă) A (se) micșora. 19 vtr (Fig) A (se) înjosi. 20 vir (D. drum) A merge în jos. 21 vir (D. ape) A curge la vale. 22 vir (Pex; d. fluide) A se scurge. 23 vir (D. vehicule care circulă pe apă) A urma cursul apei în aval. 24 vir (D. pasagerii unui vehicul) A merge (o dată cu vehiculul) în jos. 25 vir (Pop) A veni dintr-o regiune mai înaltă. 26 (Pop) A veni dinspre nord. 27 vir (Pex; pop) A veni din altă parte. 28 vir (Pop) A veni pe neașteptate. 29 vir (Pex; pop) A năvăli. 30 vt (Înv) A aduce. 31 vir (Înv) A proveni. 32 vir (Înv; udiz „din”) A-și avea originea. 33 vir (Pop; udiz „la”) A poposi la un hotel, han etc. 34 vt (Îvr) A doborî. 35 vt (Îe) A ~ ștacheta A micșora nivelul pretențiilor sau al realizărilor. corectat(ă)

AGENTIV 1. Într-o gramatică a cazului* (vezi CAZ_II), sin. cu agent (vezi AGENT). 2. Verb ~ Clasă semantico-sintactică de verbe a căror caracteristică este prezența, în configurația* lor de cazuri (de roluri*), a cazului agent, exprimat sau neexprimat în structura de suprafață*; se opune verbelor non-agentive, a căror configurație de cazuri exclude agentul. Vezi distincția dintre: a deschide, a merge, a sparge, verbe agentive, admițând construcții în care se actualizează agentul: El deschide ușa, El merge pe jos, El sparge ușa vs. a durea, a plăcea, a sta, verbe non-agentive, căci nu admit agentul în actualizările lor sintactice. Există o corelație între clasa verbelor agentive și clasa verbelor «de acțiune» (vezi ACȚIUNE). Distincția verb agentiv vs. verb non-agentiv este de tip semantic, dar are importante implicații sintactice: toate verbele tranzitive agentive acceptă pasivizarea*, în timp ce cele tranzitive non-agentive nu pot apărea în construcții pasive (vezi durea: mă doare capul; avea: el are o casă; conține: cartea conține greșeli; entuziasma: mă entuziasmează discuția, care, deși tranzitive, nu admit pasivizarea); toate verbele agentive admit adjuncți* prepoziționali instrumentali și adjuncți adverbiali cu trăsătura lexicală [ + Intenție, + Control ] (ex. lucrează cu atenție, merge cu grijă, scrie cu stiloul), în timp ce verbele non-agentive nu admit aceste determinări (*mă doare cu grijă, *locuiește cu atenție). Vezi AGENT. G.P.D.

păși [At: PSALT. HUR. 29^v/17 / Pzi: ~șesc / Imt: (reg) păși / E: / pas²] 1 vi A face unul sau mai mulți pași² (1). 2 vi A înainta pas cu pas. 3 vi A parcurge o distanță mergând pe jos. 4 vi A se deplasa pe jos, călcând pe ceva. 5 vi (Fig) A progresa. 6 vt (Înv; îe) A ~ pe cineva din urmă A urma foarte de aproape pe cineva, a merge imediat după cineva. 7 vt (Îae) A se lua după cineva Si: a urmări. 8 vi (Cu determinările „înainte” sau „mai departe”; șfg) A înainta. 9 vi (Înv; cu determinarea „împotrivă”) A se împotrivi. 10 vi (Înv; cu determinarea „la mijloc”) A interveni ca mediator. 11 vt (Rar; c. i. distanțe) A parcurge. 12 vi (Udp „în”) A intra. 13 vi (Fig) A se naște. 14 vi (Fig) A se apropia de sau a atinge o anumită vârstă, a intra într-o anumită perioadă de timp. 15 vi A ieși. 16 vi (Udp „peste”) A trece cu un singur pas sau cu câțiva pași dincolo de ceva. 17 vi (Fig; îrg) A încălca o lege, o înțelegere.

pedestri [At: URECHE, L. 73 / V: (cscj) ~ra / Pzi: ~resc / E: pedestru] (Înv) 1 vr A descăleca. 2 vr (Înv) A merge pe jos. 3 vt (C. i. luptători, armate) A sili să descalece, pentru a participa la o luptă.

poștă¹ sf [At: (a. 1790) IORGA, S. D. VIII, 110 / V: (îrg) postie^[1] (înv) pocită, postă / Pl: ~te, (rar) ~ti / E: rs почта, ger Post, mg posta, fr poste] 1 (Înv) Serviciu de transport pentru călători și corespondență, folosit mai ales înainte de introducerea căilor ferate Si: (îrg) olac. 2 Instituție publică specializată în transportul și distribuirea corespondenței, a coletelor etc. 3 Clădire, sediu al poștei (2). 4-6 (Îla) De ~ Poștal (1-3). 7 (Înv; îs) Căruță de ~ Poștalion (2), mai ales pentru corespondență. 8 (Înv; spc) Loc special amenajat pe parcursul unui drum, unde se găseau vehicule de transport în comun și cai de schimb și unde se putea asigura odihna călătorilor. 9 Unitate de măsură de lungime din trecut care a variat în timp și după regiuni între cca 10 și cca 22 de km. 10 (Pgn) Distanță foarte mare. 11-12 (Îlav) (Cale) de-o ~ sau de la o ~ (De) la o distanță relativ mare. 13-14 (Îal) (De sau) până departe. 15 (Înv) Poștalion (2). 16 (Reg; îe) A se duce cu ~ta nemțească A merge pe jos. 17 (Îs) Cal de ~ Cal destinat exclusiv serviciului de transport cu poștalionul sau călare și schimbat la fiecare popas. 18-19 (Înv; îlav) În cai de ~ Cu ajutorul poștalionului sau cu ajutorul cailor schimbați la fiecare popas. 20-21 (D. oameni; îe) A fi (sau a ajunge etc.) cal de ~ (A fi sau) a ajunge să fie extrem de solicitat, de hărțuit cu treburi mărunte. 22 (îae) A fi obligat să alerge mereu într-o parte și în alta pentru treburi mărunte. 23 Transport de corespondență primită sau expediată în aceeași zi sau într-o perioadă dată. 24 Corespondență. 25 (Pex) Veste. 26 (Reg; îe) A tăia ~ta cuiva A împiedica pe cineva de la o acțiune începută ori plănuită. 27 (Îs) ~ta redacției Rubrică în paginile unei reviste sau ziar, în care se publică răspunsurile la întrebările cititorilor ori se fac aprecieri asupra valorii producției literare trimise de aceștia spre publicare. 28 (Înv) Crainic. 29 Ștafetă. 30 (Fig) Persoană care umblă cu minciuni. 31 (Pex; fig) Intrigă. 32 (Pex; fig) Minciună. 33 (Îe) A umbla cu ~ta sau a aduce (ori a purta) ~ta A face public un secret. 34 (Îae) A răspândi zvonuri, știri, păreri de la o persoană la alta. 35 (Îae) A face intrigi. 36 (Îlav) Cu prima ~ sau cu ~ta următoare (sau viitoare) Cu prima corespondență care urmează să vină sau să plece. 37 Poștaș (2). 38 (Pan; îc) ~ta merge Joc de copii în care jucătorii se așează alături și se lovesc succesiv unul pe altul spunând „poșta merge”. 39 Echipă de hamali zilieri folosită la încărcarea vapoarelor acostate la chei. 40 (Mpl) Bucată de hârtie ori frunză unsă cu grăsime sau cu rășină, care se pune pe talpa ori între degetele picioarelor unui om adormit și care se aprinde pentru a-l speria.

