paià a. se zicea de boierii cari aveau numai rangul fără funcțiune: Vodă adunase pe boierii halia și paia GHICA; a da paiele copiilor, Mold. a le primi obrăzniciile (CR.). [Turc. PAYÈ, rang].

PAIA², paiele, s. f. (Turcism învechit) Titlu onorific, boierie. ◊ Expr. A-i da (cuiva) paiele = a încuraja (pe cineva) să fie obraznic; a-i da (cuiva) nas. Nu puteau scăpa bietele mîțe din mîinele noastre, pînă ce nu ne zgîriau și ne stupeau, ca pe noi. – Încă te uiți la ei, bărbate, zicea mama, și le dai paiele! așa-i? CREANGĂ, A. 37.

PAIA, paiele, s. f. Titlu onorific dat, în ierarhia boierească din țările românești, boierilor care nu aveau slujbă de stat; persoană care avea acest titlu. ◊ Expr. (Reg.) A-i da (cuiva) paiele = a măguli, a flata pe cineva; a fi prea îngăduitor, a-i da (cuiva) nas. – Din tc. pāye.

PAIA, paiele, s. f. Titlu onorific dat, în ierarhia boierească din Țările Române, boierilor care nu aveau slujbă de stat; persoană care avea acest titlu. ◊ Expr. (Reg.) A-i da (cuiva) paiele = a măguli, a flata pe cineva; a fi prea îngăduitor, a-i da (cuiva) nas. – Din tc. pāye.

jup, jupi, (jub, jip), s.m. – (reg.) Snop de bâlii sau de paie (ALRRM, 1973: 813), utilizat în trecut la acoperirea caselor (v. Bănățeanu, 1969: 58). – Din magh. zsúp „snop; mănunchi de paie” (Cihac, DA, cf. DER; MDA).

ÎMPĂIAT, -Ă, împăiați, -te, adj. (Despre animale) A cărui piele a fost jupuită și apoi umplută cu paie, pentru a da impresia de animal viu. În capul de sus al scării, un urs împăiat ține în labele lui mari o scrumieră. STANCU, U.R.S.S. 42. Se opri încîntat în sala în care era așezat frumos, pe mese, materialul didactic cu care fusese înzestrată școala: globuri pămîntești, instrumente inginerești... animale împăiate, un schelet. CAMIL PETRESCU, O. I 193. Mă apropiam cu gîndul sfiicios, tremurînd, d-acea vestită școală, ca de un urs împăiat, gata să fug. DELAVRANCEA, H. T. 86.

STÎLP, stîlpi, s. m. 1. Lemn lung și gros, de obicei cioplit și fixat în pămînt, care servește (mai ales în construcții) pentru a susține ceva; p. ext. orice element de construcție (de fier, de ciment, de piatră etc.) așezat vertical și servind la susținerea construcției (v. coloană). Coborîi în fața unei case curate, albe, cu cerdac larg, cu stîlpi de lemn. SADOVEANU, O. VIII 18. Cucoșii cîntau acum pe stîlpii porților, în prag și în toate părțile. CREANGĂ, P. 294. Se văzură niște palaturi strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. Aurul cu care erau poleiți stîlpii și ciubucele de pe lîngă strașină licărea de-ți lua ochii. ISPIRESCU, L. 37. Basilica Ulpiană cu cinci rînduri de stîlpi de granit. ODOBESCU, S. III 72. Aci a întins podul Constantin pre stîlpi de piatră care stau încă în apă și dintre care se vede mai cu seamă unul. BOLLIAC, O. 273. ◊ Stîlp de telegraf (sau de telefon etc.) = fiecare dintre stîlpii de lemn așezați la o anumită distanță unul de altul, de care sînt prinse, pe niște izolatoare, firele telegrafice, telefonice, de radioficare etc. Se cațără pe un stîlp de telegraf. DUMITRIU, N. 59. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară. TOPÎRCEANU, P. 200. ◊ Expr. A sta stîlp (de cremene) = a sta neclintit. Nu mai sta aicea stîlp, lîngă mine. SADOVEANU, O. VIII 213. Flăcăul a ridicat ciomagul în sus, dar n-a putut izbi, căci Baltag sta stîlp de cremene înaintea lui. SANDU-ALDEA, U. P. 10. A țintui (pe cineva) la stîlpul infamiei v. infamie. Stîlp de cafenea = persoană care-și petrece timpul prin cafenele. Se știa despre el că e un stîlp de cafenea și că-i place să se țină mai mult de biliard, decît de meserie. PAS, Z. I 205. Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele, Ce își rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele. EMINESCU, O. I 150. ♦ Indicator de frontieră, de hotar. Spre a se încredința dacă nu cumva stîlpii, pietrele sau hotarele au fost mutate. PAMFILE, A. R. 152. ♦ Suport la o mobilă, picior de pat. Paturile erau de o parte și de alta ale cămării... așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. ♦ Fig. Coloană (de fum, de praf, de foc etc.). Abia după ce stîlpul subțire de fum se ridică în înălțime, auziră cornul de pe munte. SADOVEANU, F. J. 376. Din cînd în cînd, vîntoasele se dau vîrtej, adună paie și frunze și praf, le ridică volbură naltă în aer, și se duce, se duce stîlpul, frămîntîndu-se peste cîmp. SLAVICI, O. I 268. Mihai mîndrul vine iară, Falnic ca un stîlp de pară. ALECSANDRI, P. A. 47. 2. Fig. Persoană care constituie un sprijin de căpetenie pentru o colectivitate; fruntaș, om de vază, personalitate proeminentă. Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stîlpii vechii și puternicii familii a Pîrvuleștilor. VLAHUȚĂ, R. P. 84. Acel care-ți grăiește Boier e, stîlp al țării. ALECSANDRI, T. II 169. Toată țara îl plîngea... că au pierdut un stîlp carele sprijinea toate nevoile țării. BĂLCESCU, O. I 102. ◊ (În legătură cu colectivități) Poporul e stîlpul țării... fiecare părticică de pămînt e văpsită cu sîngele lui. RUSSO, O. 38. ◊ Stîlpul casei = capul familiei. Nici o brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de cînd s-a făcut dînsul stîlpul casei. REBREANU, I. 49.

MĂRUNT, -Ă adj. I. (Indică dimensiunea) De dimensiuni, de proporții reduse ; mic. Pre pizmași goni-i-va cu fulgere multe, Și le va da spaimă cu săgeți mînunte. DOSOFTEI, PS. 51/8. Pre la marginele cărții, unde mărturia lor trebuiaște, cu slove mai mănunte insămnate le veți videa. CANTEMIR, HR. 52, cf. 90, id. IST. 143, PISCUPESCU O. 136/4. Sămínța ei este foarte mănuntă. I. IONESCU, c. 84/22, cf. CONACHI, P. 264. Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte, Ca o sămință măruntă, îmi cădeau adînc în minte? HASDEU, R. V. 152. Pomul nalt frumos răsare Din sămínța cea măruntă. ALECSANDRI, POEZII, 236, cf. 34. Puse de tăie scîndurile, făcîndu-le țîndări mărunte. ISPIRESCU, L. 65. Încă nițel, încă nițel și aripioarele lui vor curge ca niște flori mărunte. DELAVRANCEA, V. V. 87. Poate că intrase chiar, cu un pas mărunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisă a odăii. HOGAȘ, M. N. 20. O stea măruntă și vie din infinit se ivea mereu prin coroana unui plop. IBRĂILEANU, A. 182. Imensa lume a vietăților mărunte lucrase c-o hărnicie neistovită. SADOVEANU, O. IX, 79, cf. 13. Pe atunci umbla cu pași mărunți pe ulița noastră moș Bodrîngă. id. E. 114, cf. BENIUC, V. 23. Minerii noștri harnici de pe Jii Farămă muntele în cioburi mărunte. DEȘLIU, G. 46. Multe-s frate și mai multe Corturi mari, corturi mărunte. ALECSANDRI, P. P. 77, cf. GCR II, 300. Lelea cu mărgele multe Amiroase-a flori mărunte De pe vale, de la munte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 36, cf. 100, 169, 402, HODOȘ, P. P. 92,482. Piatră măruntă. ALR I 1 372/26, cf. 1 372/30, 35, 40, 45, 75, 77, 79, 85, 87, 251. Din grăunțe mărunte Se fac grămezi mai multe. ZANNE, P. I, 190, De la baltă pînă la munte, Tot zale mârunte (Stelele). GOROVEI, C. 356. ◊ Vite mărunte = denumire pentru oi și capre. De toată turma de vite mari sau mărunte. . . la pășune se lua de la lei 50 și pînă la 80. CR (1830), 25¹*17. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Ce mi-ai da dar, cînd ți-aș înșira pa nume, vere Moțăilă, numirea strugurilor?. . . Uite: strugure tămîios,. . . coada vulpii, mărunt (mărunțel). JIPESCU, O. 53. Mălaiul mărunt se seamănă ca și cerealele. PAMFILE, A. R. 196, cf. 68. Mei mărunt. PANȚU, PL. 175. Muscă d-a mănuntă. ALR SN I h 243, cf. ALR I 1952/35, 45. Prune mărunte. ALR II 6082/928. ◊ (Adverbial) Făcu semnul crucii mărunt și de multe ori, asupra ușilor și asupra perinei. SADOVEANU, B. 125. ♦ (Despre scriere) Cu litere de dimensiuni reduse. Privi mult scrisul mărunt al fetei. AGÎRBICEANU, A. 76. ◊ (Adverbial) E un volum elegant și mărunt tipărit, pe hîrtie velină. SADOVEANU, O. IX, 322. 2. (Despre suprafețe; în opoziție cu întins, vast) Care ocupă o suprafață redusă ; restrîns, mic. Și sînt și alte api curătoari. . . carile cură prin Acarnaniia și dă în marea ostroavilor mănunte. HERODOT (1645), 95. 3. (În opoziție cu î n a l t) De înălțime, măsură sau statură redusă ; scurt, scund, mic. Fiind locul despre apă cu pădure mănuntă, au pogorît pre mirodenia fumului la locul unde este acum mînăstirea Ețcani. SIMION DASC., LET. 15, cf. N. COSTIN, LET. I A, 5/5. Figura sa. . . domnea între urmașii lui ca un pin puternic între arborii mai mănunți. ASACHI, S. l. II, 70. Și din fundul celor munți Trec prin ape fără punți Albi mocani pe cai mărunți. ALECSANDRI, POEZII, 589, cf. 284. Cum nu-s vîntul ce aleargă Pe oglinda largă Luciul apei de-l încruntă Cu undă măruntă. EMINESCU, O. IV, 24, cf. ODOBESCU, S. III, 65. Pe cai de munte, mărunți, puternici și cuminți, caravana urca la pas. VLAHUȚĂ, O. A. III, 44. Astfel pe cale vorbind, mergeam spre mărunta căscioară. COȘBUC, AE. 157, cf. 55, DELAVRANCEA, H. T. 98. Ajunseră la o fîntînă cu ghizduri mărunte. SANDU-ALDEA, D. N. 67, cf. 12, 81. Trec pe vale la iernat Turmele mărunte. IOSIF, P, 52. Nu rareori se întîmpla ca măruntul meu călugăr să-și tragă iute mîna de pe cîte un hrib. HOGAȘ, DR. I, 233, cf. II, 87. Își făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat. SADOVEANU, O. V, 562, cf. X, 8, id. E. 116. Oameni mărunți apar, oameni de munte, și trec cu luntrea peste apele Oltului. BOGZA, C. O. 346, cf. STANCU, R. A. III, 155. Înlemnit în fața colonelului, un ofițer mărunt raporta. CAMILAR, N. I, 84. Ș-acum se găsesc De benchetuiesc. . . La des păltiniș, Mărunt aluniș. ALECSANDRI, P. P. 63, cf. H XI I 5, DR. V, 526. Masa-i măruntă. ALR II/I h 80. 4. (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici sau foarte mici ; fin. Sarea măruntă ce se face tăind drobii nu se pierde aici ca la Ocna. I. IONESCU, P. 354, cf. URICARIUL, XIX, 379. Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I, 87. Mustățile lungi și genele rășfrînte li s-au albit de pulberea măruntă din bolovanii de piatră în cari izbesc de dimineață pînă seara. DELAVRANCEA, V. V. 118, Cf. SANDU-ALDEA, D. N. 19. Suflarea aspră a crivățului. . . rîdica spre naltul nourilor vîrteje sure de gheață măruntă. MIRONESCU, S. A. 23. Și calea ți-aș vărui Tot cu var de cel mărunt Ca să ajungi mai curînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 115. Făină menuntă. ALR I 1372/85, cf. 1372/26,35, 40, 45, 69, 75, 77, I 79, 87, 251. Brînză măruntă la putină. ib. 1818/786. Cărbune mărunt. GL. V. J. ◊ (În ; context figurat) Și tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare. . . Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PINCIO, P. 93. ♦ Cu bobul mic. Cf. DR. XI, 125. Descarc băcălii Și-ncarc dimerlii Tot de grîu mărunt Și de arnăut. ALECSANDRI, P. P. 116. Iar prin brazde-a azvîrlit Arnăut cu grîu mărunt. PĂSCULESCU, L. P. 25. (Regional) Vin mărunt = vin de bună calitate. Aleze zin d'e cel mărunt. Gruia s-îmbâta curund. POP., în JAHRESBER. VI, 54. ** S p e c. (Despre ploaie, burniță sau ninsoare) Cu stropi sau fulgi mici și deși. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavale. EMINESCU, N. 33. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 72. Și-n țîrîitul măruntei ploi auzi Parcă-un suspin, ce-ncearcă să te-nmoaie. PĂUN-PINCIO, P. 48. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. TOPÎRCEANU, B. 23, Începe o ploaie rece, măruntă. BART, S. M. 15, cf. CAMIL PETRESCU, O. III, 192, ALR I 1 978/35. ◊ (Adverbial) S-a luminat a ploaie... începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, O. I, 144. Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-a lungul ulițelor. DEMETRESCU, O. 122. Ploua mărunt. . . Crengile pădurii începeau să se acopere de ploaie. SAHIA, N. 76. 5. (Adesea adverbial) (Tăiat, rupt, sfărîmat) în bucăți de dimensiuni (foarte) reduse. Și chedrii din Livanul Domnul îi detună. . . Mănunt îi zdrumică. DOSOFTEI, PS. 87/11. Tot trupul tăiat cu cuțite mănunt eși vitejeaște biruind cătră D[u]mn[e]dzău. id. V. S. octombrie 6^v/6. Să iei patlageanele. . . și dupe ce le vei da undă să le scuri de apă bine și să le tai măruntu (a. 1749). GCR II, 43/34. În oale fierbea curechiu, cu clisă Rîncedă și cu ceapă mănuntă. BUDAI-DELEANU, Ț. 304. Să iai buruiană. . . proaspătă, mărunt pisată, un pumn plin. CALENDARIU (1814), 173/24. Unul apă îi aduce, Altul îi taie mere, Al treilea mărunt i le face. ȘEZ. IV, 144. Tai pînea mănunt. ALR II 3 474/76. 5. (Despre mers) Cu pași mici (și grăbiți). Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor măruntul mers, Readuc melancolia-mi Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I, 106. Iară freamătul de frunze Îngîna măruntu-ți mers. PĂUN-PINCIO, P. ◊ (Adverbial) Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarice. DELAVRANCEA, H. T. 99, cf. AGÎRBICEANU, A. 458. Se urcă, fugi mărunt, își alese un loc și începu să se sorească. C. PETRESCU, R. DR. 26. Îmi închipuiam, cred, că mi-i dragă copila care trecuse mărunt pe lîngă mine. SADOVEANU, O. VII, 317. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie, pe culmea plină de nenumărate poteci. PREDA, I. 143. ♦ (Substantivat f. art. ; regional) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. II. (Despre ființe) Care este de vîrstă fragedă, abia născut sau de cîțiva ani; care este nevîrstnic, mic. Să răpească și să fure Fete mari cu ochi de mure, Și copii mărunți de ani, Copilași de cei bălani. ALECSANDRI, POEZIIi, 414. Era odată un biet creștin sărac și c-o droaie de copii mărunți, DELAVRANCEA, V. V. 225, cf. 131. Copiii mei sînt toți mărunți. CIAUȘANU, GL. ◊ (Substantivat) Sforăiau subțire, învălmășiți în somn, mărunții familiei. V. ROM. ianuarie 1956, 37. ♦ (Substantivat, în credințele populare, eufemistic) Ielele. MARIAN, D. 336. Mă-n- tîlnii cu Frumoasele, Multele, Măruntele. id. ib. III. (Indică cantitatea ; învechit, substantivat, în l o c. a d v.) Cu măruntul = în cantitatate mică, cu bucata, în detaliu, cu amănuntul. S-au hotărît... ca acele cîte două plătească la vameșul cel ce le strînge cu măruntul (a. 1822). DOC. EC. 250. Îl va împărți prin vînzare și pe la alții din coprinsul Prințipatului, ca și ei să vînzâ cu măruntul pe la particulari (a. 1 839). ib. 732, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU. Este o bonificație. . . ce o acordă angrosiștilor și aceștia detailiștilor. . . la vînzarea cu coletul sau cu măruntul. I. PANȚU, PR. 5. IV. (Învechit, rar ; indică intensitatea, în opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, intens) De intensitate redusă ; ușor, slab, scăzut, mic. Se face slobozire de toate tunurile , și focul cel mărunt, începînd mehterhaneaua și altă muzică. GHEORGACHI, LET. III, 303/38. V. (Indică valoarea, calitatea) 1. (În opoziție cu v a l o r o s, î n s e m n a t, i m p o r t a n t) Care are o valoare, o importanță redusă, neînsemnat, mic. V. m i n o r. Nu huli . . . nici blâstemă pre zioa ceaia ce-au născut, fac mulți și în boale mărunte. CORESI. V. 146. De lucrurile a toată lumea gîndește, cele mai menunte le trece cu gîndul. M. COSTIN LET. I, 282/30. Multe războaie mai mănunte au avut romanii cu dachii în Misia. CANTEMIR, HB. 166, cf. 322. Noi aice ne mărginim numai a arăta lista cărților ce au ieșit de sub teascurile sale, afară de afișuri, bileturi, înștiințeri și alte tipărituri mărunte (a. 1 851). URICARIUL, XIII, 342. Să te angajezi la o tipografie mică, dintre acelea care execută lucrări mărunte, ca practicant. PAS, Z. I, 300. Judecă judecătorul procese mărunte – furturi de găini, furturi de oi, bătăi între neamuri. STANCU, D. 257, cf. V. ROM. iulie 1 953, 94. Evidența cheltuielilor mărunte o ține nevastă-mea. V. ROM. iulie 1 954, 297. Și-ți tot minte mii și sute Și mai mari și mai mănunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Cheltuieli mărunte fac datorii de frunte. ZANNE, P. V, 164. ◊ S p e c. (Despre bani, monede) O monedă măruntă se va stămpa din aramă. AR (1829), 170¹/46. Să-mi dai bani mărunți de cîteva mii, ca să-i am la îndemînă. SADOVEANU, O. X, 577. Șept'e buț D'e ban morunț, Să nu-ț paie că-m dai mulț. T. PAPAHAGI, M. 100. ♦ (Substantivat ; la pl. sau la sg. cu sens colectiv) Mărunțiș (III 2) Și n-am mărunte. . . D-o săptămînă n-am luat socoteli prăvăliei. DELAVRANCEA, O. II, 361. Taxa diseară; acum n-am mărunte, zise el. CONV. LIT. XLIV₁, 41. N-am mărunt. I. CR. III, 119. N-am mărunt să-ți dau restul. MAT. DIALECT, I, 180. ♦ ( Substantivat, f. pl., adesea în corelație cu „multe”) Fleacuri, nimicuri,. mărunțișuri. Cf. LM. Și acum intră în casă începe-a se chicoti și a spune de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. cf. ȘĂINEANU, D. U. S-au întors la Malu, vorbind cîte și cîte mărunte. SADOVEANU, M. C. 138. De la un asemenea flecar, cu agerime descusut, multe și mărunte se puteau afla. C. PETRESCU, A. R. 17. ** (Substantivat, f. pl.; rar) Amănunte, detalii. A cunoaște toate mănuntele unei pricini. PONTBRIANT, D. ◊ Loc. a d v. (Cu) de-a mărunta = în mod amănunțit, cu de-amănuntul. Cf. COSTINESCU, ARHIVA, II, 198, BARCIANU. Din oraș la Țăligrad La sărdaru lu Novac, Lua ul'iț d-a rînda, Birturi d-a mărunta. ALEXICI, L. P. 8. 2. (Despre oameni) Lipsit de finețe psihică și intelectuală, lipsit de înțelegere, de generozitate ; (despre idei, sentimente, fapte ale oamenilor) care arată sau trădează lipsă de rafinament, care dovedește orizont îngust. V. b a n a l, meschin. Femeile, în genere, cînd au simțul comicului, îl au mărunt. IBRĂILEANU, S. L. 45. Poale lungi și minte scurtă Judecată mai măruntă. ZANNE, P. III, 307. ◊ (Adverbial) Entuziasmul este altoit pe același fond de nemulțumire și pe aceeași concepție mărunt pesimistă. LOVINESCU, C. VI, 17. 3. Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie; de rînd. Ștefan vodă strîns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă. SIMION DASC., LET. 43. Aici, în ziua asta de duminică, e plimbarea poporului mărunt. SADOVEANU, O. IX, 230. Dacă mergi dumneata, merge tot Oboru, și dacă merge Oboru, merge toată negustorimea măruntă. CAMIL PETRESCU, O. II, 101. A cunoscut nevoile și suferințele părintelui unei mărunte familii mic-burgheze. V. ROM. septembrie 1 954, 137. - PL: mărunți, -te. – Și: (învechit și popular) mănúnt, -ă, (învechit) mînúnt, -ă, (regional) menúnt, -ă, morúnt, -ă adj. – Lat. minutus, -a, -um.

A ZGÂNDĂRI ~esc tranz. 1) (pământ, gunoi, paie etc.) A răscoli dând la o parte straturile de deasupra; a scormoni; a scurma. 2) (focul, jăraticul) A amesteca (cu ceva) pentru a arde mai tare; a răscoli; a scormoni; a zădărî. 3) (răni, bube) A irita prin rupere sau scărpinare. 4) fig. (sentimente, amintiri etc.) A readuce în memorie (producând durere sufletească); a scormoni; a răscoli. 5) fig. (ființe) A aduce în mod intenționat într-o stare de iritare; a ațâța; a incita; a stârni; a întărâta. /Orig. nec.

primiti, primitesc, vb. IV (reg.) 1. (despre pleava sau paiele de cereale) a da la o parte, a curăți, a mătura cu primiteaua (felezeul, târnul) la vânturat cu lopata. 2. a mătura în casă, a scutura, a curăți; a înnoi, a reînnoi; a vărui. 3. (în forma: premeti) a primeni rufăria (de corp sau de pat). 4. (despre pâine; în forma: premeti) a frământa, adăugând aluat nou la cel vechi. 5. (despre unele păsări și animale) a agita mereu ceva.

