clop, clopuri, s.n. – 1. Pălărie: „Bine-mi place de mândru / Cum își poartă clopuțu; / Și-l poartă un ptic plecat / La tătă lume li-i drag” (Memoria, 2001: 101). 2. Cupă, olană, țiglă pe coama casei (ALRRM, 1971: 276; Vadu Izei). 3. Claie de fân: „Unii aveau numai clop; se făcea în spatele șurii sau la capăt de casă; era acoperit cu jupi de paie” (AER, 2010: 163; Cicârlău). ♦ (onom.) Clop de câne, nume de ocară, poreclă: „De când beau la clop-de-câne, / N-am nemica lângă mine” (Bârlea, 1924, II: 168). – Din magh. kalap „pălărie” (DA, Galdi, cf. DER; Scriban, DLRM, DEX, MDA).