strâgă, strâgi, s.f. – (mit.) Duh rău: „Dzână slăbănoagă” (Papahagi 1925); „În capătul satului a foc joc de strâgi…” (Bilțiu 1999: 184; Oarța de Sus). – Lat. striga, cf. alb. štrigë „vrăjitoare” (DER).

ADEVĂRAT, -Ă, adevărați, -te, adj. 1. (În opoziție cu mincinos) Conform cu adevărul. Multe se vorbiră Multe, lele Firă, Dar adevărate Nu-s în lume toate. COȘBUC, P. II 157. Nu se știe care din toate acele vorbe este cea adevărată. CREANGĂ, P. 233. ◊ (Adverbial) Adevărat! încuviințară oamenii. PAS, L. I 11. Adevărat e că te-nsori? D. ZAMFIRESCU, R. 40. Care e capitala județului Buzău? – Mizilul... – Nu e adevărat... e Buzăul. CARAGIALE, O. II 182. Mă... cheamă nineaca... – Nu-i adevărat... Stai aici. ALECSANDRI, T. I 210. Spune-mi, bade-adevărat, Pentru cine m-ai lăsat? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 254. 2. (În opoziție cu fals) Veritabil, real. Din clocotul fierbinte al vieții celei noi Țîșnește poezia adevărată, vie. DEȘLIU, G. 6. Așa, poete, Cîntă viața Cea adevărată, Socialistă. FRUNZĂ, S. 53. El este adevăratul nepot al Împăratului-Verde. CREANGĂ, P. 278. ◊ (Adverbial) O istorie adevărat națională ne lipsește. BĂLCESCU, O. I 7. ◊ Loc. adv. Cu (sau de) adevărat = Într-adevăr. Vă cutremurați... evocînd sumbra dramă cu Țepeș, neînțelegîndu-vă între voi dacă atunci cînd domnitorul a dat cu pumnalul în pieptul turcului... l-a omorît de-adevărat. PAS, Z. I 188. Să știi, cumnate...că acest fecioraș al dumitale e cu adevărat năzdrăvan. SADOVEANU, N. F. 13. Se încredința că cel adevărat asemine vin nu băuse de cînd era. NEGRUZZI, S. I 83. ◊ Autentic, original, nefalsificat. Diamant adevărat. ◊ Aceasta este iscălitura noastră adevărată. DUMITRIU, B. F. 11. ♦ Netăgăduit, în toată puterea cuvîntului. Ai să pricepi mai tîrziu, cînd vei fi pescar adevărat. SADOVEANU, N. F. 30. Cine a aflat în lume prieten adevărat, El o comoară bogată-n viața sa a cîștigat. PANN, P. V. III 19. 3. (În opoziție cu greșit) Just, corect, drept. ◊ (Adverbial) Și adevărat, îți pare Că pe bolta lucitoare, Ca-ntr-o mină uriașe, Joacă focuri de lămpașe. DEȘLIU, M. 61. Adevărat că hambarul cel nou e mai depărtișor. REBREANU, R. I 99. Adevărat, nu e nici o asemănare între voi amîndoi. NEGRUZZI, S. I 64.

a se juca cu focul expr. a se expune în mod inutil unui risc; a-și asuma riscuri mari.

foc n., pl. urĭ (lat. fŏcus, vatră, foc, it. fuoco, pv. foc, fr. feu, cat. fog, sp. fuego, pg. fogo). Mare căldură și lumină produsă în acelașĭ timp de flacăra materiilor care ard (lemn, cărbunĭ, paĭe, petrol, rășină ș. a.). Prometeŭ, zice fabula, ĭ-a învățat pe oamenĭ să facă foc. Incendiŭ. Descărcătură de armă de foc: s’aŭ tras doŭă focurĭ, dar nu le-am auzit. Vatră, familie, casă: sat de 300 de focurĭ. Sobă: avem patru focurĭ în casă. Meteor, astru: focurile ceruluĭ. Supliciu de a fi ars: Ioana de Arc a fost condamnată la foc. Fig. Strălucire: focurile unuĭ diamant, unor ochĭ. Inspirațiune: focu genĭuluĭ. Ardoare, violență, vioiciune: focu pasiunilor, a ĭubi cu foc, autor plin de foc. Mare întristare, supărare: ĭ-am spus tot focu. Armă de foc, pușcă, pistol ș. a. Gură de foc, tun, obuzier, mortier. A lua foc, a se aprinde. A da foc (maĭ puțin bine: a pune foc), a aprinde, a incendia. A da foc (cu pușca), a trage un foc (cu pușca). A face focu saŭ a aprinde focu (în sobă, la sobă), a face să ardă focu. A da pe foc saŭ foculuĭ, a arunca în colo ca ceva nefolositor. A te face foc (de furie), a te înfuria grozav. A vărsa foc (și pară) saŭ a fi foc de mînie, a fi foarte furios. A-țĭ vărsa focu, a-țĭ descărca furia, a-țĭ ușura întristarea (jăluindu-te, acuzînd). A fi foc de urît, de frumos saŭ a fi urît orĭ frumos foc, a fi foarte urît orĭ frumos. Acest ardeĭ e ĭute foc saŭ e foc de ĭute, e foarte ĭute, ustură grozav. Urît de mama foculuĭ saŭ mama foculuĭ de urît, foarte urît. A fi între doŭă focurĭ, a fi între doĭ dușmanĭ, între doŭă pericule. A te juca cu focu, a trata ușor lucrurĭ periculoase. Foc! strigăt c’a izbucnit un incendiŭ. Comandă soldaților să tragă cu pușca saŭ cu tunu. Foc grecesc, o compozițiune de războĭ care ardea în apă și era întrebuințată de Grecĭ în evu mediŭ ca să aprindă corăbiile dușmăneștĭ. Foc bengal (foc de Bengal), un fel de artificiŭ care arde fără huĭet și dă o lumină foarte vie colorată.

2) joc, a jucá v. intr. (lat. jǒcare, cl. jocari, a glumi, a te juca; it. giocare, pv. jogar, fr. jouer, sp. jugar, bg. jogar. – Joc. jocĭ, joacă, jucăm, jucațĭ; jucam, jucasem!; să joace; jucînd). Petrec, mă amuz: copiiĭ joacă la coroană, la bile, oameniĭ joacă (saŭ: în) cărțĭ, pe banĭ la șah, la popice. Dansez: joc la horă. Mă mișc cu vioicĭune: acestuĭ hoț îĭ joacă ochiĭ după furturĭ (caută să fure). Mă mișc și vorbesc pe scenă: acest actor joacă bine. Merg izbind din picĭoare: calu joacă. V. tr. Petrec, mă amuzez: joc cărțile, joc concina. Întrebuințez la jocul de cărțĭ: joc o carte norocoasă. Perd la jocul de cărțĭ: acest om șĭ-a jucat toată averea. Expun, risc: îmĭ joc vĭața. Reprezent pe cineva pe scenă: acest actor îl joacă bine pe Hamlet. Păcălesc, înșel, întrebuințez cum vreaŭ: ferește-te de acest șarlatan, că te joacă ca pe-o păpușă. Dansez: joc o horă, un vals. Conduc, port la dans, dansez: le-a jucat pe toate fetele. A juca pe cineva pe degete, a-l mișca cum îțĭ place ție, a-l avea în puterea ta. V. refl. Mă amuzez, petrec: copiiĭ se jucaŭ pe ĭarbă, se jucaŭ de-a hoțiĭ, de-a soldațiĭ. Îs foarte priceput în: el se joacă cu algebra, Napoleon se juca cu războaĭele. Glumesc, șăguĭesc, tratez fără frică: nu te juca cu calu, că te trîntește. Fig. A te juca cu focu, a umbla fără atențiune cu focu (cu periculu). A te juca cu baniĭ, a poseda mulțĭ banĭ și a-ĭ cheltuĭ fără grijă.

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți. ◊ Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald. ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii: – îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă. ▭ Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe. ▭ În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...? – Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VI_II 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.

JUCA, joc, vb. I. 1. Refl. (Mai des despre copii) A-și petrece timpul amuzîndu-se (cu diferite jocuri), a se distra. Cîțiva copii se jucau într-o curte. VLAHUȚĂ, O. AL. 143. Cînd bătea ceasul la trii, Ne jucam ca doi copii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Expr. (Familiar) Așa nu mă mai joc = nu sînt dispus să continuu în felul acesta. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «în», «cu» și arătînd felul jocului) Se joacă de-a baba-oarba. ▭ Pe o măsuță, paginile scrise de Vaniușa, cuburile cu care s-a jucat. STANCU, U.R.S.S. 42. Jucam în bumbi. SADOVEANU, O. VII 274. 2. Refl. A glumi, a-și bate joc, a nu lua în serios. Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu. EMINESCU, O. I 154. A! voi vă jucați cu mine! Afară boaite! Ieșiți că pre toți vă omor! NEGRUZZI, S. I 161. ◊ Expr. A se juca cu sănătatea (sau cu viața) = a nu-și îngriji sănătatea. (Eliptic) Nu te juca, soro, boala n-alege. CARAGIALE, N. S. 63. (Tranz.) A juca festa (sau renghiul) cuiva = a păcăli pe cineva, a face cuiva o farsă. Se temură să nu le fi jucat iarăși vrun renghi. ISPIRESCU, L. 249. 3. Intranz. A-și petrece timpul cu jocuri de noroc sau de societate. Trageți toți cîte-o carte: domnule, ești cu mine. Șezi mă rog împotrivă, și vezi de joacă bine. ALEXANDRESCU, M. 265. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Alteța-sa... nu învoiește supușilor săi să joace jocuri de hazard. NEGRUZZI, S. I 326. ♦ Tranz. (Cu privire la o carte de joc, un număr etc.) A pune în joc, a miza pe... Am crezut mereu că la ruletă e bine să joci numere în plin. CAMIL PETRESCU, U. N. 403. ◊ Expr. A juca la bursă v. bursă. 4. Intranz. A participa ca jucător la o competiție sportivă. Echipele noastre sportive au jucat în cadrul Festivalului. ♦ Tranz. A practica un anumit sport. Joacă volei. 5. Intranz. A dansa. Satu-i strîns în bătătură, Cîntă, joacă, chefuiește. IOSIF, PATR. 25. Și-un prinț la anul! blînd și mic, Să crească mare și voinic, Iar noi să mai jucăm un pic Și la botez! COȘBUC, P. I 59. Se prinseră în horă și jucară. ISPIRESCU, L. 39. ◊ Fig. Spicele jucau în vînt Ca-n horă dup-un vesel cînt. COȘBUC, P. I 176. ◊ Tranz.(Complementul indică dansul) Domnule Dan trebuie să joci cu noi un cadril. VLAHUȚĂ, O. AL. II 10. (Complementul indică fata cu care se dansează) Tu s-o joci, dar mai așa! Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. M-a mînat maica la joc. Cremene și foc! Să joc fata cea frumoasă, Cremene și iască! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 361. ♦ Tranz. fact. (Cu privire la unele animale) A face să execute anumite mișcări ritmice. Arabii toți răsar din cort, Să-mi vadă roibul cînd îl port Și-l joc în frîu și-l las în trap! COȘBUC, P. I 109. Mai bine jucam ursul la porțile străine. BOLINTINEANU, O. 198. ♦ Tranz. A păcăli pe cineva, a-și bate joc de cineva. Lască-mi pică ei în mînă... și am să-i joc și eu cum se cuvine. REBREANU, I. 60. [Pot] a vă spune în față curat cine sînt și cum v-am îmbrobodit și v-am jucat. GHICA, A. 690. 6. Intranz. (Despre lucruri văzute în mișcare) A se mișca (sau a da impresia că se mișcă) repede și tremurat. Toate îi joacă pe dinaintea ochilor într-o amețeală plăcută. C. PETRESCU, A. 294. Umbra lui juca pe perete și peretele parcă se clătina. REBREANU, R. I 206. Îi jucau literele sub ochi și se împiedica la fiecare cuvînt. BART, E. 23. Vedea jucînd pe cer trei luni în loc de una. CARAGIALE, O. III 58. ◊ (Poetic) Joacă soarele-n ferești. FRUNZĂ, S. 13. Apusul joacă într-un potop de pară. IOSIF, P. 33. P-a ei frunte juca luna Și-i juca prin dezmierdare soarele pe chipul ei. COȘBUC, P. II 137. (Refl.) Soarele, bătîndu-i drept în față, i se juca pe obraz. V. ROM. noiembrie 1953, 188. Răcoroase, mari livezi Prin care soarele se joacă. D. BOTEZ, F. S. 7. ◊ Fig. Pe toate fețele însă juca o întrebare... care aștepta un răspuns. REBREANU, R. II 18. Juca un zîmbet de lumină pe fruntea lui brăzdată-n crețe. GOGA, C. P. 8. În lan erau feciori și fete, Și ei cîntau o doină-n cor, Juca viața-n ochii lor. COȘBUC, P. I 176. ◊ Expr. A-i juca (cuiva) ochii (în cap), se spune despre o persoană care are scînteieri de inteligență în priviri sau despre cel viclean, care privește în lături, ca să nu-și trădeze gîndurile. Ochii îi jucau în cap, vioi și tineri. STANCU, U.R.S.S. 94. Năstase Blîndu ne vorbea liniștit, dar ochii căprii îi jucau necontenit în cap. SADOVEANU, O. VI 352. Ochii îi jucară în toate părțile. DELAVRANCEA, H. T. 21. Un puișor de fată, căreia îi jucau ochii în cap, ca la o șerpoaică. CREANGĂ, P. 167. 7. Tranz. A mișca încoace și încolo, a sălta ușor, prin mișcări repetate. Joacă în palme un cărbune luat cu mîna ca să-și aprindă țigara. CAMIL PETRESCU, O. I 299. Emil Sava, stînjenit, juca între degete un lanț cu chei prinse în verigă. C. PETRESCU, R. DR. 209. Din scutece copilul Cînd plînge... Te duci și-l joci pe brațe Și-l culci apoi pe sîn. COȘBUC, P. I 215. Vornicelul intră jucînd sita cu darurile miresei. SEVASTOS, N. 125. 8. Intranz. (Despre actori) A interpreta un rol, într-o piesă sau într-un film; (despre trupe de teatru) a da reprezentație. Trupa... jucă toată vara. CĂLINESCU, E. 86. ◊ Tranz. (Complementul indică piesa reprezentată) O noapte furtunoasă a fost jucată în 1869, ca și Conu Leonida față cu reacțiunea. IBRĂILEANU, S. 38. (Refl. pas.) Vodevil... ce s-a jucat la teatrul Iașilor. NEGRUZZI, S. I 69. La 25 ale lunii februarie s-a jucat pentru întîia oară: «Provincialul de la Teatrul Național». RUSSO, O. 137. (Fig.) Așa dar a jucat o comedie, ca să mă pedepsească. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. (Expr.) A juca un rol = a avea însemnătate. Un rol însemnat în pregătirea cadrelor de critici de artă este chemată să-l joace presa. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 390, 1/2. Un rol mare în dezvoltarea culturii naționale în Moldova l-a jucat Gh. Asachi. IST. R.P.R. 287. 9. Intranz. A nu sta bine fixat, a se mișca; (despre piesele unei mașini, ale unui angrenaj etc.) a se mișca ușor într-un spațiu restrîns. Trebuie să-i bată leațurile care s-au uscat și joacă. C. PETRESCU, Î. II 205. Și așa a slăbit Sandu... în cîteva luni de zile, că-i juca inelul... pe deget. MIRONESCU, S. A. 60.