zi [At: COD. VOR.² 25/11 / V: ~uă, (înv) zuao, (îrg) zâ, zâua, zauă² (înv) zele sfp, zio, dzuo, zouă sf, (reg) zăua / Pl: ~le, (nob) ~ / E: ml dies] 1 sf Lumină pe care o răspândește Soarele pe Pământ datorită căreia obiectele și ființele devin vizibile, clare, distincte. 2 sf (Pex) Lumină solară. 3 sf (Îlav) (Până) la (sau înspre, spre, către; pop despre; îrg îm; reg de cu) ~uă Puțin înainte de a se lumina. 4 sf (Îal) Spre dimineață. 5 av (Reg; îlav) Până în (sau la) ~uă (sau de cu ~uă) Până a nu se lumina Si: dis-de-dimineață. 6 sf (Reg; îlav) Cu ~ua-n cap Foarte devreme. 7 av (Reg; îlav) La ~uă În zori. 8 sf (Pop; îe) (A se face) ~ua albă A se lumina complet. 9 sf (Îoc noapte; șîc ~-lumină) Timp care se scurge de la răsăritul până la apusul Soarelui. 10 sf Timp cât Soarele rămâne deasupra orizontului. 11 sf (Iuz; îc) ~-muncă Unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. 12 sf (Iuz; îac) Sumă de bani plătită pentru o zi (8). 13 sf (Îs) ~ de muncă Durata timpului în care lucrătorul prestează zilnic muncă. 14 sf (Iuz; îs) ~ pereche animale Unitate de măsură convențională care era folosită în agricultură și care exprima volumul de lucru efectuat timp de zece ore de către un atelaj cu două animale. 15 sf (Înv; îs) ~ de arătură Unitate de măsură a unui teren arabil, în cadrul obștilor (în cazul înstrăinării acestui teren). 16 sf (Îs) ~ de lucru (sau lucrătoare) Perioadă de timp în care se efectuează un program de lucru obișnuit. 17 sf (Pex; îas) Perioadă de timp în care se muncește în decurs de 24 de ore. 18 sf (Înv; îas) Perioadă de timp în care se efectua corvoada obligatorie în folosul boierului sau al statului. 19 sf (Îc) ~-lumină Perioadă a zilei cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. 20 sf (Îs) ~ scurtă Zi lucrătoare cu program redus. 21 sf (Îs) ~ua jumătate Parte a zilei cuprinsă între răsăritul Soarelui și amiază. 22 sf (Prc) Amiază. 23 sf (Îvp; îs) ~ de cale (sau de drum, de marș etc.) Distanță care se poate străbate într-o zi de mers pe jos. 24-25 sf (Îljv) Cu ~ua (sau, îvp, pe ~) (Care lucrează) fără angajament permanent. 26-27 sf (Îal) Temporar (pe durata unei zile). 28-29 (Îal) (Plătit) după un tarif socotit pe munca prestată în timpul unei zile. 30 sf (Îe; pop) A face ~le de muncă A lucra temporar, ca zilier. 31 sf (Gastronomie; îs) ~ și noapte Prăjitură cu cacao (în care alternează culoarea galbenă cu cea maro închis). 32 sf (Îla) De ~ Care acționează, lucrează, se efectuează în timpul unei zile (41). 33 sf (Îal) Din decursul unei zile (41). 34 sf (Îlav) Nici ~, nici noapte (sau nici ~ua, nici noaptea) Niciodată. 35 sf (Îal) Deloc. 36-37 sf (Îlav) ~ și noapte (sau nopți) ori (și) ~ua și noapte(a), ~, noapte (sau ~-noapte), ~le (și) nopți, toată ~ua (și) toată noaptea, noaptea și ~ua, nopți și ~le, (înv) din (de) ~ (și) până-n noapte (sau seară), din (de, în) ~ din (de, în, și în) noapte, (reg) (cu) ~, (cu) noapte (Aproape) continuu (1). 38 sf (Îlav)Toată ~ua (bună ziua) sau ~ua toată Mereu. 39 sf (Îe) A face ~ua (sau din ~) noapte și noaptea (sau din noapte) ~ A lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua. 40 sf (Pex; îae) A duce o viață dezordonată. 41 sf (Reg) A lua ~ua de căpătâi A-și începe activitatea la o oră matinală. 42 av (Îf ziua sau zilele) În timpul zilei (43). 43 sf (Adesea însoțit de un adjectiv numeral cardinal, numeral nehotărât sau de articolul nehotărât) Interval de timp care corespunde unei rotații a Pământului în jurul axei sale Si: (înv) ziuoptime. 44 sf (Asl) Interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. 45 sf (Adesea însoțit de un adjectiv numeral cardinal, numeral nehotărât sau de articolul nehotărât) Durată de 24 de ore luată ca unitate de timp sau timpul care separă momentul prezent de un alt moment evaluat după această unitate Si: (reg; hip) zilișoară, ziluță, ziulică (1), zioară (1), ziucă, ziuliță (1), ziuță, ziușoară (1). 46 sf (Pex) Durată imprecisă de timp care corespunde cu aproximație unei perioade de 24 de ore. 47 sf (Pgn) Timp. 48 sf (Îla) De (sau înv, din) toate ~lele sau de toată ~ua Care are loc în fiecare zi (43) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 49 sf (Pex) Care se întâmplă în mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent (1), zilnic (3), zilial (2), zios (2). 50-51 sf (Îljv) De ~ cu ~ (Care are loc) în fiecare zi (43) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 52-53 sf (Pex; îal) (Care se face, se întâmplă) în mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent. 54 sf (Îlav) Din ~ în ~ La o dată apropiată (care se schimbă mereu). 55 sf (Pex; îal) La infinit. 56 sf (Îal) Pe măsură ce trece timpul. 57 sf (Îal) Încetul cu încetul (și continuu) Si: progresiv (1). 58 sf (Îlav) ~ de (sau cu, înv, pe, din, dintru) ~ sau (reg) cu ~ de ~ În fiecare zi (44) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 59 sf (Îal) În mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent, zilnic (3), (îvr) zilial (2), zios (2). 60 sf (Îlav) ~ de (sau cu, înv, pe, din, dintru) ~ sau (reg) cu ~ de ~ Din ce în ce Si: treptat. 61 sf (Îlav) De la o ~ la alta Zilnic (2). 62 sf (Pex; îal) Repede. 63 sf (Pex; îal) Progresiv. 64 sf (Îlav) ~ (sau, înv, prin) toate ~lele sau (îrg) în toată ~ (sau ~ua), ori în toate ~lele Foarte des Si: mereu. 65 sf (Îlav) Într-o (bună) ~ (rar, ~uă) sau într-una din (ori, înv, de) ~le La un moment dat Si: odată². 66 sf (Îlav) Pe (sau cu) fiecare (sau fiece) ~ Din ce în ce mai mult Si: progresiv. 67 sf (Îe) A trăi (sau a o duce) de pe o ~ pe alta A duce un trai nesigur, precar. 68 sf Perioadă de timp (de 12 sau 24 de ore, sau de mai lungă durată) considerată după caracterul sau evenimentele care au loc în acest interval. 69-70 sf (Îs) Bună -ua sau (îrg ~ua bună) Formulă de salut la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei (43). 71 sf (Îe) A da (sau a dori, reg, a pofti etc.) cuiva bună ~ua (sau, îvp, ~ua bună) A saluta pe cineva. 72 sf A-și (ori, înv, a se) lua bună ~ua (sau ~ua bună) (de la cineva sau de la ceva) A-și lua rămas-bun. 73 sf (Fam; îae) A renunța (la ceva) definitiv. 74 sf (Fam; îae) A socoti (ceva) drept pierdut. 75 sf (Fam) A se lăsa loc de bună ~ua A păstra relații bune cu cineva. 76 sf (Îs) ~-întâi Prima zi a fiecărei luni sau a unui an. 77 (Pop; îlav) Cât toate ~lele de mare Foarte mare. 78 (Pop; îlav) Într-o (bună) ~ sau într-una din ~le Cândva. 79 (Pop; pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”; îla) Ca lumina ~lei Foarte clar. 80 sf (Rel; art; îas) Sfințire cu agheasmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor, în prima zi (42) a lunii. 81 sf (Îe) În (sau la) ~lele lui În perioada de maximă eficiență. 82 sf (Șîs ~ aniversară, ~ua nașterii sau ~ de naștere) Aniversare a unui eveniment. 83 sf (Șîs ~ua numelui, ~ de nume) Onomastică. 84 sf Timp precis în care un eveniment a avut sau urmează să aibă loc Si: dată. 85-86 sf (Îljv) La ~ La termenul stabilit (fără întârziere). 87 sf (Îlav) La ~ Pus la punct cu ultimele noutăți. 88 sf (Îal) Zilnic (2). 89 sf (îla) La ~ Care trebuie să fie pregătit pentru ziua (16) respectivă. 90 sf (Pop; îe) A da ~ după ~ A amâna de la o zi la alta. 91 sf (Pop; îlav) La ~le mari La ocazii deosebite. 92 sf (Pop; pex; îal) Foarte rar. 93 sf Perioadă nedeterminată de timp. 94 sf (Lpl) Timp viitor apropiat de momentul prezent. 95 sf (Prc) Prezent². 96 sf (Îs) ~ua de mâine Viitorul (apropiat). 97 sf (Îs) ~ua de astăzi (sau de azi, înv, de acuma) ~lele noastre Prezentul². 98 sf (Îe) ~ua de ieri Trecutul. 99 sf (Pex) Perioadă modernă. 100 sf (Îlav) De ~le De mult timp. 101 sf (Îal) De puțină vreme. 102 sf (Mpl; cu determinări ca „vechimi”, „tinereți” etc.) Perioadă de timp situată în trecut. 103 sf (Lpl) Spațiu de timp cuprins între nașterea și moartea cuiva. 104 sf (Pex) Ansamblu al evenimentelor care au avut loc în existența unei persoane. 105 sf (Lpl) Existență (1). 106 sf (Lpl) Trai. 107 sf (Lpl) Viață. 108 sf (Reg; îs) ~ de apoi Momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. 109 sf (Îla) (Reg; îs) Fără ~le Mort. 110 sf (Îljv) Cu ~le Cu viață, sănătos. 111 sf (Îe) În (sau reg, de) ~lele mele (tale, sale etc.) În toată viața mea (ta, sa etc.). 112 sf (Pex; îae) Niciodată. 113 sf A i se isprăvi (cuiva) ~lele A muri¹. 114 sf (Îe) A-și urî ~lele sau a i se urî (cuiva) cu ~lele A se sătura de viață. 115 sf (Îe) A-și pune capăt ~lelor sau a-și curma ~lele A se sinucide. 116 sf (Îe) A (nu mai) avea ~le (multe) sau a avea ~le cu carul A (nu) mai avea mult de trăit. 117 sf (Pop; îla) Cu ~lele în mână La un pas de moarte. 118 sf (Pop; îal) Înfricoșat. 119 sf (Pop; îe) A fi învechit în ~le rele A fi înrăit. 120 sf (Îe) A avea (sau, înv, a vedea) ~ bună ori ~le multe și bune, ~ albă (cu cineva) A avea trai tihnit, liniște (din partea cuiva). 121 sf (Îe) (A fi) vechi de (sau în) ~le (ori înaintat în ~le) (A fi) bătrân sau foarte bătrân. 122 sf (Îe) A fi învechit în ~le rele A fi înrăit. 123 (Îe) (A fi) veșnic de ~le (A fl) nemuritor. 124 sf (Îe) (A fi) mic de ~e (A fi) tânăr. 125 sf (Îae) (A fi) lipsit de valoare. 126 sf A (-și) număra ~lele A nu mai avea mult de trăit. 127 sf (Îae) A nu mai avea multă răbdare. 128 sf (Îae) A fi pe punctul de a scăpa de ceva neplăcut. 129 sf (Îe) A trăi cu ~le A trăi în mizerie. 130 sf (Îs) Omor de ~le Muncă grea. 131 sf (Pex) Viață mizerabilă. 132 sf (Bot; reg; îc) ~ua crucii Flori-de-toamnă (Aster salignus). 133 sf (Bot; reg; îc) ~ua cu noaptea Miază-noapte (Melampyrum bibihariense). corectat(ă)

