MĂGULITURĂ s. f. Lingușeală; amăgire, înșelăciune. Cf. m ă g u l i (2, 3). Ispiti multe ori. . . cu măgulituri și cu lingăriciuni și nu putu să o mute din gîndul ei. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 168^v/13. Cu glas subțire și jelnic, la picioarili Arsachii, și cu fealuri de măgulituri silindu-o înspre a arăta patima. AETHIOPICA, 19^v/13. Cu măgulituri îl vor trage spre dînșii. VARLAAM-IOASAF, 117^r/20. [Silit] prin îndemnări, măgulituri sau alte chipuri. PRAVILA (1814), 128/19. Încep voroave cu Pașa, Farmachi îl lăuda, Măgulituri și paiele încît se putea îi da. BELDIMAN, E. 90/2, cf. id. N. P. II, 97/6. - Pl.: măgulituri. – Măguli + suf. -tură.