PÎRLI, pîrlesc, vb. IV. Tranz. 1. A arde ceva la suprafață cu ajutorul flăcării (mai rar al jăraticului) sau cu ajutorul unui corp de metal foarte încins. V. pîrjoli. A pîrli rufele la călcat. ▭ Cînd tăia tata porcul și-l pîrlea și-l opărea și-l învălea iute cu paie, de-l înădușea, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei. CREANGĂ, A. 41. Eschil însoți uriașele sale trilogii tragice cu cîte o dramă satirică, unde înfățișa sau pe Prometeu, aducînd într-o trestie focul cerului de care își pîrleau degetele satirii, sau pe Circea prefăcînd în rîmători pe nenorociții tovarăși ai lui Odiseu. ODOBESCU, S. I 34. Te-am mînat apoi, pe loc, Cu hîrbul să-mi aduci foc; Hîrbul mi l-ai bucățit, Sprîncenile ți-ai pîrlit. ALECSANDRI, P. P. 351. Nu te juca cu focul, că te pîrlește (= nu căuta primejdia). ◊ Refl. Unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a pîrlit nițel și d-aia miroase greu. ISPIRESCU, L. 384. Cumătră, mă pîrlesc, ard, mor, nu mă lăsa! CREANGĂ, P. 33. ◊ Expr. (Rar) A o pîrli la (sau de) fugă = a o rupe la fugă, a o tunde la fugă; a o lua la sănătoasa. Noi, atunci, am pîrlit-o la fugă. Iar el, zvîrr! cu o scurtătură în urma noastră. CREANGĂ, O. A. 54. 2. (Subiectul este soarele) A înnegri, a bronza. Eram pîrlit de soare ca un harap. SADOVEANU, O. VIII 27. Desculț și cu pieptul gol, pîrlit de soarele primăverii, era un diavol ca oricare altul din sat. C. PETRESCU, R. DR. 14. În Iași, oamenii nu se scoală înainte de răsăritul soarelui, ba încă dorm pînă la prînzișor. Soarele nu-i pîrlește. NEGRUZZI, S. I 297. 3. (Cu privire la vegetație, p. ext. la pămînt) A ofili, a veșteji, a usca. Copacul voiește Să tot odrăslească, (Să înfrunzească), Dar nu contenește Bruma să-l pîrlească. PANN, P. V. II 42. ◊ Refl. Vremea vremuiește, floarea se pîrlește. Așa-i lumea, bat-o s-o bată! ALECSANDRI, T. I 339. Pe unde umblă urîtul, Se pîrlește pămîntul; Pe unde umblă dragostea, Înverzește pajiștea. BIBICESCU, P. P. 197. 4. Fig. A păcăli, a înșela. V. arde (III 1). Vivat spanchia de Bîrzoaie!... Lumea-ntreagă să pîrlească. ALECSANDRI, T. 76. ◊ Refl. Calul le răspunse: o! o! cine se pripește se pîrlește. ISPIRESCU, L. 195.

CURAJ. Subst. Curaj, îndrăzneală, îndrăznire (înv.), intrepiditate (livr.), aplomb (livr.), cutezanță, cutezare (rar), temeritate, încumetare, neînfricare, neînfricoșare, nefrică (rar), bărbăție, vitejie, eroism; voinicie (pop.), cavalerism, bravură, înfruntare, bravadă, desfidere (rar), desfid (înv.), sfidare. Spirit de sacrificiu. Faptă eroică, faptă de vitejie, faptă vitejească, act de curaj, ispravă. Fermitate, hotărîre, tărie, neclintire (fig.), dîrzenie. Erou, viteaz, cutezător, voinic, voinicel (dim.), voinicuț (dim.), voinicaș, vultur (fig.), șoim (fig.), șoiman (fig.), leu (fig.). Vitejime (rar), voinicime (pop.). Adj. Curajos, îndrăzneț, îndrâznitor (rar), intrepid (livr.), rezolut (livr.), cutezător, temerar, neînfricat, neînfricoșat (înv.), fără teamă, fără frică, tare de înger, viteaz, brav, bărbat (rar), eroic; vitejesc, voinicesc, cavaleresc, bărbătesc. Ferm, tare, neclintit (fig.), dîrz. Vb. A fi curajos, a fi îndrăzneț, a fi neînfricat; a voinici (pop.), a viteji (înv.), a face vitejii; a îndrăzni, a cuteza, a se încumeta; a lua (a prinde) taurul de coarne. A avea curaj, a nu se teme, a nu se da la o parte, a-și asuma răspunderea, a privi moartea în față, a disprețui moartea, a da dovadă de eroism. A-și face curaj, a prinde curaj, a căpăta curaj, a se îmbărbăta, a se încuraja, a-și lua inima în dinți, a lua (a prinde) foc cu gura. A înfrunta, a brava, a desfide, a sfida. A risca, a-și risca viața, a-și pune capul în joc, a-și risca pielea, a-și băga capul în foc, a se juca cu focul, a se băga singur în gura leului. A încuraja, a îmbărbăta, a însufleți, a da curaj, a face din iepure leu. Adv. Vitejește, voinicește. Cu curaj, cu îndrăzneală, cu bărbăție, fără frică, fără teamă. (În mod) curajos, vitejesc, eroic; ca un erou, ca un viteaz; ca un leu, ca un tigru. V. imprudență, provocare, răzvrătire, stăpînire de sine.

IMPRUDENȚĂ. Subst. Imprudență, neprevedere, nechibzuință, ușurință, neseriozitate, nesocotință, nebunie, necugetare, necumpănire, necumpătare, nesăbuință, nesăbuire (rar). Risc, hazard, aventură; aventurism. Imprudent, nebun. Aventurier. Adj. Imprudent, neprevăzător, nechibzuit, neserios, ușuratic, nesocotit, necugetat, nebun, nebunesc, necumpănit, nechitit (reg.), nesăbuit. Hazardat, periculos, riscant, riscat, aventuros; aventurist. Vb. A fi imprudent, a da dovadă de imprudență. A risca, a-și risca pielea, a-și risca viața, a se hazarda, a se aventura, a (se) primejdui, a se expune, a-și periclita viața, a-și pune capul în joc (la mijloc), a-și băga capul în foc, a-și pune capul sub secure, a-și atîrna ștreangul de gît, a se juca cu focul, a se juca cu (a se pune cu, a căuta pe) dracul. Adv. Imprudent, fără precauție, (în mod) nechibzuit, cu nechibzuință, nebunește, orbește, orbiș (fig.), cu orbire. V. întîmplare, neseriozitate, nestăpînire.

CHIOTI vb. a chiui, a hăuli, a striga, a țipa, (pop.) a iui, (reg.) a huhura, (prin Olt. si Ban.) a hureza, (Transilv.) a ui. (~ de mama focului la joc.)

STRIGA vb. 1. a țipa, a urla, a zbiera, (înv. și reg.) a toi, (înv.) a chema. (~ cît îl ținea gura.) 2. a răcni, a țipa, a urla, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. a răcni, a țipa, a urla, a vocifera, a zbiera. (Ia nu mai ~, că te aud!) 4. a răcni, a se răsti, a țipa, a urla, a zbiera, (pop.) a se oțărî, a se stropși, (înv. și reg.) a se răpști, (reg.) a se răboțoi, a se răcămăți, a se răgădui, a se răscocora, a se războti, (prin Transilv.) a se aspri, (Transilv. și Ban.) a se născocorî, (prin Olt. și Munt.) a se răboli, (înv.) a marecuvînta, (fam.) a se burzului, a se rățoi, a se zborși. (Ce ~ așa la mine?) 5. a chioti, a chiui, a hăuli, a țipa, (pop.) a iui, (reg.) a huhura, (prin Olt. și Ban.) a hureza, (Transilv.) a ui. (~ de mama focului, la joc.) 6. a exclama. (Bravo!, a ~ el.)

ȚIPA vb. 1. a striga, a urla, a zbiera, (înv. și reg.) a toi, (înv.) a chema. (~ cît îl ținea gura.) 2. a răcni, a striga, a urla, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. a răcni, a striga, a urla, a vocifera, a zbiera. (Ia nu mai ~, că te aud!) 4. a răcni, a se răsti, a striga, a urla, a zbiera, (pop.) a se oțărî, a se stropși, (înv. și reg.) a se răpști, (reg.) a se răboțoi, a se răcămăți, a se răgădui, a se răscocora, a se războti, (prin Transilv.) a se aspri, (Transilv. și Ban.) a se născocori, (prin Olt. și Munt.) a se răboli, (înv.) a marecuvînta, (fam.) a se burzului, a se rățoi, a se zborși. (Ce ~ așa la mine?) 5. a chioti, a chiui, a hăuli, a striga, (pop.) a iui, (reg.) a huhura, (prin Olt. și Ban.) a hureza, (Transilv.) a ui. (~ de mama focului, la joc.)