MARGINE s. f. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) I. 1. (În opoziție cumijloc, centru) Parte extremă a unui teren, a unei regiuni, a unei localități etc.; s p e c. punct inițial sau final al unei suprafețe, al unui lucru etc.; capăt, extremitate. De va sta un pom într-o margine de vie a unui om și cu ramurile lui va face umbră altei vii. . . dăm învățătură, stăpînul cela cu pomul sâ-ș taie crângile. PRAV 21. Într-o horă trebuie să fie unul să o poarte, carele să cheamă adevărat verhovnic, căci iaste în marginea horii (a. 1699). GCR I, 330/12. Lumina. . . focului toată asemenea iaste eiși și nu are întru sineși cap sau margine (a. 1775). id. ib. II, 107/24. Și purceasă Alicsandru de acolo spre răsărit. . . și sosi la margine țărilor și de acolo nu mai era oameni dumesnici (a. 1784). id. ib. 132/18. Am mers vro două ceasuri pînă la margenea Moscovei. CHIRiAC, 93. În timpul acesta trăsura damelor se oprește în marginea unui sat, sub poalele munților. BOLINTINEANU, O. 328. Uit’te florile cele frumoase de prin margenea pădurei, cum împlu văzduhul de miroznă. CREANGĂ, P. 123. La marginea împărăției lui mai era un alt împărat, carele, cît au fost tînăr, nu se lăsase să-l bată. ISPIRESCU, L. 11. Șed la o femeie bătrînâ, departe, departe, tocmai la marginea orașului. vlahuță, O. A. 134. În marginea dinspre pădure a satului răsar din pieptul unui deal zidurile înalte și roșietice ale mărețului castel. id. ib. 153. Pe sub marginea pădurii Boii pasc. COȘBUC, P. I, 153. Amara se afla la marginea pădurii. REBREANU, R. I, 77, cf. II, 38. Soarele sclipește proaspăt lustruit la marginea orizontului. C. PETRESCU, A. 295, cf. 273, id. R. DR. 58. Noaptea, liniștea desăvîrșită a marginei de oraș nu era turburată decît de lătratul sătesc al cîinilor. CĂLINESCU, E. 308. Călări pe cai, trecură spre marginea din sus a taberei. SADOVEANU, O. V, 514. Pădurea de fagi se isprăvea, și marginea ei cotea pe văi. id. ib. 557, cf. id. A. L. 142. La marginea dinspre miazănoapte a satului, cotim pe stîngă. STANCU, U.R.S.S. 85, cf. id. D. 314. Nu o dată, la marginea unor sate, a aterizat avionul sanitar, pentru a transporta în grabă un bolnav într-o clinică din oraș. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2760. În timpul războiului m-am adăpostit două luni într-o căsuță a unui muncitor la marginea Cîmpinei. BARANGA, I. 174. Mulțimea tresări. O sută de glasuri vuiră îndată. . . Cei de pe margini se îmbulziră în față. VORNIC, P. 219. Frumos e-aici la margine de sat! A înflorit în curte oțetarul. DEȘLIU, M. 37, cf. 15. La o margine de tîrg. JARNIK-BÎRSEANU, D. 348. Ajunse într-o zi, de cătră sară, într-o cetate și, fiindcă era foarte trudit și ostenit, n-au intrat înlăuntru, ci au abătut la o căsuță micuță în marginea cetății. SBIERA, P. 123. A ajuns tuma la marnea orașului, unde era un oț spînzurat.GRAIUL, I, 208, cf. ALR SN III h 808, ALR I 404/283, 679, 980/700, 710, 720, 725, 960, 984, 986, ALR II 2485/365, A I 17, 23, II 12, iii 16. Golea ici, Golea colea, Golea-n margine de sat, În cel cătun afumat, se zice cînd cauți pe cineva despre care nu știi unde șade. ZANNE, P. VI, 129. ♦ (În contexte figurate) Deasupra seninul, tivit pe amîndouă mărnile de șirurile de case, părea ca o pestelcă bătută în mărgele sinilii. CONV. LiT. XLV, 362. ◊ Marginea (sau marginile) pămîntului (sau lumii) sau margine (sau margini) de pămînt = a) (învechit și popular) limita pămîntului (privit ca întindere). În tot pămîntul veastea lor și în margirile lumiei graiurile lor. PSALT. HUR. 14^v/5. Veastea bunătăților lor. . . ajungînd pre în toate marginile lumii (a. 1648). GCR I, 131/11. Din marginea lumii a nopții regină Vărsa-n calea noastră duioasa-i lumină. ALECSANDRI, P. I, 126. Țara în care împărâțea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului și crăia istuilalt, la altă margine. CREANGĂ, P. 183. Și patru margini de pămînt Ce strimte-au fost în largul lor, Cînd s-a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt. COȘBUC, P. I, 54; b) p. e x t. (învechit) oamenii de pe întreg pămîntul, lumea întreagă. Întoarce-se-vor cătră d[o]m[nu]lu toatea margirele pămîntului și închinra-se-vor înraintea-i. PSALT. HUR. 18^r/15. Se vor teame de el toate marginrile pămîntului. ib. 55^r/6. Toată marginea pâmîntul[u]i i pare bine de împreunarea cereștilor cu pâmînteanii (a. 1633). GCR I, 83/9. Și porțile. . . nu vor hi închise nice dzua, nice noaptea, ce vor întră marginile și laturile lumiei. VARLAAM, C. 169. Acela va giudeca marginile pămîntului dirept fiind. DOSOFTEI, ap. GCR I, 250/21. Cela ce iaste nădeajdea tuturor margenilor pămîntului. VARLAAM-IOASAF, 166^r/1. (Cu determinantul subînțeles) Bucură-te nădeajdea marginilor, sprijineala celor scîrbiți. MINEIUL (1776), 210^r2/19. ◊ Loc. adj. Fără (de) margini (sau, rar, margine) = care este sau pare a fi nelimitat; foarte mare, foarte întins ; nesfîrșit. Ce prăpastie fără marginii. . . Grozavă vecinicie. MARCOVICI, C. 10/19. Codrii-făr-de margini au a-i da adăpostire. CONACHI, P. 263. Pustiul fără margini. ALEXANDRESCU, M. 20. Calea-i lungă, fără margini, Cum e și iubirea mea. ALECSANDRI, T. I, 435. Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I, 132, cf. id. N. 32. Am văzut cîrdurile de dropii cutrierînd. . . acele șesuri fără margine. ODOBESCU, S. III, 14. Cîmpia părea fără margini. V. ROM. iunie 1955, 73. ◊ Expr. De la (sau din ori la) marginea (sau marginile) lumii (sau de lume, pămîntului, de pămînt) = (de) foarte departe. Veni de la marginea pămîntului să auză înțelepțiia lui Solomon. N. TEST. (1648), 16^r/28. Răsar-o vijelie din margini de pămînt, Dînd pulberea-mi țărînii și inima-mi la vînt. EMINESCU, O. I, 128. Pustii ei se simt Și-aruncați Departe la margini de lume. COȘBUC, P. II, 46. Neștiind că astfel mor oamenii în orașele mici, la marginile lumii, privea în toate părțile împungător și cu dușmănie. SADOVEANU, O. IX, 142. Glas nu am, dar cînd vorbesc, S-aude la marginea lumii (Condeiul). ȘEZ. IV, 88. (Învechit) De la margini pînă la margini = de la un capăt la altul, de pretutindeni. De la margini pînă la margini au străbătut vestirea ta. MINEIUL (1776), 35^v2/32. A nu ști la ce margine (îi) va ieși (ceva) = a nu ști ce reușită va avea la ceea ce a întreprins (sau ce reușită va avea lucrul întreprins). Șădea ca un osîndit, de nu știa la ce margine va să-i iasă lucrul. IST. Ț. R. 104. Nu știu la ce margine va să-i iasă. ap. DDRF, cf. ZANNE, P. VI, 195. (Regional) A umbla huci marginea = a fugi de frică; a da dosul. Com. din PIATRA NEAMȚ. (Argotic) A gini (sau a gimbi) marginea = a fi atent la ceva, a observa. GR. S. VII, 130, cf. BUL. FIL. II, 207, BL II, 156. ♦ Rezervă de care se poate dispune în anumite limite; marjă. ♦ F i g. Limită, punct extrem pînă la care se poate concepe, admite sau pînă la care e posibil ceva. Tot omul înțelept datoriu iaste cu bun cuget și cu semuire vie fietecare lucru de folos. . . a socoti și ce folos trage cu el și până la care margine măsură (a. 1642). GCR I, 97/21. Înțeleptele oblăduiri feresc pe noroade a nu se atinge de două margeni, de care atingîndu-se, pricinuiesc lor zdrobire și sfărîmare neapărată, adecă, nici le împilează. . . dar nici le lasă întru ușurință atît de nemăsurată (a. 1802). URICARIUL, I, 12. Omul este centrul din care izvorăsc două nemărginiri înprotivitoare; într-însul se văd adunate marginile cele mai depărtate. MARCOVICI, C. 11/8. Puterea ce margini n-are Au așezat rînduiala crugurilor călătoare. CONACHI, P. 259, cf. MAIORESCU, CR. I, 294. Dorind să contribuiesc și eu, în marginile puterii mele, la numărul de sărbători al „Tribunei”,, vă trimit, alăturat, un mic cîntec studențesc. CARAGIALE, O. VII, 218. Într-un mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie însemnată; sînt neajunsuri fatale, care țin de marginile restrînse ale unui articol. GHEREA, ST. CR. II, 290. Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini. D. ZAMFIRESCU, T. S. 6. Să se știe că toate au o margine, chiar și în țara noastră bine- cuvîntată. REBREANU, R. II, 25. Entuziasmul a întrecut orice margine, cînd scamatorul și-a fluturat în soare cele trei săbii. SAHIA, N. 67. Impresia pe care o lasă istoriile tradiționale ale răscoalei din 1821 e că mișcarea a izbucnit spontan, din suferințe care atinseseră marginile răbdării. OȚETEA, T. V. 133. Aurica. . . se aprinse pînă la marginea de a-și închipui că poate să intereseze pe student. CĂLINESCU, E. O. II, 251. Întreabă-măl În marginile cuvîntului de onoare, tot ai să afli ceva. C. PETRESCU, A. R. 31. Au dreptate, toate au o margine. PREDA, D. 157. ◊ (În propoziții consecutive negative dă determinantului valoare de superlativ) Șiret de nu mai avea margini. ȘEZ. III, 3. Îi zgîrcit de n-are margină. ALR II 3038/682, cf. ALR I 783/984. ◊ Loc. adj. și adv. Fără margini = foarte puternic, intens; nestăvilit. El îi pune pe-a ei frunte mîndru diadem de stele. . . Și iubind-o fără margini, scrie; „visul de poet”. EMINESCU, O. I, 32. În ușoara lui tristețe e o hotărîre de fier și un curaj fără margini. PETRESCU, O. III, 203. Ilie se făcu crunt și o ură fără margini îi pustii inima. PREDA, D. 46. ♦ (Regional) Loc de pășunat situat la un capăt de sat (unde dorm vitele vara). Cf. CHEST. V 21/74, ALR I 648/980, 1122/880, ALR II 3869/769. ♦ (Regional) Cimitir. Cf. IORDAN, STIL. 365. 2. (Învechit și popular) (Teritoriu de) graniță; frontieră, hotar. Aceia sănto cădzace șe ședu prea cele margene în țara leșească (a. 1612). ROSETTI, B. 79, cf. ANON. CAR., LB. Mergi la margine și ține straja acolo. ALEXANDRIA, 4/7. Îndată au trimis cărți pre la margini să păzească. N. COSTIN, L. 570. Și au gătit leșii oaste și au pornit-o păn-la marginea lor, la Snetin. NECULCE, L. 224, cf. 197. Căpitanii cei mari de marginea de Cernăuți. . . vor da de zece bucate un leu (a. 1728). URICARIUL, i, 51. Se orînduisă în cîteva locuri oaste turcească pentru paza marginei la Hotin (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 268/36. Primejdiile marginilor și ale crăimei noastre întregi atîta sînt de mari, cît nu se pot arăta prin cărți. ȘINCAI, HR. II, 143/17, cf. 151/17. Venisă pîră de la Stroia vornicul. . . cum că au îmbiat oamenii lui pe marginea turcească (a. 1810). GCR II, 206/22, cf. BUL. COM. IST. IV, 52. Intrînd pe margine în țară, s-au lovit cu turcii. DIONISIE,173. Prin poruncile domniii mele. . . către căpitanii mărginilor, s-au poprit cu totul a nu să mai aduce vinuri streine (a. 1822). DOC. EC. 262, cf. 360. Banii vămii i-au răspuns aici la Divanu săvîrșitor. . . Drept aceea, i s-au dat acest bilet de trecătoare la margine, spre a fi nesupărat (a. 1830). ib. 462. În vreme de pace ei erau îndatorați să facă garnizoana orașelor și tîrgurilor și să păzească pe rînd marginile. BĂLCESCU, M. V. 608, cf. 607. Un an și mai bine Tomșa primi vești după vești de la marginile Lehiei, cum că Moviloaia cu feciorii și ginerii strîng oști. SADOVEANU, O. V, 671, cf. X, 9. Eram în oștire, grănicer d-ăi dă pă marne. GRAIUL, I, 196. ◊ F i g. Era și ea încă la marginea copilăriei, fără prea multe griji. C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ L o c. adj. (Învechit) De margine = periferic, mărginaș. Au mărsu la vizirul și i-au dat răspunsu că nu va pute purta grije a doo țări ce sint de margine. NECULCE, L. 164. Socoti cum că fiul său este prea tînăr și nu va putea cîrmui o țară de margine. BĂLCESCU, M. V. 437. 