PĂIÚȘ (< pai) s. n. Nume dat mai multor specii de poacee spontane, cu tulpina în formă de pai, care se găsesc în vegetația pajiștilor naturale (Agrostis tenuis, Deschampsia caespitosa, Deschampsia flexuosa, Festuca ovina etc.). Se cunosc c. 500 de specii; păiș. ◊ P. roșu = graminee larg răspândită în pajiștile din etajul montan, adesea dominantă (Festuca rubra).

împăiat¹, ~ă a [At: MARIAN, ap. DA ms / V: (reg) ~pai~, ~iet / Pl: ~ați, ~e / E: împăia¹] 1 (D. oi) Cu lână nouă. 2 (D. lână) Care nu se desprinde. 3 (Fig; d. om; îla) Cu barba ~ă Căruia începe să îi crească barbă.

împăiat², ~ă a [At: EMINESCU, N. 52 / V: ~iet / Pl: ~ați, ~e / E: împăia²] (D. animale) A cărui piele a fost jupuită și umplută cu paie pentru a-i da un aspect asemănător cu cel natural.

urs sm [At: CORESI, EV. 447 / Pl: urși / E: ml ursus] 1 Mamifer omnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană brună-negricioasă sau roșcată, cu urechi mici, cu botul ascuțit și cu coada scurtă, care iarna hibernează (Ursus arctos). 2 (Îs) ~ alb (sau polar) Specie de urs cu blana albă, bătând în gălbui, care trăiește în regiunile arctice (Ursus maritimus). 3 (Îs) Ziua ~ului Sărbătoare populară în ziua de 2 februarie în care, după credința populară, ursul iese din bârlogul unde a hibernat. 4 (Îs) Sâmbăta ~ului Sărbătoare populară care se ține cu opt zile înainte de Florii și despre care se crede că trebuie respectată pentru a feri vitele de fiarele sălbatice. 5 (Îe) A se aduna (sau a se strânge, a se uita) ca la ~ A se aduna (a se strânge) în număr foarte mare și a privi cu o deosebită curiozitate și interes, ca la un spectacol neobișnuit. 6 (Îe) A se ține (după cineva) ca după ~ A merge în urma cuiva în număr foarte mare. 7 (Îe) A trage nădejde ca ~ul de coadă A nădăjdui lucruri imposibil de realizat. 8 (Îe) A vinde pielea ~ului din pădure sau a vinde pielea ~ului în târg și ~ul în pădure ori Tocmeala în târg și ~ul în crâng ori Nu vinde pielea ~ului înainte de a-l ucide A conta pe un lucru înainte de a fi sigur că îl poți obține. 9 (Îe) Joacă ~ul prin vecini (sau la vecinul, la cumătrul) sau când joacă ~ul la vecin să-i gătești tărâțele Se spune pentru a preveni pe cineva de un pericol, de o nenorocire care se arată pe aproape, amenințând să ajungă în curând la acesta. 10 (Îe) Joacă ca ~ul sau ~ul nu joacă de voie (ci de nevoie) Se spune despre cineva care face ce nu-i place, fiind obligat sau silit de împrejurări. 11 (Îe) De aia (sau asta) nu are ~ul coadă (și para cocean) Se spune despre cei care., din cauza lăcomiei, pierd și ceea ce au. 12 (Îae) Se spune despre cei cu o purtare nepotrivită cu situația lor, cu momentul respectiv etc. 13 (Îe) De aceea n-are cârna nas și ~ul coadă Se spune cuiva care are pretenții prea mari. 14 (Îe) A iubi (pe cineva) ca ~ul pe lup A nu iubi deloc pe cineva. 15 (Îe) A se juca cu coada ~ului A se pune în situații primejdioase, atacând pe cei mai puternici. 16 (Îe) A scăpa ca din gheara ~ului, cu părul vâlvoi A ieși păgubit și cu mare greutate dintr-un pericol, dintr-o situație gravă. 17 (Îe) A fugi (de cineva) ca de ~ A se feri de răul pe care i-l poate face cineva. 18 (Îe) A trăi ca ~ul (în bârlog ori ca în bârlogul ~ului) sau a fi ~ de bârlog A trăi retras de lume. 19 (În basme; îlav) De când se băteau urșii în coadă Foarte de demult. 20 (Îe) Când o prinde mâța pește și coada Ia ~ o crește sau când o face ~ul coadă și prepelița noadă ori când se va vedea ~ul cu cercei umblând după miei, lupul cu cimpoi umblând după oi ori când oi vedea ~ul în doi craci, văcar după vaci Niciodată. 21 (Reg; îe) A aduce urșii din pădure A nu fi de nici un ajutor. 22 (Bot; reg; îc) Mierea-~ului-cu-flori-bătăi Urzică-moartă (Laminum album). 23 (Bot; îc) Părul-~ului Barba-ursului (Equisetum arvense). 24 Epitet dat unui om greoi, ursuz, nesociabil, retras. 25 (Pop) Epitet dat unui om voinic. 26 (În obiceiuri și în jocuri de copii și de tineret) Nume dat unui flăcău înfășurat într-o funie groasă de paie (căreia i se dă foc, iar pentru a-l stinge, persoana trebuie să se tăvălească prin zăpadă) sau îmbrăcat cu cojocul întors pe dos și care dansează ca ursul dresat, pe muzică, însoțit de un alt flăcău care face pe ursarul în cadrul obiceiurilor sărbătorilor de iamă. 27 (Art.; îcs) De-a ~ul Numele jocului pe care îl face ursul (26) sau al jocului de copii în care un jucător se maschează în urs dresat. 28 (Art.; îacs) Numele unui joc de copii în care unul din ei aruncă o minge și până ce altul fuge după ea, acesta umple cu pământ o gropiță. 29 (Art.; îcs) Vânătorul și ~ul Numele unui joc de copii în care unul face pe vânătorul stând într-o poziție foarte incomodă, scopul jocului fiind atingerea unui băț. 30 (Art.) Numele unui joc pe care îl joacă voievodul călușerilor cu o femeie care crede că-l va întrece în joc. 31 (Pop) Nume dat stelei așezate în fața sau în urma carului-mare. 32 (Pop; îc) ~ul-mare Carul-mare. 33 (Pop; îc) ~-ul-mic Carul-mic. 34 (Iht; îc) ~-de-mare Pește care seamănă la cap cu ursul. 35 (Bot; reg) Tapoșnic (Galeopsis ladanum). 36 (Reg) Boț de mămăligă cu brânză la mijloc (prăjit pe jăratec). 37 (Teh) Masă de metal topit sau aliaj solidificat în interiorul unui cuptor de topit, din cauza întremperii accidentale a alimentării acestuia cu combustibil sau cu aer comprimat, respectiv cu energie electrică. 38 Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. 39 Grindă de susținere la grinda casei Si: talpă. 40 Fiecare dintre cei patru stâlpi care susțin podul morii. 41 (Reg) Fiecare dintre cele două lemne pe care se reazemă perna morii Si: andrele (2). 42 (Reg; lpl) Bogdani la stăvilar. 43 (Reg) Lemn din construcția morii care are o scobitură în care se reazemă buduroiul. 44 (Mol) Copac, mai ales brad, tăiat, necurățat de crengi și necojit, folosit la plutărit sau la transportul buștenilor până la apă. 45 (Reg) Berbec . 46 (Mol) Dispozitiv pentru micșorarea vitezei buștenilor cărora li se dă drumul în jos pe un uluc, format dintr-un butuc sau mai multe lemne legate între ele și așezate de-a curmezișul și deasupra ulucului. 47 (Mol) Ușă în partea de jos a peretelui la dig care se deschide atunci când se golește apa adunată. 48 (Reg; lpl) Fiecare dintre stinghiile de la grapă. 49 (Mol) Horn (1). 50 (Șîs ~ de frecare) Menghină. 51 (Reg) Nume dat unui clește mare. 52 (Olt) Tejghea de tâmplărie. 53 (Șîs ~-ul mic) Nume dat unei unelte de fierărie, nedefinită mai îndeaproape Si: (reg) scânecie. 54 (Îvp) Ancoră (1). 55 (Reg) Zăvor de lemn. 56 (Reg) Scărmănătoare de lână mecanică.

MOLATIC, -Ă adj., subst. I. Adj. 1. Moale¹ (I 1). Pe splendide covoare, molatice, persane, . . . Șed față-n față, singuri. ALECSANDRI, POEZII, 384. Însușirea acestor săpături este că dă impresiunea unei materii molatice colacilor de piatră. CONV. LIT. IX, 14, cf. COSTINESCU. Ceară molatică. LM. Ovăzul omului ieșise deasupra brazdei și acoperea goliciunea pămîntului, formînd un covor mîndru de pajiște molatecă. MERA, L. B. 119. Cum s-a lungit pe covorul molatec de pajiște, a adormit. id. ib. 161. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Ea se agăță de gîtul lui și-și lipi gura caldă, molatică, de buzele lui. CAMIL PETRESCU, O. III, 96. 2. (Despre unele forme de relief) Cu înclinație mică, cu pantă lină. Luceafărul de seară ardea . . . la o suliță deasupra dealului negru, a cărui coamă molatică. . . se topea tărăgănat, în jos, spre Ploiești. PETRESCU, O. II, 28. Soarele se și înălțase deasupra dealurilor molatice. id. ib. 138. 3. (Despre oameni) Lipsit de energie; bleg, moale¹ (I 5). Iar tu. . . fiind molatică nu arunca pricina preste alții, carii nu sînt vinovați. AETHIOPICA, 38^r/7. Un tiran molatic. HELIADE,O. I, 222. Mă îndatoresc să ți-l fac blînd, ca un miel. . . – Da' caută să nu mi-l faci și cam prea molatic. KOGĂLNICEANU, în PR. DRAM. 426. Dă-nțelept ce-arăți, pai lumi[i] molatic și leneș uneori. JIPESCU, O. 79. Era molatic, un fel de „lasă-mă să te las”. CONV. LIT. XIX, 204. Era un flăcăiandru care se vedea după apucături că era tont și molatec. ISPIRESCU, ap. CADE. Oștirile împrejuru-i, multe și vegheate, i se păreau molatice și nevoioase. ODOBESCU, S. I, 170. Genova întreagă se oțerea de molaticul Fiesco ! I. NEGRUZZI, S. V, 432. Alexandru era molatec. CONTEMPORANUL, VII, 54. Blîndul și molatecul mieu unchi. . . se sculă repede în picioare. SBIERA, F. S. 397. Se ghicea în această femeie o amară suferință că nu se născuse ea bărbat, în locul molatecului și visătorului ei frate. CAMIL PETRESCU, N. 137. Om molatic. ALR II 3 721/362. ◊ (Substantivat) Copiii tăi sînt niște leneși, niște molatici. FUNDESCU, L. P. I, 106. ♦ (Despre însușiri, manifestări etc. ale oamenilor) Care arată, trădează slăbiciune, nehotărîre, lipsă de energie, apatie, indolență. Damele ambasadei rusești. . . criticau. . . politica prudentă și rezervată a contelui Neselrode, tratînd-o de molatică și umilitoare. GHICA, S. 364. 4. Moale¹ (II 2). Din cerdacul larg din față, fîlfîi ca răspuns. . . faldurii molatici și roșii ai unei batiste subțiri. HOGAȘ, M. N. 54. ♦ (În context figurat) Iar cerul, din molateca-i mătase, Vă va croi veștminte. LESNEA, A. 135. ♦ (Despre ochi, privire) Galeș, languros. Fata, veselă, cu ochi molateci față cu Nicu; – melancolică și gânditoare, în lipsa lui. CONTEMPORANUL, V₂, 485.5. (Despre culori, lumină, izvoare de lumină, sunete) Moale¹ (II 3). Cu un glas molatec: Ce stai pe gînd, îmi zise. NEGRUZZI, S. II, 230. Răspunse o voce dragă și molatecă. EMINESCU, N. 63. Din nori străbate-o rază molatecă și blândă. id. O. IV, 172. ◊ (Adverbial) Deocamdată țărănimea nici nu e cu noi toată, spune molatic, dar sonor, Eliade. CAMIL PETRESCU, O. II, 428. 6. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit, moale¹ (II 7); (despre obiecte, ființe etc.) care se mișcă lin, domol; spec. (despre ființe sau părți ale corpului lor) cu mișcări leneșe, voluptoase, lascive. Legănarea molatică a corăbiei și întinderea orizonului îmi schimbă șirul ideilor. ALECSANDRI, O. P. 290. Tu vei netezi cu mîna ta molatecă și albă creții de pe fruntea mea. EMINESCU, G. P. 86, cf. id. O. I, 29. Bucolica undă . . . molatică și-nfiorată . . . se simte schimbată-n femeie. M,ACEDONSKI, O. I, 79. Plopul din poartă fîșîie legânîndu-se, apropiindu-se și depârtîndu-se de fereastră, cu mișcarea molatică a unei draperii imense. VLAHUȚĂ, D. 138, cf. id. N. 11. Acea talie subțire și mers molatic . . . deșteptase, în Sentino, fiara Neapolului, sîngele blestemat. DELAVRANCEA., V. V. 126. Tibrul curge. . . somnoros și leneș, rostogolind pe patul lui de lut undele gălbii și molatice. IORGA, ap. TDRG. Veneau în răstimpuri și treceau pe fruntea mea ușoare și nevăzute suflări molatice de vînt. HOGAȘ, DR. II, 14. Nici măcar un stîrc, cu zborul lui molatic, nu trecu deasupra noastră. CAZABAN, V. 31. Cînd te crezuseși tocmai mai șubred și mai mic, Atunci ți-ajunse brațul molatec mai voinic. ARGHEZIi, C. O. 24. Îl vedeai pe domnul Frederic îndreptîndu-se cu pași molateci spre tine. PAS, Z. I, 307. ◊ F i g. Ceea ce spusese despre Bărăganul nostru condeiul meu cel smead, molatic, searbăd și spălăcit. ODOBESCU, S. III, 159. (Adverbial) [Bosforul] se legăna molatic cu-o leneșă mișcare. ALECSANDRI, P. I, 236. Privirile mele se opriră asupra unei dănțuitoare a cărei trup se îndoia molatic pe brațul ce-i cuprindea mijlocul. CONV. LIT. XIII, 333. Din coșurile-nalte ale fabricelor gîlgîie rotogoale negre de fum ce se risipesc molatic în zarea nesfîrșită. VLAHUȚĂ., R. P. 28, cf. 51. Ierburile subțiri și mlădioase . . . își plecau molatec fruntea lor înspre pămînt. HOGAȘ, M. N. 180, cf. id. DR. I, 58, 169, 229. Ladima se clătină, molatec fericit de această perspectivă, nebănuită acum cîteva minute. CAMIL PETRESCU, N. 7. Ieși molatic și rîzînd șiret pe ușă. CĂLINESCU, S. 230, cf. id. O. I, 15. Începuse vîntul; bătea însă molatic și umed, întărind răcoarea. MIHALE, O. 278. (În context figurat) Ierburile subțiri și mlădioase . . . își plecau molatec fruntea lor înspre pămînt. HOGAȘ, M. N. 180. 7. Care are un efect calmant, care moleșește; blînd, duios, plăcut. Acestea îmi plac mie ca și urechii mele, Iar nu cîntări molatici și bune de femei. HELIADE, O. I, 352. Lumînarea-i stinsă-n casă. . . somnu-i cald, molatic, lin. EMINESCU, O. I, 42. Vise voluptoase în somnul ei molatic O turburau. MACEDONSKI, O. i, 245. Se gîndea la cîte ceva molatic: își închipuia că e pe mare, și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, N. 38. Creațiunile poetice ale lui Eminescu arată melancolie, blîndețe . . . și nu știu ce dulceață molatecă. GHEREA, ST. CR. I, 141. Un vals molatec se desprinde de pe clapele pianului, supt degetele subțiri și albe ale cîntăreței. GÎRLEANU, L. 139. Își freca acum mînile, privind cu mulțămire, de la fereastră, din căldura molatică a saloanelor. MiRONESCU, S. A. 24. Haina mai păstra căldura molatică a trupului de femeie. V. ROM. martie 1954, 102. ◊ (Adverbial) Vezi izvoare zdrumicate, peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic. EMINESCU, O. I, 85. [Luna] își pune. . . piciorul pe-un pisc, pe Himalaia. Iar florile, cuprinse molatic de văpaia Iubirii ș-admirării, îi fac din părul lor Cununi. COȘBUC, S. 72. II. Subst. (Iht.) Grindel (Cobitis barbatula). Cf. ANTIPA, P. 784, BĂCESCU, P. 131. – Pl.: molatici, re și (învechit, f. pl.) molatici. – Și: molatec, -ă adj. – Moale¹ + suf. -atic.

A RÂCÂI râcâi tranz. (pământ, paie, gunoi etc.) A răscoli, dând la o parte straturile de deasupra; a scormoni; a scurma. ◊ A-l ~ (pe cineva) la inimă a roade (pe cineva) un gând, o părere de rău, o grijă. / Onomat.

A SCORMONI ~esc 1. tranz. 1) (pământ, paie, gunoi etc.) A răscoli dând la o parte straturile de deasupra; a scurma. 2) fig. (sentimente, amintiri etc.) A face să reînvie (producând durere sufletească); a răscoli. 3) A scobi pătrunzând în adânc; a scociorî. ~ o rană. 4) (focul, jăraticul) A amesteca cu ceva, făcând să ardă mai tare; a răscoli. 2. intranz. A răscoli peste tot, căutând cu râvnă; a cotrobăi; a scociorî; a scotoci. /Orig. nec.

A SCURMA scurm tranz. 1) (pământ, paie, gunoi etc.) A răscoli, dând la o parte straturile de deasupra; a scormoni; a râcâi. 2) fig. (despre gânduri, griji etc.) A chinui sufletește; a nu lăsa în pace. 3) fam. (persoane) A încerca de a submina, răscolind trecutul cuiva (pentru a găsi lucruri compromițătoare); a râma. /cf. lat. excorrimare

MĂGULITURĂ s. f. Lingușeală; amăgire, înșelăciune. Cf. m ă g u l i (2, 3). Ispiti multe ori. . . cu măgulituri și cu lingăriciuni și nu putu să o mute din gîndul ei. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 168^v/13. Cu glas subțire și jelnic, la picioarili Arsachii, și cu fealuri de măgulituri silindu-o înspre a arăta patima. AETHIOPICA, 19^v/13. Cu măgulituri îl vor trage spre dînșii. VARLAAM-IOASAF, 117^r/20. [Silit] prin îndemnări, măgulituri sau alte chipuri. PRAVILA (1814), 128/19. Încep voroave cu Pașa, Farmachi îl lăuda, Măgulituri și paiele încît se putea îi da. BELDIMAN, E. 90/2, cf. id. N. P. II, 97/6. - Pl.: măgulituri. – Măguli + suf. -tură.

NATURALII s. f. pl. (Învechit) Produse ale solului. Poporul țăran se simțea foarte greu apăsat... prin impozite nouă, mai înainte necunoscute, prin dare de naturalii, precum fîn, paie, ovăz, grîu etc. barițiu, p. a. i, 303. Țăranul... cumpără peștele de la căruțașii ce umblă prin sate, așa-zișii mălăieri – plătindu-l în naturalii. ANTIPA, P. 722. – Din germ. Naturalien, lat. naturalia.

CĂLDURICĂ s. f. (Familiar) Diminutiv al lui căldură (1). Nu cumva ai vrea să ți-l bag în grajd... la căldurică și la așternut de paie? CAMILAR, N. II 456. Cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiet ciolanele și au început a se întinde. CREANGĂ, P. 251. ◊ Expr. A sta la căldurică = a se feri de eforturi, de muncă; a fi comod.

împăia² vt [At: DA ms / Pzi: ~iez / E: în- + pai, după fr empailler] A umple cu paie pielea jupuită de pe un animal, spre a-i da acestuia un aspect asemănător cu cel natural.

spic n. capătul superior al paiului grânelor ce conține grăunțe: orzul a dat spic; ca spicul grâului, bălan: mustăcioara lui spicul grâului POP. [Lat. SPICUM].

CHIBZ, chibzuri, s. n. (Învechit, numai în expr.) A sta (sau a intra) în (sau la) chibz (sau chibbzuri) = a sta pe gînduri, a se gîndi, a reflecta, a șovăi. Te văz că stai încă la chibzuri, neștiind ce cale să apuci în lume. ISPIRESCU, U. 22. Intră la chibzuri, cum ar face să prinză pe acești hoți cutezători. ISPIRESCU, L. 372. Măicuța ți-o spus bine Că nu mă dă după tine, Pînă nu vei număra Paiele de p-un hotar Și tot finul dintr-un car... Ba și-atunci în chibz va sta: Dă-mă după tin’, ori ba? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277.

hodaiță¹ [At: MARIAN, S. R. I, 273 / V: ~anță / P: ~dai~ / Pl: ~țe / E: hodaie¹ + -iță] 1 Roată umplută cu un mănunchi de paie sau de nuiele căreia i se dă foc pe un deal deasupra satului, în seara lăsatului secului de brânză. 2 (Lpl) Sărbători populare la care se aprind focuri Cf alimori, hodaie¹.

APRINDE, aprind, vb. III. 1. Tranz. A face să ardă focul sau un material combustibil; a da foc unui obiect. ◊ Expr. A-și aprinde paie în cap = a-și crea singur o neplăcere; a o păți cu cineva, a nu putea scăpa de cineva. ♦ Refl. A începe să ardă, a lua foc. 2. Tranz. (Înv.) A face să ia foc o armă. 3. Refl. Fig. A izbucni, a se dezlănțui. 4. Tranz. și refl. A face sau a începe să lumineze. A aprins lampa. 5. Refl. Fig. (Despre oameni) A se înflăcăra, a se pasiona; a-și ieși din fire. ♦ A se înroși, a se îmbujora (la față). 6. Refl. (Despre fân, cereale, făină etc.) A se încinge¹; a se altera. – Lat. appre[he]ndere.