JUCA (joc) I. vb. tr. și intr. 1 A petrece, a-și trece vremea cu un joc: ~ șah, biliard, (în) cărți ¶ 2 A danța; (P): ursul nu joacă de voie, ci de nevoie, Omul face de multe ori lucruri ce nu-i plac, fiind silit de împrejurări; 👉 CÎNTA I.1, HORĂ 1, PISICĂ 1; ~ pe cineva (în palmă, pe degete), a-l suci și învîrti, a-l face să lucreze, să se poarte cum îi place: las' că te-oiu juca eu! (NEGR.) ¶ 3 ~ calul, a-i face să salte ușor; Ⓕ; a-și ~ calul, a-și face mendrele: te-a găsit pe dumneata prost și-și joacă calul cum îi place (D.-ZAMF.) ¶ 4 🎭 A reprezenta a piesă de teatru: trupa a jucat o comedie în trei acte; ~ un rol, a îndeplini un rol într’o piesă de teatru; Ⓕ a figura într’o afacere, într’un eveniment; ~ un rol mare, a avea opoziție însemnată; F: ~ cuiva o festă, un renghiu, a face cuiva o poznă, o păcăleală, o glumă răutăcioasă sau supărătoare pe seama cuiva ¶ 5 A se mișca încoace și încolo: văd eu cum îți joacă ochii în cap (GN.); noaptea, joacă în vîrful ei o flacără albăstrie (S.-ALD.). II. vb. refl. 1. A petrece, a se distra cu o jucărie, cu un joc copilăresc: a se ~ cu mingea, cu păpușa; a se ~ de-a baba-oarba; Ⓕ: nu te juca cu focul! 👉 FOC 1. ¶ 2. A face ceva în glumă; a lua prea puțin în serios: nu te juca cu sănătatea; se joacă cu viața oamenilor [lat. jocare].

A SERVI ~esc 1. tranz. 1) (persoane, cauze, idealuri etc.) A susține printr-o activitate permanentă; a sluji. ~ patria. 2) (persoane) A asigura cu cele solicitate. ~ un client. 3) (persoane) A face să bea sau să mănânce, oferind (din belșug); a ospăta; a trata. ~ cu ceai. 4) (mâncăruri, băuturi) A oferi la masă. 5) (dejunul, prânzul, cina) A oferi, punând bucatele și cele necesare pe masă. 6) (mingea sau cărțile de joc) A pune în joc. 7) (guri de foc) A asigura cu material explozibil. ~ un tun. 2. intranz. 1) pop. A fi slujbaș; a sluji. ◊ ~ ca ostaș a face serviciul militar. 2) (despre obiecte) A fi util; a folosi; a sluji. Tirbușonul servește la deschiderea sticlelor. 3) A (putea) fi folosit (drept); a ține locul de... ~ drept mărturie. /<fr. servir

DĂNȚUI, dănțuiesc, vb. IV. Intranz. (Învechit și popular) A dansa, a juca. Parcă umbla dănțuind sau ar fi fost oricînd gata să zboare. DUMITRIU, V. L. 7. ◊ (Bis.) Isaia dănțuiește = numele unei cîntări bisericești, care se cîntă la sfîrșitul cununiei; fig. căsătorie. În sfîrșit am prins doi în capcană... însă nu mi-o pominit nici bechi de Isaia dănțuiește. ALECSANDRI, T. I 132. ◊ Expr. (Învechit) A dănțui pe funie (sau pe frînghie) = a umbla pe funie, făcînd fel de fel de figuri; a face echilibristică. [Deprinderea] chiar și pe frînghie a dănțui ne-nvață. NEGRUZZI, S. II 260. ◊ Tranz. (Complementul indică un anumit dans) Polca, polca, vesel joc... plini de foc, Vesel noi te dănțuim! ALECSANDRI, T. I 155. (Cu complement intern) Jupînul (cutare) Danțu-mi dănțuiește. TEODORESCU, P. P. 78. ♦ A umbla făcînd mișcări ca de dans; a sălta. Trăsura inginerului s-a apropiat cu caii dănțuind în ham. GALAN, Z. R. 87. ◊ Fig. Între el și rîul de fontă topită, pe care dănțuia o creastă de flăcări, se mișcau umbrele negre ale topitorilor. V. ROM. noiembrie 1950, 43. – Prez. ind. și: dănțui (BENIUC, V. 38).

FRIGE, frig, vb. III. 1. Tranz. A expune un aliment (în special carne și pește) direct acțiunii focului (în frigare, pe grătar, pe jar) pentru a-l face bun de mîncat. V. prăji, pîrjoli, perpeli. Îi plac pui de cei mai tineri, mie însă-mi plac și de iști mai bătrîni, numai să fie bine fripți. CREANGĂ, P. 33. Una cu vin îl stropea, Una carne că-i frigea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ◊ Absol. Fulga masă că-și gătea, Miei de piele că-i jupuia; Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea. ANT. LIT. POP. I 258. ◊ Refl. impers. Ci mi-ș frige un berbece; Dar nu-l frige cum se frige, Ci-l înfige în cîrlige Și-l întoarce prin belciuge. ANT. LIT. POP. I 54. 2. Tranz. (Despre foc, soare sau un obiect care radiază căldură mare) A provoca senzații de arsură, urmate uneori de o rană. Soarele pălea așa de cumplit, de te frigea. SBIERA, P. 208. Luați seamă, că vă frigeți. ALECSANDRI, T. I 293. Cine s-a fript cu ciorba suflă și-n iaurt. ◊ (Despre alți agenți decît căldura) Venea un vînt aspru, care frigea obrazurile ca un brici rău ascuțit. SADOVEANU, O. VI 123. Lacrimile îi frig obrazul. VLAHUȚĂ, O. A. 139. ◊ Fig. Fata îl desfăcu [biletul] tremurînd: hîrtia îi frigea degetele. SADOVEANU, M. C. 142. Privirile lor stăruitoare îl frigeau. REBREANU, R. I. 145. ♦ (Despre oameni) A atinge (ceva sau pe cineva) cu un corp fierbinte, provocînd o arsură; a arde. Luînd pe rînd andrelele înroșite în foc, îi fripse cățeii de turbă de pe dosul limbii. HOGAȘ, H. 28. ◊ Fig. (În legătură cu inima, considerată ca sediu al sentimentelor și senzațiilor) Strașnică femeie, bre Vasile... M-a fript la inimă, m-a gătit! SADOVEANU, O. I 467. Ea de mică m-a iubit Și mare m-a părăsit, Inimioara rău mi-a fript. ANT. LIT. POP. I 381. M-o fript la inimă, nu altă. ȘEZ. II 74. ♦ Refl. A suferi o durere vie la atingerea cu focul sau cu un obiect fierbinte. Jucați-vă cu focul, dacă vi-i voia să vă frigeți. NEGRUZZI, S. III 14. 3. Intranz. (Despre corpuri fierbinți) A iradia căldură mare; a arde, a dogorî. Soarele frigea acum în mijlocul cerului. PREDA, Î. 148. 4. Refl. (Familiar) A se păcăli, a se înșela, a păgubi. S-a fript: ce-a cumpărat el nu face nici doi bani. ▭ M-am fript! s-a gîndit Negoiță; dar de zis n-a putut zice nimic. CARAGIALE, P. 95. – Forme gramaticale; perf. s. fripsei, part. fript.

PÎLPÎIRE, pîlpîiri, s. f. Acțiunea de a pîlpîi; mișcarea tremurată a focului, a flăcărilor, a luminii. Flăcări mari se ridicară pe malul plin de întuneric... Pîlpîirile rumene luminau o margine de colibă. DUNĂREANU, CH. 188. Lumina focului din sobă juca pe pereți și pîlpîirea flăcărilor avea în ea o tainică viață. SANDU-ALDEA, D. N. 152. ♦ Fîlfîire. Peste-o clipă aud lămurit pîlpîirea unui zbor, dar nu văd nimic. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 83.

TĂRIE, (rar) tării, s. f. 1. Forță fizică; putere, vigoare. Apa era strînsă în maluri... ca o putere stăpînită și rea, încordîndu-și tăriile, să se dezlănțuie. C. PETRESCU, Î. II 175. Loviră pe fiecare în cap cu așa tărie, încît rămaseră morți. ISPIRESCU, L. 305. Se îngrozea văzîndu-se... fără tărie prin locașele sălbatice ale fiarelor. ODOBESCU, S. III 209. ◊ (Legat de un substantiv prin prep. «de», exprimă ideea de superlativ) Bre, ce tărie de flăcău. GALACTION, O. I 54. 2. Capacitate de luptă, putere de afirmare, forță morală; dîrzenie, fermitate. Cînd mă cuprinde dor adînc de țară... Iau cartea unde curge sfînt izvorul De-nțelepciune și tărie rară. IOSIF, V. 68. Se sculă în picioare ca să dea mai multă tărie vorbelor lui. VLAHUȚĂ, O. A. 191. Oamenii... nu știu cîtă tărie este în inima unei tinere fete. NEGRUZZI, S. I 27. 3. Putere, autoritate; (învechit) stăpînire. Mircea își dase obștescul sfîrșit pe scaunul domnesc, în mijlocul tăriei sale. ODOBESCU, la TDRG. Afară de aceasta primarii se înjosesc mergînd încinși fiind cu eșarpa tricoloră a tăriei, după ordine la acei ce nu le mai pot da, nici au dreptul a le mai da. I. IONESCU, D. 50. ♦ (Neobișnuit) Forță, presiune, constrîngere. O soluțiune practică... la care am ajuns prin tăria evenimentelor. ODOBESCU, S. III 422. ◊ Loc. adv. (Învechit și regional) Cu tăria = cu forța, cu sila. Eu nu fac pe nime cu tăria să asculte. RETEGANUL, P. I 47. 4. Soliditate, trăinicie, durabilitate; duritate. Tăria munților aspri și stîncoși. BOGZA, Ț. 38. Leul... izbește a temniței tărie Și geme furios. ALEXANDRESCU, M. 68. ♦ Fig. Valabilitate, valoare. Este nevoie... de a cumpăni de acum înainte bunătățile scrierilor și tăria sistemelor. RUSSO, O. 67. 5. (Învechit, concretizat) Întăritură, fortificație. Dunărea forma aici, încă din vechimea cea mai depărtată, o tărie de apărare. I. IONESCU, M. 78. 6. Moment al intensității maxime, moment culminant; mijloc, toi, miez. Toate acele mii de glasuri se-nalță cu răsunet potolit în tăria nopții. ODOBESCU, S. III 19. 7. (Poetic) Boltă cerească, cer, firmament; văzduh. În luminile biruitoare ale focului, umbre mari jucau și se întindeau pînă în tării. REBREANU, R. II 106. Din mijlocul tăriei albastre un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. GÎRLEANU, L. 22. Stele rare din tărie cad ca picuri de argint. EMINESCU, O. I 82. ◊ (Prin analogie) Prin tăria clădită din ramuri și din frunze, soarele pătrundea numai ca niște stele. GALACTION, O. I 281. ♦ Înălțime, altitudine; (concretizat) vîrf, pisc. Mă îndreptam spre tăriile neguroase ale munților. HOGAȘ, M. N. 152. 8. Grad (mare) de concentrație alcoolică, de aromă etc. [Planta] se freacă din nou în mîni... cînd gospodina socotește că încă n-a ieșit toată tăria. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 21. ♦ Putere (calorică) mare. Lumina soarelui își pierduse tăria. CAMIL PETRESCU, U. N. 211. Mai bine ar fi să iei tăria focului și să arzi răul care se întinde. DELAVRANCEA, A. 91. 9. Intensitate auditivă a unui sunet.