3. Terenul din imediata apropiere a unei ape (v. m a l, ț ă r m); porțiunea de apă din imediata apropiere a malului. Păru corabniciloru că se apropiarâ la vriu o marrgire (ț ă n u t u N. TEST. 1648, ț a r ă BIBLIA 1688). COD. VOR. 90/26, cf. 86/2. Rrădicară veatrila și sufla ventișoru și văslămu la marrgiri. ib. 94/21. Se umnojești semănța lor ca stealele ceriului și ca arira pre margirea mariei. PSALT. 328, cf. IORGA, L. R. 31. [Scoaseră năvodul] la margine și șezură de aleaserâ bunii în vase, e putrezii lepădară afară. CORESI, ap. GCR I, 18/6. Domnul, deaca întră în vasul ce era a lui Petru, ședzu și-i dzise să urnească vasul de la margine. VARLAAM, C. 258. Ieșind vasăle la margină, le așăză și ieși oastea pre uscat și o tocmi. HERODOT (1645), 345. Carele va găsi pre marginia unii ape mari fiece lucru. . . de nu-l va mărturisi, nu va avia nice o certare. PRAV. 39. Născură ca mulțimea stealelor ceriului și ca năsipul nenumărat la margenea măriei. N. TEST. (1648), 299^v/23. Iară alții s-au tinsu în gios preste tot locul, de au făcut oraș și sate, păn-în marginea Dunării și pănă în Olt (cca 1650). GCR I, 189/29. Au ieșit la margine, la uscat, pre pămînt și priviia pre mare (a. 1675). id. ib. I, 223/14. Strîngînd de tot feliul de peaște. . . îl scoaseră la margine. CHEIA ÎN. 9^v/6. Și sosim. . . la dîlboană adîncă și mare și de margine era o muiare despletită. DOSOFTEI, V. S. octombrie 79^v/35. De la munții Monomotapii pînă în marginea Marii Roșii 5015 de mile se numera. CANTEMIR, IST. 139. Prezburg. . . Oraș mare și frumos, în marginea Dunării și cu toate cele spre odihnă și podoabă orînduieli. GOLESCU, Î. 20. Toate marginile mării ce sînt spre oraș, și canaturile ce intră în oraș, sînt pline de corăbii. id. ib. 79. Ajungînd de mărginea unui eleșteu. ap. DDRF. Oltule, care-ai fost martur vijeliilor trecute, Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit. ALEXANDRESCU, O. I, 72. În liniștea serii, Să mă lăsați să mor La marginea mării. EMINESCU, O. I, 216. Trecînd desculți, prin vad. . . Moldova înghețată pe la margini. . . ne degera măduva-n oase de frig! CREANGĂ, A. 116. Cum mergea el gîndindu-se. . . se pomeni la marginea unui eleșteu. ISPIRESCU, L. 43, cf. 34. Podarul îngenunche pe marnea rîului, luă apă în pumnii făcuți găvan. . . și. . . și-o împroșcă pe obraji. CONV. LIT. XLIV, 38. Ciutălina am scornit Din lunca Siretului Pînă-n marnea Prutului. PAMFILE, CR. 80. Trage la marne. ALR I 1737/954, cf. ALR II 2485/219, ALR SN III h 824. Luntrea pă mare, pă margine s-o tragi. ZANNE, P. V, 395. 4. Fiecare dintre cele două părți laterale ale unui drum; p. e x t. porțiunea de teren din imediata apropiere a unui drum. Mergea Ivan șovăind cînd la o margine de drum, cînd la alta. CREANGĂ, P. 297. Era odată, la marginea unui drum umblat, o fîntînă. CARAGIALE, O. II, 244. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe rezor. COȘBUC, F. 69. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. Venea pe marginea uliței. REBREANU, R. I, 176. Călca cu băgare de seamă. . . ferind noroiul și băltoacele, ținînd marginea.id. ib. 298. Mecanicul spune că a văzut-o mergînd liniștită pe marginea liniei. C. PETRESCU, C. V. Ar fi mers pe jos. . . dacă nu ar fi simțit numaidecît o sfîrșeală a trupului, ce-l făcuse să se așeze în marginea șoselei. BARBU, Ș. N. 8. Marnea drumului. ALR II/987. ♦ S p e c. Bordură (la un drum). Cf. CIHAC, I, 158. 5. (Învechit și popular; mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două laturi ale unei formații de luptă; flanc, aripă. Purcegînd. . . cu oastia, vioții [=beoțienii] luară două margini a athineilor. HERODOT (1645), 298. Radu din gură grăia. . . Băteți voi mijloacele, Iară eu marginile. De la voi ce va scapa, De la noi nu s-a-nturna. POP., AP. GCR II, 301. ◊ Expr. A ține (tot) marginile sau a bate marginile = a se feri de ce-i mai greu, a se codi la treabă; p. e x t. a fi ascuns, fals, înșelător. Cf. ZANNE, P. VI, 195. 6. (Regional) Fiecare dintre cei doi drugi laterali ai unei scări; carîmb. Cf. ALR II/I MN 134, 3888/47, 235, ALRM II/I h 343. 7. (Regional) Fiecare dintre cele două brațe ale ferăstrăului. Cf. PAMFILE, I. C. 121. 8. Extremitate laterală a unui obiect (v. l a t u r ă, d u n g ă, m u c h e); partea de jos sau de sus a unui obiect (v. c a p ă t). Atinse-se de marginea veșmintelor lui. CORESI, EV. 380. Margenele hlamidei aruncîndu-le preste. . . pulpele picioarelor calului (a. 1773). GCR II, 90/29, cf. LB, PONTBRIANT, D. Brațul ei atîrnâ leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I, 79. Le privi din urmă, aplecată peste marginea balustradei. PETRESCU, C. V. 363. După ce umplu cu bagajele-i prețioase locurile libere de pe canapele. . . arendașul se ghemui cum putu pe o margine, lîngă un geamantan. REBREANU, R. I, 13. Mă plec peste el, sprijinindu-mi mîna de marginea patului. SAHIA, N. 117. Ia șezi, tu, colea pe marginea prispei. SADOVEANU, O. VII, 334. Prinde cu greu, din cauza pantofilor, marginea de sus a ulucilor înalte și dese. V. ROM. iunie 1954,129. Se așeză pe marginea patului. PREDA, Î. 32. Doisprezece frați, Într-un pat culcați, Nici unul nu-i la margine (Spițele roții). SADOVEANU, P. C. 13. ◊ (Învechit) Marginea unghiului sau margine de unghi = temelie. Puiu [scris : poiu] întru Sion piatră în marrgire de unghiu (p i i a t r ă t e m e l i e u n g h i u l u i N. TEST. 1648). COD. VOR. 146/13. Piatra. . . cea din marginea unghiului. MiNEIUL (1776), 98^v2/15. ◊ Loc. adv. (Regional) Într-o margine = (culcat sau aplecat) pe o parte; într-o rînă. Cf. ALR II/I h 98. ♦ Porțiune lăsată nescrisă pe una sau pe mai multe laturi ale unei foi de hîrtie sau ale unei pagini de carte. Unele cuvente le-am pus pre rănd, ce le-am închis în parintijiș. . . iară altele le-am pus pre margene (a. 1651). BV I, 189. Și pe margini de caiete scriam versuri dulci. EMINESCU, O. I, 140. Am însemnat pe marginea cărții unele pasagii, cu gîndul să le transcriu pentru cetitor. IBRĂILEANU, S. L. 110. ◊ Pe marginea cărților = rubrică a unor reviste, în care se face prezentarea lucrărilor recent apărute Cf. DR. V, 744, VI, 484. Pe marginea (sau marginile) = în legătură cu. . . , în raport cu. . . , ca corolar a. . . Pe marginea ideii pe care am enunțat-o mai înainte, amintim acum, numai în treacăt, că. . . V. ROM. ianuarie 1954. Au continuat cu discuții pe marginea celor două rapoarte prezentate. SCÎNTEIA, 1961, nr. 4855. ♦ (Transilv.) Porțiune dintr-un copac care se lasă netăiată cu ferăstrăul, pentru a susține trunchiul pînă în momentul cînd va fi prăbușit. Cf. ALR I 985/231, 283, 335, 558. ♦ (Regional, în sintagma) Altoire la margine = altoire în coroană. V. c o r o a n ă. (Dobra-Deva). ALR II 6102/105. 9. (Învechit, mai ales la pl.) Extremitate a corpului unei ființe (v. m î n ă, p i c i o r) sau a membrelor corpului (v. d e g e t). Piialea vițelului și tot trupul lui cu capul lui și cu marginele (p i c i o a r e l e B 1938, 108) lui. BIBLIA (1688), 71²/17. L-au prins pre el și i-au tăiat margenile (degetele cele mari B 1938, 252) mînilor lui și marginele picioarelor lui. ib. 173¹/19. Că n-au scris mîna cerească, îngerească, ce mîna păcătoasă și n-am dat odihnă marginilor meale (a. 1694). GCR I, 314/3. 10. (Regional) Scîndură de calitate inferioară tăiată de pe laturile bușteanului (avînd o parte plană și una convexă), lătunoaie; p. g e n e r. scîndură (ALR I 1853/40). Cf. LM. Materialul cel mai ieftin, potrivit mai ales pentru împrejmuirea grădinilor și a livezilor, îl formează despicăturile, marginile, lăturoaiele. PĂCALĂ, M. R. 439. Gard d’i mărgini, ALR II/I MN 125, 3838/551, cf. ALR I 1851. ♦ Doagă mică. V. a r i p ă. ALR II 6707/235, cf. 6707/551, 812, 928, 987. ♦ S p e c. (La pl.) Șipci care se bat pe pereții caselor de lemn, ca să țină tencuiala sau lutul (Petreștii de Sus-Turda). CHEST. II 369/329. 11. (Învechit) Rest dintr-un val de pînză sau de stofă; cupon. Cf. POLIZU. Margine de postav, 14 ocă: 1 leu (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 159. ♦ (Regional) Bucată de teren de formă triunghiulară, care rămîne nearată la capătul ogorului; clin, colțar (Iscroni-Petroșeni). A III 7. ♦ (Regional) Colț de pîine (Marginea-Rădăuți). ALR II 4016/386. II. Ceea ce mărginește un obiect sau o suprafață; ceea ce se găsește pe margine (I) sau în imediata ei apropiere. 1. Limita superioară a pereților unui recipient, a unei cavități etc.; gură, buză, (învechit) usnă. Cf. COSTINESCU. Sta în groapă liniștit, sprijinindu-și mîinile de marginea ei. SAHIA, N. Acolo sus se află marele amfiteatru al carierei, ca un circ uriaș de granit. . ., iar oamenii apar și dispar pe marginea prăpastiei, asemeni unor pitici. BOGZA, C. O. 255. ◊ E x p r. A fi (sau a se găsi, a ajunge) pe (sau la) marginea gropii = a fi aproape de moarte. Cf. COSTINESCU. Iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Cînd fu la ceasul morții, el luă copilul pe genunchi și-i zise: . . sînt în clipa de a-mi da obștescul sfîrșit. ISPIRESCU, L. 41. A fi pe (sau la) marginea prăpastiei = a se afla într-un moment critic; a fi amenințat de o mare primejdie. Cf. COSTINESCU. Am fost din cauza ei pe marginea prăpastiei. GANE, N. III, 80. 2. Împrejmuire de piatră sau de bîrne ridicată în jurul gurii unei fîntîni sau a unui bazin. V. g h i z d. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, ȘĂINEANU, D. U. (În contexte figurate) Iubirea ei era o amforă uitată pe marginea unei fîntîni. TEODOREANU, M. II, 112. ♦ (Regional) Peretele de lemn de formă circulară al sitei; veșcă (Nucșoara-Cîmpulung). ALR II 3983/784. ♦ (Regional, la pl.) Pereții laterali ai scocului. Cf. ALR SN I h 156. 3. Partea răsfrîntă a unei pălării; bor. Cf. POLIZU, COSTINESCU. Umblă îndeobște cu haine negre. . . iar capul și-l acopere cu o pălărie de pîslă cu margini largi. CONV. LIT. V, 335, cf. LM, ALEXI, W., ALR I 1859. 4. Chenar decorativ la o țesătură. Cf. APMFILE, I. C. 321. Formarea marginii. . . comportă un grup de două sau mai multe fire care parcurg drept pe direcția urzelii, IONESCU-MUSCEL, ȚES. 290. – Pl.: margini și (popular) mărgini, (rar) margine. – Și: márgină, márgene (pl. margene și margeni), (neobișnuit) mărgine, (regional, prin sincopare) márne (pl. mărni) s. f. – Lat. margo, marginis.

MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 134²/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 176²/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11^v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6^r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29^V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 57²/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52^v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6^v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107^r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161^v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 193²/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 50²/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . . – Dumneata mergi, domnule maior? – Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106^v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7^v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 87²/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 27²/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 173²/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîn – iar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.

PER PEDES APOSTOLORUM (lat.) = A merge pe jos.

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186^v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65^v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296^r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51^r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216^r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8^r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274^v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2^r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122^r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53^r/25, cf. 72^T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

pedéstru, pedeștri, s.m. 1. Om slab; „i se spune unui om mnic, slab, năcăjit, comédie de om” (ALRRM, 1969: 142). 2. Sărac, năcăjit: „Vai pedestru-i că n-are nici halube pă iel” (Idem). 3. Invalid; „nu-i apt de lucru; un bitang, blegos” (Idem). 4. Cerșetor, olog. ■ Atestat cu acest sens în Maram. Istoric, Lăpuș; preponderent în zona Banat (ALR, 1938, h. 97). – Lat. pedester, -tris „care merge pe jos” (Scriban; DEX, MDA).

REPRIZĂ, reprize, s. f. 1. Fiecare dintre intervalele sau etapele succesive de timp care împarte în părți egale durata totală a unei întreceri sportive, între care se interpun pauze variabile după natura jocului. 2. Durată a unei faze într-o operație tehnică; etapă de lucru. ◊ Loc. adv. În reprize = pe rând, în etape. 3. Trecere a unui motor de autovehicul de la un regim de mers cu turația joasă la unul cu turația înaltă, printr-o accelerare bruscă. 4. Reluare sau repetare a unei operații tehnice întrerupte. 5. Defect la suprafața unor piese turnate datorat umplerii incomplete a formelor de turnare, care se prezintă sub forma șanțurilor, a unor rotunjiri etc. – Din fr. reprise.

PE prep. I. 1) (exprimă un raport locativ, indicând suprafața unui obiect) Floarea e pe fereastră. 2) (exprimă un raport temporal) A venit pe trei zile. Programa pe trimestru. 3) (exprimă un raport modal) A ieșit pe furiș. 4) (exprimă un raport instrumental) Cu; cu ajutorul. Merge pe cal. 5) (exprimă un raport completiv) L-am chemat pe Vasile la mine. 6) (exprimă un raport de echivalență) Pentru. A dat multe mii de lei pe casă. 7) (exprimă un raport de referință) Poarta pică pe el. II. (în locuțiuni) 1) Pe deasupra a) (exprimă un raport spațial, indicând situarea mai sus de ceva sau de cineva) Pe deasupra caselor treceau în zbor stoluri de păsărele; b) în plus; mai mult. s-a acordat și un premiu pe deasupra. 2) Pe din (exprimă un raport spațial sau modal, indicând direcția, modul realizării acțiunii) Pe din lături. Pe din dos. 3) Pe după a) (exprimă un raport temporal, indicând cu aproximație timpul posterior) Ședința se amână pe după sărbători; b) (exprimă un raport spațial, indicând cu aproximație situarea de dincolo de ceva sau de cineva) Drumul trece pe după școală. 4) Pe la a) (exprimă un raport locativ, indicând cu aproximație locul) Pe la sud seceta a fost mai mare; b) (exprimă un raport temporal, indicând cu aproximație timpul) A sosit pe la amiază. 5) Pe lângă a) (exprimă un raport spațial) Prin apropiere. A trecut pe lângă casa noastră; b) (exprimă un raport comparativ) În comparație cu; față de. Părea un copil pe lângă acest om zdravăn; c) (exprimă un raport cumulativ) În afară de. Pe lângă necazul ce-l avea și grindina îi strivise via. 6) Pe sub a) (exprimă un raport spațial, indicând locul situării mai jos de ceva) Mergeam pe la umbră, pe sub copaci; b) (exprimă un raport temporal, indicând cu aproximație timpul) Spre; înspre. Au ajuns pe sub amiază. 7) Pe când v. CÂND. III. (în componența formelor de jurământ) Pe cinstea (sau onoarea) mea. Pe cuvânt de cinste. /<lat. super, per

PEDESTRU, -Ă adj. 1. care merge, călătorește pe jos. 2. (peior.) lipsit de inteligență, prost. ◊ (despre stil) fără valoare, simplu, prozaic. (< lat. pedester, -tris)

mășcat, -ă, adj. – (înv.) Mare, bombat, plin: „Adjectivul acesta cuprinde două însușiri: masiv și rotund. Se zice, de ex.: lacrimă mășcată, grăunte mășcat (adică) bine dezvoltat” (Bud 1908): „Tuie o din sărinat, / Vara când plouă mășcat” (Țiplea 1906: 443); „Lacrimile-n jos să-ți meargă / Tot mășcate ca bobu” (Bârlea 1924 I: 99). – Din măciucat (MDA).

ODIOS, -OASĂ, odioși, -oase, adj. Care provoacă ură, indignare, dezgust; demn de ură, dezgustător, respingător, detestabil. Vrea să recurgă la o manevră odioasă. BOGZA, A. Î. 544. Cele două tablouri odioase... își reluaseră locul. C. PETRESCU, C. V. 90. El sta liniștit la hotel, așteptind să meargă soldații pe jos la Giurgiu, ca el, cuconașul, să-i ajungă mai tîrziu cu trenul... I se păru odios un asemenea lucru. D. ZAMFIRESCU, R. 38. – Pronunțat: -di-os.

REPRIZĂ, reprize, s. f. 1. Fiecare dintre părțile sau etapele succesive în care se împarte desfășurarea unei activități (în special a unei competiții sportive). Prima repriză a meciului. ◊ Loc. adv. În reprize = pe rînd, în etape. A vorbit în reprize. 2. Trecere a unui motor de autovehicul de la un regim de mers cu turație joasă la un regim cu turație înaltă, printr-o accelerare bruscă. 3. Reluare a unei operații tehnice întrerupte. 4. Durată a unei faze dintr-o operație tehnică.

PLIMBARE, plimbări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) plimba; umblet (fără grabă) pentru a se recrea, a lua aer. Am ieșit cu tata... mai mult într-o plimbare decît la vînătoare. GALACTION, O. I 50. Colonelul își întrerupse plimbarea, iși reluă locul la birou. SAHIA, N. 78. ◊ Expr. (Familiar) A trimite (pe cineva) la plimbare = a te dispensa de serviciile cuiva, a te descotorosi de cineva. ♦ Mers comod pe jos. Din Pripas pînă în Armadia e o plimbare de o jumătate de ceas. REBREANU, I. 52. (Prin exagerare) Sosește, bine – nu? O plimbare în toată Pocuția ș-o raită pînă la Halici. DELAVRANCEA, O. 11 21. 2. (Învechit) Loc amenajat, rezervat, unde se duce lumea să se plimbe; promenadă. [În Berna este] o plimbare de ziua și noaptea, fiindcă o luminează cu felinare, foarte frumoasă și romanticească. GOLESCU, Î. 169. – Variante: preumblare (GORJAN, H. I 4), primblare (KOGĂLNICEANU, S. 65) s. f.

mășcat, -ă, mășcați, -te, (mașcat), adj. – (arh.) Mare, bombat, plin: „Adjectivul acesta cuprinde două însușiri: masiv și rotund. Se zice, de ex.: lacrimă mășcată, grăunte mășcat (adică) bine dezvoltat” (Bud, 1908): „Tuie o din sărinat, / Vara când plouă mășcat” (Țiplea, 1906: 443); „Lacrimile-n jos să-ți meargă / Tot mășcate ca bobu” (Bârlea, 1924, I: 99). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. – Din măciucat (< măciucă „ciomag”) > *macicat > mășcat (Șăineanu, Scriban, MDA).