APRINDE, aprind, vb. III. 1. Tranz. A face să ardă focul; a da foc unui obiect. ◊ Expr. A-și aprinde paie-n cap = a-și atrage o neplăcere, a se băga singur într-o încurcătură. ♦ Refl. A începe să ardă, a lua foc. ◊ Expr. A i se aprinde (cuiva) călcîiele (după cineva) = a se îndrăgosti tare (de cineva). 2. Tranz. (Înv.) A face să ia foc o armă. ♦ Refl. (Despre arme de foc) A se descărca. 3. Refl. Fig. A izbucni, a se dezlănțui; a se produce. Răscoala... s-a aprins iar (SADOVEANU). 4. Tranz. A face să lumineze un corp sau un aparat. A aprins lumini în odaie (CARAGIALE). ♦ Refl. A începe să lumineze; a lumina, a străluci. 5. Refl. Fig. A se înflăcăra, a se pasiona; a-și ieși din fire. ♦ A se înroși la față (în urma unei emoții). 6. Refl. (Despre fîn, cereale, făină etc.) A se încinge, a se strica (în urma unui început de fermentație). – Lat. appre[he]ndere.

turiș, -uri, s.n. – 1. Loc improvizat prin bătătorirea zăpezii, unde se pune nutrețul, direct pe pământ, pentru hrănirea oilor, iarna (Bilțiu 1990). 2. Paie rămase de la vitele cornute, care se dau cailor (Bud 1908). 3. Țarc (turiște): „În turișul oilor” (Lenghel 1985: 221). – Cf. turiște, toriște (< bg. torište) (MDA).

împăià v. a prepara animale moarte așa ca să le dea aparența vieții. [Lit. a le pune în paie].

APRINDE, aprind, vb. III. 1. Tranz. A face să ardă focul sau un material combustibil; a da foc unui obiect. ◊ Expr. A-și aprinde paie în cap = a-și crea singur o neplăcere; a o păți cu cineva, a nu putea scăpa de cineva. ♦ Refl. A începe să ardă, a lua foc. 2. Tranz. (Înv.) A face să ia foc o armă. 3. Refl. Fig. A izbucni, a se dezlănțui. 4. Tranz. și refl. A face sau a începe să lumineze. A aprins lampa. 5. Refl. Fig. (Despre oameni) A se înflăcăra, a se pasiona; a-și ieși din fire. ♦ A se înroși, a se îmbujora (la față). 6. Refl. (Despre fân, cereale, făină etc.) A se încinge¹; a se altera. – Lat. appre[he]ndere.

COȘAR², coșare, s. n. 1. Îngrăditură de nuiele pentru adăpostirea vitelor (mai ales vaci, oi). Focuri de vreascuri sînt aprinse în vetre, fumul urcă încet din toate ogrăzile, vacile sînt mulse în coșare. BOGZA, C. O. 379. Veni acasă cu vacile și le băgă în coșar. ISPIRESCU, L. 231. Un coșar în care se adăposteau seara puține vite de hrană, ce pribegeau ziua pe malurile gîrlei. ODOBESCU, S. I 148. 2. Construcție cu pereții din împletitură de nuiele pentru păstrarea la loc uscat și aerisit a porumbului, a paielor etc. Dac-or ieși la muncă să are pămînt ciocoiesc, după învoielile ciocoiului, să le puneți și ălora foc la paie, la coșare! DUMITRIU, B. F. 134. Toamna... darnică... Dat-au in pentru ștergare Și porumb pentru coșare. ALECSANDRI, P. A. 155. Scutură Hambarele, Mătură Coșarele. TEODORESCU, P. P. 670. – Variantă: (Mold.) coșer (ALECSANDRI, P. P. 41) s. n.

turiș, turișuri, s.n. – 1. Loc improvizat prin bătătorirea zăpezii, unde se pune nutrețul, direct pe pământ, pentru hrănirea oilor, iarna (Bilțiu, 1990). 2. Paie rămase de la vitele cornute, care se dau cailor (Bud, 1908). (Maram.). 3. Țarc (turiște): „În turișul oilor” (Lenghel, 1985: 221). ♦ (top.) Turișu popii, pădure în Libotin. – Cf. turiște, toriște (< bg. torište) (MDA).

împăiere sf [At: DA ms / Pl: ~ri / E: împăia²] 1 Umplere cu paie a pielii unui animal, spre a-i da acestuia un aspect asemănător cu cel natural. 2 (Rar) Fază de formare a paiului la cereale.

❍ALIMORI sm. pl. Trans., Băn. 📆 Sărbătoare populară care se ține la date nehotărîte (30 Ianuarie, 6 Februarie, Dumineca lăsatului de brînză, etc.); sărbătoarea consistă în aceea că se face foc în unul ori mai multe locuri, aducînd fiecare o parte de lemne, de paie; cei adunați în jurul focului cîntă, chiue, strigă, iar tinerii iau tăciunii aprinși și fac din ei un cerc de foc și rostesc cuvîntul: alimori; în unele locuri se face din nuiele o roată sau se pun paie în jurul unei roți de car, se dă foc roții și se lasă să se rostogolească dintr’un deal.

MOMÎRLÁN² s. n. (Prin Mold.) 1. Moviliță de pămînt făcută de rîme. V. m o m î i e (5). Nu da coasa prin momîrlane. SCRIBAN, D. 2. Mănunchi de paie sau de zdrențe care se pune ca semn de hotar sau ca sperietoare pe un teren cultivat. V. m o m î i e (1, 2).Cf. SCRIBAN, D. - Pl.: momîrlane. – Cf. m o m î i e.

turíș, turișuri, s.n. 1. Loc improvizat prin bătătorirea zăpezii, unde se pune nutrețul, direct pe pământ, pentru hrănirea oilor, iarna. 2. Paie rămase de la vitele cornute, care se dau cailor: „Se numește turiș când mănâncă afară; ogrâj când li se dă în iesle” (ALRRM, 1997; h. 924). 3. Țarc (turiște): „În turișul oilor” (Lenghel, 1985: 221). ■ (top.) Turișu Popii, pădure în Libotin. – Cf. turiște, toriște (MDA).

paielâc, paielâcuri, s.n. (înv.) titlu onorific dat boierilor din Țările Române, fără slujbe de stat; paia, mazil.

BĂLIGAR, (I) băligare, s. n., (II) băligari, s. m. I. 1. Baligă. 2. Baligă amestecată cu paie, folosită ca îngrășămînt sau ca combustibil. II. Nume dat unor specii de insecte coleoptere de culoare neagră-albăstruie, care se hrănesc cu baligă proaspătă (Geotrupes). [Var.: bălegar s. n. și m.] – Din baligă + suf. -ar.

PAI, paie, s. n. Tulpina subțire, dreaptă, cilindrică, neramificată a unor cereale (grîu, secară, ovăz, orz); (la pl.) grămadă de tulpini uscate, păioase, rămase după treierat. Era un grîu frumos, cu paiul gros, înalt. DUMITRIU, N. I. 50. Atîta strălucire-ncape În bordeiașul vost’ de paie. GOGA, P. 10. Spune-i că nu primești bani, ci numai atîta grîu, cu paie cu tot, cît îi putea duce d-ta în spate. CREANGĂ, P. 155. ◊ Om de paie = om lipsit de personalitate, de care se servește cineva în vederea profitului său personal. Foc de paie = entuziasm sau pasiune trecătoare. (Familiar) Fîn ori paie? = rezultat bun sau rău? (În proverbe) și construcții metaforice) Vezi paiul din ochiul altuia, dar nu vezi bîrna din ochiul tău v. bîrnă. Paiul, cît de mic, își are umbra lui = orice lucru mic are o importanță oarecare. A se agăța și de un pai, se zice cînd cineva recurge, în cazuri desperate, la un sprijin cît de slab, în speranța că îl va salva. A întemeia (ceva) pe paie = a întemeia ceva pe o temelie șubredă; a clădi pe nisip. La ei norocul este întemeiat pe paie. NEGRUZZI, S. II 241. Arde focu-n paie ude, se zice despre o pasiune care mocnește. Dăduse și el în pîrpăra însuratului. Ș-apoi cînd îi omul în doi peri e cum îi mai rău. Vorba ceea: arde focu-n paie ude. CREANGĂ, P. 166. A fugi ca tăunul cu paiul = a fugi foarte repede. Fuge și Scaraoschi după ceilalți, ca tăunul cu paiul. CREANGĂ, P. 306. A stinge focul cu paie sau a pune paie peste foc = a interveni într-o discuție sau ceartă cu scopul de a potoli pe adversari, aducînd argumente care îi înverșunează mai tare. A-și aprinde paie-n cap v. aprinde. ◊ Fig. Cantitate foarte mică din ceva. Nu cerșește un romîn, Nu cerșește cît mai are un pai de nădejde-n sîn. HASDEU, R. V. 10.

mătură sf [At: NECULCE, L. 239 / V: (reg) ~re, ~tără / Pl: ~ri / E: nct] 1 Obiect de uz casnic, în forma unui mănunchi, făcut din nuiele, paie etc. cu care se curăță gunoiul. 2-3 (Îlv) A da cu ~ra A mătura (1, 2). 4 (Fig; rar; dep) Barbă mare. 5 Plantă erbacee, bogat ramificată, cu flori verzi și violete, utilizată la confecționarea măturilor (1) Si: (pop) bălur, flocoasă, mălai-tătăresc, mei-tătăresc, (reg) tătarcă (Sorghum vulgare). 6 (Șîc ~re-cu-bobu-negru) Plantă erbacee, înaltă până la 2 metri, cu frunze late și tulpina bogată în materii zaharoase, utilizată la confecționarea măturilor (1) (Sorghum saccharatum). 7 (Csc) Lan de mături (5-6). 8 (Șîc ~-de-grădină, ~ri-de-grădină, ~ri-de-țară, ~ri-de-casă) Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunze verde-deschis, cu flori verzi, abia vizibile, folosită și la curățat Si: măturică (5) (Kochia scoparia). 9 (Bot; reg; îc) ~ra-Maicii-Precesta sau ~-turcească Năfurică (Artemisia annua). 10 (Bot; reg; îc) ~ra-raiului Floarea-raiului (Chrysanthemum cinerariifolium). 11 (Reg; îc) ~-albă Plantă nedefinită mai îndeaproape. 12 (Trs) Bidinea. 13 (Ban) Unealtă cu care se amestecă în laptele pus la fiert, în laptele în care s-a pus cheagul etc. Si: (reg) măturică (10), măturice (4), măturișcă (4), măturoi (6), măturuță (3). 14 (Ban; art.) Dans țărănesc care se joacă în perechi, unul dintre dansatori ținând în loc de parteneră o mătură (1). 15 (Ban; art.) Melodie după care se execută mătura (14).

paia¹ sf [At: LET. III, 201/11 / Pl: ~iele / E: tc pâye] 1 Funcție înaltă în Imperiul Otoman. 2 Titlu onorific dat, în ierarhia boierească din țările române, boierilor care nu aveau slujbă de stat Si: (îvr) paielâc (1). 3 Persoană care avea titlul de paia (2) Si: (îvr) paielâc (2) Cf mazil. 4 (Îrg; îe) A da ~ele (cuiva) A măguli pe cineva. 5 (Îae) A îngădui cuiva prea multe.

tăun¹ sm [At: CIHAC I, 279 / V: (reg) dă~, dăune, taon, taun, ~e / Pl: ~i / E: ml *tabo, -onis] 1 (Șîc ~e-albiu, ~e-de-toamnă, ~e-negru) Insectă din ordinul dipterelor, de culoare brună, cu pete gălbui pe pântece, care înțeapă vitele pentru a se hrăni cu sângele lor, transmițând totodată boli virotice și bacteriene Si: (reg) trântor (4) (Tabanus bovinus). 2 (Reg; și îae) Insectă din ordinul dipterelor care înțeapă caii pentru a se hrăni cu sângele lor, transmițând totodată boli virotice și bacteriene Si: musca-cailor (Gastrophilus equi). 3 (Pop; îe) A fugi ca ~ul cu paiul A fugi foarte repede. 4 (Reg; îe) A-i da (cuiva) ~ii A-i ieși (cuiva) firele în barbă. 5 (Ent; reg) Gărgăun (1) (Vespa crabro). 6 (Ent; reg; îf tăune) Ochiul-păunului (Saturnia pyri). 7 (Ent; reg) Șvab (Blatta germanica).

turiș sn [At: BUD, P. P. 83 / A și: tur~ / Pl: ~uri / E: ns cf turiște] 1 (Mar) Resturi de paie, de fân etc. nemâncate de vite, care se dau cailor Si: ogrinji¹. 2 (Trs) Loc unde se dă oilor de mâncare iarna Si: ocol. 3 (Trs) Cărare prin zăpadă. 4 (Trs) Lunecuș. 5 (Reg) Pietriș care cade de pe munte la vale.

DRUM, drumuri, s. n. 1. Porțiune îngustă și lungă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat pe care se poate merge de la un loc la altul. V. cale. Este un drum prin mijlocul satului, foarte frumos drum, străjuit pe dreapta și pe stînga de arbori uriași. SADOVEANU, O. VII 225. Drumul e întins și neted ca-n palmă. VLAHUȚĂ, O. AL. 110. Boii... se tot smuceau din funie, văzînd troscotul cel fraged și mîndru de pe lîngă drum. CREANGĂ, P. 40. Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui Venea un om, cu jale zicînd în gîndul lui: Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, O. 243. ◊ Drum de țară = cale de importanță locală care leagă mai multe comune și sate; (Transilv.) șosea națională. De la Ineu, drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini. SLAVICI, O. I 115. Iese mîndra pîn-afară Și-mi arată-un drum de țeară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. Drum de fier = cale ferată, v. ferată. Fost-ați cu drumul de fier, boieri d-voastră? Ei! apoi ce mai ziceți. ALECSANDRI, T. I 311. Drumul robilor = calea lactee, v. lactee. Dungă mare albicioasă de pe ceri, numită de învățați calea lactee, se cheamă în popor drumul robilor. ȘEZ. I 233. Crucea (sau răscrucea, furca, înfurcătura) drumului (sau drumurilor) = răspîntie. S-au apropiat una de alta cetele la-nfurcătura drumurilor. CARAGIALE, O. III 99. Drumul mare = șosea de mare circulație, care leagă localități principale, v. șosea națională. La fiecare crîșmă a drumului mare se oprește. SADOVEANU, O. VII 327. Sui la deal, cobor la vale, Este-o casă-n drumul mare. HODOȘ, P. P. 60. (Expr.) Hoț (sau tîlhar) de drumul mare = hoț care atacă oamenii în drum, spre a-i jefui. Din pricina lui frate-meu, o să mă fac tîlhar de drumul mare! SADOVEANU, M. C. 17. Niște oameni buni-teferi... purtați cu jăndari, ca hoții de drumul mare. C. PETRESCU, R. DR. 168. ◊ Loc. adv. Peste drum = în față, vizavi. Acesta-i vestitul Ochilă... din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. CREANGĂ, P. 244. Treci la badea peste drum Să cercăm vinul de-i bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 373. În drum = a) în mijlocul drumului; b) în calea drumeților. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 385; c) fig. în văzul lumii. M-a prins de braț și m-a cuprins, Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. ◊ Expr. A merge (sau a călca) alăturea cu drumul = a se abate de la calea dreaptă, a călca strîmb, a fi necinstit. A pune (pe cineva) pe drumuri = a face (pe cineva) să alerge după diverse treburi, mai ales pe la autorități. A bate drumul (sau drumurile) sau a umbla (sau a fi, a sta) pe drumuri = a umbla de colo-colo, a fi mereu pe drum, a nu sta locului, a umbla fără rost, a umbla haimana. Am bătut din nou drumul la Șercaia. C. PETRESCU, S. 120. Au bătut două săptămîni în șir drumul dintre Tîrgul Ocnei și satele din preajma Moineștilor. POPA, V. 255. Cucoșul... fugi de-acasă și umbla pe drumuri, bezmetec. CREANGĂ, P. 64. A ține (sau a păzi) drumul (sau drumurile) = a umbla fără rost, haimana. Nici asta nu se ia din drum = nu este ceva ușor de găsit, nu se găsește cu una cu două. Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului; ci mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi... – Bun, zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. CREANGĂ, P. 49. A fi de pe drumuri = a fi fără familie așezată, fără locuință stabilă, fără căpătîi. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. A rămîne pe drumuri = a rămîne fără adăpost, sărac lipit pămîntului; ă rămîne orfan. A ajunge pe drumuri v. ajunge. A lăsa (sau a arunca, a zvîrli) pe cineva pe drum (sau pe drumuri) = a) a da (pe cineva) afară din casă. Vrei să ne-aprindem paie în cap? Să ne zvîrlă baba pe drum? CREANGĂ, P. 9; b) a lua cuiva totul, a sărăci pe cineva. Mă răpești și mă despoi, M-arunci pe drum să pier. COȘBUC, P. I 113. A aduna (pe cineva) de pe drumuri = a adăposti și a lua (pe cineva) sub ocrotire. Simigiului i se făcuse milă de ea și o adunase de pe drumuri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. Pe toate drumurile = peste tot. (În dativ, cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) A se așterne drumului = a alerga din răsputeri, a alerga cu cea mai mare repeziciune. Alei, murgul meu voinic, Așterne-te drumului Ca și iarba cîmpului. ALECSANDRI, P. P. 74. Pe-aici (sau pe-aci, pe ici) ți-e drumul! = (familiar, exclamativ și imperativ) pleacă! șterge-o! du-te! cară-te! Încălecă pe cal și pe ici ți-e drumul! ISPIRESCU, L. 30. Cînd te miri ce nu-i venea la socoteală, ie-ți, popa, desagii și toiagul și pe ici ți-e drumul. CREANGĂ, A. 135. Pe drum = gata să vină, să sosească, să apară, să se nască. Asculta... cu gîndurile la cei șapte copii și al optulea pe drum. C. PETRESCU, R. DR. 142. A-i sta sau a-i fi (cuiva) în drum = a-i sta (cuiva) în cale, a-i fi o piedică, a încurca (pe cineva) în treburi. A se da din drumul cuiva = a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă; fig. a nu mai fi o piedică. A-și face sau a-și găsi, a-și croi (un) drum (nou) în viață = a începe o carieră, un nou fel de viață, a-și găsi un rost, a reuși, a ajunge la ceva. Să întindem mîna și altora, să-i ajutăm să-și facă un drum. C. PETRESCU, Î. II 167. A-și face (un) drum = a se abate, a-și face cale. Du-te, neică, și te-ntoarce Și mai fă-ți un drum încoace. BIBICESCU, P. P. 39. A apuca (sau a lua) alt drum = a merge în altă direcție; fig. a se ocupa de altceva, a se iniția în alt domeniu. Taică-său a știut să ia alt drum. DEMETRIUS, C. 9. A ieși (cuiva) în drum = a întîmpina (pe cineva). Ieși tu, mîndră-n drumul lui Și-i dă gură bietului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lăsa din mînă; a-i reda libertatea, a lăsa în libertate, a slobozi. Îl apucă de piept și-l scutură cu furie, apoi, îndurerat de privirea speriată a acestuia, îi dă drumul. DAVIDOGLU, M. 53. Vă poftesc să-mi dați drumul, ca să încalec în pripă și să mă duc spre miazănoapte. SADOVEANU, D. P. 34. Calului îi dete drumul să pască. ISPIRESCU, L. 7; b) a desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). Va trebui să-i dau drumul din umeri [surtucului]. DAVIDOGLU, M. 80; c) a permite (cuiva) să intre sau să iasă. Nu-i mai dă drumul pe poartă afară, de cînd cu întîmplarea cu streinul. C. PETRESCU, R. DR. 169. Acum cred că... mi-i da drumul să întru. CREANGĂ, P. 314; d) a pune în mișcare, a face să pornească. A dat drumul motorului; e) fig. (în trecut) a concedia (pe cineva), a scoate (pe cineva) din slujbă. A da (cuiva) drumul în lume = a da (cuiva) libertatea să plece, a lăsa (pe cineva) de capul lui, a nu mai ține din scurt. Lasă-mă, dă-mi drumu-n lumea mea, mi-i drag altul. SADOVEANU, O. A. I 211. Cînd mi-a dat tata drumul în lume, mi-a pus o legăturică în mînă. C. PETRESCU, R. DR. 256. A-și da drumul = a) a coborî, a se lăsa în jos, a se avînta. Își dă drumul din pom. ▭ Și-a dat drumul, cu dînsa pe-o altă lume, unde era un rai, și nu altăceva! CREANGĂ, P. 94; b) fig. a se da pe față, a izbucni; c) a se porni la vorbă, la povestit, la destăinuiri. Și-a dat drumul conu Dumitrache ș-a povestit ba una, ba alta, pînă tîrziu. VLAHUȚĂ, la TDRG. A-și da drumul la gură (sau gurii) = a vorbi multe și de toate, a da pe față o taină. ◊ (Urmat de determinări în genitiv sau în acuzativ cu prepoziție, arată locul sau direcția spre care duce o cale) Luăm drumul spre Galați. ▭ Lung e drumul Clujului Dar mai lung al dorului. POP. ♦ Potecă de trecere (printr-o grădină, printr-o fîneață etc.). Vecinii și-au făcut drum prin livadă. ♦ Parcurs, curs; rută, itinerar. Drumul Oltului. Drumul soarelui. ▭ Fata împăratului le spuse că este un neguțător, care a rătăcit drumul pe mare. ISPIRESCU, L. 24. Pe vremile acele... drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute. CREANGĂ, P. 183. Drum la deal și drum la vale! Îmi fac veacul tot pe cale. ALECSANDRI, P. P. 277. 2. Călătorie. O să aveți un drum minunat. SEBASTIAN, T. 126. Tot drumul n-am scos nici un cuvînt. SAHIA, N. 24. Ivan... pornește la drum cîntînd. CREANGĂ, P. 297. Lăpușneanul nu întîlnise nici o împedicare în drumul său. NEGRUZZI, S. I 142. Călătorului îi șade bine cu drumul. ◊ Drum drept = a) mers (sau călătorie) fără ocoluri, fără cotituri, în linie dreaptă; b) fig. comportare ireproșabilă. Foaie de drum v. foaie. (Fig.) Ultimul drum = drumul mortului, cînd este dus la locul de îngropare. ◊ Expr. A-și căuta (sau a-și vedea) de drum sau a-și urma drumul sau a-și lua drumul înainte = a) a pleca, a merge mai departe, a-și continua calea. Las’ că stau cu el... Voi vedeți-vă de drum. DUMITRIU, N. 120. Se aruncă cu calul în apă, o trece înot... și apoi își ia drumul înainte. CREANGĂ, P. 237; b) fig. a nu se amesteca în treburile altuia. Mergi de-ți adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ți de drum și nu umbla cu gărgăunii în cap. CREANGĂ, P. 81. Drum bun! = călătorie bună! Se duc... și-n drum, pe unde trec, Cu plîns izvoarele-i petrec, Și plin de jale-n al său cînt «Drum bun» le zice codrul sfînt. NECULUȚĂ, Ț. D. 100. Pe Ben-Ardun N-ai să-l mai vezi în zbor nebun, Pe urma unui șoim ușor... Nu-i vei pofti: Drum bun! COȘBUC, P. I 111. Privitorii, cu căciulile în mînă, îi urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. (Familiar) A da răvaș de drum cuiva = a-l invita să plece, a-l goni. ♦ (Mai ales la pl.) Alergătură, umblet mult încoace și încolo; cursă. Am de făcut multe drumuri în oraș. 3. Traiectorie.