TÎRNĂ², tîrne, s. f. (Regional) I. 1. Coș de nuiele împletite, mai larg la gură decît la fund, prevăzut de obicei cu două toarte; coșarcă. Oamenii cară... cu sacii și cu tîrnele porumb, fasole, grîu, ce se găsește. REBREANU, R. II 149. Fiind ușoară și cuprinzînd mult, tîrna servește la rădicatul porumbului de jos, în pod sau în pătule. La HEM 2062. 2. Unealtă de pescuit, făcută din împletitură de nuiele sau de mlajă, servind la prinderea peștilor mici; coș. (Atestat în forma tîrn) Tîrnuri răsturnate de prins pește. MACEDONSKI, O. III 38. 3. Vas mare cu care se transportă mîncarea lucrătorilor la cîmp. O tîrnă uriașă, aproape plină de colivă amestecată cu mere, prune uscate, zahăr. STĂNOIU, C. I. 31. II. Numele unui dans popular și melodia după care se dansează. Flăcăii joacă tîrna lîngă focul aprins în fața casei. STANCU, D. 184. – Variantă: tîrn s. n.

joc s.n. I 1 joacă, zbenguială, zbenguire, zbenguit¹, zburdălnicie, zburătăcire, zburdare, zburdat¹, zbânțuială, zbânțuire, zbânțuit¹, zbânțuitură, jocot, zbânț, zbeng, zbereguială, zbereng, zburdă. 2 dans, săltare, <înv.> salt², săltătură. Tinerii erau antrenați într-un joc cu ritm vioi. 3 (sport) dispută, întâlnire, întrecere, meci¹, partidă. Un jucător a fost accidentat la umăr în timpul disputei amicale dintre cele două echipe de fotbal. 4 (teatru, operă) interpretare. Jocul artistei a fost magistral. 5 joc de cuvinte = calambur, paragramă. Printr-un joc de cuvinte se urmărește obținerea unui efect comic. 6 (la pl.; sport) jocuri balcanice = balcaniadă. Echipa noastră de gimnastică participă la jocurile balcanice; jocuri olimpice = olimpiadă. Mulți sportivi români au luat medalii de aur și de argint la jocurile olimpice; jocuri universitare = universiadă. La jocurile universitare participă tineri din universități din întreaga lume. 7 (muz.) joc de clopoței = glockenspiel, metalofon. Jocul de clopoței este un instrument muzical de percuție. 8 joc de fizionomie = mimică. Un actor trebuie să stăpânească jocul de fizionomie. 9 joc de artificii = foc bengal, foc de artificii. Jocul de artificii din seara de revelion a fost o încântare. 10 joc video = video joc. Este pasionat de jocuri video. 11 (înv.) joc de dame v. Dame (v. damă). 12 (art.; înv.) jocul păpușilor v. Teatru de păpuși. Teatru de marionete. II fig. tremur, vibrare, vibrație. Jocul luminii lumânării făcea umbre stranii pe perete.

ARDE, ard vb. III. I. Intranz. (Despre foc) A fi aprins. II. 1. Intranz. A se mistui prin foc, a se preface în cenușă. ◊ Tranz. (La conjunctiv, în imprecații sau formule afective) Ardă-l focul fuior, că încîlcit e! (ALECSANDRI). 2. Tranz. A da foc, a băga în foc. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroșit în foc; b) fig. a înfiera; a stigmatiza (pe cineva). ♦ Tranz. și intranz. A (se) consuma prin ardere. A ars multe lemne. ♦ A încinge, a încălzi. Arde cuptorul înainte de a coace pîinea. ♦ A strica o mîncare expunînd-o prea mult la acțiunea focului. ◊ Refl. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde-n foc (ȘEZ.). ♦ A expune acțiunii focului (în procesul de fabricare) cărămidă, obiecte de ceramică etc. ♦ A dezinfecta un instrument. ♦ A cauteriza o rană. ♦ A distruge. Acidul sulfuric i-a ars haina. 3. Intranz. A se consuma pentru a răspîndi lumină; p. ext. a fi aprins, a lumina. Lampa ardea. ♦ Fig. A luci, a străluci. Pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur (SADOVEANU). 4. Intranz. (Despre soare) A răspîndi căldură mare; a dogori. ♦ Tranz. și refl. A (se) bronza, a (se) pîrli. Avea... o pieliță nearsă de vînturi și soare (SADOVEANU). III. 1. Refl. A suferi o durere vie, a se răni la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. ◊ Tranz. M-ai ars cu țigara. ♦ Tranz. A produce o senzație asemănătoare cu o arsură. Un vînt aspru... ardea obrazurile (SADOVEANU). ♦ Tranz. Fig. A spune cuiva ceva neplăcut. ♦ Tranz. și refl. Fig. (Fam.) A (se) păcăli, a (se) înșela. 2. Intranz. A fi fierbinte. Simții arzînd pămîntul (ALECSANDRI). ♦ A se înroși din cauza unei stări emotive. ♦ A avea febră. 3. Tranz. Fig. A da o lovitură. Acuși vă ard cîteva jordii (CREANGĂ). ♦ (Fam.) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. 4. Intranz. Fig. A fi cuprins de un sentiment profund, puternic. ◊ Expr. A-i arde (cuiva) de ceva = a simți o dorință (arzătoare); a avea dispoziția să..., a avea chef de... [Prez. ind. și conj. și: arz] – Lat. ardere.

BANDĂ¹, bande, s. f. 1. Ceată, grup de oameni întovărășiți în vederea unui scop (mai ales rău); grup constituit în vederea unei acțiuni de subminare a intereselor colectivității; șleahtă, clică. Bandă de hoți. ▭ În zadar umblau streji de arnăuți... Nu puteau... descoperi bandele vagabonzilor. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Glumeț) Grup de prieteni care apar mereu împreună. De cînd ești în bandat noastră, ești în fiecare seară la teatru. CAMIL PETRESCU, T. II 92. 2. (De obicei cu determinarea «de lăutari») Trupă, de muzicanți, taraf de lăutari. Avem aci o bandă numeroasă de lăutari, reprezentată cel puțin prin douăzeci și cinci de personaje cu instrumente variate. ODOBESCU, S. III 111. Orașul și împrejurimile erau luminate de mii de focuri; bande de lăutari jucau hore și doine. NEGRUZZI, S.1107. ◊ Bandă militară = fanfară. 3. (Învechit) Ceată de soldați puși sub aceeași bandieră. V. ceată. O bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda dușmanului. BĂLCESCU, O. II 113. – Pl. și: (2, regional) bănzi (RETEGANUL, P. I 7).

botez sn [At: CORESI, ap. GCR I, 32/31 / Pl: (înv) ~uri, ~e, (rar) ~i / E: boteza] 1 Taină a religiei creștine, destinată a șterge păcatul strămoșesc și care constă în cufundarea corpului celui ce se botează, de către preot, în cristelnița cu apă sfințită (în religia ortodoxă) sau în stropirea corpului cu apă (în religia catolică), ocazie cu care este primit și prenumele. 2 (Pex) Udare cu apă (în joacă). 3 (Îs) ~ul de foc Prima luptă dintr-un război. 4 (Prc) Apă sfințită întrebuințată la botez (1) sau la Bobotează Si: agheasmă. 5 Botezare (a enoriașilor) cu agheasmă în prima zi a fiecărei luni și în ajunul Bobotezei. 6 Ospăț și petrecere organizate la botezul cuiva Si: cumetrie. 7 (Mar) Ceremonie de lansare la apă a unei nave noi.

NĂZBÎTIE s. f. Faptă, vorbă, idee etc. glumeață, năstrușnică; glumă, poznă, ghidușie, năzdrăvănie (2). cf. hem 2 767. Ai citit hîrtia, cucoane Gălușcă?... Ce năzbutii mai cuprinde? ALECSANDRI, T. 699, cf. 962, cihac, ii, 32. Pot să fie miniștri cine le place și să facă toate năzbutiile din lume, numai să nu puie apalt mare pe cărțile de joc, că mă fac foc. conv. Lit. vii, 311, cf. ix, 6. Vine Dumnezeu la poartă să vadă ce năzbutii mai face Ivan cu turbinca ceea. creangă, p. 318, cf. 48, id. a. 88. Azi îi dau drumul și mîne iarăși se apucă de năzbîtii. contemporanul, iii, 702, cf. sevastos, n. 331, 337, ddrf, barcianu, alexi, w. Mi-a trăznit mie o năzbîtie prin cap. anghel, pr. 177, cf. dumitrașcu, str. 3. Lasă, măi băiete, prostiile acestea cu scrisul și cu alte năzbîtii, că ai să mori de foame cu ele. c. petrescu, c. v. 121, cf. d. botez, p. o. 100. Se duse zorit, ca un copil, să-și povestească, neastîmpărat, năzbîtia plină de haz. popa, v. 103. Dănilă cel lung și rece descrețea cîteodată frunțile cu năzbîtiile lui. sadoveanu, o. ii, 382, cf. v, 289, arghezi, b.,155. Papa ne-ar da voie să facem orice năzbîtie, să ne așezăm și-n lună. călinescu, e. o. i, 135, cf.132. Dacă făceam vreo năzbîtie de față cu el, era de ajuns să se uite o dată la noi cu ochii lui negri, aspri, că nu mai îndrăzneam nici măcar să clipim. v. rom. septembrie 1954, 126. Am să-ți spun ceva despre Sandu Crai, o năzbîtie nouă. beniuc, m. c. i, 431, cf. galan, b. ii, 95. Cine ți-a vîrît năzbîtiile astea în cap? baranga, r. f. 22. Se înroși mai întîi de rușine, crezînd că vorbise cine știe ce năzbîtii. vornic, p. 33. Numai spor de lucru nu se face la șezători, căci flecăii, prin năzbîtele lor, provoacă rîsete ce fac pe fete să se țină cu mînele de piept. șez. i, 271. – pl.: năzbîtii. – Și: (regional) năzbîtă (pl. năzbîte) s. f., năzbîț (com. din straja-rădăuți) s. n., năzbutie s. f. – cf. slavonul СЮБЫТИІЕ „întîmplare”, ucr. НЕЗБУТНИЙ „care nu se poate întîmpla”, rus. НЕСБЫТНЫЙ.