STRAT, straturi, s. n. 1. Corpul format de materialul care se așază, se așterne sau se întinde pe o suprafață pentru a o acoperi (sau între două suprafețe pentru a le despărți). V. pătură. Florile dalbe, florile dalbe ca altădată Acopăr cu un strat de nea pămîntul. BENIUC, V. 38. În cîteva ore a pus un strat de nisip să se curețe apa, a rotunjit fîntîna și a terminat. PREDA, Î. 159. Colbul... se așază în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare. REBREANU, I. 12. ◊ (Poetic) Sub stratul de foi moarte al văduviei, inima lui Tudor Fierăscu a tresărit ca pămîntul primăvara, cînd îl străpung ghioceii. GALACTION, O. I 111. ◊ Fig. Atunci, parcă din straturile cele mai calde ale sufletului, se urcă la suprafață, în Anna, un sentiment de milă, de compătimire omenească, fără țel și fără precugetare. D. ZAMFIRESCU, R. 172. ♦ (De obicei în corelație cu substrat) Perioadă de influență venită din afară, în dezvoltarea istorică a unui popor, a unei limbi etc. 2. Fîșie compactă dintr-o materie, aflată în interiorul unei mase de natură diferită. Era și fum de tutun în straturi albăstrii prin încăpere. DUMITRIU, N. 106. Nourii se îngrămădeau din ce în ce mai mult... Se îndeseau în fiecare clipă, adunîndu-se în straturi puțin deslușite, împuținînd lumina. MIHALE, O. 504. Pe măsură ce luna se ridică deasupra straturilor de praf, aburul de sînge care învăluia pămîntul se împrăștie. BOGZA, C. O. 397. ♦ Depozit de roci sedimentare sau metamorfice, cu o compoziție relativ omogenă, care se găsește sub forma unei pînze între alte depozite. Stratul înalt de cocs are exact aceeași valoare ca și stratul simplu. BARANGA, I. 173. Adînc, adînc în stratul de cărbune, Viața se trezește. FRUNZĂ, Z. 57. În interiorul acestor munți vulcanici se vede, ca într-o vitrină, cum s-au așezat unul peste altul straturile de lavă fierbinte, incandescentă. BOGZA, Ț. 10. 3. Fig. Parte dintr-o clasă socială; categorie, pătură (socială). Din cea dintîi clipă trebuie să fie prezente mase mari din toate straturile sociale. CAMIL PETRESCU, O. II 119. Va fi oare o satiră adîncă politico-socială, în felul «Scrisorii pierdute», dar mai însemnată prin stratul social ce va zugrăvi? GHEREA, ST. CR. I 368. Zola este o personalitate genială, un temperament uriaș de poet epic... Seria «Rougon-Macquart» este întocmită pînă acum din optsprezece romane, studiindu-se în fiecare cîte un strat social. DEMETRESCU, O. 165. 4. Fîșie lunguiață de pămînt, cu cărări pe margini, pe care se seamănă legume sau flori; fîșia împreună cu vegetația respectivă. Tribunele pline de doamne păreau niște straturi de flori. REBREANU, R. I 195. În ograda strîmtă, pe cît puteai deosebi prin umbră, cîteva straturi, fie de ceapă, fie de usturoi, ba și niște tufe mai mari la o parte. HOGAȘ, M. N. 77. Cîmpul lung și lat albește Ca un strat de mărgărint. ALECSANDRI, O. 221. ◊ Fig. Straturi de stele albastre. EMINESCU, N. 68. Cosesc la vieți în floare pe straturi sîngerate. ALECSANDRI, P. III 291. 5. (Popular) Culcuș, așternut, pătul al animalelor. Porcii vor umbla cu gunoaie în gură ca să-și facă strat. PAMFILE, VĂZD. 7. Iar cînd Dunărea-l simțea, Apa-n două-și despica, Pe haiduc că mi-l primea Și frumos îl așeza, Tocma-n fundul fundului, Pe stratul morunului, Unde-i dulce somnului. TEODORESCU, P. P. 555. ♦ Placenta unor animale femele (vaci, căprioare). 6. (Învechit și popular) Pat, așternut. ◊ Expr. În (sau la) strat de moarte = pe patul morții. Să fiu în strat de moarte, Eu la mama m-oi ruga. La TDRG. Jos trîntitu-m-a, La strat de moarte pusu-m-a. ȘEZ. II 96. 7. Nume dat părții de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte (v. postament): a) patul sau trupul războiului de țesut. Că acasă te-i întoarce Cînd pe strat inul s-a toarce. ALECSANDRI, P. P. 383; b) picior sau talpă de sucală; c) parte a morii pe care stau pietrele sau podul; d) partea de jos pe care merge plugul; talpa plugului. 8. Partea de lemn a puștii, care se așază la umăr cînd se trage; pat. Straturile puștilor băteau surd; rîndurile dușmanilor se răreau. SADOVEANU, O. VI 74. Deschise lăzile și dulapurile, lovi cu stratul puștii. GANE, N. II 10. Rău mă doare între șele De-o pușcă cu straturi grele, Rău mă doare-n piept și-n spate De-o pușcă cu straturi late. SEVASTOS, C. 279. – Pl. și: (2) strate.

depăna [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / V: (reg) dap~, dapăra, dapi~, dapâ~, dăp~, ~pâna, ~ăra¹, drep~ / Pzi: deapăn și depăn / E: lat depano, -are] 1 vt A înfășura firele textile dintr-un scul pe un mosor, pe o țeavă etc. sau pe un fus într-un scul, ori a face firele scul. 2 vt (Fig) A face o mișcare de rotație continuă. 3 vt A merge. 4 vi (Îe) A ~ din picioare A umbla mișcând repede picioarele. 5-6 vtr A merge repede. 7 vi (Reg; d. cai) A merge în trap pripit, mărunt. 8 vi (Reg; d. oameni) A merge mult pe jos. 9 vi (Reg) A merge fără rost. 10 vi A alerga. 11 vt A-și învârti degetele mari ale mâinilor. 12-13 vtr A (se) întinde, a (se) produce printr-o mișcare de întoarcere continuă (a plugului) de la un capăt al câmpului la celălalt. 14 vt A parcurge o distanță. 15 vt (Fig) A desfășura, a înșira amintiri, gânduri etc. 16 vt (Fig; d. viață sau etape, aspecte ale ei) A trăi. 17 vt (Nob) A vorbi (mult). 18-19 vti (Fig; reg) A spune vrute și nevrute. 20 vt (Fam; îe) A lua (pe cineva) la ~t A mustra.

depănare sf [At: VALIAN, V. / Pl: ~nări / E: depăna] 1 Înfășurare a firelor textile dintr-un scul, pe un mosor, pe o țeavă etc. sau de pe un fus într-un scul și grupare a firelor în scul Si: depănat¹ (1). 2 (Fig) Mișcare de rotație continuă Si: depănat¹ (2). 3-4 Mers mult pe jos (fără rost) Si: depănat¹ (3-4). 5-6 Mers rapid Si: depănat¹ (5-6). 7 (Fig) Parcurgere a unui drum Si: depănat¹ (7). 8 (Fig) Acoperire a câmpului cu brazde de plug Si: depănat¹ (8). 9 (Fig) Înșiruire a amintirilor, a gândurilor etc. Si: depănat¹ (9). 10 (Fig) Continuare a vieții Si: depănat¹ (10). 11-12 (Nob) Îndelungă vorbire (fără rost) Si: depănat¹ (11-12). 13 (Fig; fam) Mustrare.

potecă sf [At: (a. 1563) CUV. D. BĂTR. I, 248 / V: (reg) ~eacă, (îrg) potec sn, ~eică^[1], potic sn, (îvp) ~tică, put~ / Pl: ~eci, (reg) ~ece / E: bg пътека] 1 Drum îngust de țară, de munte, în pădure etc., pe care se poate merge numai pe jos Si: cărare, (reg) ponâie, potea¹. 2 (Pgn) Drum. 3 (Înv; pex) Trecătoare. 4 (Înv) Defileu. 5 (Îlav) Pe toate ~ecile Peste tot Si: pretutindeni. 6 (Îrg; îe) A păzi (sau a aține) ~ca cuiva A pândi pe cineva pentru a-i face un rău. 7 (Reg; îe) A ști toate ~ecile A ști foarte bine un lucru. 8 (Reg; îe) A-i ști ~ecile A cunoaște secretele cuiva. 9 (Reg; îe) A aduce pe cineva la ~ A convinge pe cineva să nu mai greșească, să se îndrepte. 10 (Îe) A merge (sau a umbla) pe două (sau pe zece) ~eci A fi foarte beat. 11 (Reg; îe) A nu-și vedea ~ca A fi foarte supărat. 12 (Reg; îe) A i se scurta cuiva ~ A nu-i mai lăsa cuiva libertatea să facă orice. 13-14 (Reg; îe) A se strânge după ~eci sau a i se strânge ~ecile (A nu mai umbla sau) a face pe cineva să nu mai umble fără rost. 15 (Reg; îe) A umbla ca pe o ~ A umbla cu sfială, cu teamă sau cu greutate. 16 (Reg; îe) A-și căuta ~cul A se duce acolo unde are treabă. 17 (Reg; îae) A-și vedea de drum. 18 (Reg; îae) A fugi. 19 (Reg; îlv) A-și lua ~ca A pleca. 20 (Reg; îe) I-a adunat Dumnezeu ~ecile Se spune despre cineva care a murit. 21 Loc de trecere printre oameni. 22 (Pex) Pârtie. 23 (Reg; îf potic) Pripor. corectat(ă)

A PEREGRINA ~ez intranz. 1) (despre credincioși) A merge timp îndelungat (pe jos) spre un loc considerat sfânt; a face un peregrinaj. 2) A călători prin locuri îndepărtate sau prin țări străine; a cutreiera lumea. /<fr. pérégriner, lat. peregrinare

merg, mers, a mérge v. intr. (lat. mérgĕre, a cufunda, apoĭ „a se cufunda într’un desiș orĭ în întuneric, a înainta, a merge”. După perf. mérsi, s’a făcut *mérgere, și de aceĭa a rămas e curat, că, din mérgĕre, s’ar fi făcut a mĭerge. – Să meargă. V. imersiune, submergibil. Cp. cu șterg). Umblu, mă duc dintr’un loc într’altu: a merge maĭ încet, pe jos, călare, cu căruța. Umblu, frecŭentez: acest copil n’a mers încă la școală. Curg, continuŭ: leafa îi merge pe vacanță. Am curs, umblu, îs primit: baniĭ vechĭ nu maĭ merg. V. tr. Străbat: a merge un drum lung, o sută de chilometri: V. impers. A fi permis, posibil: asta nu merge. A trece timpu: cu cît merge, cu atîta e maĭ răŭ. A merge bine, răŭ, a progresa (prospera), a scădea (a decădea, a slăbi saŭ a sărăci): eleviĭ merg bine cu studiile, bolnavu cu sănătatea. A-țĭ merge bine, răŭ, a prospera, a scădea: bolnavuluĭ îĭ merge bine cu lapte, florilor cu apă. A-țĭ merge la suflet (saŭ la inimă), a-țĭ plăcea foarte mult: această apă rece mĭ-a mers la inimă, vorbele mele ĭ-aŭ mers la inimă. A merge anapoda saŭ pe dos (un lucru), a avea rezultat opus dorințeĭ, a nu reuși. A merge în vînt, a se risipi fără folos: munca luĭ a mers în vînt. Merge? merge bine? se poate? e permis?

*ovațiúne f. (lat. ovátio, -ónis, mic triunf, ovațiune, d. ovare, a sacrifica o oaĭe p. micu triunf, [fig.] a fi triunfător, d. ovis, oaĭe). La Romanĭ, triunf maĭ mic acordat unuĭ general: la ovațiune, generalu mergea călare saŭ pe jos, nu în car, ca la triunf, și purta o coronă de mirt. Fig. Aclamațiunĭ publice, onorurĭ zgomotoase și entusiaste acordate cuĭva. – Și ováție.

coborî v. 1. a merge de sus în jos: a se coborî dela munte; 2. a da jos, a pune mai jos; 3. a lăsa jos tonul, a trece dela note acute la note grave: de departe ’n văi coboară tânguiosul glas de clopot EM.; 4. a-și trage origina: Românii se coboară dela Romani. [V. pogorî].