SMOC, smocuri, s. n. Cantitate de fire (de păr, de lînă, de iarbă, de flori etc.), care se poate prinde sau smulge deodată cu mîna sau (fiind vorba de animale) cu gura. V. ciuf, mănunchi, buchet. În grabă smulgem smocuri de iarbă și le dăm vitelor să le mănînce. STANCU, D. 188. Un smoc de paie din mindirul vechi s-a aprins de la mucarniță. SADOVEANU, O. L. 117. Că mama v-aduce vouă... Mălăieș În călcăieș, Smoc de flori Pe subsuori. CREANGĂ, P. 20. ◊ (Prin analogie) Era gîrbovă și uscată, cu o pestelcă dinainte, c-un smoc de chei la brîu. GANE, N. II 159. Desprinse de la cingătoarea-i îngustă de piele unsuroasă un smoc de chei. HOGAȘ, DR. II 5. ◊ Fig. Trase de la brîu scăpărătorile și zbătu rar în cremenea din care săreau smocuri de scîntei. MIRONESCU, S. A. 98. Un smoc de raze pornit din luminile asfințitului se strecură în odaia ei. GANE, N. II 57. [Copiii] își simțiră obrajii înecați într-o lumină caldă. Soarele zvîrlise un smoc de raze pe căpătîiul lor. VLAHUȚĂ, O. A. 137.

șperlă sf [At: ECONOMIA, 12/9 / V: (reg) spârlă, sp~, șpir~, șup~ / Pl: ~le / E: ns cf srb sprljiti „a arde”, rom pârli] 1 (Reg) Cenușă încă fierbinte care acoperă cărbunii Si: spuză. 2 (Reg; îe) A da (pe cineva) prin ~ A pune (pe cineva) într-o situație penibilă (dându-l de gol, facându-l de râs, batjocorindu-l). 3 (Reg; îae) A trata (pe cineva) cu asprime (certându-l, bătându-l). 4 (Reg; îe) A arunca sau a azvârli (cuiva) (cu) ~ în ochi sau a da cu ~ în ochii lumii A induce în eroare (pe cineva), pentru a-l împiedica să aprecieze exact o situație, un fapt etc. 5 (Reg; îae) A denatura realitatea, adevărul. 6 (Reg; îe) A se face (tot) ~ A se distruge (2). 7 (Reg; îe) A o da prin ~ A o păți. 8 (Trs; îf speria) Cenușă de paie¹. 9 (Mol; Trs) Jar. 10 (Reg; rar) Funingine. 11 (Buc; Mar) Praf. 12 (Reg; fig) Femeie sprintenă, vioaie.

MĂTURĂ, mături, s. f. 1. Obiect de uz casnic în forma unui mănunchi, făcut din tulpinile plantei cu același nume sau din nuiele, paie etc., cu care se curăță o suprafață. ◊ Loc. vb. A da cu mătura = a mătura (1). 2. Numele a două plante erbacee întrebuințate la confecționarea măturilor (1): a) plantă bogat ramificată, cu flori verzi și violete; mei-tătăresc (Sorghum vulgare); b) plantă înaltă până la 2 metri, cu frunze late și cu tulpina bogată în materii zaharoase (Sorghum saccaratum). ♦ Lan de mături (2). 3. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, stufoasă, cu frunze mici, alungite, de un verde-deschis, cu flori verzi, folosită la confecționarea măturilor (1) (Kochia scoparia). 4. (În sintagma) Mături de vrăjitoare = simptom de boală la pomii fructiferi și la unii arbori, cauzat de unele ciuperci microscopice sau de bacterii și caracterizat prin apariția pe ramurile atacate a unor ramificații degenerescente subțiri și dese. – Et. nec.

MĂTURĂ, mături, s. f. 1. Obiect de uz casnic în forma unui mănunchi, făcut din tulpinile plantei cu același nume sau din nuiele, paie etc., cu care se curăță o suprafață. ◊ Loc. vb. A da cu mătura = a mătura (1). 2. Numele a două plante erbacee folosite la confecționarea măturilor (1): a) plantă bogat ramificată, cu flori verzi și violete; mei-tătăresc (Sorghum vulgare); b) plantă înaltă până la 2 metri, cu frunze late și cu tulpina bogată în materii zaharoase (Sorghum saccaratum). ♦ Lan de mături (2). 3. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, stufoasă, cu frunze mici, alungite, de un verde-deschis, cu flori verzi, folosită la confecționarea măturilor (1) (Kochia scoparia). 4. (În sintagma) Mături de vrăjitoare = simptom de boală la pomii fructiferi și la unii arbori, cauzat de unele ciuperci microscopice sau de bacterii și caracterizat prin apariția pe ramurile atacate a unor ramificații degenerescente subțiri și dese. – Et. nec.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

bărbătaie sf [At: DA ms / Pl: ~tăi / E: nct] 1 (Reg) Vâlvătaie provenită din arderea paielor (pentru pârlirea porcului tăiat). 2 (Reg; rar) Tăierea porcului.

jăgneață sf [At: COMAN, GL. / V: găg~, ~nată, ~ată, jecn~, jegnată, jegneată, jeg~ / Pl: ~ețe / E: jăgni + -eață] (Reg) 1 Foc mic de paie făcut la gura cuptorului pentru a coace pâinea. 2 (Îe) A da jecn~ oalei A face focul mai mare pentru ca mâncarea să fiarbă mai repede.

jireádă, jirede, s.f. (reg.) 1. Snopi din tulpini de porumb puse la uscat: „Da' unde să vă ascundem? Colo sus, în jireada aceie de paie” (Bilțiu, 2007: 52). 2. Suport de paruri și lețuri, pe care se pune fânul la uscat. – Var. a lui gireadă.

RANĂ, răni, s. f. 1. Ruptură (locală) a țesuturilor corpului, cauzată de o tăietură, de o lovitură sau de o infecție; leziune, plagă. De cădeai rănit în luptă, îți legam o rană udă. EFTIMIU, Î. 105. Cînd îi curățam rana din umăr... ofta adînc. MIRONESCU, S. A. 118. ◊ (În contexte figurate) Orice cuvînt de mîngîiere era acuma pentru dînsul un balsam pe o rană proaspătă. REBREANU, R. I 281. ◊ Expr. Bun de pus la rană, se spune despre un om foarte bun. A pune sare pe rană = a întărîta pe cineva; a pune paie pe foc. A pune degetul pe rană = a descoperi și a da pe față cu curaj cauza adevărată a unei stări de lucruri supărătoare. O dată ce s-a pus degetul pe rana deschisă, furtuna s-a dezlănțuit. BART, E. 285. ♦ Cicatrice, semn care rămîne după vindecarea unei plăgi. 2. Fig. Durere morală, suferință, chin. Pentr-un sărac ce simte, nu e rană sufletească Mai grozavă decît mila rea și disprețuitoare. VLAHUȚĂ, O. A. 77. Să vii a-ți lăsa mîngîiată rana sufletului lîngă nevastă și copii. CARAGIALE, O. VII 28. Că nu-i rană de cuțit, Ci e rană de iubit. HODOȘ, P. P. 36. – Pl. și: (învechit) rane (GANE, N. III 81, ALECSANDRI, P. A. 98, NEGRUZZI, S. I 152).

greblare sf [At: DA ms / Pl: ~lări / E: grebla] Operație făcută cu grebla pentru strângerea paielor, mărunțirea bulgărilor de pământ, nivelarea solului etc. Si: greblat¹.

surd, ~ă [At: PSALT. 72 / Pzi: surzi, surde / E: ml surdus] 1-2 smf, a (Ființă) care este lipsită, total sau parțial de auz Si: (reg) pliurd, purd. 3 smf (Îe) ~ul n-aude, dar le potrivește Exprimă o reacție către cineva care răspunde cu totul altceva la o întrebare, fie că n-a auzit bine, fie că se preface a nu fi auzit. 4 sf (Îe) S-a pornit ca ~da-n joc Exprimă situația cuiva care, din nepricepere, face un lucru la timp și loc nepotrivit. 5 a (Îe) Râde ca mirele cel ~ Exprimă situația cuiva care râde fără să știe despre ce este vorba. 6 sm (Îe) Orbul își caută acul în aria cu paiele și ~ul îl povățuiește unde sună Se spune despre cei care dau povețe fără să se priceapă. 7 sm (Îe) ~ului să-i scoți bumbacul din urechi Se spune celui pe care încearcă zadarnic să-l faci să priceapă ceva. 8 s (Îe) Parcă întâlnea tot surzi și muți Exprimă situația cuiva căruia nimeni nu-i dă un răspuns mulțumitor. 9 s (Îs) A face pe ~ul, (îvr) a face ureche ~ă A se face că n-a auzit. 10 s (Reg; îe) A merge ca ~u-n oaste A merge orbește. 11 a (Îvr; îs) Pădure ~ă Pădure deasă. 12 a (Jur; îs) Strat ~ Strat de pământ pentru cultivarea legumelor într-o seră. 13 a (D. urechi sau, înv, d. auz) Care nu percepe sunetele. 14 a (Gmț; d. gură, ca organe ale vorbirii) Mut. 15 a (Fig; d. oameni) Care nu dă ascultare, care ignoră o solicitare. 16 a Care nu se lasă impresionat Si: indiferent, nepăsător. 17 a (D. zgomote, sunete, glas etc.; îoc mare¹, puternic, tare) Care este abia perceptibil, având intensitate, sonoritate, tonalitate sau claritate (extrem de) redusă sau fiind lipsit de intensitate, de sonoritate, de tonalitate sau de claritate Si: coborât (3), domol (22), înăbușit, încet, înfundat, lin, mic, molcom, potolit², scăzut, scoborât², slab, stins, vătuit, (rar) confuz (1), înecat, slăbănog, slăbănogit. 18 a (D. locuri) În care nu se aud zgomote. 19 a (D. porniri, senzații, sentimente, conflicte psihice sau sociale) Care nu se manifestă (cu putere) Si: mocnit. 20 a (Pex) Tăinuit. 21 a (D. senzații, impresii) Care nu este clar Si: confuz (1), neclar, nedefinit. 22 a (Fig; d. lumină, d. surse de lumină sau d. culori) Palid. 23-24 smf, a (Fon) (Consoană) a cărui emisiune nu comportă vibrații globale Si: afon (10). 25 a (Îpp; îlav) de ~a, de-a ~a, de ~ă Zadarnic¹.

MIAZĂ s. f. sg. (Învechit și popular) 1. Mijloc (al zilei, al nopții). Vezi pre lac cum scînteiază De vermi stol înaripat, Pănă trece-a nopței miază. ASACHI, S. L. I, 176, cf. POLIZU, CIHAC, I, 164. ◊ E x p r. Ziua (la) miaza mare = în mijlocul zilei, în toiul zilei, la amiază; ziua în amiaza mare. Sufla cu tărie vîntul. . . aducând cu sine troiene de zăpadă deasă, care întunecau, ziua la miaza mare, lumina soarelui. FILIMON, O. I, 178. Să fie vrun tîlhar. . . nu cred c-ar vini ziua meaza mare. . . ALECSANDRI, T. 607. Dă, ziua la meaza-mare, în gropi și nu știe să-mparță paie la doi măgari. ODOBESCU, S. I, 397. Să fi căzut? Ziua la miaza mare?. . . Nu se poate. . . DELAVRANCEA, O. II, 120. ♦ (Regional) Miază cale (sau cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miez de cale, v. m i e z (II 2). Dimineața s-a sculat Ș-a venit și m-a luat Din casă, De după masă. . . Și la miez de miază cale Mi-a închinai cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387, cf. ȘEZ. V, 106. Cînd au fost în miez de miază cale, S-au íntîlnit cu sfînta Luni. BÎRLEA, ap. CADE. Cîn o fost la miadzî carari, M-am tîlnit cu noauîdzăsi șî noauî di potsoi. GREIUL, I, 458. (Învechit și regional) Miază coastă = punct situat (aproximativ) la mijlocul unei coaste (de munte sau de deal). Și de la miază coastî apuci spri răsărit pănă în hatul la Piatra Roșie. . . și din Piatra Roșie drept în vale pin pădure pănă iară la miază coastă (a. 1 707). STEFANELLI, D. C. 22. Apucă de acole pe la miază coastă peste plaiul Prisloapelor (a. 1 790). id. ib. 190. Hotarul. . . să începi din părău Ioneilor. . . și. . . apucă din hat în hat drept miază coastă în sus. . . până în plaiu (a. 1 819). id. ib. 371. (Popular) Miază păresimi (sau păreasimă, păreasime, pâreasă, păresie, păresii) sau miezele păresimilor (sau părese) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miezul păresimilor, v. m i e z (II). Au bătut pregiur curtea din cîșlegi păn-la mează păresime. URECHE, LET. I, 200/20. Și au bătut curtea din cîșlegi pănă la mează păreasimă. M. COSTIN, ap. ȘINCAI, HR.231/38. Și fără veste au lovit în Iași. . . și au bătut den cîșlegi pănă la miază părese. N. COSTIN, LET. I A, 98/28. Duminică după miază păresii să te afli. . . în Galați (a. 1 746). URICARIUL, X, 120. Miedzîli păriesîmilor nu lucră dup-amnadzădz. ARH. FOLK. III, 43. La „nazîpăreasa” se lucrează numai o jumătate de zi. ib. VII, 56, cf. ALR II/I MN 113, 2850/95, 105, ALR II/284. (Învechit, neobișnuit) Miază vară = perioada centrală a verii, în care temperatura și luminozitatea specifică ajung la dezvoltare maximă; miezul verii, v. m i e z (I 1). Se topeaște zăpada în miază vară. MOXA, 362/2. 2. Miazăzi (1). Ar fi de dorit ca să avem popușoi mai timpuriu în coacere, ca așa să se lățască pretutindene rodirea aceea atît de minunată din miaza Franției. I. IONESCU, C. 63/14, cf. ȘEZ. V, 106. Bate vîntișor din miază, Sufletul în mine-ngheață; Bate vîntul cu zăpadă, Gîndurile stau grămadă. PAMFILE, C. Ț. 274. – Lat. media.

UITA¹ (uit) vb. tr. și intr. 1 A nu ținea minte, a nu-și aduce aminte: Cine te-a văzut odată, Ține minte viața toată, Că nici eu nu te-oiu uita În toată viața mea (PAMF.); cel ce merge la fîntînă mîncînd uită toate ce are să facă (GOR.); cine-și coase straiul pe dînsul, să ție un paiu în gură, căci altfel uită îndată (GOR.); povețele ce ți-am dat să nu le uiți niciodată (ISP.); adesea F a-și ~: după ce căpătase atîta minte... își uitase fata prostiile de mai ’nainte (CAR.); F: (știe, a învățat) cît au uitat alții, mai nimic, foarte puțin; l-a uitat Dumnezeu, mă mir că mai trăește de bătrîn ce e; 👉 GURĂ5, OCHIU I, 9 ¶ 2 A alunga din minte, a nu se mai gîndi la ceva: să uităm tot ce s’a petrecut între noi; Românul știe multe a suferi, dar nu uită (ZNN.) ¶ 3 A lăsa din greșală, din nebăgare de seamă: mi-am uitat umbrela în trăsură; iaca pozna, că eu mi-am uitat belteaua pe foc și m’am luat cu vorba (ALECS.) ¶ 4 A lăsa afară, a trece cu vederea, a nu pomeni: ~ un citat, un pasaj întreg, un rînd ¶ 5 A nu ținea seamă de ceva, a nu duce destulă grijă, a neglija: n’am uitat nimic din cîte i-ar face plăcere ¶ 9 A nu voi să-și aducă aminte, a nu fi recunoscător: a uitat toate binefacerile mele; uitară pre Dumnezeu pre calea ce i-au făcut și se închina soarelui (MX.); Prea am uitat pe Dumnezeu, Precum uitarăm toate (EMIN.) ¶ 7 A nu mai vrea să știe de cineva sau de ceva, a se arăta indiferent față de cineva: a-și ~ prietenii [ ‡ ulta< lat. *oblĩtare < oblĩtus].

păiuș, păiușe, s.n. (pop.) 1. nume generic dat mai multor specii de graminee care se găsesc în vegetația pajiștilor naturale. 2. paie rămase pe câmp după seceriș; păiș. 3. pai mic, păiuț de grâu; păiș. 4. loc pe care crește păișul. 5. (art.) numele unui joc de copii.

noroc, noroace, (năroc), s.n. – 1. Soartă, ursită, destin: „Străinu-s, străină-i țara, / Inima-mi arde ca para. / Ardă focu pe tot locu / Dacă rău mi-a fost norocu” (Calendar 1980: 86). 2. Stare de fericire, bine; bunăstare: „Mamă, la ce m-ai făcut / Dacă noroc n-am avut? / Și de ce vrei să mă ai / Dacă n-ai noroc să-mi dai?” (Calendar 1980: 91). „Fântână cu bărbânoc / Omu bun n-are noroc / Nici cât arde paiu-n foc; / Nici noroc și nici ticneală / Nici cât arde paiu-n pară. / Mândră floare-i norocu, / Nu răsare-n tăt locu” (Calendar 1980: 85). În dimineața de Anul Nou colindă numai coconii. „Fetele aduc sărăcie; băieții aduc noroc”. 3. Șansă, baftă: „Ce să mă fac dacă nu-i / Norocu la vremea lui, / Cu mâna degeaba-l pui; / Că norocu pus cu mâna / I să uscă rădăcina” (Calendar 1980: 91). ♦ Noroc!, formulă de salut sau de urare. În Maramureș se folosește frecvent expresia „Noroc bun!”. „Înainte, în sat la noi dzâcem năroc bun, bună dzua!. Apoi or si cam dzăce ai, de când s-o început a să dzâce Laudă-se Isus Hristos! când să întâlnesc doi oameni. (...) O zinit poruncă de la Vlădică la popti ca să dzică oamenii așa” (Papahagi 1925: 319-320; Giulești, 1920). Această formulă de salut a fost preluată de băieși. ♦ Din punct de vedere mitologic, de remarcat cultul zeiței romane Fortuna, care a pătruns pe teritoriul geto-dac, fiind numită Fortuna Daciarum, obținând numeroase altare în unele orașe (Kernbach 1989). – Din sl. narokǔ.

VOIE, voi, s. f. 1. Voință, vrere. S-a hotărît așa printr-o voie mai presus decît a noastră. SADOVEANU, P. 131. Doarme și cugetul lui, și puterea lui, și voia lui. CARAGIALE, O. I 42. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. Iar tu sărac ai voie și nu poți a voi, Ai ochi, dar n-ai vedere; ai gură, n-ai cuvinte. BOLINTINEANU, O. 201. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia mea = intenționat, dinadins. De ți-oi fi făcut poate vreun rău, n-a fost nici cu voia, nici cu știrea mea. CARAGIALE, P. 151. Fără (de) voie sau fără (de) voia mea = neintenționat, din greșeală (sau involuntar). Încrunta fără voie sprîncenele. BART, E. 156. Fără de voia mea am călcat pe cuprinsul tău. ISPIRESCU, la CADE. Tu... să duci o viață tristă și plină de nevoie, Iar eu în astă țară să fiu domn făr’ de voie. ALECSANDRI, T. II 125. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. Ai făcut-o peste voia mea. Cu voie, fără voie (sau de voie, de nevoie) = vrînd-nevrînd. Cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale. HOGAȘ, M. N. 66. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Întorcîndu-se de voie, de nevoie spre casă, ele trecură mai întîi pe la mama Demetra. ODOBESCU, S. III 280. ◊ Expr. (Învechit) Voie vegheată = bunăvoință, p. ext. protecție, favoare, hatîr. Un lucru mai ales întoarse spre dînsul voia vegheată a sultanului, adică mărinimoasa predare a unei comori de 130000 galbeni. ODOBESCU, S. A. 156. 2. Dorință, plăcere, gust, înclinație; libertate (de a alege, de a opta), alegere, opțiune. Domnița cea mică n-are voie de bărbat! EFTIMIU, Î. 31. Un pustiu zidit cu totul după voia mea. EMINESCU, N. 54. ◊ Pas de voie v. pas¹ (2). ◊ Loc. adv. De bunăvoie v. bunăvoie. În (sau, rar, la) voie sau cu toată voia = în libertate, în largul lui, nestingherit. Își descheie haina să poată respira în voie. BART, E. 189. Rădea pe Sandu, fecioru-său, un flăcău roșcovan, c-o țîră de musteață subt nas, băietan spătos, zdravăn, crescut în voie. MIRONESCU, S. A. 41. Dar de pe la Grumăzești încolo moș Nichifor... a început a lăsa iepele mai la voie. CREANGĂ, P. 117. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. În voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greși, cu certitudine. Căci nu erau mai mult decît două săptămîni de cînd se măritase ea după Ițic sau mai bine ar fi să zic, în voia cea bună, că se măritase Ițic după Maica. CREANGĂ, P. 114. Chiar acum aș putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinerețele tale. id. ib. 206. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a voi, a-i plăcea (cuiva) să... Are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecît, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie. CREANGĂ, P. 169. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. Cui i-e voia să nu moară, Pună plosca subsuoară; Cui i-e voia să trăiască. Plosca să n-o părăsească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie (sau voile) = a satisface dorința, plăcerea, gustul cuiva. Și-ți fac toate voile, de pe urină n-ai să fii bucuros de mine. SADOVEANU, O. I 43. Se temea ca să nu-i facă capătul dacă nu i-a face zmeului pe voie. SBIERA, P. 178. Eu am hotărît să fac pe voia Sînzianei... și nu mă schimb o dată cu capu. ALECSANDRI, T. I 409. Așa zău, mîndruța mea, Oi face pe voia ta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A-i intra (cuiva) în voie v. intra (I 2). A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. Pe toți cîți nu-mi împlinesc voile în casă, îi împung cu ghionți. STANCU, D. 167. El nu știa cum să facă... ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voia cuiva v. lăsa (I 4). A umbla (sau a se lăsa, a merge, a fi purtat) în voia cuiva (sau a ceva) = a umbla, a se lăsa după dorința, după capriciul, după placul cuiva. Încalecă și se lasă în voia calului, unde o vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Barcă mică, sprinteoară, Mergi în voia întîmplării Ca o lebădă ușoară. ALECSANDRI, P. II 55. A fi la voia cuiva = a fi la cheremul, la discreția cuiva. Sînteți în mîna și la voia măritului Padișah. SADOVEANU, O. VII 16. 3. Poftă, chef. Feciorii nu mai aveau voie la nimica, nici la mîncare, nici la băutură. RETEGANUL, P. II 5. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a pricinui cuiva neplăceri, a indispune pe cineva. Aș iubi pe cel mai mic, Voia la cel mare-o stric. HODOȘ, P. P. 69. Voi și nevoi = bunăstare, liniște, belșug alternînd cu lipsuri, sărăcie și greutăți. Patrusute de ani trecut-au peste țară întovărășiți de voi și nevoi. GANE, N. III 12. ♦ (Determinat prin «bună» sau «rea») Stare sufletească, dispoziție. Bogata vorbă a pușcașului mă umple de voie bună. SADOVEANU, O. VII 337. De multă voie bună Sună codrii și răsună. COȘBUC, P. I 130. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A-și face (sau a face cuiva) voie bună = a fi vesel (sau a înveseli pe cineva). De cînd trecui dealu-ncoace, Voie bună nu-mi poci face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. A-și face (sau a face cuiva) voie rea = a se întrista (sau a întrista pe cineva). Las’, jupîneșică, nu-ți face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. CREANGĂ, P. 128. Leleo, draga mea, Oprește arma, Nu-mi fă voie rea. ANT. LIT. POP. I 393. 4. (Mai ales în legătură cu verbe ca: «a avea», «a cere»,» a da») Permisiune, îngăduință, încuviințare, învoire (de a face ceva). Ciobanii din acel munte dobîndiseră voie de la măria-sa să se înfățișeze și să închine brînză în bărbînțe și bărbăcuți grași. SADOVEANU, F. J. 364. Voie de la vodă Bibescu... să tot umbli și în costumul lui Ali-Baba! C. PETRESCU, A. R. 13. Tată-său, dacă văzu și văzu, îi dete voie. ISPIRESCU, L. 3. Cînd ți-oi da griul în girezi, să am voie a lua numai atîta griu, cu paie cu tot, cît oi putea duce în spate. CREANGĂ, P. 156. Doamne... niște boieri sosind acum cer voie să se înfățișeze la măria-ta. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Bilet de voie v. bilet (2). ◊ Loc. adv. Cu voia cuiva = cu aprobarea, cu îngăduința, cu încuviințarea cuiva. Cu voia măriei-tale... vedem că moșia noastră o să cadă de iznoavă. NEGRUZZI, S. I 140. Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără învoire sau fără încuviințarea cuiva. S-a măritat cu dînsul fără voia părinților. REBREANU, I. 48. Cum ai îndrăznit să făgăduiești fără voia mea? CARAGIALE, O. III 94.