ARDE, ard, vb. III. I. Intranz. (Despre foc) A fi aprins. Focuri ardeau noaptea pe vîrfuri. BENIUC, V. I 56. Ard vesele flăcări pe vatră. Și-ai casei, la masă. gătiți. COȘBUC, P. II 46. Noaptea, potolit și vînăt arde focul în cămin. EMINESCU, O. I 42. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; în sobă arde focul, tovarăș mîngăios. ALECSANDRI, P. A. 109. II (Accentul cade pe ideea de mistuire, de consumare prin foc) 1. Intranz. A se mistui prin foc, a se preface în cenușă. Arde fabrica de oxigen! CĂLUGĂRU, O. P. 407. Și colo, departe-departe, de unde izvorește Suceava, cerul e roșu, parc-ar arde o cetate. DELAVRANCEA, A. 107. Puse scîndurile pe foc, de arseră. ISPIRESCU, L. 65. Cînd or găsi motanul scrum, nu să creadă că a ars copilul. CREANGĂ, P. 175. Satul sau (țara, lumea) arde și baba se piaptănă v babă. ◊ Fig. Arde, gînd în vîlvătăi și pară! BENIUC, V. 17. În gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit. EMINESCU, O. I 158. ◊ (Cu subiectul neexprimat) Arde la vecin. ◊ Tranz. (La conjunctiv, în imprecații sau formule afective, adesea în forma arză) Am crîșnit: Ardă-te para focului de spîn! SADOVEANU, N. F. 71. Dar ce frumoasă se făcu Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Ardă-l focul fuior, că încîlcit e! ALECSANDRI, T. 907. Arză-l focul de bărbat! A venit aseară beat. ALECSANDRI, P. P. 361. 2. Tranz. (Subiectul este omul) A da foc, a băga în foc. S-au sculat oamenii în toată țara, de pun foc la conace și rup hîrtiile de datorii și ard învoielile și-i taie pe boieri. DUMITRIU, B. F. 29. ♦ A produce cuiva o rană prin foc. M-ai ars cu țigara. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroșit în foc; b) fig. a înfiera, a stigmatiza. ♦ A încinge, a înfierbînta. Înainte de-a face pîinea, gospodina arde cuptorul. ♦ (Cu privire la materialul care servește la încălzire) A consuma. De-aș fi știut ca ș-amu. Nu mi-aș fi pierdut somnu. Și m-aș fi culcat devreme. N-aș fi ars atîtea lemne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ Intranz. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard. Iar flacăra lor geme. COȘBUC, P. I 191. ♦ (Cu privire la mîncare) A strica expunînd prea mult la acțiunea focului. Am ars friptura ◊ Refl. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde-n foc. ȘEZ. IV 232. ♦ (Cu privire la cărămidă, la obiecte de ceramică etc.) A expune acțiunii focului (sau unei temperaturi ridicate) în procesul de fabricare. A ars cărămida. ♦ (Cu privire la un instrument medical) A dezinfecta trecînd prin flacără. Doctorul a ars în flacără arul seringii. ◊ (Cu privire la o rană) A cauteriza. ♦ (Subiectul este o substanță chimică) A distruge. Stropii de acid sulfuric i-au ars haina. 3. Intranz. (Despre materiale combustibile) A se consuma pentru a rîspîndi lumină; p. ext. (despre surse de lumină sau despre lumina însăși) a fi aprins, a lumina. La postul de miliție, lumina încă mai ardea. MIHALE, O. 524. Unde, pentru far, să cat uleiul. Ca să ardă-n beznă luminos? BENIUC, V. 41. Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Ardeau două mari policandre. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Tranz. În satele electrificate țăranii nu mai sînt nevoiți să ardă petrol. ◊ Fig. A luci, a străluci. Noaptea era caldă și pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur. SADOVEANU, O. I 292. Ard stele pretutindeni. CAMIL PETRESCU, T. II 224. Hurmuzul pămîntului ardea în salba ei de mărgăritare. EMINESCU, N. 70. ◊ (Poetic; despre ochi, privire) Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. În cerdac apăruse un bărbat de vreo treizeci de ani, cu fața suptă și ochii negri care ardeau straniu, cu mustața mică răsucită. REBREANU, R. I 93. Cînd te văd zîmbind copilărește, Se stinge atunci o viață de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi crește. EMINESCU, O. I 120. 4. Intranz. (Despre soare) A răspîndi căldură mare, a încălzi puternic, a dogori. Arde soarele, semn de ploaie. ◊ Tranz. A încălzi tare, a pîrli, a bronza. Avea un obraz fin, o pieliță nearsă de vînturi și de soare. SADOVEANU, O. V 384. Că am mîndră tinerea, Tinerea și gingășea, Și îi arde soarele Pieptul cu mărgelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 20. III. (Accentul cade pe senzația usturătoare provocată de foc) 1. Refl. A suferi o durere vie la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. De ce mi-am făcut clește? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt. ♦ Tranz. A produce o senzație arzătoare, usturătoare, ca de arsură. Un vînt aspru trecea prin întunecimea serii de dechemvrie, ardea obrazurile ca un brici. SADOVEANU, O. IV 152. Mă arde-n spate! zise fata. EMINESCU, L. P. 186. Fig. Idealul social călăuzește satira artistului, îndreptîndu-i rîsul, făcînd ca acest rîs... să ardă... unde trebuie să fie ars. GHEREA, ST. CR. I 363. Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. ♦ Fig. A spune (cuiva) ceva caustic, neplăcut. Dar știi că m-ai ars... zise părintele Duhu, luîndu-și tălpășița, dunăre de mînios. CREANGĂ, A. 141. ♦ Refl. (Familiar) A se păcăli, a se înșela. V. frige. 2. Intranz. A fi fierbinte, a dogori. Azi ard hainele pe mine. Mi-e greu capul ca de lut. COȘBUC, P. I 50. Subt păsurile mele simții arzînd pămîntul. ALECSANDRI, P. 145. Fig. Atunci Ileana și simțește Că-i arde plînsul în priviri. COȘBUC, P. I 124. ♦ (Despre ființe, p. ext. despre părți ale corpului lor) A avea febră; (despre ochi) a străluci de febră. Ochii îi ardeau, roșii de friguri. DUMITRIU, B. F. 26. Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sîngerată. EMINESCU, O. I 96. Am luat-o de mînă – mîna ei ardea – și-am pus-o lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 50. Ochii-ți ard și-ți arde fața, Ca garoafa dimineața. ALECSANDRI, P. P. 46. ♦ A se înroși, a se îmbujora din cauza unei stări emotive. Îi ard obrajii de rușine. ▭ Și-mi trec o mînă... pe-obrazul meu arzînd. MACEDONSKI, O. II 20. 3. Tranz. Fig. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) A trage, a da o lovitură. Dascălul Chiosea... se primbla pe dinaintea băieților înarmat cu o vargă lungă, arzînd cînd pe unul, cînd pe altul, după cum i se părea. GHICA, S. 51. ◊ (Complementul instrumental devine complement direct) Puteam să nu-i ard vreo trei nuiele? BENIUC, V. 141. I-au ars o palmă bună. SBIERA, P. 260. Acuși vă ard cîteva jordii prin țolul cela de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. ♦ (Familiar, construit cu dativul etic) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. V. trage, trînti. Scriu destul de citeț. – Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă. STANCU, D. 461. (Cu privire la un cîntec) Unul... sună și clopotul; altul trage buhaiul; altul mai dincolo zice de jale, ori îmi arde cîte-o horă din fluier. ȘEZ. III 180. 4. Intranz. Fig. (Determinat prin «de dor», «de iubire», «de nerăbdare» etc.) A fi cuprins de un sentiment puternic, foarte viu, profund. Ard de dorința să ne vedem. CARAGIALE, O. VII 148. Dragă mi-e lelița-n gioc Cînd se leagănă cu foc... Unde-aruncă-un ochișor, Arde sufletul de dor. ALECSANDRI, P. P. 337. (Eliptic) Ard să știu cum merg pregătirile. BARANGA, I. 167. Chirilă Păun ardea acuma să spuie [vestea]. REBREANU, R. I 192. ◊ Expr. A-i arde (cuiva) de ceva = a simți o dorință arzătoare după ceva, a fi preocupat de ceva, a avea chef de ceva. Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se-ntreabă două. «De, închipuie-ți săracul!... de povești ne arde nouă?» VLAHUȚĂ, O. A. 77. Lui nu-i arde de mîncare. ISPIRESCU, L. 262. (Rar, cu privire la persoane) Pleacă, mă!... Nu ne arde de tine. PAS, L. I 7. ◊ Tranz. La Sebiș ori în altă parte, Mereu același dor de ducă... Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. I-am povestit necazul ce mă ardea. SADOVEANU, N. F. 179. ◊ Expr. A arde la inimă (pe cineva) = a provoca (cuiva) o emoție puternică. Simțea că ceva îl arde la inimă. BUJOR, S. 23. ◊ Refl. (Rar, despre inimă, suflet etc.) Cînd gîndesc, mîndră, la tine, Nu mai am inimă-n mine... Puțintică ce-a rămas Mi s-a fript și mi s-a ars! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. – Prez. ind. și conj. și: arz (CARAGIALE, O. I 74, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105).

CE pron. invar. 1. (Pronume interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, obiect, fenomen, la o acțiune, stare etc.) Da ce-a fost aici, copile? – Ce să fie, mămucă? CREANGĂ, P. 27. Arald, ce însemnează pe tine negrul port Și fața ta cea albă ca ceara, neschimbată? Ce ai? EMINESCU, O. I 97. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ (Precedat de prep. «cu», «din», «în» etc.) Cu ce călătorești mîine? ▭ Din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Dragostea din ce-i făcută?,.. Din omul cu vorbă multă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ (Urmat de «mai») Ce mai faci? sau ce mai spui? formulă de întrebare pe care și-o adresează cei ce se întîlnesc. ◊ Expr. Ce mai încoace și-ncolo? v. încoace. Ce mai la deal la vale? v. deal. Ce-are a face? v. face. ♦ (Ca replică la o solicitare, familiar) Poftim? da? Ioane!- Ce? ♦ (Cu o intonație prelungită, cu valoare de interjecție) Cum adică?! se poate?! Nici azi nu l-am găsit acasă!- Cee?! ♦ (Adjectival, cu referire la calitatea unui lucru) Care? ce fel de...? ce soi de...? de ce natură...? Da ce vînt te-a abătut pe-aici? CREANGĂ, P. 30. Ce gîndire amărîtă astfel te-a posomorit? ALECSANDRI, T. 161. 2. (Cu referire la motivul sau cauza acțiunii) Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? Eu viu, fîrtate, Trist, așa, și liniștit. COȘBUC, P. I 260. Albă păsărică! Ce stai singurică Lîngă cuibul tău? ALECSANDRI, P. I 196. Cucuie, pasăre sură, Ce tot cînți la noi pe șură? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Expr. Ce mai atîta...? de ce atîta...? Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură? CREANGĂ, P. 331. ♦ (Adesea precedat de prep. «de» sau «pentru») Pentru ce? Pentru ce n-ai venit? De ce? (În propoziții interogative directe) Dacă-l știi supărăcios, de ce nu-i dai pace? SADOVEANU, P. M. 32. De ce nu m-ați sculat? CREANGĂ, P. 11. De ce plîngi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. Spune, mîndră, și-mi ghicește: Codru de ce-ngălbinește, Voinic, de ce-mbătrînește? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. (Ca răspuns afirmativ în formă interogativă) De ce nu? = a) cum să nu, desigur. Ia, să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. – De ce nu? Dă furca-ncoace și rămîi aici pînă la noapte. CREANGĂ, P. 97; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea «de ce» Fătul meu, zice împăratul supărat, asta nu se poate.- De ce, măria-ta?- De ce, de nece... Uite, pentru că nu vreau eu! CARAGIALE, O.III 104. ◊ (Cu valoare de conjuncție, în propoziții interogative indirecte) Nu văd de ce te superi. SAHIA, N. 95. I-am apucat să mărturisesc... de ce nu sînt mai silitor. GALACTION, O. I 20. Atunci el întrebă pe cal de ce este iarba pălită. ISPIRESCU, L. 5. ♦ (Popular; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. Pe dealul cu strugurii Plimbă-se călugării Blestemîndu-și părinții De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Cu referire la scopul acțiunii, mai ales precedat de prep. «la», «pentru») Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. 3. (Interogativ-exclamativ, indicînd diverse stări afective: surpriză, indignare, supărare, neîncredere etc.) Cum adică? nu cumva?! Ce? să-ngîni pe coarda dulce că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? EMINESCU, O. I 140. Bine, mișelule! Nu ți-e destul Cu atîta? Ce! Vrei să las vulpea bearcă? ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. Ce face? = cum?! se poate?! (ca amenințare) cum îndrăznești?! Să mă împușc! – Ce face?... săraca de mine!... ai nebunit? ALECSANDRI, T. 577. ◊ (Familiar, urmat de «dumnezeu»,«dracu», «foc» ețc.) Dar ce dumnezeu? Parc-au intrat în pămînt. CREANGĂ, P. 24. Ce dracu are dulapul ista de nu vrea să se deschidă? ALECSANDRI, T. I 40. Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. II. (Adverbial, în legătură cu ideea de cantitate, de intensitate și adesea de mod) Cît (de tare, de mult)..., cum... Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Neobișnuit, după adj.) Uite, graurii pe luncă, Veseli fericiți ce sînt! COȘBUC, P. I 264. ◊ Expr. Ce mult...! = cît de mult...! Ce mult doream să plec la mare! Te miri ce (și mai nimic) = nimica toată. Cît pe ce... = aproape..., cît pe-aci..., mai-mai... De ce... de ce (sau de aceea)... =cu cît... cu atît... De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile. CREANGĂ, P. 275. De ce joc, d-aia-aș juca. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Din ce în ce = cu cît trece timpul, cu atît mai mult; tot mai mult. Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 94. Numai ce (iată sau iaca)... = (deodată) iată că..., pe neașteptate, fără veste. Arareori, numai ce-o vezi cu cîte-o brîndușă în păr. DELAVRANCEA, S. 10. Mergînd ei tot pe munte, în sus, numai ce văd că de la o vreme nu se mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Și cum sta ea în preajma fîntînii, numai ce iaca pe slujnica știută. CREANGĂ, P. 99. ◊ (Uneori urmat de «mai») Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. ♦ (Dînd nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cît de...! Ce mîndre ni-s frunțile! Nimeni, nicicînd, Nu va izbuti să le plece Din nou la pămînt. CASSIAN, H. 21. Eu văd de atîtea dăți Ce cuminte-i firea! COȘBUC, P. I 264. Apoi noaptea lor albastră [a ochilor], a lor dulce vecinicie, Ce ușor se mistuiește prin plînsorile pustie! EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. Ce de(-a) sau ce mai de sau ce de mai = cît (de mult). Ce de lume pleca din București! VLAHUȚĂ, O. AL. II 13. D-apoi acolo, aoleo! ce de păzitori mai sînt. ISPIRESCU, L. 372. III. (Cu valoare de conjuncție, făcînd legătura între propoziția subordonată-interogativă indirectă și cuvîntul din propoziția regentă pe care-1 determină) Care lucru anume. Înțelegi ce vreau să spun. DAVIDOGLU, M. 8. Nu mai știa ce să facă de bucurie. CREANGĂ, P. 135. Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund. EMINESCU, O. I 91. Îi spuse curat ce căuta. ISPIRESCU, L. 5.* Expr. Iată ce, precedă o explicație sau soluționarea unei probleme. Iată ce ai de făcut. CREANGĂ, P. 224. A ști sau a afla ce(-i) și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. ♦ (Adjectival) Ce fel de... Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Să vedem ce procopseală ai să-mi faci. ISPIRESCU, L. 15. Să vezi ce mîndruță lași. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 262. VI. (Pronume relativ; azi adesea înlocuit prin «care») 1. Care. Are să-și ție cuvîntul, ca unul ce era om de omenie. ISPIRESCU, L. 43. Oamenii ce priveau, și mai ales băieții, leșinau de rîs. CREANGĂ, P. 306. Tractatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează romînilor drepturile următoare... BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. (Precedat de «cel», «acel», «a cela») Astăzi [muncitorii] au puteri de neînfrînt. Și, la un loc cu mîini necruțătoare, Lovesc în cei ce-au fost și încă sînt Dușmanii-acestei țări ce crește-n soare. CASSIAN, H. 77. Aștept... Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer. EMINESCU, O. I 91. Trage-ți mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc. ALECSANDRI, P. A. 38. ◊ (Neobișnuit, invariabil la cazurile oblice) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. 2. (În legătură cu «a fi», mai rar cu «a se găsi», cu sens explicativ) Să-ți trăiască calul... ca un năzdrăvan ce este. ISPIRESCU, L. 5. Ca băiat străin ce se găsea... s-a oploșit de la o vreme într-un sat. CREANGĂ, P. 139. Ființă ticăloasă ce sînt! Adormeam pe nădejdea făgăduințelor lui. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. De... ce... = cît (de)..., cum. De rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. ISPIRESCU, L. 5. Cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. Vai, tare-ai îngălbenit! – Cum să nu mă-ngălbenesc, De-atîta gînd ce gîndesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. ◊ Expr. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv plauzibil. Nu ai de ce fi supărat. CREANGĂ, P. 189. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. 3. Ceea ce. Și ce-a făcut, Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229. Să sfîrșesc ce am pus de gînd. ISPIRESCU, L. 16. Ați aflat ce s-a întîmplat la Pitești... și mai cu seamă la Podul Iloaiei? ALECSANDRI, T. I 304. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că..., de fapt. Trăiesc, ce-i drept, mult mai greu, dar fără nici pic de huzur. ALECSANDRI, T. I 370. Ce pe apă nu curge V. curge. ◊ (Precedat de «tot») Aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 112. V. (Pronume nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Substantivat, totdeauna precedat de «un») Simți că în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama. ISPIRESCU, L. 241. Am să-ți spun un ce misterios. ALECSANDRI, T. 704. I se va întîmpla un ce groaznic și de moarte. BĂLCESCU, O. II 65. ◊ Expr. (Rar) Cu mare ce = cu mare greutate, cu multă osteneală. Cu mare ce scăpînd din labele lui [ale ursului], am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă. CREANGĂ, P. 186. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția regentă) Cît. A stat ce-a stat, și-i dete-n gînd Să iasă după fată. COȘBUC, P. I 255. Făt-Frumos ospătă ce ospăta, dar apoi, luîndu-și buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dîra de piuă. EMINESCU, N. 8. 3. Orice; oricît. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Zică cine ce va vrea, Eu tot joc pe voia mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359.