COT, (1) coate și (2) coturi, s. n., (3) coți, s. m.^[1] 1. (Anat.; la om) Articulația dintre braț și antebraț; partea exterioară a acestei articulații. [Soldații] aveau coatele lipite strîns, unii de alții. SAHIA, N. 73. Răzimat pe coate-adoarme Un cioban întins pe glugă. GOGA, P. 65. Băiatul s-a lovit la cot de i-a secat sufletul. CARAGIALE, P. 15. În trăsură, plecat puțin pe-un cot, îmi place să-mi ațintesc ochii în zări. RUSSO, O. 100. ◊ Loc. adv. Cot la cot = alături, unul lîngă altul, împreună. Și cot la cot soldatul roșu, Ostașul nostru S-au dus Biruitori către apus. BENIUC, V. 125. Țăranii romîni și țăranii unguri au luptat cot la cot împotriva nobilimii maghiare. BOGZA, Ț. 14. Lucrează cot la cot cu dînșii, sosește înaintea lor și pleacă în urma lor. C. PETRESCU, A. 466. ◊ Expr. A da din coate = a-și face loc împingînd pe alții; fig. a lupta fără scrupule pentru a cîștiga o situație, pentru a ieși din încurcătură etc. A lega cot la cot = a lega cu mîinile la spate. Potirașii se slobod Și mi-l leagă cot la cot. ANT. LIT. POP. I 437. Și-l lega strîns cot la cot. ALECSANDRI, P. P. 125. A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul). Își dedeau coate, de rîdeau. ISPIRESCU, L. 37. A-și da coatele cu cineva = a lucra pe ascuns, a se înțelege în secret. Nouă ni-e frică... de! că-și dă coatele cu Cațavencu. CARAGIALE, O. I 124. A băga mîinile pînă-n coate = a fura zdravăn. (Familiar, adesea însoțit de lovirea repetată a unui cot cu palma) A-i arăta cuiva cotul = a refuza pe cineva în bătaie de joc. A întoarce cuiva cotul = a nu lua în seamă, a necăji pe cineva. Mă doare-n cot = puțin îmi pasă. ♦ Partea mînecii care acoperă articulația dintre braț și antebraț. Desigur hoinăriseră împreună, își roseseră coatele pe aceleași bănci ale școlii. C. PETRESCU, Î. II 175. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. ♦ (La cal) Partea ieșită în afară a articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. Cînd îndărăt se uita, Vedea capul șarpelui Sus pe colul murgului. ȘEZ. III 65. 2. Loc unde un drum, un rîu, o scară, un burlan etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsură. V. curbă. Tocmai atunci ieși de după un cot de mal un caporal. D. ZAMFIRESCU, R. 97. De la cotul stîncos ce-i zice «Cîrligul Caprei» mergeam o bucată pe jos. VLAHUȚĂ, O. AL. I 135. A trecut de cotul dealului, la cîmp deschis. CARAGIALE, O. I 368. Era mai ales două stațiuni anevoie de trecut cu pace, una la cotu gîrlei... și alta pe maidanul de dinaintea bisericii Popa Tatu. GHICA, S. 687. 3. (Regional) Colț, unghi, ungher. Am o mîndră ca o doamnă: Cînd e vremea lucrului, Șede-n cotu birtului. HODOȘ, P. P. 191. Ziua într-un cot, Noaptea peste tot (Lampa). GOROVEI, C. 196. 4. (Învechit) Unitate de măsură variind între 0,606 m (în Muntenia) și 0,637 m (în Moldova) reproducînd distanța de la cot (1) pînă la vîrful degetului mijlociu; p. ext. măsură considerată în chip subiectiv mare sau mică. Colo-n colț acum răsare Un copil al nu știu cui, Largi de-un cot sînt pașii lui, Iar el mic, căci pe cărare Parcă nu-i. COȘBUC, P. I 224. Avea niște mustăți de un cot și un glas de răsuna mahalaua. ALECSANDRI, T. 383. ♦ Obiect care se măsoară cu această unitate. Pe sul tot crește pînza și coții tot sporesc. BELDICEANU, P. 69. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice cînd cineva face un efort peste măsură. ♦ (Regional) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurat lungimi. L-am văzut umblînd prin tîrg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani. CREANGĂ, A. 58.

PEDESTRU, -Ă, pedeștri, -stre, adj. 1. Care merge, care călătorește pe jos. Străinul se prăvăli spre cal și slugile lui pedestre îl aburcară în șa. SADOVEANU, O. VII 32. Aici iar pedestri trebui să trecem podul dacă vrem să scăpăm întregi, căci podelele joacă ca tușile clavirului. NEGRUZZI, S. I 194. ♦ (Adverbial) Tu pedestru (precum din canoane) Trebuie să mergi o, Spiridoane. BUDAI-DELEANU, Ț. 137. ♦ (Substantivat) Pieton. Pas cu pas, suflînd greu, pedeștrii treceau prin neaua măcinată. SADOVEANU, O. VI 123. De-abia înserase, ulițele erau însă pustii. Nici un pedestru nu era pe uliți, afară de fanaragiii care strigau regulat «raita». NEGRUZZI, S. I 15. ♦ (Rar) Care ajută la mersul pe jos, care ține de mersul pe jos; care se efectuează mergînd pe jos. Căci la un caz cumva de-ncurcătură, Nu văd nici uși deschise, nici ferestre Pe unde teafăr să purced afară, Utilizînd resursele-mi pedestre. TOPÎRCEANU, B. 96. În nici una din celelalte bătălii ale sale el nu se știe să fi făcut un atac pedestru în persoană. HASDEU, I. V. 237. 2. (Mil.; învechit și arhaizant, despre soldați, despre trupe etc.) Care se deplasează sau care acționează (în luptă) pe jos. V. infanterist. În capul mulțimii pedestre, care înălța în lumină sănețe și coase, urmau boierii cei în vîrstă. SADOVEANU, O. VII 130. ♦ (Substantivat, la pl. în forma pedestri) Pedestraș. Mihai. află că ardelenii erau treizeci și două de mii de pedestri, cinci mii de călăreți cu cincizeci și trei de tunuri. ISPIRESCU, M. V. 28. În genunchi cădeau pedeștrii, colo caii se răstoarnă, Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă. EMINESCU, O. I 148. Iar pedestrul doborît în cumplita năpustire, Subt a calului izbire, A căzut și a pieriți. NEGRUZZI, S. II 82. – Pl. și: pedestri.

PUCIOS, -OASĂ, pucioși, -oase, adj. (Regional) Care miroase urît; puturos. Într-această pucioasă văpaie. BUDAI-DELEANU, Ț. 218. ◊ Apă pucioasă = apă sulfuroasă. ◊ Compus: lemn-pucios = scoruș. Frunză verde lemn-pucios, Romînul e om vînos, Merge noaptea și pe jos. TEODORESCU, P. P. 479. ♦ (Substantivat) Om leneș, puturos. Taci, mă, puciosule, nu mă învăța tu pe mine. STĂNOIU, C. I. 116.

PUȚIN², -Ă, puțini, -e, adj. 1. (În opoziție cu mult²) Care este în cantitate mică, nițel, oleacă, un pic. Puțin păr alb la tîmple, puțină chelie în creștet... Încolo, nu prea multă schimbare. C. PETRESCU, C. V. 103. Dar ia mai aveți puțină răbdare. CREANGĂ, P. 262. Unde este vorbă multă, acolo e treabă puțină. ◊ Expr. Puțin la minte = prostuț. Puțin la simțire = nesimțitor. Un bou ca toți boii, puțin la simțire... Dobîndi-n cireadă un post însemnat. ALEXANDRESCU, M. 353. ♦ (Substantivat, n. sg.) Cantitate mică, lipsită de importanță. Profităm mai mult de puținul ce-l dobîndim cu anevoință, decît de multul ce-l dobîndim foarte lesne. BOLLIAC, O. 261. Mult a fost, puțin a rămas. ◊ Expr. A lipsi (sau a rămîne, a fi) puțin să... sau puțin de nu... = a fi cît pe ce să..., a fi pe punctul de a... Aici, pe prispa unui rotari, puțin de nu era să rămînem chiori. CREANGĂ, A. 125. Puțin au lipsit să moară de frică. DRĂGHICI, R. 161. Pentru puțin! formulă de răspuns la o mulțumire. 2. Care nu e de ajuns; insuficient. Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi același d. Cațavencu?... – E puțin, onorabile. CARAGIALE, O. I 136. Slobozind însă pre ostași pe la casele lor, [oștile] le mărginise în puțin număr. NEGRUZZI, S. I 143. 3. (În opoziție cu mare) De proporții și dimensiuni mici, cu volum redus; mic; fig. neînsemnat. A putut trimite cu primejdie mai puțină decît oricînd răvașul său. SADOVEANU, Z. C. 109. Unde-i hornul mare, fumu-i puțin, se spune despre cei lăudăroși. ◊ Expr. (Om) puțin la trup = (om) scund (și subțire), mic, firav. ♦ De mică intensitate. Tîrziu, cînd conteni zloata, vorbi iar, cu mai puțină asprime. SADOVEANU, B. 30. 4. (Despre noțiuni de timp) De durată mică, scurt. Și tinereță cu tinereță găsindu-se, fiecare își agonisește un dram de plăcere în puțina și trecătoarea noastră viață. SADOVEANU, N. P. 102. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. Lutul... în puțină vreme s-au făcut ca un zid prea tare. DRĂGHICI, R. 164. 5. (Cu valoare de numeral nehotărît, mai ales la pl.) în număr mic; cîțiva. Sălbăticiuni aripate zburau puține și cu grabă prin văzduh. SADOVEANU, N. P. 205. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini. Și-aprinsă e lupta-ntre cete, Și toți de zăpadă sînt plini. COȘBUC, P. II 47. La goană mare, crezi d-ta că puțini lupi dau cinstea pe rușine, lăsîndu-și pieile zălog? CREANGĂ, P. 121. ◊ Loc. adv. În puține zile = peste cîteva zile; în cîteva zile. Rănit în războaie, soldatul căzuse, Și-n puține zile chinuit muri. ALEXANDRESCU, M. 139. În puține zile au lărgit peștera. DRĂGHICI, R. 54. ◊ (Substantivat) Unde mai pui că puțini se vor mai întoarce dintre cei prinși dincolo de baraj. CAMIL PETRESCU, U. N. 412. Cîți puțini au mai rămas... s-au împrăștiat care încotro. CARAGIALE, O. III 194. Toate merg cu capu-n jos; unul macină la moară; puțini suie, mulți coboară. CREANGĂ, P. 248.