noroc, noroace, (năroc), s.n. – 1. Soartă, ursită, destin: „Ardă focu pe tot locu / Dacă rău mi-a fost norocu” (Calendar, 1980: 86). 2. Stare de fericire, bine; bunăstare: „Mamă, la ce m-ai făcut / Dacă noroc n-am avut? / Și de ce vrei să mă ai / Dacă n-ai noroc să-mi dai?” (Calendar, 1980: 91); „Fântână cu bărbânoc / Omu bun n-are noroc / Nici cât arde paiu-n foc; / Nici noroc și nici ticneală / Nici cât arde paiu-n pară. / Mândră floare-i norocu, / Nu răsare-n tăt locu” (Calendar, 1980: 85). În dimineața de Anul Nou colindă numai coconii. „Fetele aduc sărăcie; băieții aduc noroc”. 3. Șansă, baftă: „Ce să mă fac dacă nu-i / Norocu la vremea lui, / Cu mâna degeaba-l pui; / Că norocu pus cu mâna / I să uscă rădăcina” (Calendar, 1980: 91). ♦ Noroc!, formulă de salut sau de urare. În Maramureș se folosește frecvent expresia „Noroc bun!”. „Înainte, în sat la noi dzâcem năroc bun, bună dzua!. Apoi or si cam dzăce ai, de când s-o început a să dzâce Laudă-se Isus Hristos! când să întâlnesc doi oameni. (...) O zinit poruncă de la Vlădică la popti ca să dzică oamenii așa” (Papahagi, 1925: 319-320; Giulești, 1920). Această formulă de salut a fost preluată de băieși. ♦ (mit.) De remarcat cultul zeiței romane Fortuna, care a pătruns pe teritoriul geto-dac, fiind numită Fortuna Daciarum, obținând numeroase altare în unele orașe (Kernbach, 1989). – Din sl. narokǔ „soartă” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, cf. DER; DEX, MDA).

VĂLĂTUC ~ci m. 1) Obiect în formă de cilindru, obținut prin înfășurarea unui material flexibil; val; sul; rulou. ~ de hârtie. ~ de sârmă. ◊ De-a ~cul dându-se peste cap; de-a rostogolul. 2) Material de construcție făcut din lut și paie, folosit la construcția unor case țărănești. 3) pop. Unealtă sau mașină formată dintr-un cilindru (sau mai mulți), folosită în operațiile de îndesare și nivelare a pământului; tăvălug. /Din val

FOI², foiesc, vb. IV. 1. Intranz. (Subiectul este o colectivitate, o mulțime) A se mișca, a umbla încoace și încolo; a mișuna, a forfoti. V. furnica. Oamenii, în sumane și cu cușme, foiau, se strecurau în șiraguri dese, grămădindu-se unii în alții. SADOVEANU, O. IV 45. Lumea foia pe jos, fără treabă, și totuși, preocupată. D. ZAMFIRESCU, R. 6. Fetele și flăcăii, gătiți frumos, ca în zi de sărbătoare, foiau prin sat în toate părțile. CREANGĂ, A. 123. ♦ (Subiectul este locul unde mișună o mulțime) A fi plin de lume care mișună. Cetatea foia de viață. SBIERA, P. 153. O poiană... ce foiește de oameni, ca un roi. ALECSANDRI, P. III 214. 2. Refl. A nu sta locului, a umbla de colo pînă colo; a se fîțîi. Țîțaca Leona... se foia din odaie în cerdac și din cerdac în odaie. SADOVEANU, N. F. 134. ♦ Fig. A se codi. Aprinde felinarul! Sublocotenentul se cam foia. – Să nu ne vadă, d-le major. D. ZAMFIRESCU, R. 120. ♦ A-și întoarce corpul de pe o parte pe alta, a se mișca, a se învîrti. Jimboreanu se foi în paie, trezindu-se. CAMILAR, N. I 63. Se foi mult pe laiță, pînă ce își dădu seama că toate sînt sărace și necăjite ca și ea. id. TEM. 54. N-am spus eu? a rîs blînd moșneagul, cu gura-i știrbă, foindu-se în rantia-i sură. SADOVEANU, N. P. 357. 3. Tranz. (Cu privire la unele obiecte de îmbrăcăminte) A mișca, a învîrti în jurul corpului. Femeia încercă să rîdă, foindu-și fustele. DUMITRIU, V. L. 40.

PIROTI, pirotesc, vb. IV. Intranz. (Despre oameni) 1. A fi toropit de somn, a pica de somn; a moțăi, a dormita, a picoti, a ațipi. Pendulul bătu unsprezece. Elena Lipan pirotea, țesînd găurile unui ciorap întins pe un ou de lemn. C. PETRESCU, C. V. 99. 2. A tînji, a lîncezi (de boală, de bătrînețe etc.); a zăcea, a boli, a gogi. De atunci, parcă dase un vînt rău peste el. Nu mai punea mîna nici să ridice un pai de jos și tot pirotea la soare, ca un om prins de friguri. SANDU-ALDEA, U. P. 218. Și ce stați așa și pirotiți, dragii bunicăi, morții cu morții și viii cu viii. CONTEMPORANUL, V_I 297.

SARCINĂ, sarcini, s. f. 1. Încărcătură, greutate (pe care o duce un om sau un animal); povară. [Dan] puse jos dulcea lui sarcină pe malul mirositor al unui lac albastru. EMINESCU, N. 65. Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile Și pornesc în caravană după steaua plutitoare. id. O. IV 192. Le slujea în loc de catîri, purtîndu-le sarcinile. DRĂGHICI, R. 65. ◊ Fig. Nouri de jăratec și aur umpleau cu oștirile lor ceriul, dealurile erau încărcate cu sarcini de purpură. EMINESCU, N. 48. Ce faci, iubite oaspe, și cum te mai găsești Sub sarcina de daruri a dragostei domnești? ALECSANDRI, T. II 96. ♦ Apăsare, greutate. Stau pe murgul meu călare Tot cu mîna pe pistoale... Și mijlocul mi se frînge De greul păcatelor De sarcina armelor. ALECSANDRI, P. P. 255. ◊ Fig. O biată slabă ființă a căzut sub sarcina ticăloșiei vieții. NEGRUZZI, S. I 31. ♦ Fig. Povară, balast. Voi fugi unde m-or duce ochii, departe de casa părintească în care sînt sarcină. ALECSANDRI, T. I 52. 2. Legătură (de lemne, de fîn, de paie etc.) care poate fi dusă în spinare sau cu brațele. V. maldăr. [Bărbatul] dădu sarcina de mohor vacii s-o mănînce. RETEGANUL, P. III 3. Culese cîteva uscături, făcu o sarcină mică, o luă în spinare și plecă cu dînsa acasă. ISPIRESCU, L. 266. 3. Obligație, îndatorire, răspundere (materială sau morală). Ni spuneați dinioarea că de acum toți au să ieie parte la sarcini, de la vlădică pînă la opincă. CREANGĂ, A. 167. [Țărănimea] plătea dări și ducea toate sarcinile statului. GHICA, S. XII. Toată sarcina statului e pe spinarea mea! ALECSANDRI, T. I 404. ◊ Expr. A cădea (sau a reveni, a rămîne) în sarcina cuiva = a cădea, a rămîne în grija, cuiva. Cine era prea sărac și n-avea nimic de dat: rămînea în sarcina vătafului și dădea vătaful pentru el. GALACTION, O. I 280. În sarcina lui cădea să îngrijească de pisici. STĂNOIU, C. I. 128. Întreținerea cădea în sarcina arendașului. REBREANU, R. II 49. A da pe cineva în sarcina cuiva = a da pe cineva în grija cuiva, a-l pune sub îngrijirea cuiva. A pune (ceva) în sarcina cuiva = a face (pe cineva) vinovat sau răspunzător (de ceva). Liber de orice sarcină v. liber. ◊ Caiet de sarcini = dosar care cuprinde condițiile tehnice pentru executarea unei lucrări. 4. Misiune. Te rog să-l încurci, ca să-ți facă mărturisiri. – Sarcina nu-mi pare de loc grea. SLAVICI, N. II 345. Gîndindu-se și răzgîndindu-se cum să-și îndeplinească sarcina mai bine, căci își dăduse cuvîntul, se pomeni la marginea unui eleșteu. ISPIRESCU, L. 43. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Calitate, slujbă, rol. E grea... sarcina de împărat. CONTEMPORANUL, I 234. Obosit de lucrările catagrafiei, la care mă îndatora sarcina mea de deputat. NEGRUZZI, S. I 220. El și-au luat acum a îndeplini sarcina de bucătar. DRĂGHICI, R. 75. 5. Starea femeii gravide, graviditate; durata gravidității, gestație. A trăit în societatea capitalistă ca proletară, lucrînd 16 ore pe zi în mine de cărbuni și bătută de bărbatul ei chiar în timpul sarcinei. GHEREA, ST. CR. II 17. Obosită de drum și de sarcină... ajunse la o căsuță. ISPIRESCU, L. 55. 6. Forță sau cuplu de forțe, care se aplică din exterior unui sistem fizic. ♦ Putere care se ia de la un sistem tehnic sau de la anumite elemente ale lui. 7. (În expr. Sarcină electrică = electricitate (1). – Pl. și: (rar) sarcine (CREANGĂ, P. 156).

GUNOI¹, gunoaie, s. n. 1. (La sg. cu sens colectiv) Resturi murdare sau netrebuincioase care se aruncă. 2. Baligă amestecată cu paiele care au servit vitelor drept așternut, întrebuințată ca îngrășământ agricol organic. 3. Fir de pai, scamă, murdărie etc. care se depune pe haine, care cade în lichide etc. 4. Epitet dat unui om de nimic; lepădătură. – Din sl. gnoĭ.

GUNOI¹, gunoaie, s. n. 1. (La sg. cu sens colectiv) Resturi murdare sau inutile care se aruncă. 2. Baligă amestecată cu paiele care au servit vitelor drept așternut, întrebuințată ca îngrășământ agricol organic. 3. Fir de pai, scamă, murdărie etc. care se depune pe haine, care cade în lichide etc. 4. Epitet dat unui om de nimic; lepădătură. – Din sl. gnoĭ.

MÍE num. card., s. f. I. Num. card. (Adesea în componența unor numerale cardinale compuse) Numărul care, în numărătoare, are locul între 999 și 1001. 1. (Cu valoare adjectivală; de obicei, precedă substantivul determinat, de care este legat prin prep. „de”) Scoseși întru pustie patru mie de bărrbați. COD. VOR. 36/17, cf. 168/11. Mîncători era ca cinci mie de bărbați. CORESI, EV. 256, cf. 282, 327. O mie de anii ca o dzi. id. l. 185/2. Într-acea dzi cădzură . . . așa ca la trei mie de bărbați (a. 1 582). CCR 78/22. Cu 10 pîini cinci mie de năroade sătură (a. 1642). CP 369/28. Un om era datoriu altuia o mie de talanți (a. 1642). GCR I, 95/37, cf. 96/5. Iară carii mîncară era patru mie de oameni. N. TEST. (1648), 21^r/1. Au săturat cu 5 pite cinci mii de oameni (a. 1 678). GCR I, 238/10. O mie de ani Doamne intru ochii tăi, ca dzua de ieri care au trecut (a. 1 692). id. ib. 296/37.0 mie și o sută de zloți tăt&răști (a. 1 785). URICARIUL, XXV, 11, cf. ȘINCAI, HR. II, 62/22. Nectenav mărturiseaște că e datoriu o mie de talanți lui Lichir (a. 1812). GCR II, 210/16, cf. URICARIUL, XXV, 289, BUIDAI-DELEANU, LEX., lb, BARCIANU, V., COSTINESCU. Era. . . îmbrăcat: Cu antereu de canavașă Ce se ținea numa-n ață Și cu nădragi de anglie Petece pe ei o mie. CREANGĂ, P. 148, cf. SIMIONESCU, F. R. 404. Trece unul, zece, o sută, o mie. . . de valuri. GALAN, Z. R. 382. Vai, mîndruțo, gura ta Pentru multe nu o-aș da: Pentr-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi. JARNIK-BÎRSEANU, D. cf. ISPIRESCU, L. 36. Mai bună e o bucată de pîne goală, în pace, decît o mie de dulcețuri cu ceartă. ZANNE, P. IV, 53, cf. II, 822. Decît o mie de ani răi, mai bine unul bun. DDRF. Aduci pe dracul în casă cu lăutari și apoi nu-l poți scoate cu o mie de popi, se spune, în glumă, despre o nevastă nepotrivită. Cf. ZANNE, P. VI, 579. (Prin exagerare) Îți cer o mie de iertări. NEGRUZZI, S. I, 47. A împăturit gînditor demisia în patru, în opt, în șaisprezece, a rupt-o repede, dar meticulos, într-o mie de bucățele. GALAN, B. I, 27. (E x p r.) Îl trec o mie de nădușeli (sau de sudori), se spune despre cineva care izbutește cu mare greutate să facă ceva sau care se află într-o situație dificilă. Cf. ZANNE, P. II, 645. ◊ (Cu elipsa substantivului determinat) Roata D[umne]zeului înturearecu și înturearecu în o mie rodeaște-se. PSALT. 128. Dentre voi vor goni pre o sută pre zeace mii (a. 1 560). GCR I, 4/8. Cînd amu au o sută de talanți, nu foarte sînt săraci, ce încă și o mie jeluiesc. CORESI, EV. 431, cf. 1. Las'că te fac eu s-o cunoști și dintr-o mie. CREANGĂ, P. 271. Sută, cum lași tu pe unul munca ta să o mănînce Și tu, mie, cum lași suta în durere să te-mbrace? BELDICEANU, în CV 1 950, nr. 5, 18. D-amiazi pînă în chindie Tăia Novac șapte mie. POP., ap. GCR II, 304. Tu te duci, bade sărace. Eu cu dorul tău ce-oi face? – Da tu, mîndr-ai face bine, Că mai sînt voinici ca mine! – Lasă, bade, las' să fie Chiar o sută, chiar o mie. JARNIK-BÎRSEANU D. 109. (Prin exagerare) Bolnavul zice o mie, Doftorul face ce știe. PANN, P. V. III,140/3.Mai bine o pasăre în colivie decît o mie pe casă. ZANNE, P. I, 580. Dă cu o mînă și ia cu o mie. id. ib. II, 240. (În formule fixe, în poezia populară) Frunză verde dintr-o mie, Altul nu-mi trebuie mie. jJARNIK-BÎRSEANU, d. 35. Floricică dintr-o mie, Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe ! id. ib. 164. (Expr.) Dintr-o mie să pui mîna pe el (sau pe ea), se zice despre un om mîndru, falnic. CIAUȘANU, GL. Îi dă (cuiva) o mie înainte, se spune despre un om foarte priceput, inteligent. Cf. ZANNE, P. V, 426. ♦ (La pl.; adesea prin exagerare, indică un număr foarte mare, nedeterminat) Pomeni în veacu leage asa cuvîntu ce dzise în mii de neamuri. PSALT. 218, cf. 256. În mii de griji slăbeaște-și sufletul. CORESI, EV. 289, cf. 3, 234, 282. Vreadnic de mii de laude ești. BIBLIA (1688), [prefață] 8/12. Mii de dezmierdări deșarte (a. 1750). GCR, II, 47/30. Amfilog împărat. . . au plecat la Ierusalim cu atîte mii de oști (cca 1 750). id. ib. 55/34. Deaca în gura a doi sau trei stă și să află adevărul, cu cît mai mult cînd cu mii de guri îi strigă lumea. MOLNAR, RET. 100/8. Cum iarăși întîmplarea a putut să întocmească minunata orînduială a stelelor, a planeților și a comeților care de mii de ani păzesc între dînșii aceeași depărtare. MARCOVICI, C. 12/24, cf. 16/9. Între mii de dobitoace, o, ce multă felurime ! CONACHI, P. 269, cf. 104, 275. Căci mii de glasuri stinse d-al tiraniei fer În strigări dureroase s-au înălțat la cer. ALEXANDRESCU, M. 10. Mii de duhuri ies la lună. ALECSANDRI, P. I, 12. Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I, 85. Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. id. ib. 176; Cînd tăia tata porcul și-l pîrlea și-l opărea și-l învălea iute cu paie. . . eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei. CREANGĂ, A. 41. Îi venea să se dea la umbră sub cîte un copaci. . . în care miile de paseri cîntau fel de fel de cîntece. ISPIRESCU, L. 17. Sar în joc ștergare albe, Rîd la soare mii de salbe. BELDICEANU, p. 56. Mii de cai în herghelie. EFTIMIU, Î. 14. Se plantează astăzi atîtea mii. . . de flori. CONTEMP. 1961, nr. 782,1/4, cf. ȘEZ. V, 106. (Întărit prin repetare) Podu Mogoșoaiei era înțesat de mii și mii de oameni. CAMIL PETRESCU, O. II, 508. ◊ (Cu elipsa substantivului determinat) Că mai bire o dzi în curțile tale decătu mii. PSALT. 174. Cădea-va de partea ta mii și înturearece de-a dereapta ta. ib. 191, cf. 316. Cum goneaște unul mii și doi rădică untunearece. CORESI, ap. GCR Î, 16/9, cf. id. ev. 194, 274. Pe poduri ferecate Trec mii nenumărate Și le taie capetele Și le schimbă numele (Moara). FUNDESCU, ap. GCR II, 370. (întărit prin repetare) Opt se pornesc, Patru se-ntîlnesc, Mii și mii se clatină (Berbecii, cînd se bat). GOROVEI, C. 22. (L o c. a d v.) Cu miile (sau, rar, cu mia) = în cantitate sau în număr foarte mare. Dumnedzău le adaoge cu miile binele și darurile. VARLAAM, C. 279, cf. LB, BARCIANU, V., DDRF. În două părți infernul portalele-și deschide, Spre-a încăpea cu mia răsufletele hîde Tiranilor ce pier ! EMINESCU, O. I, 25. Fluturi cu miile joacă pe cîmpie. IOSIF, P. 61. ◊ (Și la sg.; în corelație cu „sută”) Femeile știu să spună o mie și o sută de nimicuri într-un mod mult mai interesant decît spun bărbații lucrurile cele mai serioase. CARAGIALE, O. I, 231. Lupul frică n-are de mii și sute de oi. ZANNE, P. I, 150. Mii și sute de întîmplări de la mînă pînă la gură. id. ib. II, 242. (Cu elipsa substantivului determinat) Dintr-o sută ș-o mie Numai una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Frunză verde-a mărului Nu crede feciorului. . . Că te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute. id. ib, 276. Mai bine un iepure și-n mînă, de cît mii și sute prin crînguri. ZANNE, P. I, 489. (Loc. adv.) Cu mia și cu suta = în cantitate sau în număr foarte mare. Cu mia și cu suta Gălbănași ț-oi număra. ȘEZ. IV, 225. (Expr.) A avea o mie și o sută pe cap = a avea foarte multă treabă sau griji, necazuri etc. Cf. CIAȘANU, GL. 2. (Numărul abstract corespunzător) Trec la periodul următor, carile este a miilor. ASACHI, I, 6/2. Mia este și ea considerată ca o unitate. CLIMESCU, A. 10. 3. (Intră în componența numeralului adverbial corespunzător) Cf. LB, DDRF. Am o grebliță Cu cinci dințișori, Pre zi îm trebe De o mie de ori (Mîna). GCR II, 369. ◊ (Prin exagerare) Aflarea tiparului, mulțumită, de o mie de ori mulțumită aceluia care cel dintîi a găsit această artă. KOGĂLNICEANU, S. A. 53. Decît așa viață, mai bine moarte de o mie de ori. CREANGĂ, P. 222, cf. 118. Ți-am spus noi sau nu ți-am spus de-o mie de ori să nu mai lucrezi de capul tău? PREDA, D. 134, cf. 34. ◊ (La pl.; prin exagerare, indică un număr foarte mare, nedeterminat) Repetează de mii de ori ideea sa. HELIADE, O. II, 20. Un prilej de întîlnire De mii de ori îl aprinde. CONACHI, P. 84, cf. 102. O slujnică . . . vede . . . furca cea minunată torcînd singură fire de aur, de mii de ori mai subțiri decît părul din cap. CREANGĂ, P. 96. 4. (Popular, cu valoare de numeral ordinal) Omul ăl d-o mie. ALR II 2 339/79, cf. 2339/191, 284, 531, 812, 899, 987. ♦ (În componența numerelor care indică anii calendaristici, pe lîngă substantivul determinat „an”) Era și cursul anilor cel de la mîntuire O mie și șase sute și noao zeci și noao (a. 1700). GCR I, 332/11. (Cu elipsa substantivului determinat) În o mie nouă sute patruzeci și cinci a luat sfîrșit cel de-al doilea război mondial. II. S. f. (Ieșit din uz) Bancnotă a cărei valoare era de o mie (II) de lei; (familiar) miar (2). – Pl.: mii și (învechit și regional) mie. – Lat. milia (pl. lui miile).