PARĂ¹ s. f. 1. Flacără, văpaie. Para lungă Se-nalță-n sus albastră. EMINESCU, O. I 93. Ard nuielele trăsnind, Crește para scînteind. ALECSANDRI, P. II 106. ◊ (Determinat prin «de foc») L-oi hrăni cu jaratec și l-oi adăpa cu pară de foc. EMINESCU, N. 27. ◊ Fig. Apusul joacă într-un potop de pară: Se duce craiul zilelor de vară Spre alte lumi. IOSIF, P. 33. Mîndra seceră secară, Năframa-i arde cu pară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Loc. adj. De pară = ca flacăra, arzător, dogoritor. Vestim... steaua de pară, Sus, peste Grivița proletară. DEȘLIU, G. 19. ◊ Expr. A se face (sau a se supăra, a se mînia) foc și pară v. foc. A trece (sau a sări) prin foc (sau prin apă și pară) = a înfrunta orice primejdie, a face tot posibilul. Era gata Pentru ea să sară Prin apă și pară. COȘBUC, P. II 147. ◊ (În comparații și metafore) Sabina roși pară, fiindcă întîia oară o trata cineva ca pe-o domnișoară. C. PETRESCU, C. V. 14. Gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului. HOGAȘ, DR. 12. Sufletul meu arde-n iubire ca para. EMINESCU, O. I 231. 2. Fig. Sentiment puternic; înflăcărare; chin sufletesc. V. foc. Ce ochi cuminți ori plini de pară, Privind la voi cu drag se bucurară? IOSIF, P. 36. Gîndu-i se topea de pară. COȘBUC, P. I 124. Para la inim-ajunge, Badea suspină și plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223.

PUI², pui, s. m. 1. (De obicei urmat de determinări care indică specia) Pasăre de la ieșirea din ou pînă la maturitate (cînd nu are un nume special). Ispitiți de joc, Niște pui de rîndunele Și-au uitat mîncarea-n gură: Jocul ăsta nu-l știură! Cerule, fă loc! COȘBUC, P. II 18. Poruncitu-mi-a mîndră, Pe un pui de rindunea, Să mă duc pînă la ea; Ș-am răspuns pe-un pui de cuc Că zău nu poci să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ◊ Expr. Vrabia-i tot pui sau vrabia tot pui rămîne sau a fi vrabie pui, se spune despre o persoană mică de statură, care e mai în vîrstă decît pare. Cam de cîți ani ii fi tu? – Ia poate să am vreo treisprezece ani. – Ce spui tu, măi?... Apoi dar bine-a zis cine-a zis că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o știe de cînd îi. CREANGĂ, P. 148. A muri ca un pui de găină = a muri ușor, repede. Ba a murit ca un pui de găină. Cum am strîns-o nițel cum n-a mai suflat. REBREANU, R. II 139. ♦ (Fără determinări) Pui de găină. Ilinca, mama Gherghinei, jumulea niște pui în tinda casei. BUJOR, S. 95. Nu trece nici un ceas la mijloc, și un cuptior de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare... și mămăliguța era gata. CREANGĂ, P. 10. Mă dusei în tîrg, Cumpăr ai un pui. TEODORESCU, P. P. 349. ◊ Pui de bogdaproste = pui de găină (mic și slab) care se dădea altădată de pomană, la o înmormîntare; (astăzi, fig., în comparații) copil nenorocit, prăpădit, ca vai de el. Parcă n-a fost crescut aicea, sub ochii tuturor, de l-au văzut desculț și dezmățat, ca un pui de bogdaproste. C. PETRESCU, R. DR. 169. Da ce umbli tu așa, ca un pui de bodaprosti? VLAHUȚĂ, O. A. 427. Cînd m-a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă, ca un pui de bogdaproste, cît pe ce să se prăpădească plîngînd. CREANGĂ, A. 24. ♦ Orice animal de la naștere pînă la maturitate. Un caș dulce dezvălea, Optzeci de fălii tăia, Patruzeci la pui de cîni, Patruzeci la cîni bătrîni. ALECSANDRI, P. P. 55. ♦ Ou sau larvă de insecte. În unii din acești saci... se zice că au furnicile pui, iar în altele de mîncare. MARIAN, INS. 234. ♦ Copac tînăr; puiet, vlăstar, mlădiță. Prin liniștea pîlpîitoare. Aud scîncind un pin de tei Că nu. mai poate de picioare. LESNEA, A. 16. ♦ (Cu valoare de diminutiv, în expr.) Pui (de pernă) = pernă mică; perniță, puișor (1). Pui de mămăligă = mămăligă mai mică; mămăliguță. (Regional) Puiul tîrgului = cadou mic, jucărie cumpărată cuiva în zi de iarmaroc. (Regional) Puiul mesei = sertar. Puiul lăzii = cutioară în interiorul lăzilor țărănești sau al lavițelor; lăcriță. 2. (Mai ales afectiv) Copil. Cei doi pui de hamal cu umeri cruzi, cu tălpile goale, cu cămășile sfîșiate, țipă și ei îngroziți. SAHIA, N. 42. Ieri pe drum un om sărac întreba pe la vecine: «Poartă-se copiii bine? Dacă nu, să-i vîr în sac!».-Și-a venit la noi la poartă Și-am ieșit eu și i-am spus: Puiul meu e bun și tace Nu ți-l dau și du-te-n pace! COȘBUC, P. I 234. Cum să nu-mi fie dor, C-o pasere de pe munte, Și-încă avea doruri multe; Dar eu, un pui de om, Să n-am pe lume un dor? BIBICESCU, P. P. 31. ◊ Pui de viperă (sau de năpîrcă) = om rău, primejdios. Atîta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci spînul. CREANGĂ, P. 206. Pui de lele = om ușuratic, ștrengar, chefliu, destrăbălat. ◊ Expr. (Nici) pui de... = (în construcții negative) nici picior de...; nimeni, țipenie. Mi-am ales acest loc pustiu și mi-amfăcut casa asta, așa, ca pui de om să nu mai poată răzbi la mine. ISPIRESCU, L. 61. ♦ (La vocativ, ca termen de dezmierdare, folosit de persoane mai în vîrstă față de copii sau de tineri) Scumpule, dragule. Dragă puiule, băiete, Trage-ți,mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc, Ș-ochii de la cele fete Cu ochi mari făr-de noroc. ALECSANDRI, P. A. 38. ♦ Iubit, drag, drăguț. Mă dusei la puica mea. Puica m-a-ntrebat așa: – Puiule, ce ești scîrbit, Ori boii i-ai prăpădit? BIBICESCU, P. P. 12. Frunză verde peliniță Șede puiul la portiță, Cere apă și guriță. ȘEZ. I 11. Sărmana inima mea Iar au prins a mă durea; Și mă doare nencetat, De cînd puiu m-au lăsat. SEVASTOS, C. 150. 3. (Cu valoare augmentativă, în expr.) Pui de om = om vrednic, de ispravă, voinic, zdravăn. Mavrogheni era pui de om, mă, ăla cînd punea gheara pe cîte unul, ca d-alde dumnealui, mă! îl juca în labe cum joacă pisica pe șoarece, mă! GHICA, S. 503. Pui de ger = ger mare, strașnic. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. CREANGĂ, O. A. 44. S-a lăsat un pui de ger de crăpau pietrele, iar marea se sleise pe lîngă mal. CONTEMPORANUL, VI_I 116. Pui de nuntă = nuntă mare, frumoasă. Împăratul.... puse de le făcu un pui denunță de știu că s-a dus pomina. ISPIRESCU, L. 392. Pui de chef = chef strașnic. Popa îl lua cu trăsura ori de cîte ori se ducea în Armadia sau la Bistrița și trăgeau cîte un pui de chef. REBREANU, I. 108. Pui de somn = somn bun, adine. Trase un pui de somn, de se răsuna pivnița de horcăielile lui. La TDRG. Ciobanul adormi și trase un pui de somn pînă a doua zi. ISPIRESCU, L. 252. Pui de zgîrie-brînză = om foarte zgîrcit. Moș Vasile era un cărpănos ș-un pui de zgîrie-brînză, ca și mătușa Mărioara. CREANGĂ, A. 50. Pui de bătaie = bătaie zdravănă. În loc de bani, se pomenea bietul om cu cîte un pui de bătaie bună. ISPIRESCU, M. V. 14. Pui de Cotnar(i) = vin foarte bun de Cotnar. Am un pui de Cotnari care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. 841. 4. (La pl.) Broderie cusută mărunt pe pieptul și pe mînecile cămășilor țărănești; rîuri. ♦ Puncte de altă culoare pe stofe; picățele. 5. (În economia capitalistă) Acțiune dintr-o nouă emisiune, care are un curs mai scăzut decît acțiunile din vechile emisiuni. 6. Ambarcație mică cu vîsle, folosită pentru anumite servicii la bordul navelor mai mari. 7. (În expr.) A face (sau a da) pui de giol v. giol.

