OMENI vb. IV . 1. refl. (Învechit și regional, în concepțiile religioase) A lua înfățișare de om, a se face om; a se întrupa, a se naște. Și di[n] Marie ficioară omeni-să. cod. tod. 229, cf. anon. car., polizu. Fiul tatălui La noi a venit Și s-a omenit Dintr-o fecioriță Plină de credință. viciu, col. 173. 2. tranz. (Învechit și popular) A manifesta respect și considerație față de cineva; a respecta, a cinsti; a onora, a venera. Noi vă omenim pe măriile voastre și pe oamenii voștri cînd vin la noi (cca 1635-1645). iorga, u. b. i, 57. Eu pre toți carii ascultă poruncile împăraților îi omenesc. dosoftei, ap. tdrg, cf. lex. mars. 193. Vulpoiul, nu numai nu omeneaște, ci încă treace cu vedearea... pre domnul său. Țichindeal, f. 12/12, cf. lb, polizu. Și lumea mă omenește văzîndu-mi hărnicia. ispirescu, l. 440, cf. BARCIANU, ALEXI, W. , TDRG. O, zei ai zeilor, ...precum v-am cinstit și v-am omenit așa vă voi cinsti și vă voi omeni. teodorescu, p. p. 108, cf. marian, sa. 299, a v 25, vi 26. ◊ refl. recipr. Se iubesc ca frații și se omenesc! Țichindeal, f. 479/18. ♦ refl. (Învechit) A se purta corect, cinstit, civilizat. După ce au dobîndit Ivonia sau loann I toată Moldova, ...nu s-au omenit ca un domn ce se făcuse, ci cu mult mai tare au tirănit pre bieții moldoveni. șincai, hr. ii, 226/37, cf. lb, polizu, barcianu, alexi, w. ♦ Tranz. (Regional, în forma omini) A ura (cuiva) noroc; a felicita. cf. alr i 439/98, 578. 3. tranz. (Popular) A primi pe cineva în mod ospitalier, a servi pe cineva cu mîncare și cu băutură; a ospăta. cf. budai–deleanu, lex., lb. După ce-l cinstiră și-l omeniră. pann, ap. ddrf, cf. polizu, baronzi, l. 100. Împăratul porunci să-i omenească pe amîndoi ca pe niște mosafiri. ispirescu, l. 250. Își ține de datorie ca să-și omenească oaspele cu ceva mîncare seau cu ceva băutură. f (1891), 505. Nu știe cum să-și dea rîndul și cum să omenească și mulțămească pre starosti. marian, nu. 103, cf. DDrF, BARCIANU, ALEXI, W., CDDE. Îl pofti în casă și-l omeni cu rachiu. agÎrbiceanu, a. 119. M-ați primit în casă și m-ați omenit. galaction, o. a. i, 330. Călătorii arată osteniți. Să-i omenim. stancu, r. a. i, 114. Și bine ne-ai omenit Și încă ne-ai cinstit. pop., ap. gcr ii, 229/9. A poftit pre toate paserile la ospăț și pre toate le-a omenit cum se cade. marian, o. ii, 49. Acolo dac-om sosi, Ea frumos ne-o omeni: Ție iarbă și ovăs, Mie gură și scoverzi! jarnîk-bîrseanu, d. 24. Dimineața, iar omeni muierea pe călători cu mămăligă și cu lapte cald. reteganul, p. iii, 4, cf. mat. folk. 18, graiul, ii, 117, viciu, col. 203, ciaușanu, gl. Bea Gruio! și te gostește Și goștii ți-i omenește. ant. LIt. pop. i, 341, cf. alr ii 3233/250, ib. 4841/53, 64, 105, 235, 272, 279. ♦ refl. A mînca și a bea; a se ospăta. Stai jos și te omenește cu ceva d-ale mîncării. camil petrescu, o. i i, 166. Mergem la crîșmă să ne omenim. chest. viii 110/4. ♦ tranz. (Ironic) A trage (cuiva) o bătaie zdravănă. Îl apucară voinicii amîndoi, apoi lasă că l-au omenit! Nici ferferiță nu s-a ales de el. reteganul, p. v, 41. Șezi, badeo, dac-ai venit C-ai trebuit omenit C-un dărab de lemn pîrlit. id. ch. 159. – prez. ind.: omenesc. – Și: omini vb. IV. – Din omen- (tema veche a Iui om).