STRĂGĂNEALĂ, străgăneli, s. f. Faptul de a străgăni, piedică ridicată în calea unei acțiuni; sîcîială. Zîna zbura lin, dar zbura trecînd peste dealuri, peste văi, peste poduri și orașe, pe cînd urmăritorul ei era nevoit să alerge pe jos în fugă, să meargă pe pămînt, să ocolească toate piedicile și să întîmpine tot felul de străgăneli. POPESCU, B. III 63. După mai multe străgăneli... pe la sfîrșitul lui octombrie, Caragea a putut ieși din Constantinopol. GHICA, S. 28.

peristaltic, ~ă a [At: CR (1829), 313²/14 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr péristaltique] 1 (Îs) Mișcare ~ă sau (înv) motiv ~ Mișcare de contracție a stomacului ori a intestinului, mergând de sus în jos, pentru a face ca alimentele să fie împinse de-a lungul tubului digestiv. 2 (Îas) Mișcare de contracție a inimii, care se propagă ondulatoriu.

tuli (-lesc, -it), vb. – 1. A coborî, a veni la vale din munți, a veni în jos. – 2. A se duce, a merge. – 3. A fugi, a o șterge. Origine îndoielnică. Pare să provină din sl. tulŭ „fluier; țeavă; sul”, cf. tulnic, sau din sb. tuliti „a urla”, care poate au aceeași origine, dar explicația semantică este dificilă. Este evident că există o legătură între ideea de „a coborî” și cea de „a face zgomot”, căci aceeași dualitate apare în „a tuna, a țipa” și „a urla”; dar punctul de plecare al acestei asocieri nu s-a explicat suficient. După Pușcariu, Dacor., V, 420-5, ar trebui pornit de la ideea de zgomot făcut de pietrele trase de un curent. Pușcariu, Lr., 163, sugerează ideea coborîrii păstorilor sunînd din bucium. Această indicație din urmă pare mai sigură. Ciobanii sau văcarii își petrec ziua în munți și coboară în sat pe înserat, anunțîndu-se în prealabil printr-un semnal de tulnic sau de bucium care indică că vor sosi în curînd. Este posibil să se fi ajuns astfel la o echivalență între ideea de „a suna din bucium” și cea de „a coborî”, datorită confuziei dintre acțiunea reală și simbolul său; dar este însă ciudat, în acest caz, că „a buciuma” nu are și sensul acesta. Tulai, interj. (se folosește pentru a cere ajutor; exprimă ideea de fugă grăbită), cuvînt care se folosește numai în Trans. și Banat, pare să provină din aceeași sursă, deși der. nu este clară; legătura cu mag. tolvaj „bandit” (Candrea) nici atît.

rostogoli, rostogolesc v. r. (d. oameni grași, obezi) a merge, a se deplasa pe jos.

întórc, -órs, a -oárce v. tr. (lat. intorquére, it. intórcere, vfr. entordre, sp. entorchar. V. torc). Învîrtesc, mișc în cerc (o roată, o frigare). Schimb pozițiunea orĭ direcțiunea,îndrept aĭurea: a’ntoarce capu, ochiĭ, ocheana, tunu spre un punct. Așez pe partea cea-laltă (pe dos) o pagină, o foaĭe, o haĭnă, o mînecă. Înapoĭez, restituĭ: ĭ-am întors baniĭ. Aduc înapoĭ: l-am întors din deum. Fig. Fac să-țĭ schimbĭ părerea (orĭ hotărîrea), conving, convertesc: l-am întors la gîndurĭ bune, nu l-am putut întoarce din credința luĭ. Jugănesc: a’ntoarce un berbece. A o’ntoarce (pe foaĭa cea-laltă, pe altă foaĭe), 1. a-țĭ schimba părerea orĭ afirmațiunea ca să ĭasă tot în folosu tăŭ, 2. a schimba procedura, a proceda maĭ sever. A’ntoarce cuĭva vorba, a-ĭ repeta obraznic vorbele luĭ. A-țĭ întoarce vorba, a țĭ-o schimba, a te răzgîndi. A-țĭ întoarce fața de la cineva, a-l părăsi, a-l da uĭtăriĭ. A’ntoarce cuĭva spatele, 1. a-ĭ arăta dispreț, 2. a fugi de el de frică. A’ntoarce un ceasornic, a-ĭ învîrti (a-ĭ strînge) coarda cu cheĭa ca să continue mersu. A’ntoarce casa cu josu’n sus, a face dezordine’n ĭa (hara-păra, val-vîrtej). V. intr.Corabia întoarce, se’ndreaptă spre alt punct, ocolește. Scatiu întoarce, cîntă întors, cu întorsăturĭ. V. refl. Mă’ndrept spre partea din apoĭ, la dreapta, la stînga (ca un tun, un telescop). Mă’ntorn, revin (acasă). Mă’ndrept, mă adresez: se’ntoarse spre mine. Mă așez pe cealaltă parte (vorbind de unu care doarme): se întoarse și dormi în ainte. Mă schimb: s’aŭ întors lucrurile. Fig. A te întoarce saŭ a te învîrti într’un călcîĭ saŭ într’un picĭor, a primi foarte vesel o veste. A ți se întoarce (pe dos) sufletu saŭ mațele saŭ inima, a-țĭ fi foarte greață. – E bine să nu se confunde mă’ntorc (în pat) cu mă’ntorn (din drum).

apostolește adv. așa cum făceau apostolii: a merge apostolește, a porni pe jos.

infanterie f. corp de trupe care merge și se luptă pe jos: infanteria noastră este permanentă și se compune din 42 brigăzi sau 84 regimente.

BLĂNOS, -OASĂ, blănoși, -oase, adj. (Despre animale sau despre haine de blană) Cu blană bogată, multă, cu fir des (și lung). În sărici blănoase, cu căciuli cu fundul mai larg ca măsura capului, ceilalți merg cu privirea pironită în jos. DELAVRANCEA, S. 171.

POD, poduri, s. n. I. 1. Construcție de lemn, de piatră, de beton sau de metal etc., care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pămînt, pentru a permite trecerea dintr-o parte în alta. V. punte. Trecem podul peste Ozana, peste limpedea Ozană a lui moș Creangă. SADOVEANU, O. VII 200. [Rîul] poartă sloiuri mari de gheață, butuci groși, și-i aruncă de meterezele podului, zguduit la fitece lovitură. DELAVRANCEA, S. 5. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod. EMINESCU, O. I 146. ◊ Fig. [Bistrița] avea pod verde de gheață. Treceau pe el sănii cu butuci, umblau oameni cumpănindu-și topoarele. SADOVEANU, B. 113. Gerul face cu-o suflare pod de gheață între maluri, Pune streșinilor casei o ghirlandă de cristaluri. ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ Pod de vase (sau plutitor) = pod demontabil, construit din bărci sau plute etc. așezate cap la cap și legate de ancore sau de piloți. Trecem Oltul pe un pod de vase. CAMIL PETRESCU, U. N. 342. S-a așternut peste Dunăre podid de vase, pe care-a trecut armata romînă în cîmpiile Bulgariei. VLAHUȚĂ, R. P. 15. Pod umblător (sau mișcător, plutitor) = barcă mare sau platformă așezată pe două bărci, care plutește de la un țărm la altul al unei ape curgătoare, fiind trasă printr-un cablu de curentul apei; brudină, bac. Trecem de partea ceialaltă a Oltului pe-un pod plutitor. VLAHUȚĂ, la TDRG. De aciia puțin mai înainte spre Sibiu, să trece apa Oltului cu pod mișcător. GOLESCU, Î. 27. Capra podului = porțiunea de pod care se sprijină pe țărm; capătul podului. L-a lăsat pe Manlache răzămat de capra podului și a pogorît spre postul fix. POPA, V. 120. (Expr.) Ca la capra podului, se zice despre cineva care se vaită, se plînge în gura mare (la fel cu cerșetorii care, pe vremuri, se postau la capetele podurilor). (Mil.) Cap de pod v. cap (II 2). ♦ Podul palmei = partea interioară a mîinii, de la încheietura cu brațul pînă la degete. Eu? se miră munteanca... Apoi tăcu și-și acoperi buzele cu podul palmei stîngi. SADOVEANU, B. 236. Prin șiacul aspru, își apăsa mereu cu podul palmei vraful hîrtiilor păturite în buzunarul de la piept. C. PETRESCU, A. R. 9. ◊ Expr. A face pod cu palma mîinii = a pune mîna streașină la ochi pentru a vedea mai bine. De-o-ntîlnesc în drum bătrînii, Ei fac pod cu palma mîinii Peste ochii slabi, s-o vadă. COȘBUC, P. I 98. 2. Platformă suspendată care servește drept loc de muncă, drept piesă de protecție etc. Pod lateral al locomotivei. ◊ Pod-bascul(ă) = basculă prevăzută cu o platformă pe care, în stațiile de cale, ferată, se cîntăresc mărfurile încărcate în vagoane. 3. (Tehn.) Macara cu scheletul în formă de pod pe care se deplasează aparatul de ridicare și de transport al sarcinii. ◊ Pod rulant = macara compusă dintr-un pod metalic care are o cale de rulare la oarecare înălțime deasupra solului; se folosește în ateliere, în hale de montaj, turnătorii etc. Filip a coborît la cazane. Bozan s-a urcat sus pe scara de sîrmă, la comanda podului rulant... El poartă prin aer, îh ghearele podului, blocuri de fier. SAHIA, N. 33. 4. (Învechit) Coverta unei nave; punte. Mulțime de oameni eram pe podul vaporului, expuși la asprimea timpului. BOLINTINEANU, O. 270. Dormea în liniștire Bosforul fără valuri... Din zori și pîn-în noapte pe umeri el purtase Corăbii cu trei poduri, nenumărate vase Spre-apus și răsărit. ALECSANDRI, P. I 236. Aflîndu-se împreună cu prietenul său pe coverta, adecă podul corăbiei, sălta de multa bucurie. DRĂGHICI, R. 7. 5. (Învechit) Pavaj de scînduri groase de stejar, cu care se acopereau în trecut străzile; p. ext. stradă pardosită cu scînduri. În loc să te silești ă ieși la obraze, umbli haimana pe poduri cu derbedeii. FILIMON, C. 82. Pe jos iar Cum o să meargă Cu haina podul să șteargă? PANN, P. V. II 155. 6. (În practicile mistice populare; mai ales la pl.) Bucată de pînză care se așterne din loc în loc, pe parcursul unui cortegiu funebru. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză... și a vorbi despre... toiag, năsălie, poduri, paraoa din mîna mortului. CREANGĂ, P. 14. Trupul să ți-l pînzuiesc, Podurile să-ți gătesc, ALECSANDRI, P. P. 137. II. 1. Spațiul cuprins între planșeul superior al unei clădiri și acoperiș, de obicei folosit pentru a se putea ține acolo diverse lucruri. Grinzile trosneau în pod de ger, de credeai că se desface casa. BUJOR, S. 55. După ce a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod și să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, O. A. 181. Aud cotcodăcind în podu grajdului! Chem pe Ioana ca să se urce în pod. ALECSANDRI, T. I 385. ◊ Expr. A călca (ca) din pod v. călca. A se uita (la cineva) ca din pod = a se uita (la cineva) de sus, cu mîndrie, cu îngîmfare. Directorul zîmbi, uitîndu-se ca din pod spre funcționarul său. DELAVRANCEA, S. 128. A fi căzut din pod = a fi buimac, zăpăcit, dezorientat. ◊ Gura podului v. gură (II 1). ♦ (Regional) Tavan. Și prin cărțile în vravuri îmblă șoarecii furiș. În această dulce pace îmi ridic privirea-n pod Și ascult cum învelișul De la cărți ei mi le rod. EMINESCU, O. I 105. Ah! cînd ai ști cît de mult te adorează acel suflet. tu n-ai sta cufundat în gînduri triste, ci ai sări în pod. ALECSANDRI, T. I 92. 2. (Neobișnuit) Suprafață. Om ca Man tîlhariul nu s-a mai pomenit pe podul pămîntului. RETEGANUL, la CADE.