culoare sf [At: NEGRUZZI, S. I, 45 / V: col~, (înv) color / Pl: ~ori / E: fr couleur, lat color, -em] 1 Totalitatea radiațiilor de lumină de diferite frecvențe pe care Ie reflectă corpurile și care creează asupra retinei ochiului o impresie specifică. 2 (Pgn) Aspectul colorat al corpurilor. 3 (Lpl; îs) Culori complementare Culori care prin suprapunere dau culoarea albă. 4 (Îs) ~ caldă Culoare aflată în prima jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre infraroșii). 5 (Îs) ~ rece Culoare aflată în a doua jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre ultraviolet). 6 (Lpl; îs) Culori moarte Culori șterse. 7 (Lpl; îas) Culori care nu se potrivesc una cu alta. 8 (Îs) ~ fundamentală Fiecare dintre culorile (roșu, galben și albastru) care nu pot fi obținute prin amestecul altor culori și care, amestecate între ele, dau toate celelalte culori. 9 (D. oameni; îla) De ~ Care are pigmentație neagră. 10 (Pfm; îe) A avea ~ A arăta bine la față. 11 (Pfm; d. față; îe) A-și pierde ~a (sau culorile) A deveni palid. 12 (D. stofe; îae) A se decolora. 13 Materie colorantă. 14 Creion cu mina colorată. 15-16 (Fig) Fel de a descrie (sau prezenta) ceva sau pe cineva. 17 (Îs) ~ locală Totalitatea trăsăturilor caracteristice vieții într-un loc sau într-o epocă dată (scoase în evidență într-o operă artistică). 18 (Îs) ~ istorică Evocare a unei epoci istorice prin ceea ce are ea specific. 19 (Fig) Calități proprii stilului unei lucrări (artistice). 20 (Fig; îs) ~politică Apartenență la un partid sau la anumite convingeri politice. 21 (Iuz) Sector. 22 Fiecare dintre cele patru categorii ale cărților de joc. 23 (Bot; reg; îc) ~a-focului Ruscuță (Adonis flammea).