BORDEIU (pl. -deie) sn. 1 Colibă pe jumătate săpată în pămînt și acoperită tot cu pămînt sau cu paie, stuf, etc. (🖼 542): ajunse la un ~ urît și acoperit cu gunoiu de cal (EMIN.); proverb: un ~ să ai, numai să fie al tău; cîte bordeie, atîtea obiceie; n’ai ușă la ~? se zice aceluia care, intrînd în casă, lasă ușa deschisă ¶ 2 pr. anal. Căsuță proastă ¶ 3 fig. Locuință modestă.

aprinde v. 1. a da foc, a începe a arde; 2. a lua foc; 3. a se înflăcăra, a se întărâta (V. paie și rogojină). [Lat. APPREHENDERE, a apuca, a lua (cf. a lua foc)].

copcă² sf [At: COSTINESCU / Pl: ~pce și ~pci / E: bg копка] 1 Spărtură făcută în gheața unui râu, a unei bălți pentru a pescui sau a scoate apă. 2 Adâncitură în albia unei ape curgătoare. 3 (Îe) A se duce sau a merge pe ~ sau pe ~pce A se duce unde este apa mai adâncă. 4 (Fig; d. bunuri; îae) A se pierde. 5 (Fig; d. oameni; îae) A intra într-o mare încurcătură. 6 (Fig; d. oameni; îae) A muri. 7 (Nob; îe) A pune pe cineva pe ~ A da gata pe cineva. 8 Scobitură făcută în pământ pentru însămânțare. 9 Gaură făcută într-un stog de paie, unde se ține pleava. 10 Groapă îngustă și adâncă, făcută în pământ sau în piatră. 11 Canal pe care se abate apa de la moară. 12 (Reg) Săritură pe care o fac animalele când fug repede.

SARCINĂ, sarcini, s. f. 1. Greutate, încărcătură pe care o duce un om sau un animal; povară. ♦ Apăsare, greutate. ♦ Fig. Povară, balast. 2. Legătură (de lemne, de fân, de paie) care poate fi dusă în spinare sau cu brațele. 3. Obligație, îndatorire, răspundere (materială sau morală). ◊ Expr. A da pe cineva în sarcina cuiva = a da pe cineva în grija cuiva. A pune (ceva) în sarcina cuiva = a face (pe cineva) vinovat sau răspunzător (de ceva). 4. Misiune. ♦ (Articulat, urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Calitate, slujbă, rol. 5. Starea femeii gravide; perioadă cât o femeie este gravidă; graviditate. 6. Mărime fizică care produce o stare de solicitare mecanică într-un corp solid deformabil sau într-un sistem fizic. ♦ Sarcină electrică = mărime scalară ce caracterizează proprietatea unui corp de a crea în jurul sau un câmp electric sau de a fi acționat atunci când se află în câmpul electric al altui corp. ♦ Putere activă dată sau luată de un sistem tehnic generator, transmițător sau transformator de energie. – Lat. sarcina.

SARCINĂ, sarcini, s. f. 1. Greutate, încărcătură pe care o duce un om sau un animal; povară. ♦ Apăsare, greutate. ♦ Fig. Povară, balast. 2. Legătură (de lemne, de fân, de paie) care poate fi dusă în spinare sau cu brațele. 3. Obligație, îndatorire, răspundere (materială sau morală). ◊ Expr. A da pe cineva în sarcina cuiva = a da pe cineva în grija cuiva. A pune (ceva) în sarcina cuiva = a face (pe cineva) vinovat sau răspunzător (de ceva). 4. Misiune. ♦ (Articulat, urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Calitate, slujbă, rol. 5. Starea femeii gravide; perioadă cât o femeie este gravidă; graviditate. 6. Mărime fizică care produce o stare de solicitare mecanică într-un corp solid deformabil sau într-un sistem fizic. Sarcină electrică = mărime scalară ce caracterizează proprietatea unui corp de a crea în jurul său un câmp electric sau de a fi acționat atunci când se află în câmpul electric al altui corp. ♦ Putere activă dată sau luată de un sistem tehnic generator, transmițător sau transformator de energie. – Lat. sarcina.

SĂLAȘ, sălașe și sălașuri, s. n. 1. Faptul de a găzdui; adăpost unde cineva capătă găzduire vremelnică. Cînd veni omul să se roage pentru sălaș, el îi zise. ISPIRESCU, L. 175. Sălaș și-au cerut, Lor sălaș le-au dat. BIBICESCU, P. P. 241. O, leliță pui păun, Mută-ți casa lîngă drum, Că m-oi face-un păunaș Ș-oi veni să-mi dai sălaș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. ◊ Fig. De aicea pîn’ la Blaj Dorul meu n-are sălaș, Nici pe paie, nici pe fîn, Numai la bădița în sîn! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. 2. Construcție rudimentară, făcută pe cîmp și folosită ca adăpost vremelnic pentru oameni și animale. Sălașul, zecile de oi, bucatele grămădite sub acoperiș – toate erau ale lui But. DUMITRIU, V. L. 53. Am un sălaș plin cu miei albi (Dinții). GOROVEI, C. 132. ♦ Stînă. Oile erau la «sălaș», adică la stînă, în munți. DUMITRIU, N. 160. 3. Locuință; casă, cămin. Mîine mergem unde am și eu sălaș bun, cu zid de piatră. SADOVEANU, O. VII 143. Tot muncești, sărman popor... Și de plins, de chin, de boli, Ți-i umplut sălașul. NECULUȚĂ, Ț. D. 41. La noi se află numai o fîntînă. În ea este sălașul unui balaur. ISPIRESCU, L. 341. ◊ Fig. Zavistia nu-și are nicăieri un sălaș mai trainic decît la mînăstire. STĂNOIU, C. I. 91. ♦ Culcuș. Nu mă pot odihni În casa – mea Și în sălașul meu. ȘEZ. XII 137. Dar tu, bade Ionaș, Tot în pene ai sălaș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460. ♦ Loc într-o gospodărie unde se adăpostesc animalele. V. grajd, staul. Trage murgu la sălaș. ȘEZ. I 10. Culcă-te... în sălaș dobitocesc. TEODORESCU, P. P. 107. 4. Așezare omenească; cătun, sat. Stau pitulate, printre stînci și păduri, numai sălașe neaoș romînești. ODOBESCU, S. III 527. ♦ Grup de familii de țigani (nomazi) sub conducerea unui vătaf. La vale, un sălaș de țigani căldărari își așezase corturile. SADOVEANU, O. VII 188. S-adaugi... două sălașe de țigani în foaia de zestre. ALECSANDRI, T. 347. 5. Locuitorii unui sălaș (4). Mi-aș sătura sălașul întreg. ISPIRESCU, L. 87. Dovezi aduce tot sălașul țigănesc. PANN, P. V. III 49. 6. (Regional) Sicriu, coșciug. Că nu-s scînduri spre sălaș, Nici nu-i pînză pe obraz. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320.

BÎRNĂ, bîrne, s. f. Trunchi gros de copac, cojit (și fățuit cu barda), folosit ca material de construcție. Vezi gunoiul (sau paiul) din ochiul altuia și nu vezi bîrna din ochiul tău = te supără micile defecte ale altora, dar nu-ți dai seama de defectele tale mari. – Slav (v. sl. brŭvĩno).

GUNOI¹, gunoaie, s. n. 1. Rămășițe, resturi murdare sau netrebuincioase care se aruncă. Unde-ați mai pomenit voi ca un boier să-și arunce moșia cum arunci gunoiul? REBREANU, R. I 237. Apărie pe jos, gunoi și gîndaci fojgăind în toate părțile. CREANGĂ, A. 134. Cu o rugină de pușcă pe care orice vînător ar fi azvîrlit-o în gunoi, nimerea mai bine decît altul cu o carabină ghintuită. ODOBESCU, S. III 14. ◊ Fig. Ce gunoi e în capul tău? Sau îmi spui tot ce-ți vine la gură ca să mă amețești? DEMETRIUS, C. 31. 2. Bălegarul vitelor, amestecat uneori cu paiele care au servit drept așternut. Înspre sară ajunse la un bordei urît și acoperit cu gunoi de cal. EMINESCU, N. 19. El la grajdi și alerga... În gunoi se ascundea. ALECSANDRI, P. P. 130. ♦ Îngrășămînt organic pentru cîmp, constînd din bălegar amestecat cu paie și de obicei parțial dospit. Gunoiul de grajd l-am și făcut platformă ca să se dospească, iar cînd va fi gata îl voi căra la cîmp. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2733. Pămîntul acestui județ este cel mai mult cam pietros, de aceea sînt siliți a-l îngrășa cu gunoi în toți anii. GOLESCU, Î. 23. 3. Fir de pai, scamă etc., care se depune pe haine, cade în lichide, intră în ochi etc. Își ștergea ghetele cu batista, dădea necontenit bobîrnace gunoaielor de pe haine. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) ca un gunoi în ochi = a supăra pe cineva, a displăcea cuiva. 4. Fig. Om de nimic, lepădătură. Birocratică fosilă! E gunoi din vremi apuse. FRUNZĂ, S. 21. Nu-i puțină greutate să aduci la o stare cuviincioasă un așa gunoi de copil. CARAGIALE, O. I 304. ◊ (Cu sens colectiv) Spuma asta-n-veninată, astă plebe, ăst gunoi Să ajung’ a fi stăpînă și pe țară și pe noi! EMINESCU, O. I 150.

pârpor¹, ~ă [At: CIHAC, II, 246 / V: (reg) pâlpără sf, ~pară sf, ~pără sf, ~pâr, ~pâră sf (Pl: ~peri), ~ă sf, ~pur / A și: pârpor / Pl: ~i, ~e / E: srb prpor] 1 sms Cenușă udă din ciubărul în care se opăresc rufele. 2 sms Soluție preparată din sodă caustică dizolvată în apă. 3 sms (Olt) Tăciune stins cu apă, folosit, în medicina populară, la vindecarea rănilor provocate de înțepătura cu un cui. 4 sn (Olt; Mol) Foc de paie. 5 sf (Îe) A trece prin (sau printr-o) ~ă A trece prin împrejurări grele, prin emoții. 6 sn (Îe) Își dă (sau își face) ~ul Se spune despre cineva care este foarte schimbător. 7 smf (Lsg; reg) Căldură. 8 smf (Reg) Arșiță. 9 smf (Ban) Pojar. 10 sf (Fig) Agitație. 11 sf (Fig) Zbucium. 12 sf (Fig) Entuziasm. 13 sn (Reg) Mana viței de vie. 14 sf (Reg; șîs pârpără de ploaie) Aversă. 15 a (Olt; Mol; d. oameni) Care nu rezistă la frig Si: plăpând.

A PLECA PRECIPITAT a se alivăni, a se căra, a se cărăbăni, a da cu pasul, a da dos la față, a da pedală, a-i da sas, a se duce duluță, a se eclipsa, a face lampa mică, a face pași, a fugi ca tăunul cu paiul, a-și lua avrigu’, a-și lua călcâiele la spinare, a-și lua câmpii / lumea în cap, a o lua la papuc / la picior / la sănătoasa, a-și lua traista în băț, a-și lua valea / zborul, a mătura locul, a pedala, a-și plimba anatomia, a o rade, a saluta din mers, a se scurge, a-i sfârâi (cuiva) călcâiele, a se smulge, a spăla putina, a o șparli, a o șterge la papuc, a șterge putina, a o tăia, a o tuli, a o tunde, a usca leșia, a se ușchi, a vira.

UNDE adv. I. 1. (Interogativ) În ce loc? în care parte? Părintele egumen nu-i aici... – Da unde-i? – Unde-i? Nu știu. SADOVEANU, O. VII 205. Parc-au intrat în pămînt... Unde să fie, unde să fie? CREANGĂ, P. 24. Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu? id. ib. 120. Bietul Pepelea, unde-a fi oare? ALECSANDRI, T. I 460. ♦ (Precedat de prep. «de») De la cine? din ce loc? Dară de unde știți voi, oameni buni, că eu sînt fiul împăratului? ISPIRESCU, L. 141. Ce mă știu eu face, și de unde să-ți aduc eu herghelia ce-mi poruncești? id. ib. 27. Nevastă! de unde ești, Cu bărbatul cum trăiești? MARIAN, S. 3. ♦ (Precedat de prep. «pe») Prin ce loc? Copilăria mea, pe unde ești? D. BOTEZ, P. O. 15. ♦ (În legătură cu verbe care arată gîndirea, visarea etc.) La ce? La cine? Avu impresia că nici unul din cei trei soldați nu privea la el... Unde s-or gîndi? SAHIA, N. 74. ◊ Loc. adv. Unde și unde = a) din loc în loc, ici-colo. Prin ramuri se zărea unde și unde cer albastru-întunecat. SADOVEANU, O. I 62. Casa ei rămase în urmă pustie, cu ușile deschise, cu ferestrele sparte și, împrejur, unde și unde, cîte un strop de sînge. GANE, N. I 211. Unde și unde, cîte un felinar clipește în frunzișul umed. VLAHUȚĂ, O. A. 413. Cîteva stele pribage se iveau unde și unde printre nori. NEGRUZZI, S. I 57; b) din cînd în cînd, cînd și cînd. Trăbuie unde și unde și celui învățat să i se ierte. ȚICHINDEAL, F. 147. ◊ Expr. A (nu) avea de unde (să) = a (nu) fi în stare, a (nu) avea posibilitatea să..., a (nu) dispune de mijloace materiale. Tată-său, popa Neculai, nu-i vorbă, avea de unde să-i trimeată. CREANGĂ, A. 100. Ia, dacă ai de unde, se spune pentru a arăta că ceva lipsește, nu se găsește. Cînd se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. CREANGĂ, P. 11. 2. (În stil narativ, în propoziții principale afirmative sau, mai rar, negative cu sens afirmativ) Deodată, numai ce. Pe la mijlocul nopții, unde începe vîntul a urla și valurile a crește cît munții și-a izbi vaporul, cînd într-o parte, cînd într-alta. DUNĂREANU, CH. 109. Și unde se-ncinge o bătaie, cică țipa doamna și striga ca din gură de șarpe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 69. La a zecea zi, unde se scutură odată calul și se făcu frumos, gras ca un pepene și sprinten ca o căprioară. ISPIRESCU, L. 16. 3. (Exprimă o negație) Unde se mai gîndeau ele la copilăriile de ieri? GANE, N. III 105. Vă ocupați cu lucrul cîmpului? – Aida de!... Unde mă ocup eu cu secături de alea. id. ib. 186. Dar aș! Unde vrea să știe pocitul de toate astea! ISPIRESCU, L. 43. ◊ Expr. De unde (și) pînă unde? = cum și în ce fel? în ce împrejurări? în ce chip? Ca băiet străin ce se găsea... de unde pînă unde, s-a oploșit de la o vreme într-un sat mare și frumos. CREANGĂ, P. 139. Cucoana Lucsița la mine?... de unde și pînă unde? ALECSANDRI, T. 800. (Da) de unde! = a) imposibil, nu se poate, cu neputință, nici vorbă. – Stăi culcat, c-adormi îndată... – Da de unde! CONTEMPORANUL, I. 198. El doarme! - Da de unde... Cu ochii închiși ascult mai bine. GANE, N. III 153; b) (în fraze negative) ba chiar așa, întocmai așa. Îi trecu un fier ars prin inimă, gîndindu-se că poate i-a călcat porunca. Și de unde să nu fie așa! ISPIRESCU, L. 52. II. Cu valoare de conjuncție. 1. (Introduce o propoziție circumstanțială de loc) În locul în care, încotro. Au început... a-i zice cu asprime să se ducă unde știe, că ei n-au cu ce s-o ție. CREANGĂ, P. 89. Calul meu Să mă poarte ca săgeata unde el Știe și eu! ALECSANDRI, P. III 12. Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. ◊ (Cu nuanță temporală) Spune-mi, bade, cînd te duci, Să-ți dau două mere dulci, Unde-i ședea să le mînci. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 118. ◊ (Precedat de prep. «pe») Dormea prin șuri, în paie, mînca pe unde și ce putea. CĂLINESCU, E. 126. 2. (Introduce o propoziție atributivă) În care. E un punct, însă, unde drumul nostru se bifurcă și, de aici încolo, mergem pe căi diferite. HOGAȘ, DR. II 169. Se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. Să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. CREANGĂ, P. 96. Nimeni n-a afla locașul, unde ea s-ascunde tainic. EMINESCU, O. I 83. 3. (Introduce o propoziție completivă) O întrebă dincotro vine și mai ales unde are de gînd să poposească. SADOVEANU, B. 153. S-ar fi lăudat... că știe unde este Ileana Simziana. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Precedat de prep. «de») Sirene, fluiere, bubuituri se încrucișau repetate la intervale regulate, fără să știi de unde vin. BART, E. 386. Toți se uită cu mirare și nu știu de unde vine. EMINESCU, O. I 87. Suflă vîntul, alinat, Io-l cunosc că nu-i curat Și știu de unde-i mînat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 4. (Popular, introduce o propoziție circumstanțială de timp) Cînd. Era frate de cruce cu George al Tomii și unde putea să-i facă rău lui Ion, îi făcea. REBREANU, I. 21. Idolii unde-au aflat, Drept la rai năval’ au dat. TEODORESCU, P. P. 33. ◊ (Precedat de prep. «de») Dar de unde-mbătrînește, Dorul să călătorește, Nimărui nu-i trebuiește. SEVASTOS, C. 52. 5. (Popular, introduce o propoziție circumstanțială cauzală) Pentru că, din cauză că, deoarece. M-am gîndit că unde e aproape cu casa și era spre seară, vrea să se scalde și ea. PREDA, Î. 46. Bucuria tatălui său era așa de mare unde vedea că fiu-său are să fie procopsit. ISPIRESCU, L. 183. Pesemne, boierule... ți s-a făcut urît, unde am tot spus anume toate soiurile de paseri și de jivine care trăiesc pe la noi. ODOBESCU, S. III 197. 6. (Precedat de prep. «de», introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. Și așa, de unde pînă atunci mă duceam cu drag la școală, am început a umbla huciu-marginea. CREANGĂ, O. A. 285. Au adus zece căpățîni de zahăr... de unde făgăduise 12 căpățîni. ALECSANDRI, T. 503. ◊ (Cu nuanță adversativă) De unde ceilalți... se ascundeau prin pivniți... Aleodor se ascunsese astfel încît fata intră la grijă. ISPIRESCU, L. 45. Vezi să nu pați și tu ca simigiul și de unde, cu drept cuvînt, te așteptai să fii răsplătit... să nu capeți de la mine decît un encomion fluturatic. ODOBESCU, S. III 10. 7. (Condițional, în expr.) De unde nu = dacă nu. Așa să-i spuneți că mi-e voia; c-apoi, de unde nu, îmi voi întoarce armele asupra împăratului și îi voi arăta eu că oameni nu-mi lipsesc. ISPIRESCU, M. V. 46.

