DESPERARE, desperări, s. f. (Și în forma disperare) Faptul de a despera; deznădejde. Își smulsese părul din cap de desperare. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 205. Bătrînul își lăsă capul în jos, cu un aer de supremă desperare. VLAHUȚĂ, CL. 87. În Țara Romînească, starea țăranilor merse din zi în zi mai rău, pînă la 1821, cînd desperarea lor izbucni. BĂLCESCU, O. I 143. ◊ Loc. adv. Cu desperare = (în mod) desperat, deznădăjduit. Aș voi să întreb unde mergem, vorbi într-o vreme cu disperare domnul Paul de Marenne. SADOVEANU, Z. C. 191. Mărinda, pierdută pintre popor, se uita cu mirare și cu luare-aminte la soldați și deodată, țipînd cu desperare, pică la pămînt leșinată. ALECSANDRI, O. P. 227. La desperare = într-o împrejurare grea, în care sînt puține posibilități de scăpare. La desperare te agăți de orice. ◊ Expr. A duce (sau a aduce, a împinge pe cineva) la desperare = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea; a exaspera (pe cineva). – Variantă: disperare s. f.