ȘORICI s. n. Piele de porc care, după tăierea animalului, se pîrlește sau se opărește pentru a fi curățată de păr și a servi în alimentație. Oamenii se întinseră mai bine peste pat, mîncînd din coșnița plină cu gogoși și șorici, pe care o adusese nevasta omului. PREDA, Î. 110. Fumul focurilor de paie care-i părpăleau [pe porci] pînă la șorici acoperea cerul mahalalei ca o ceață deasă și fără căpătîi. DELAVRANCEA, S. 218. Dați-ne cîte-un șorici, Că noi nu plecăm d-aici. TEODORESCU, P. P. 12. – Variante: (Mold.) cioric (CREANGĂ, P. 88, I. CR. III 333), (Mold., Transilv.) șoric s. n.

cengere sfp [At: DA / A: ? / E: ns cf srb čengel „cârlig”] (Ban; sbm) Funii (legate de două bâte) cu care se cară fân sau paie în spate.

fund (-duri), s. n. – 1. Parte de jos a unui obiect. – 2. Parte de jos și interior al unei concavități, adîncime. – 3. Depărtare, parte mai îndepărtată a unei perspective. 4. Taler de lemn, cîrpător. – Mr., megl., istr. fund. Lat. fŭndus (Pușcariu 672; Candrea-Dens., 679; REW 3585; DAR), cf. alb. funt (Meyer 111; Philippide, II, 643), it. fondo, prov. fons, fr. fond, sp. hondo, port. fundo. Este dublet de la fond, s. n. (fund, mai ales în accepțiile sale abstracte), din fr. fond, pe care unii autori din trecut (Șincai, sec. XVIII), l-au folosit și cu forma fund. Der. afund, adv. (înspre fund; în profunzime, adînc; perfect; adj., profund, adînc), mr. afundu, cu a- caracteristic formațiilor adv. (Candrea-Dens., 680; DAR); afund, s. n. (adîncime, profunzime); afunda, vb. (a adînci), format pe baza adv. (după Pușcariu 36 și Candrea-Dens., 681, de la un lat. *affŭndāre, cf. it. affondare, v. fr. afonder, sp. ahondar, port. afundar; REW are dreptate cînd consideră cuvîntul drept der. intern, dar se îndoiește nejustificat cu privire la autenticitatea celorlalți termeni rom.); înfunda, vb. (a pune fund la o putină; a închide, a astupa; a înțesa, a îndesa; a adînci; a umple cu (de); a închide, a izola; a îngropa; a (se) adînci, a (se) astupa; a se duce la fund; a pune într-o situație grea, a încolți; a zăpăci, a năuci; refl. și cu pron. dativ, a se da învins, a se lăsa păgubaș), cu pref. -în, cf. lat. infŭndāre; înfundat, adj. (astupat; îmbuteliat; sufocat, înecat; plin, înțesat; grăsuț, dolofan; închis, astupat; cufundat, adîncit); înfundător, adj. (atacator); (în)fundătoare, s. f. (parte din spate a carului); (în)fundătură, s. f. (stradă, uliță care se înfundă; colț, ungher; ascunzătoare; impas); desfunda, vb. (a scoate fundul la o putină; a destupa, a scoate dopul; a deschide, a desface; a strica ploaia un drum); fundac, adj. (grăsuț, dolofan; s. n., nume dat mai multor păsări migratoare care se cufundă în apă: Podiceps cristatus; Podiceps negricollis; Colymbus septentrionalis); fundac s. n. (Trans., așternut de paie pus la baza unei căpițe sau a unui stog; vestă de piele; (în)fundătură); fundar, s. m. (pasăre migratoare, Colymbus septentrionalis); fundar, s. n. (pînză de sac); fundei, s. n. (fundac, așternut de paie; parte care rămîne dintr-un material; parte inițială a intestinului gros); fundoaie, s. f. (temelia casei; temelia pietrei de moară; cotitură, meandră); fundoare, s. f. (Trans., firidă, ocniță); fundurei, s. n. (brînză făcută din ce rămîne de la zerul laptelui), numit astfel datorită acestor resturi sau funduri de lapte; fundurie, s. f. (culcuș, pat; bază de stog). Cf. cufunda. Der. neol. funda, vb., din fr. fonder, cu influența lui fund; nefundat, adj. (neîntemeiat); fundați(un)e, s. f. (fundament, bază, temelie); fundător, s. m. (fondator); fundal (var. fondal), s. n. (decor care acoperă fundul unei scene de teatru sau fond al unui tablou reprezentînd perspectiva); fundament, s. n. (bază, temelie), din lat. fundamentum (sec. XVIII); fundamental, adj. (esențial).

ciuciuleți [At: DA / V: ~liți / Pzi: ~țesc / E: ciuciuleț] (Reg) 1-4 vtr A (se) ciuciuli¹ (1-4). 5 vt A lipi pereții unei case cu lut frământat cu paie.

BRAZDĂ, brazde, s. f. 1. Fîșie de pămînt răsturnată cu plugul; urma (șanțul, tăietura) rămasă în pămînt după plug. Brazdele se săltau, reavăne, creșteau, luceau, se culcau una peste alta, adînci, rădăcinile gliei trosneau, nimic nu se putea împotrivi fierului. CAMILAR, TEM. 47 Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Plugurile rămîn singurele pe brazdă în țarină, cu săptămînile. CREANGĂ, A. 72. L-am văzut adesea pe țăran despicînd cu greutate, în arșița soarelui, brazda rebelă. BĂLCESCU, O. I 324. Ziua toată a lucrat, Brazdă neagră-a răsturnat, Și prin brazde-a semănat Grîu mărunt și grîu de vară. ALECSANDRI, P. P. 387. ◊ Loc. adj. (Despre vite de jug, în opoziție cu de către om) Din (sau de) brazdă = din dreapta. Boul din brazdă. ◊ Loc. adv. În brazdă = de-a dreapta. Pune-n brazdă pe Boghean Și către om pe Joian. SEVASTOS, C. 303. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă (bună) = a aduce (pe cineva) la calea cea dreaptă, a-l face să se deprindă cu împrejurările, să se acomodeze. Femeile îl categorisesc, romantice: un timid... Dar îl dăm noi pe brazdă, își spun unele, visînd. PAS, L. I 118. Muierea lui se tot gîndi cum și-ar putea dezvăța bărbatul de la băutul cel fără cumpăt, cum l-ar putea aduce la brazdă bună. RETEGANUL, P. IV 8. Pînă l-am dat la brazdă mi-am stupit sufletul cu dînsul. CREANGĂ, P. 230. A se da pe (sau la) brazdă = a se deprinde cu o nouă muncă sau cu o nouă situație; a se acomoda. «Să strîngem reacția în chingi, pînă s-a da pe brazdă», spuneau cei mai îndrăciți din guvern și divan. PAS, L. I 109. Încet, încet, nora s-a dat la brazdă și baba era mulțumită cu alegerea ce-a făcut. CREANGĂ, P. 7. ◊ Fig. Tai brazdă prin desișuri de îndoieli și-arunc Cu buzduganul vrerii hotar departe-n vreme. BENIUC, V. 60. Dar brazda urii va da alte grîne. SADOVEANU, N. F. 190. 2. Bucată de pămînt desprinsă cu iarbă cu tot; glie. Ardea în vatra de brazde foc înăbușit de paie putrede. SADOVEANU, M. C. 51. Peste bețișoare puneau apoi brazde de iarbă – cît puteau fi ele brazde de iarbă așchiile tăiate din pajiște, cu briceagul – și bordeiul era gata. GALACTION, O. I 330. Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. EMINESCU, O. I 75. Ajungînd în capătul aleei, ne-am pus pe o canapea de brazde. NEGRUZZI, S.I45. 3. Rînd de iarbă (sau de grîu etc.) cosită; polog. O parte din iarbă a rămas necosită, cealaltă în brazdă. SADOVEANU, P. S. 11. Iată vin cosașii... Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună. ALECSANDRI, P. A. 127. 4. Strat (de legume sau de flori). V.răzor. În mijlocul grădinii cu brazdele de flori... se afla și un iaz. PAS, L. I 87. 5. Fig. Urmă, dîră, făgaș, pîrtie; crestătură. Doctorul în carnea mea Adîncă brazdă taie. COȘBUC, P. 1 79. Vaporu... taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin. ALECSANDRI, P. III 74. ♦ Zbîrcitură, încrețitură, cută a feței. Lîngă fiecare fiu pe moarte A suferit [tatăl] în ceasul marii înfruntări, Că nu degeaba-s lîngă ochi atîtea brazde, – Urme de ani, de aprige-ncercări. CONTEMPORANULȘ.II, 1949, nr. 164, 1/4. Obrajii, despicați în două de niște brazde lungi, verticale, pornite chiar de sub cearcănele ochilor, arătau osteneală multă. GALAN, Z. R. 27.

FURNICĂ (pl. -ci) sf. 🐙 1 Familie de insecte din ordinul himenopterelor, cu un număr foarte mare de spețe (peste 1200), remarcabile prin instinctul lor desvoltat; trăesc în societăți numeroase și sînt foarte harnice, lucrînd neîncetat pentru strîngerea proviziunilor de iarnă (Formica) (🖼 2249); din numeroasele specii de furnici, poporul distinge mai ales următoarele: FURNICA-NEAGRĂ (sau ~-MICĂ, ~-DE-CASĂ, ~-DE-CÎMP, ~-DE-FÎNAȚ) (Formica nigra); FURNICA-GALBENĂ, a cărei mușcătură e foarte dureroasă (Formica flava); FURNICA-ROȘIE (sau ~-DE-GRĂDINĂ), de mărimea celei negre, care trăește mai ales pe lîngă locurile băltoase, dar și prin fînațe sau grădini; mușcătura ei a extrem de dureroasă (Formica laevinodis, F. rubida); FURNICA-DE-COPACI (sau FURNICAR-ROȘU), furnică mare, de coloare roșie ca sîngele, ce trăește prin păduri (Formica sanguinea); FURNICA-MARE (sau ~-DE-PĂDURE, ~-SĂLBATICĂ, FURNICAR), cu mult mai mare decît furnicile de rînd, trăește prin pădurile de brazi unde-și face mușuroaie din cetină, bucățele de frunză, paie, bețișoare și chiar pietricele (Formica rufa) (🖼 2250); harnic ca o ~; a tăbărî ca furnicile (la stejar), a se îngrămădi la un lucru, a da năvală; a-i umbla cuiva furnici prin mîini, prin picioare, a nu avea nici un astîmpăr; ouă de furnici, larvele mici albe care ies din ouăle furnicilor ¶ 2 ~-ROȘIE, speță de furnică de coloare roșcată, care trăește prin pădurile de brazi (Formica rufa) ¶ 3 FURNICĂ-LEU, gen de insecte nevroptere din țările calde (🖼 2251) [lat. formīca].

jib, (jâb), adv. (reg.) 1. Tare: „Când îs supărată jib / Atunci fac voie și râd” (Țiplea, 1906: 450). 2. Repede: „Mă duc mai jib” (ALRRM, 1969: 138). 3. (cu rol adj., în expr.) Tare jib = mult, rău: „Și zmăii ardeau ca și paiele; tare jib ardeau” (Bilțiu, 2007: 52). 4. Mare. ■ În Trans. de Nord, Maram. Istoric, inclusiv în Maram. din dreapta Tisei. – Din magh. zsib „actor comic” (DA, după DER; DEX, MDA).

PĂLĂRIE, pălării, s. f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). ◊ Expr. (Fam.) A lovi (sau a plezni) (pe cineva) în pălărie = a spune cuiva o vorbă înțepătoare, a da cuiva o veste neașteptată și neplăcută. 2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unor ciuperci. ♦ Discul fiorii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. ♦ Abajur. ♦ Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, cu o deschizătură prin care iese fitilul. 3. Compus: (Bot.) pălăria-șarpelui = ciupercă otrăvitoare cu pălăria (2) roșie cu pete albe (Amanita muscaria): pălăria-cucului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori roșii-brune sau violet-închis, folosită ca plantă medicinală (Geranium phaneum). 4. (Geol.; în sintagma) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcământ metalifer. – Et. nec.

PĂLĂRIE, pălării, s. f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). ◊ Expr. (Fam.) A lovi (sau a plezni) (pe cineva) în pălărie = a spune cuiva o vorbă înțepătoare, a da cuiva o veste neașteptată și neplăcută. 2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unor ciuperci. ♦ Discul florii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. ♦ Abajur. ♦ Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, cu o deschizătură prin care iese fitilul. 3. Compus: (Bot.) pălăria-șarpelui = ciupercă otrăvitoare cu pălăria (2) roșie cu pete albe (Amanita muscaria); pălăria-cucului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori roșii-brune sau violet-închis, folosită ca plantă medicinală (Geranium phaneum). 4. (Geol.; în sintagma) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcământ metalifer. – Et. nec.

ACOPERI, acopăr, vb. IV., I. Tranz. (Uneori în opoziție cu descoperi, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau, mai rar, «de») 1. A pune peste un obiect sau peste o ființă ceva care să le învelească sau să le ascundă în întregime. S-a prins în palme capul... acoperindu-și fața. SAHIA, N. 72. Ea-și acoperă cu mîna fața roșă de sfială. EMINESCU, O. I 82. ◊ Fig. Somn.,. acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie. EMINESCU, N. 44. Dac-am văst (=văzut) că nu mai vii... Urîtul mi-l așternui, Cu dragul m-acoperii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ (Urmat de determinări ca: «glorie», «lauri», «rușine», «ridicol», introduse prin prep. «de») A se acoperi de glorie. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) A fi așezat, a sta peste cineva sau ceva învelindu-l, protejîndu-l sau ascunzîndu-l. Florile dalbe... Acopăr cu un strat de nea pămîntul. BENIUC, V. 38. Cu mișcări scurte a dat drumul de pe el straielor sumare, care mai mult îl dezgoleau decît îl acopereau. SADOVEANU, N. F. 80, [Buza] cea de deasupra se resfrîngea în sus peste scăfîrlia capului, iar cea dedesubt atîrna în jos de-i acoperea pîntecele. CREANGĂ, P. 240. Deodat-aud foșnirea unei rochii... Iar mîni subțiri și reci mi-acopăr ochii. EMINESCU, O. I 119. ♦ Refl. A căpăta (sau a-și forma) la suprafață un strat învelitor. Cerul s-a acoperit cu nori. ◊ Marea frămîntată s-acopere de spume. ALECSANDRI, P. A. 70. 2. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. Acoperi oala ca să fiarbă în abur. SADOVEANU, N. F. 90. 8. (Cu privire la clădiri) A pune acoperișul. A acoperit casa cu tinichea. ◊ Trenul intră între căsuțe acoperite cu carton gudronat, paie și șindrile. DUMITRIU, B. F. 88. Un bordei acoperit cu paie. ODOBESCU, S. III 18. II. Fig. 1. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea unei armate. 2. Tranz. A ascunde, a tăinui, a nu da pe față. Lucrurile nu puteau rămîne mult timp acoperite. Împărăteasa, de silă, de milă, fu nevoită a spune împăratului toată șiretenia. ISPIRESCU, L. 111. 3. Tranz. (Cu privire la un sunet, la un zgomot) A depăși în intensitate; a face să nu se audă, a înăbuși. Eleonora vorbea tare, încercînd să acopere sunetul pianului. DUMITRIU, B. F. 44. Un ropot de aplauze acoperi ultimele cuvinte ale oratorului. BART, E. 286. 4. Refl. A se suprapune exact, a coincide, a corespunde perfect. Definiția propusă se acoperă perfect cu sensul cuvîntului. ◊ Tranz. (Complementul arată o necesitate materială, o datorie, o cheltuială, un deficit) A acoperi nevoile de consum ale unei colectivități. ◊ Se îndoia că sînt acolo atîția gologani cîți să acopere datoria țăranului. PAS, L. I 142. Stamati reuși să mai facă un împrumut ca să acopere cheltuielile. BART, E. 256. ◊ T r an z. (Franțuzism) A străbate o distanță. Alergătorul a acoperit distanța de 1500 de metri într-un timp record. ◊ Expr. (Sport) A acoperi terenul = a fi prezent acolo unde este nevoie. – Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 sg. acoperă și (nerecomandabil) acopere, pers. 3 pl. acoperă și (nerecomandabil) acopăr; conj. pers. 3 sg. și pl. acopere.

prăștină¹ sf [At: MANOLESCU, I. 30 / Pl: ~ni și ~ne / E: cf prăjină] 1 (Reg) Prăjină (1). 2 (Îe) A-i cădea (cuiva) ~na A înceta, silit de împrejurări, să mai fie încrezut. 3 (Îe) A-i da (cuiva) cu ~ pe la nas A-și bate joc de cineva. 4 (Dep) Prăjină (6). 5 (Reg; mpl) Prăjină care se pune pe stuful sau pe paiele de pe acoperișul unei case țărănești, pentru a le fixa Si: (reg) martac, păianjen, prăștinaș. 6-8 (Reg) Prăjină (10, 12, 20). 9 (Reg) Nuia mare care se pune pe cânepa așezată la topit, pentru a nu o ridica apa. 10 (Buc) Bețișor care se pune de-a curmezișul în stupii rudimentari.

ȘOVAR s. m. 1. Nume dat mai multor plante: a) plantă acvatică cu frunze plutitoare și cu fructe în formă de măciucă (Sparganium ramosum); b) plantă erbacee din familia gramineelor, cu paiul subțire și aspru, cu flori mici, verzi (Poa trivialis); c) papură; d) rogoz. 2. Fân cu mult rogoz. [Var.: șuvar s. m.] – Din ucr. šuvar, scr. ševar.

ȘOVAR s. m. 1. Nume dat mai multor plante: a) plantă acvatică cu frunze plutitoare și cu fructe în formă de măciucă (Sparganium ramosum); b) plantă erbacee din familia gramineelor, cu paiul subțire și aspru, cu flori mici, verzi (Poa trivialis); c) papură; d) rogoz. 2. Fân cu mult rogoz. [Var.: șuvar s. m.] – Din ucr. šuvar, sb. ševar.

părea¹ [At: PSALT. 144 / V: (rar) pare / Pzi: par, (îrg) pai, 2 (îrg) pai, 3 (îrg) paie, Grz: (înv) păind / E: ml parere] 1 vi (Cu un adjectiv ori cu un verb la infinitiv, la conjunctiv sau la indicativ precedat de conjuncția „că”) A da impresia. 2 vi A crea iluzii. 3 vi A avea aparența de... 4 viim (Îlv) A-i ~ (cuiva) bine A se bucura. 5 viim (Îlv) A-i ~ (cuiva) rău sau (fam ori gmț) a-i ~ (cu) regret A regreta. 6 viim (Îlv) A-i ~ rău pe cineva A avea necaz pe cineva. 7 viim (Îlav) Pare că Parcă¹. 8 viim (Îe) Pe cât (se) ~ sau (îvr) de câte să par După aparențe, după cum se observă. 9 viim (Înv; ccd) A atrage atenția, a impune, mai mult decât e cazul. 10 vii (Ccd) A avea impresia că. 11 viim (Îrg; îlv) A-i (sau a i se) ~ cu rușine (sau, rar, rușinae) A se rușina. 12 viim (Ccd) A socoti că. 13 viim (Ccd) A considera că. 14 viim (Îrg; ccd) A-i conveni. 15 viim (Ccd) A se înșela.

MOMÂIE, momâi, s. f. 1. Schelet de lemn înfășurat în paie și acoperit de zdrențe, înfățișând un om, care se așază pe un teren cultivat pentru a speria și alunga păsările și animalele dăunătoare; sperietoare, măgăoaie. 2. Fig. Epitet dat unei ființe urâte. ♦ Mogâldeață. 3. (Înv.) Semn care se pune la hotarul unei moșii; semn de aliniere. – Et. nec.

ÎNTOARCE, întorc, vb. III. I. 1. Refl. A veni înapoi de unde a plecat; a reveni, a se înapoia. Se prefăcuse a merge la tîrg, dar se-ntorsese pe ocolite, prin cine știe cîte păpușoaie. CAMILAR, TEM. 263. Treceau oamenii care se întorceau de la lucru și cîntecele lor umpleau amurgitul. SADOVEANU, O. I 268. Omul acesta se-ntoarce astăzi către sat. ARGHEZI, P. T. 9. ◊ (Întărit prin adv. «înapoi») Acei nobili din Ardeal, care fugiseră și acum cereau iertare, voind a se întoarce înapoi. BĂLCESCU, O. II 271. ♦ Tranz, fact. (Cu privire la ființe) A face să revină (la locul) de unde a plecat, a aduce înapoi, a readuce. L-au luat; da îl întoarcem noi... n-ai grijă. SADOVEANU, Z. C. 339. Simțise el bine că pe fugar nu-l întoarce nimic din calea lui. POPA, V. 112. Alexandru Jpsilante, cu mare nevoie, făgăduieli și scutiri putu a-i întoarce [pe țărani] iarăși la muncă. BĂLCESCU, O. I 142. ♦ Tranz. A lovi (pe cineva) din nou o boală, a-i reveni boala (sub formă de acces). S-a năpustit asupra bunătăților, căci îi era foame, însă pînă seara l-a întors boala. PAS, Z. I 218. În vară l-au prins niște friguri de care a scăpat în puțină vreme, dar care, pe toamnă, l-au întors iarăși. VLAHUȚĂ, O. A. 101. În primejdie de a-l întoarce boala, subofițerul se tîrîise pînă la spițerie. RUSSO, S. 30. 2. Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbînd direcția inițială, a o lua în altă parte, a-și schimba direcția. Plutoanele se întoarseră într-acolo. CAMILAR, N. I 378. Toată lumea se întoarse spre uliță. REBREANU, I. 22. Privitorii... îi urau drum bun, ori încotro s-a întoarce. CREANGĂ, P. 307. ◊ Tranz. Fig. Ea este o ceară moale, pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. 3. Tranz. Fig. A convinge, a determina (pe cineva) să-și schimbe părerea, hotărîrea, să revină asupra unei păreri sau hotărîri luate. Oricît ar fi vorbit cu el, nu-l puteau întoarce. DUMITRIU, N. 168. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. A-și schimba părerea; a se răzgîndi. Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea? CREANGĂ, P. 248. Era cît p-aci s-o omoare; da s-a întors... că-i era milă. ȘEZ. III 74. ♦ (Complementul indică vorba, promisiunea, hotărîrea, învoiala etc.) A lua înapoi, a reveni asupra... Tot drumul m-am temut să nu-și ia seamă și să nu-și întoarcă vorba. C. PETRESCU, R. DR. 253. ◊ Refl. pas. Nu este cu dreptate și cuviință să se întoarcă o hotărîre. SADOVEANU, D. P. 45. 4. Intranz. A se preface, a se transforma, a se modifica. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviță. CREANGĂ, A. 30. ◊ Expr. (Regional) A i se întoarce (cuiva) mînia = a-i trece supărarea; a se împăca. Du-te, maică, și te-ntoarce, Doar mînia i s-o-ntoarce. TEODORESCU, P. P. 519. (Neobișnuit) A se întoarce inima cuiva = a se îmblînzi, a se înmuia. Mult se întoarse inima Vitaliei de cuvintele maicii starițe. STĂNOIU, C. I. 207. ◊ Tranz. Nu-mi întoarce vorbele în cabazlîc. ALECSANDRI, T. I 68. 5. Tranz. (Determinat prin «cuvînt», «vorbă» etc.) A răspunde, a replica. Mă rog, Dimitri Mateevici, întoarse cuvînt Pietruga. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 9/2. II. 1. Tranz. A învîrti, a răsuci. Întoarce, te rog, cheia... Așa, să nu ne mai tulbure nimeni. VLAHUȚĂ, O. AL. II 42. Băgă cheia în broasca ușii și întorcînd-o nițel, scîrț! ușa se deschise. ISPIRESCU, L. 50. ◊ Expr. (Neobișnuit) A(-i) întoarce (cuiva) șurubul = a umbla cu viclenii, cu înșelătorii, cu minciuni; a înșela. Mi-o întors șurubu pușchiu cel de Pepelea? ALECSANDRI, T. I 326. A o întoarce sau (regional) a o întoarce la șurub = a-și schimba atitudinea (spre a ieși dintr-o încurcătură). Spune-mi ce să mai fac, cum s-o mai întorc? RETEGANUL, P. I 68. Văzînd bietul popă că s-a pus în cîrd cu nebunii, începe s-o întoarcă la șurub. CREANGĂ, A. 95. (Regionai) A o întoarce la viclenie (sau la șiretlic) = a recurge la viclenii. Văzu... că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie. ISPIRESCU, L. 66. O întoarse și dînsa la șiretlic. id. U. 81. ◊ Refl. Fusu-i răpide se-ntoarce, Iute-n aer sfîrîind. ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. (Regional) A se întoarce într-un călcîi, se spune despre o persoană sprintenă, harnică. Se întorcea numai într-un călcîi cînd poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ A strînge arcul unui ceas pentru a-i pune în mișcare mecanismul. Ceasul să-l întorci întotdeauna seara la opt. Asta-i rînduiala lui. C. PETRESCU, A. 433. 2. Tranz. (Complementul indică o parte a corpului sau corpul întreg, p. ext. privirea) A schimba poziția, făcînd o mișcare în direcția opusă celei de mai înainte; a îndrepta în altă direcție, într-o anumită direcție. Întorcea capul în dreapta și în stînga pe gîtul său lung și se uita înăuntru pe fiecare fereastră. DUMITRIU, N. 159. Ne întorceam privirile la dreapta și rămîneam uimiți. O pînză lată de apă... s-aruncă de la o înălțime amețitoare într-o copcă de piatră. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. A întors ochii în altă parte, să nu-l vază. CARAGIALE, O. III 77. A-ntors fața la părete. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 147. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) capul (sau mințile) = a zăpăci (pe cineva), a face să-și piardă capul, a-i suci capul. Fata, bună mehenghe, îi întoarce capul și Ipate vede că nu-i de lepădat. CREANGĂ, P. 165. A întoarce (cuiva) spatele (sau dosul, ceafa) = a pleca brusc și în mod nepoliticos de lîngă cineva, a părăsi pe cineva, a nu mai sta de vorbă cu cineva în semn de desconsiderare. Se hotărî și le întoarse spatele. DUMITRIU, N. 100. Și fluturînd din mînă, îmi întoarse spatele necăjit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 24. A-și întoarce fața de la (sau de către) cineva v. față. ◊ Refl. Se întoarse pe marginea laviței și se pregăti s-asculte. SADOVEANU, B. 58. Se tot întorcea de se uita înapoi. ISPIRESCU, L. 36. ◊ Expr. (Familiar) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul (pe dos) = a i se face (cuiva) scîrbă, greață. 3. Refl. (Despre ființe) A da tîrcoale, a se învîrti în jurul... Se tot întorcea pe lîngă dînsul și se tot uita. ISPIRESCU, L. 72. 4. Tranz. (Regional) A castra, a scopi. III. Tranz. 1. A schimba poziția (firească) a unui obiect, așezîndu-l într-o poziție opusă celei vechi; a răsturna. Răstoarnă albinele frumușel din pălărie în buștihan, îl întoarce binișor cu gura în jos. CREANGĂ, P. 238. ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a face mare dezordine în casă, a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe-o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți sau unui caiet înainte sau înapoi. V. răsfoi. Întorc paginile în urmă. Găsesc iscălituri în arabă, în persană, în georgiană, în ebraică. STANCU, U.R.S.S. 202. Aș dori să întorc și cealaltă pagină. SAHIA, N. 118. Întoarse și ea foaia și ceti. ISPIRESCU, L. 50. Vîntu-ntoarce-o filă Din cartea ce am deschis. EMINESCU, O. IV 193. ◊ Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-și schimba atitudinea sau purtarea față de cineva, devenind mai aspru. Dacă e însă vorba de pistol și de asasinate lașe, atunci va întoarce și el foaia și va răspunde cu vîrf și îndesat. CAMIL PETRESCU, O. II 230. Mai tîrziu după ce se vor fi calmat spiritele, va întoarce el foaia. REBREANU, R. IIn 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A transforma cosînd din nou, astfel ca partea de pe dos (neuzată) să devină față. ♦ (Cu privire la fîn, paie etc.) A învîrti în așa fel ca partea umedă de la pămînt să vină deasupra. A întors fînul. ♦ (Cu privire la ogoare) A ara (din nou). 2. A da îndărăt, a restitui. Străinul a cerut pîrcălăbiei să împlinească întocmai zapisele și șmecherii să-i plătească ce i se cuvine și să-i întoarcă ce i-au luat. SADOVEANU, D. P. 161. I-au întors cele trei pungi de bani. SBIERA, P. 245. Ai pierdut? Te împrumut: îmi vei întoarce banii cînd vei avea. BOLINTINEANU, O. 368. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită unei vizite primite anterior. Și fiindcă de mult trebuia să întoarcă vizita unei prietene, a ieșit repede. REBREANU, R. I 246. ♦ Fig. A răsplăti (pe cineva) pentru o faptă bună sau rea. Nu ai adus cu tine pe făcătorul tău de bine, ca să-i întoarcem binefacerea. RETEGANUL, P. V 7. – Forme gramaticale: perf. s. întorsei, part. întors.

PÎRLEALĂ, pîrleli, s. f. 1. Acțiunea de a (se) pîrli; arsură ușoară, superficială; pîrlitură. Îi venise și ei miros de pîrleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. Dă-i o pîrleală bună cu niște chibrituri de ieste, care ard mocnit. CREANGĂ, A. 111. 2. Fig. (Familiar) Păcăleală, înșelătorie; pagubă, pierdere. Spune-mi dacă s-au stins bine paiele mucede, ca să știu cînd pot veni fără primejdie de vreo pîrleală. CARAGIALE, O. VII 386. ◊ Expr. (Familiar) A-și scoate pîrleala = a-și găsi o compensație; a se despăgubi (de o pagubă materială, de o osteneală etc.). 3. (Neobișnuit) Fum (provenit din arderea unor ierburi). Se afumau cu pîrleală de săbiuță. ODOBESCU, S. II 294.

bartă sf [At: DA ms / V: beartă, boartă, bortă, poartă / Pl: barte / E: ger Borten] 1 (Trs; Ban) Podoabă în formă de cunună, împodobită cu flori sau cu mărgele. 2 Panglică împletită din paie, care, pe la sate, se pune pe pălărie sau cu care se încing fetele peste brâu. 3 (Trs; îf bortă și boartă) Frunza de pe pălărie. 4 (Îs; șîf bortă) – de mireasă Panglică împodobită pe care o purtau, altădată, fetele în ziua nunții, peste cununa de flori. 5 (Îs; șîf boartă) – de flori Cunună de flori pe care și-o pun fetele în păr. 6 (Prin apropiere de cuvântul bată) Tivitura de sus a izmenelor (sau a rochiei), prin care trec brăcinarul, baiera etc. Si: betelie, bantă, bată.

MOMÂIE, momâi, s. f. 1. Schelet de lemn înfășurat în paie și acoperit de zdrențe, înfățișând un om, care este pus pe un teren cultivat pentru a speria și alunga păsările și animalele sălbatice dăunătoare; sperietoare, măgăoaie. 2. Fig. Epitet dat unei ființe urâte. ♦ Mogâldeață. 3. (Înv.) Semn care se pune la hotarul unei moșii; semn de aliniere. – Et. nec.

clop, clopuri, s.n. – 1. Pălărie: „Bine-mi place de mândru / Cum își poartă clopuțu; / Și-l poartă un ptic plecat / La tătă lume li-i drag” (Memoria, 2001: 101). 2. Cupă, olană, țiglă pe coama casei (ALRRM, 1971: 276; Vadu Izei). 3. Claie de fân: „Unii aveau numai clop; se făcea în spatele șurii sau la capăt de casă; era acoperit cu jupi de paie” (AER, 2010: 163; Cicârlău). ♦ (onom.) Clop de câne, nume de ocară, poreclă: „De când beau la clop-de-câne, / N-am nemica lângă mine” (Bârlea, 1924, II: 168). – Din magh. kalap „pălărie” (DA, Galdi, cf. DER; Scriban, DLRM, DEX, MDA).

APRINDE (aprind, aprinz, perf. aprinsei, part. aprins) I. vb. tr. 1 A face să ardă, a da foc: aprinde focul ¶ 2 ‡A arde: mai grase dobitoace junghia și aprindea pe jertfelnio (N.-COST.) ¶ 3 Fig. A încălzi, a face roșu (în atingere cu căldura, în urma unei emoțiuni): Domnul fața-și aprindea (ALECS.-P.) ¶ 4 Fig. A înflăcăra, a pune în mișcare un sentiment, a ațîța o patimă: Dragostele te-amețesc Și te-aprind, te scot din minte (ALECS.-P.) ¶ 5 proverb: A-și ~ paie în cap, a-și atrage singur o neplăcere, necazuri, a se băga singur într’o primejdie. II. vb. refl. 1 A lua foc, a începe să ardă pentru a da căldură, lumină, etc.: chibriturile fiind umede, nu s’au aprins ¶ 2 pr. ext.: stelele s’au aprins iarăși pe cer ¶ 3 Fig. Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc (ALECS.) ¶ 4 familiar A începe să strălucească, a scînteia: ochii lui se aprindeau de dorul răzbunării (I.-GH.) ¶ 5 Fig. A se încălzi, a se înfierbînta (în urma unei emoțiuni); s’a aprins sîngele în el ¶ 6 Fig. A se face roșu (în atingere cu căldura, în urma unei emoțiuni): i s’a aprins fața stînd atîta la foc; s’a aprins de mînie ¶ 7 Fig. A se înflăcăra: se aprinde prea mult în discuțiune ¶ 8 Fig. A se pune în mișcare, a se ațîța, a crește în putere (în spec. o stare sufletească): pofta de răzbunare s’a aprins în el; a se ~ de dragoste ¶ 9 A se ~ foc, a se mînia, a se necăji deodată ¶ 10 Fig. familiar A i se ~ cuiva călcîiele după cineva, a se îndrăgosti nebun de cineva ¶ 11 A se încinge, a se strica în urma căldurii produse de umezeală: făina, grîul, fînul s’a aprins [lat. appre(he)ndĕre].

APRINDE, aprind, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la foc) A face să ardă. V. ațîța. Învățat-ai să aprinzi foc pe vînt și ploaie? SADOVEANU, N. F. 77. În amurg copila-n tindă Foc în vatră vrea s-aprindă. COȘBUC, P. I 95. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. ♦ (Cu privire la obiecte) A da foc, a pune foc. Își aprinse o țigară, trăgînd cu sete fumul pînă în fundul plămînilor. BART, E. 253. Moș Nichifor își aprinde luleaua. CREANGĂ, P. 131. ◊ Expr. A-și aprinde paie-n cap = a-și atrage o neplăcere, a se băga singur în belea. Mărica se oprește îndată, de teamă să nu-și aprindă paie în cap din partea bătrînului și schimbă vorba înadins. SP. POPESCU, M. G. 25. Văzînd eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă. CREANGĂ, A. 41. ◊ (Poetic). amiezii a aprins cîmpurile verzi, dealurile, pădurile. STANCU, U.R.S.S. 171. Ultimele raze roșiatice ale soarelui mai aprindeau vîrfurile copacilor din zarea dealului din față și se răsfrîngeau asupra satului, ca flacăra unor luminări de ceară pe un mormînt uriaș. BUJOR, S. 129. ♦ Refl. A începe să ardă, a lua foc. S-a aprins hîrtia. ◊ Fig. Pe drumul de la Săcele Vine dorul mîndrei mele; Ș-așa vine de fierbinte, D-aș sta-n drumu-i, m-aș aprinde. ANT. LIT. POP. I 130. Dragostea cu multă jele, Ca și focul de surcele, S-aprinde și bobotește, Da-n casă nu se-ncălzește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. (Familiar) A i se aprinde (cuiva) călcîile (după cineva) = a se îndrăgosti tare (de cineva); a-i sfîrîi călcîiele, v. sfirîi. Nu cumva ți s-au aprins călcîiele? SADOVEANU, N. F. 71. Cînd ți s-or aprinde călcîiele, însoară-te pînă a nu îmbătrini. NEGRUZZI, S. I 251. ♦ A incendia. Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul. COȘBUC, P. I, 119. ◊ Refl. Unde mi-ți începu a face o gălăgie, de credeai că s-a aprins tîrgul. ISPIRESCU, L. 374. 2. Refl. Fig. (Despre o mișcare populară, o revoluție, o răscoală etc.) A izbucni. Răscoala, după ce-a părut înăbușită, s-a aprins iar. SADOVEANU, N. F. 108. 3. Tranz. (Învechit și arhaizant; cu privire la arme de foc) A face să ia foc. (Absol.) Beizade Alecu rămase cu pistolul înălțat, fără a putea aprinde. SADOVEANU, Z. C. 198. ♦ Refl. (Despre arme) A se descărca, a lua foc. Pistoalele-ntindea, Dar nici unul s-aprindea. ALECSANDRI, P. P. 131. 4. Tranz. (Cu privire la corpuri sau aparate capabile să producă lumină) A face să lumineze. O lumină pîlpîi la ferestrele mici cît o palmă de om: cineva aprindea lampa. DUMITRIU, N. 213. Cînd s-a-nnoptat bine, au aprins lumînările. CARAGIALE, O. III 63. Ivan atunci... aprinde lumînarea și începe a căuta prin casă. CREANGĂ, P. 302. ◊ Refl. Încep să s-aprindă luminile pe la case și stelele pe cer. VLAHUȚĂ, O. A. 160. Deodată s-aprinde un rînd întreg de lumini electrice, apoi altul, apoi altul și-ncing tot teatrul, pe dinaintea celor trei rînduri de loji, cu trei brîuri de lumini orbitoare. SP. POPESCU, M. G. 87. ◊ Refl. (Despre corpuri incandescente) A lumina, a străluci. Peste liniștea din ce în ce mai deplină se aprinseră sus, ca niște chibrituri, stelele. SADOVEANU, O. III 104. Un soare de s-ar stinge-n cer. S-aprinde iarăși soare. EMINESCU, O. I 178. «Cobori în jos, luceafăr blînd... Și viața-mi luminează!» El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Și s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare. EMINESCU, O. I 168. ◊ (Poetic) [în grădină] se frînge umbra-n duioșată pe-alocuri unde trandafirii S-aprind prin crengi. ANGHEL, Î. G. 33. ◊ Fig. Ochii... în care se aprindea necontenit sufletul ei neliniștit. IBRĂILEANU, A. 53. Ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. Pe cer S-aprind și pier Rubine. MACEDONSKI, O. I 35. 5. Refl. (Adesea determinat prin «la față») A se înroși (în urma unei emoții). ◊ Tranz. (Rar; subiectul este persoana care se roșește) Domnul fața-și aprindea... Curtenii cu toți sărea, Poarta curții închidea. ALECSANDRI, P. P. 91. 6. Refl. Fig. (Despre sentimente, pasiuni sau alte noțiuni abstracte) A izbucni, a se produce. Pasiunile se aprind. ◊ Tranz. A provoca, a face să se ivească (în mod impetuos). Gingașa frumuseță... Aprinde dulce dor. ALECSANDRI, P. I 130. 7. Refl. (Despre oameni) A se înflăcăra, a se întărîtă, a-și ieși din fire. Nicoriță urmașul a simțit că vodă se aprinde. SADOVEANU, O. VII 18. Slobod la scris condeiul, dar făr-a-i lăsa frîul, Nu mă leneșe a șterge de scriu puțin mai mult. Nu mă aprind, ci caut să fie cu bun simț. NEGRUZZI, S. II 270. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» sau, neobișnuit, «în») Cai năzdrăvanii... în foc și pară Vă aprindeți! BENIUC, V. 14. Oricine o videa De dor mare s-aprindea. ALECSANDRI, O. 102. ◊ Tranz. (Rar; cu privire la oameni) [Pe Aeneas] îl aprinse mînia și, vînăt cu totul, Geme grozav. COȘBUC, AE. 252. Tot ce-mi place mă aprinde. ALEXANDRESCU, P. 48. 8. Refl. (Despre fîn, cereale, făină etc.) A se strica, în urma unui început de fermentare; a se încinge. Sămînța poate să se aprindă și să mucegăiască cînd e ținută la umezeală. - Prez. ind. și: (regional) aprinz.

întoarce [At: COD. VOR. 26/1 / V: (înv) toarce, tuarce / Pzi: ~orc Ps: ~orsei Par: ~ors, (înv) ~ort / E: ml intorquere] 1-2 vtr A (se) mișca în jurul unei axe Si: a (se) învârti Cf a toarce. 3-4 vtr A (se) suci. 5 vr (Îe) A se ~ într-un călcâi A se învârti pe loc, sprijinit într-un călcâi. 6 vr (Fig; îae) A face un lucru repede. 7 vt (Îe) A ~ șurubul (cuiva) A umbla cu înșelătorii sau minciuni. 8 vt (Îe) A o ~ pe (sau la) șurub A-și schimba atitudinea pentru a ieși dintr-o încurcătură. 9 vt (Îe) A o ~ la viclenie (sau șiretlic) sau a ~ vreun vicleșug A recurge la șiretlicuri. 10 vt (Îe) A ~ sau a învârti negoțul sau comerțul A face afaceri comerciale. 11 vt (Spc) A învârti resortul unui mecanism. 12-13 vt (Îe) A ~ cheia în broască (A încuia sau) a descuia ușa. 14 vt (Îe) A ~ ceasornicul A învârti resortul ceasului pentru a nu se opri. 15-16 vtr A(-și) orienta poziția corpului, făcând o mișcare inversă decât cea precedentă Cf roti. 17 vr (D. cal; îe) A ~ înainte A-și îndrepta urechile înainte. 18 vr A face cu corpul o mișcare de rotație. 19-20 vtr (Șîe) A(-și) ~ ochii sau privirea A(-și) îndrepta ochii sau privirea în altă direcție decât cea inițială. 21-22 vt (Îe) A ~ cuiva capul (A prosti sau) a înșela pe cineva. 23 vt (Îae) A face pe cineva să se îndrăgostească. 24 vt (Îe) A ~ cuiva spatele (sau dosul, ceafa) A pleca în mod ostentativ de lângă cineva. 25 vt (Îae) A părăsi pe cineva. 26 vr (Îe) A-și ~ fața de la cineva A părăsi pe cineva. 27-28 vtr (Îe) A (se) ~ inima cuiva A (se) îmblânzi. 29-30 vtr (Îae) A câștiga încrederea cuiva. 31 vr (Îe) A i se ~ mațele (sau stomacul) pe dos A i se face greață, scârbă. 32 vr (Fig; îae) A fi dezgustat, scârbit. 33 vt A oferi ceva cuiva care a oferit și el ceva. 34 vt (Fig) A suci mintea cuiva. 35 vr (D. ființe) A se învârti în jurul unui lucru. 36 vt A schimba poziția unui obiect, așezându-l invers față de poziția anterioară sau firească Cf a răsturna. 37 vt (Îe) A ~ casa pe dos (sau cu susu-n jos) A răscoli totul în casă. 38 vt (Îe) A o ~ și pe o parte și pe alta A discuta amănunțit o problemă. 39 vt (Îae) A examina detaliat. 40-42 vr (Îe) A-și ~ cojocul pe dos A-și arăta (invidia sau) supărarea pe față, prin schimbarea în rău a atitudinii de până atunci. 43 vr (Îe) A-și ~ mantaua după vânt A-și schimba atitudinea în funcție de împrejurări. 44 vt (Îe) A ~ punga pe dos A cheltui toți banii. 45 vt A da filele unui caiet, ale unei cărți etc. înainte sau înapoi. 46 vt (Îe) A ~ foaia sau a (o) ~ pe foaia cealaltă (sau pe altă strună) A-și schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. 47 vr (D. luntre) A se răsturna. 48 vr A da corpului altă poziție, mai ales în somn. 49 vt A îmbrăca o haină pe dos. 50 vt A preface un obiect vestimentar, transformându-i dosul neuzat în față. 51 vt A învârti paiele, fânul etc. astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra. 52 vt A ara din nou un ogor. 53 vr (Fig; d. oameni) A se îndepărta de... 54 vr A se despărți de... 55-56 vtr (A face să se înapoieze sau) a se înapoia de unde a plecat. 57 vt A atrage. 58 vt (Îe) A ~ pe cineva de la moarte A salva pe cineva de la moarte. 59 vt (Îe) A ~ de la țâță A înțărca. 60 vt (Îe) A ~ un copil înțărcat A lăsa un copil înțărcat să sugă din nou. 61 vt (Gmț; îe) A ~ porcii A sforăi în somn. 62 vt A-i reveni boala cuiva abia vindecat. 63 vr A reveni la locul inițial. 64 vt (Îe) A i se ~ cuiva mâncarea A avea o indigestie. 65 vr A reveni la cele spuse anterior. 66 vr A se îndrepta spre un punct, schimbând radical poziția inițială. 67-68 vtr (Înv) A (se) abate de la un rău spre a reveni la o viață cinstită Si: a (se) îndrepta. 69-70 vtr (A readuce pe cineva sau) a reveni la o credință Si: a (se) converti. 71-72 vtr (Pop) (A face pe cineva să-și schimbe sau) a-și schimba hotărârea. 73 vt (Îe) A ~ pe cineva ca-n dulap A stăpâni cu totul pe cineva. 74 vt A retrage o vorbă, promisiune etc. 75 vt A reveni asupra unei decizii. 76-77 vtr (Pop) A (se) transforma. 78 vr (Îe) A i se ~ cuiva mânia A-i trece cuiva supărarea. 79 vr A reveni la sentimente mai bune. 80 vr (Îe) A (i) se ~ cuiva inima A i se schimba cuiva dispoziția Si: a se îmblânzi, a se muia. 81 vt A influența. 82 vt (Îe) A ~ logodna A desface logodna. 83 vr (Îe) A-și ~ vorba A-și retrage cele spuse. 84 vt (Îe) A ~ târgul A anula o înțelegere. 85 vt (Înv) A traduce. 86 vt (Înv; pex) A răstălmăci. 87 vt A răsuci de pe o parte pe alta. 88-89 vtr (Îe) A (se) ~ pe dos A (se) supăra foarte tare. 90-91 vtr (Îae) A (se) tulbura. 92-93 vtr (Îae) A (se) bosumfla. 94 vi A răspunde. 95 vt (Îe) A ~ vorba A replica cu ostentație, cu impertinență. 96 vt A da înapoi un lucru Si: a restitui. 97 vr (Îe) A-și ~ paralele A reintra în posesia unor bani pierduți. 98 vr (Îe) A-și ~ paguba (sau cheltuiala) A recâștiga pierderea, cheltuiala. 99 vt (Îe) A ~ vizita A răspunde printr-o vizită la o alta primită anterior. 100 vt A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. 101 vt (Înv; ccd) A refuza. 102 vr A se răsfrânge asupra... 103 vt (Pop; îe) A ~ un farmec A desface un farmec. 104 vr A da înapoi. 105 vr A se micșora. 106 vt (Pop) A castra. 107 vr (D. fân) A mucezi. 108 vr (D. tutun) A se umezi.