MÎȚĂ s. f. I. 1. (Popular, mai ales în Mold. și Transilv.) Pisică (Felis domestica); p. r e s t r. puiul (de sex feminin al) pisicii. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 205. Mă fac în multe chipuri. . . : ogar, găină, muscă, iepuri, paijăn, mîță, și în toate chipurile (a. 1 799). GCR II, 172/2. Nu ar putea să se ivească din gaoră afară, ca să nu-l audă mîța. ȚICHINDEAL, F. 257/3, cf. LB. Într-aceste tabacale să lucrează cu scîrnăvii de cîini și pieile lor, și de mîță și alte jiganii spurcate (a. 1 837). DOC. EC. 667. Urlă ca cîinii cobitori, miorlăie ca mîțele, cîșie ca gîștele, șuieră ca șerpii. HELIADE, O. II, 382, cf. POLIZU, BARONZI, 159. Ne acățarăm ca mîțele pe o scară ce se îndoia scîrțiind sub picioarele noastre. ALECSANDRI, P. 217. Doar și mie îmi era dragi mîțile, pîn-a nu mă mărita. id. T. I, 197, cf. COSTINESCU, LM. Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic. De-ar fi-n lume-un stat de mîțe, zău ! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, O. I, 48. Cînd văd că mîța face marazuri, ți-o strîng de coadă de mănîncă și mere pădurețe. CREANGĂ, P. 230. Deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, cari de cari mai uricioase; unele miorlăiau ca mîța, altele covițau ca porcul, id. ib. 302. Ieși din crîng binișor, și pîș, pîș, ca o mîță cînd pîndește la șoareci, se apropie încetișor de Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109, cf. 179, DDRF, ALEXI, W., CABA, SĂL., IORDAN, L. M. 193. Cînd m-am întors, am găsit-o cu o mîță albă în brațe. IBRĂILEANU, A. 83. Și-n fluierul de sticlă al cintezii Se joacă mîțele cu iezii. ARGHEZI, V. 21, cf. 163, id. C. J. 170. În casa asta, nici o miță n-are unde s-aciua. C. PETRESCU, C. V. 85, cf. STĂNOIU, C. I. 129. Pisica se numește „mîță”, iar bărbătușul „mîrtan”. PRIBEAGUL, P. R. 72. Prin pod, se auzeau vuiete, zgomote de fugă, trîntituri. – Prinde mîța șoareci ! mormăi mătușa Zamfira. SADOVEANU, O. I, 75. În Muntenia și în sud-estul ardelean se zice „pisică”; în restul României se zice „mîță”. PUȘCARIU, L. R. I, 211. Ei numesc pe pisoi motan și pe pisică mîță. H III 4. Pisica la noi se numește mîță. ib. VI 199, cf. X 253. Sîntem de departe, De peste șapte sate: De la Buda nouă, Pe unde mîța ouă. TEODORESCU, P. P. 178. Omul nostru n-avea nimic, nici barem o mîță. RETEGANUL, P. I, 42. Însura-m-aș însura, Nu știu soacra ce mi-a da ? Coșarca cu fusele, Costrețul cu mîțele ? POP., ap. GCR II, 309, cf. 319. Ni-i că vom însera Și nu sîntem de-acolea, Că sîntem din Buda vechie, Unde mîța strechie. POP., ap. GCRF II, 337. Mîța și cînele, cînd au durere de cap, mînîncă iarbă. ȘEZ. I, 127. Din mănușă să făcu o mîță mare, care cînd se învîrti printre șoareci, îi băgă în tușă, înghițindu-i pe vro cîțiva. ib. II, 4, cf. IV, 184. Io la joc, Mîndră la joc, Mălaiul de joi în foc. Bătui mîța cu vătraiul De ce nu mi-o scos mălaiul. HODOȘ, C. 84. A fost unu odată sărac de tot, avea număi o mîță ș-un bou ș-un bordei. GRAIUL, I, 42. N-avea nimica-n bordei, Făr-d-o mîță ș-un cotei. PĂSCULESCU, L. P. 275. Fata moșului. . . porni, și ca să nu-i fie urii, luă și mîța cu sine. PAMFILE, DUȘM. 112, cf. id. com. 18. Ciuma-n casă o d-întrat Șî pă tăț huc i-o luat; Numa pă ea o lăsat Cu o bǵată mîță-n vatră. T. PAPAHAGI, M. 121. Bătui mîța peste gheare, C-a mîncat nește jumare. ANT. LIT. POP. I, 213, cf. ALR I 1 133, 1 137, ALR II 3 473. Mîța blîndă zgîrie rău. GCR II, 374, cf. SBIERA, P. 65, ZANNE, P. I, 548, IX, 657. Ce iase din mîță, șoareci prinde. NEGRUZZI, S. I, 248, cf. ZANNE, P. IX 546. Mîța se-nvață de mică a prinde șoareci. ZANNE, P. IX, 659. Mîța îngrășată nu prinde șoareci. id. ib. 658. Mîța cu clopot nu prinde șoareci. NEGRUZZI, S. I, 249, cf. ZANNE, P. I, 550, IX, 658. Cînd mîța nu-i acasă Șoarecii joacă pe masă. zanne, p. i, 548. Din coadă de mîță sită de mătase nu se face. id. ib. 597, cf. 546, 549, 550, III, 349, IV, 164, IX, 657, 659, 660, ALR I 1 551/790. Pe-o biserică șindilitâ joac-o mîță potcovită (Luna). SBIERA, P. 322. Am o mîță albă, grasă, toată noaptea îmblă-n casă (Luna). id. ib. Mîță grasă Trece noaptea peste casă (Luna). PĂSCULESCU, L. P. 87. ◊ (În superstiții) Mîță ori motan negru, cucoș negru și cÎnele negru aduc bine la casă. ȘEZ. I, 17. Cînd tună și fulgeră să nu ții mîță și cîne în casă, că s-ascunde necuratul în ele. ib. 126. Mița să n-o iei cu tine cînd te muți în altă casă, că iei sărăcia. ib. 127, cf. 192. Cînd sare mîța peste un cadavru, mortul se face strigoi. ib. III, 150. Cînd mîța stă în vatră, are să fie frig. ib. IV, 119, cf. 120. Să nu duci mîța în car sau căruță, că slăbesc vitele trăgace. ib. VI, 43, cf. 44, VIII, 98., Dacă mîța se lă pe cap, se crede că nu mult după aceea va ploua. ib. XVIII, 114, cf. 50. Dacă tușește mîța: va urma vrajbă în casă. GOROVEI, CR. 189, cf. 188. [La guturai] tragi pe nas fum de păr din coada mîții. PAMFILE, B. 64, cf. 68, 70, id. D. 88, id. S. T. 131. Întîlnim știma sub felurite înfățișări: . . . de cîne, mÎță, cocoș. id. COM. 19. Mîța neagră poate de asemeni întrupa piaza-rea, ca să aducă pagube unei case. id. DUȘM. 95, cf. 331. Dacă va dormi pe pat, mîța face a cald. id. VĂZD. 4, cf. 77, 92, 116. ◊ (Mold., în imprecații) Fată jucăușă: Să-i smulgă urechea și țîțele. . . Stuchi-l-ar mîțele ! TOPÎRCEANU, P. 112, cf. PAMFILE, J. II, 154. Stuchi-te-ar mîțele! Com. din PIATRA NEAMȚ. (Regional) (De-a) mîța oarbă sau de-a mîța = (de-a) baba oarba, v. b a b ă. Cf. lb. Convocarea conferenței semăna cu un joc de-a mîța oarbă. BARIȚIU, P. A. III, 66, cf. POLIZU. Jocurile copilărești: popic, cureaua roșie. . . , ajumit, mîța oarbă. HEM 609, cf. MARIAN, I. 221, DDRF, BARCIANU, PAMFILE, J. III, 48, ALR II 4 337/64, 76, 95, 105, 219, 228, 250, 260, 284, 334, 362, 365, 386, 574, MAT. DIALECT, I, 182. (De-a) mîța și șoarecele = joc de copii în care jucătorii sînt așezați în formă de cerc, iar doi dintre ei, care îndeplinesc rolul de mîță, respectiv de șoarece, se fugăresc în jurul cercului pînă cînd „mîța” prinde „șoarecele”. Cf. ȘEZ. VIII, 121, PAMFILE, J. I, 20. Mîță de vînzare = joc de copii, la priveghiul mortului, în care unul dintre jucători încearcă, după un anumit sistem, să vîndă celorlalți o mîță reprezentată printr-o lingură. Cf. PAMFILE, J. I, 50. Mîța popii = joc de copii nedefinit mai îndeaproape. Cf. H V 17. ◊ E x p r. (A fi) mîță blîndă = (a fi) prefăcut, ipocrit, fățarnic. Cf. ZANNE, P. I, 551, CADE. (A fi) mîță plouată (sau udă) = (a fi) fără chef, abătut, descurajat; (a fi) rușinat, umilit. Cf. ZANNE, P. IX, 659. (Regional) (A cumpăra sau a lua, a fi etc.) mîța-n (sau mîță-n) sac, se spune despre un lucru pe care nu-l poți cunoaște înainte de a intra în posesia lui. id. ib. I, 549, cf. CADE, com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. A umbla (sau a prinde pe cineva) cu mîța-n sac = a umbla (sau a prinde pe cineva) cu înșelăciuni. Dacă ești prost și lași să te prindă la cărți cu mîța-n sac ? alecsandri, T. I, 117. Umblă cu mîța-n sac, ghiujul. . . Aține-te, Pepeleo ! id. ib. 319, cf. ZANNE, P. I, 548. Vedeți, să nu care cumva să vă prind și pe voi cu mîța-n sac, că vai de mama voastră ! C. PETRESCU, Î. II, 46. Umblă cu mîța-n sac, ad[ică] e un prefăcut; umblă de colo, colo, ca să nu se deie pe față. I. CR. IV, 78. A trăi (sau a se înțelege etc.) ca mîța cu șoarecii (sau cu șoarecele, cu cîinele) = a fi în relații foarte rele (unii cu alții), a trăi rău împreună. Cf. ZANNE, P. I, 382, 550, 551. (Regional) A se stupi ca mîțele = a trăi ca mîța cu șoarecii; a se certa mahalagește, a-și arunca cuvinte grele. Cf. ȘEZ. II, 47, IX, 146, ZANNE, P. I, 551. A fi învățat ca mîța la lapte = a fi rău învățat, a avea un obicei prost. Cf. ZANNE, P. III, 588. (Regional) A păți cinstea mîței la oala cu smîntînă = a fi bătut. Cf. ȘEZ. I, 218, ZANNE, P. I, 551, IV, 124. (Regional) A se învîrti ca mîța împrejurul oalei cu smîntînă = a da tîrcoale unui lucru sau unei ființe care-i place. Cf. ZANNE, P. IV, 123. (Regional) A umbla ca mîța pe lîngă laptele fierbinte = a dori ceva de care se teme. Cf. id. ib. III, 587. (Regional) A se învîrti ca mîța pe lîngă blidul cu păsat = a ocoli adevărul, a evita să spună adevărul. Cf. id. ib. IV, 67. (Regional) (A trăi) ca mîța pe rogojină = (a trăi, a o duce) rău. Cf. id. ib. iii, 337, PAMFILE, J. II, 154. A trage mîța de coadă (sau, regional, pe rogojină) = a o duce greu (din cauza sărăciei), a fi strîmtorat (din punct de vedere material), a fi sărac, nevoiaș. Cf. ȘEZ. IX, 145, ZANNE, P. IX, 660, PAMFILE, J. II, 154, MAT. DIALECT. I, 231. (Regional) A nu avea nici mîță la casă = a fi foarte sărac. ZANNE, P. IX, 660. (Regional) A se uita ca mîța la pește = a se uita, a privi lacom, cu lăcomie. Robinson . . . s-au pus să șadă pe pat uitîndu-să la frigarea cu friptura ca mîța la pește. DRĂGHICI, R. 70/7. (Familiar) A se uita (sau a se pricepe etc.) ca mîța-n calendar = a nu pricepe nimic, a fi cu totul străin de o problemă. Cf. IORDAN, R. A. 270. Mătură ca mîța, se spune despre un om murdar (care își ascunde murdăriile). Cf. ZANNE, P. III, 228. Se spală ca mîța, se spală superficial. (Regional) (Taci) să nu te audă (sau că te aude) mîța = a) (taci că) spui minciuni (pe care nu le crede nimeni). Cf. id. ib. II, 758; b) bagă de seamă ce spui. id. ib. IX, 661. (Regional) A călca în urme de mîță stearpă = a fi îndrăgostit. Cf. TDRG. A rupe mîța în două = a) a fi voinic; a fi energic, hotărît, dîrz, a ști să-și impună voința; a fi vrednic. Fii român verde și rupe mîța în două. NEGRUZZI, S. I, 251. Ei ! bravo l Acu văd și eu că ești bărbat, om verde, colea, care rupe mîța-n două. ALECSANDRI, T. 907. Un om vrednic, care rupe mîța în două . . . plătește foarte mult în ochii [femei]lor. MARIAN, NU. 41, cf. ZANNE, P. I, 551; b) (regional) a se învoi din preț (cu cineva). CIAUȘANU, GL. (Regional) A se face mîță = a se ghemui (ca o pisică la pîndă). Cf. ZANNE, P. VI, 336. (Regional) A-i oua și mîța = a fi om norocos. Cf. id. ib. IX, 660. ♦ Epitet dat unei persoane viclene (ca pisica), ipocrite. Cînd Anița o intrat, Gruia-ndată o-ntrebat: Und'-ai fost, mîță bătrînă ? ALEXICI, L. P. 17. Ce mîță de om, ad[ică] ce om viclean ! I. CR. IV, 79, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, DR. VIII, 209.** (Rar) Epitet depreciativ pentru un cal slab, prăpădit. V. g l o a b ă, m î r ț o a g ă. Numai ce-l văd pe Tasache al meu intrînd în ogradă și ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal. . . . – Da ce vrai să fac eu cu mîța asta, bre ! HOGAȘ, M. N. 9, cf. DR, V. 85. 2. (Învechit și regional) Blana prelucrată a pisicii sau, p. g e n e r., a altor animale (asemănătoare cu pisica). Mîță blane de Mosc, 25 bani. Mîțe tanele, de 70: 1 leu (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160, cf. CV 1950, nr. 4, 33. ♦ P. e x t. (Regional, la pl., probabil în glumă) Cozi, cosițe (la fete) (Mățău-Cîmpulung). COMAN, GL. 3. (Regional, în sintagma) Mîță sălbatică = pisică sălbatică (Felis sylvestris). Denaintea leului. . . sta . . . pardosul, ursul, lupul. . ., mîța selbatecâ. CANTEMIR, IST. 26. Zări, chiar supt creanga pe care stătea, cum strălucește ceva . . . Ochi de mîță sălbatecă nu erau. GÎRLEANU, L. 60, cf. PĂCALĂ, M. R. 28. Ies din scorburi jderii și mîțele sălbatice. SADOVEANU, O. IX, 13. 4. Compuse: (învechit) mîță-de-mare = specie de șarpe cu coada lungă, nedefinit mai îndeaproape. Cf. LB. Măgariule ! zisă stăpînul, dar încă întrebi ce să coci ? Mîțe-de-mare și pupeze. BĂRAC, T. 16/25; (regional) mîța-popii = omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja; omida-urs. Cf. PĂCALĂ, M. R. 33, SIMIONESCU, F. R. 392, VICIU, GL., MAT. DIALECT. I, 80, 262. (Fig.) Prindea cu mult meșteșug gîtul de pui între vîrful cuțitului și fundul farfuriei. . . de nu rămînea din gîtul de pui decît o lungă, nodoroasă și încovoiată „mîța-popii”. HOGAȘ, M. N. 37 b) Cantaridă (Lytta vesicatoria). ALR II 6 549/172; c) cîinele-babei (Oniscus murarius și Oniscus asellus). N. LEON, MED. 98, cí. CADE, ALR II 6 571/833; d) scolopendră (Oniscus scolopendra). LB, cf. PONTBRIANT, D., DDRF, DR. V, 561; e) repede (Cicindela campestris). Cf. ALR I 1888/96, 289. (E x p r.) A se da de-a mîța-popii = a se da peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. CADE. II. (Bot. regional) 1. Mîțișor (II 1). Fac foc șî pun niște mîță sfințită pe foc și coj de ouă sfințite de la Paști. ARH. FOLK. I, 223, cf. ALRM II/i h 261, ALR I 990/9, 56. Mîță de loză. ALR I 1 926/337, cf. 1 926/351, 355, 359. ♦ Nume dat mai multor varietăți de salcie. Cf. T. PAPAHAGI, M. 225, ALR I 1 926/80, 215, 375, ALR SN III h 627. 2. P. g e n e r. Creangă, ramură (mică). Cf. ALR II 6 419/53, 64, 228, 349, 386, A I 12, 21, 23, 26. 3. Barba-ursului (Equisetum arvense) (Checea-Jimbolia). ALR I 1952/40. 4. Păpădie ( Taraxacum officinale) (Berzasca- Moldova Nouă). ALR I 1 919/5. 5. Mușchi de pe scoarța copacilor (Pecica-Arad). ALR II/53. 6. Rădăcină (aeriană) a porumbului (Voiniceni-Tîrgu Mureș). Cf. ALR II 5 138/235, 5 139/235. III. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive etc. care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. (Transilv., Ban.) Cursă de șoareci (primitivă); (regional) mîț (III 1). Mița, cursa de șoareci pe care și-o face economul din bucățele de scindură și din bețigașe de corn. PĂCALĂ, M. R. 446, cf. 436, 454, BRAN, S., ALR I 690, A II 9, 10, MAT. DIALECT. I, 182. 2. (Regional) Botniță „la vițel” (Feneș-Alba Iulia). ALR II 5 074/102. 3. (Regional) Ostie (de pescuit) (Roșia-Beiuș). ALR II 6 250/310. 4. (Regional) Fiecare dintre cele două vîrfuri ale scoabei (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6 674/353. 5. (Regional) Coada, mînerul cleștelui de tras; clește sau, p. r e s t r., cîrlig al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6698/353, cf. 6 699/353, 6 700/353. 6. (Prin Maram.) Broasca în care se fixează sfredelul. Cf. ALR II 6 662/353, 362. 7. (Învechit) Ancoră (la o navă). Anchira, mițele corăbiei ce aruncă în mare cu funile și țin corabiia (a. 1 600-1630). CUV. D. BĂTR. I, 291. Mîțele de fier carele țin corabiia în loc de nu mearge, că-s cu unghi de fieru (glosare marginală). N. TEST. (1 648), 171^r. Și trăgînd sus mățele, slobozirî-o [corabia] mării. ib., ap. HEM 1 201, cf. LB, PHILIPP1DE, P. 163, DDRF. 8. (Transilv., Ban.) Cîrlig cu mai multe brațe îndoite (și ascuțite) la vîrf, cu care se prinde și se scoate un obiect căzut în fîntînă. Cf. CADE, LEXIC REG. 20, MAT. DIALECT. I, 80. 9. Dispozitiv de siguranță (prevăzut cu un fel de gheare) care servește la prinderea automată a coliviei dintr-o mină, cînd se rupe cablul. Cf. MDT, com. din VALEA JIULUI. 10. (Regional) Laț (pentru prins păsări) (Ciumeghiu-Salonta). ALR I 1311/315. 11. (Prin Transilv., Ban., Mold.) Bucată de lemn (v. grindă) sau de metal care prinde căpriorii unei case sau care leagă diverse părți componente ale unei, construcții; chinga căpriorilor. O mîță de fier carea întră pînă la cealea ce-s dinlăuntru de zaveasă. N. TEST. (1648), 295^r/12, cf. ALR I 666/45, 56, 320, 578, 588, ALR II/I h 226. ◊ (Urmat de determinări care indică folosirea) Mîță de vînt. CHEST. II 230/1. Mîță de ajutor. ib., cf. ALR II/47. 12. (Prin Mold. și Bucov.) Cîrlig gros de fier, prins într-o coadă de lemn, care servește la rostogolitul buștenilor. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Regional) Placă de fier cu unul sau mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc; butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului și cu celălalt sprijinit pe marginea opusă, avînd rolul de a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. Cf. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Prin estul Transilv. și nordul Mold.) Tindeche (la războiul de țesut). Cf. ALRM SN I h 315, GLOSAR REG. 15. (Transilv.) Oiște, A II. 16. (Regional) Dispozitiv în formă de furcă (cu două coarne) aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi. Cf. LEXIC REG. 55, 61. 17. (Regional) Lanț, curea care leagă grindeiul plugului de rotile; potîng. Cf. H XVIII 142, BOCĂNEȚU, T. A. 149, 189. 18. (Transilv. și prin Olt.) Nume dat mai multor părți componente ale joagărului: a) cumpănă de care se leagă stavila joagărului. ALR II 6 430/95; b) dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dintată a joagărului. ib. 6 432/172, cf. 6 432/349, 362, 574, 833, 836; c) grăunțar. ib. 6 433/362; d) coada furcii joagărului. ib. 6 435/362, cf. 6 435/833, 836 ; e) roată zimțată a joagărului. DAMÉ, T. 175, cf. PAMFILE, I. C, 111; f) fiecare dintre „torțile” care întind pînza joagărului. ALR II 6 441/833; g) fiecare dintre ghearele de fier ale joagărului. ib. 6 447/260, cf. 6 447/353, 386; h) jugul de lemn al joagărului. A III 18. 19. (Regional) Bucată de lemn scobit pe care se învîrtește cepul grindeiului de la roata morii. Com. din GÎRDA DE SUS-CLUJ. 20. (Transilv. și prin Mold.; mai ales la pl.) Patină (pentru alunecat pe gheată). I. CR. IV, 60, cf. ALR II 4 372/105, 130, 141, 157, 172, 250, MAT. DIALECT. I, 80, 285. 21. (Regional) Placă de fier cu colți ascuțiți pe care muncitorii forestieri și-o fixează pe talpa încălțămintei (ca să nu alunece). Cf. VICIU, GL. 103, PAMFILE, I. C. 107, ARVINTE, TERM. 156, MAT. DIALECT. I, 182. 22. (Regional) Cîrlig de fier cu colți, cu ajutorul căruia muncitorii de la întreținerea liniilor electrice sau de telegraf se urcă pe stîlpi (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 182. 23. (Prin Maram.) Coșuleț care are în partea superioară un cerc prevăzut cu dinți, cu care pot fi prinse cozile fructelor, la cules. LEXIC REG. 20. IV. 1. (Regional) Grătar (pe care se frige carnea) (Petreștii de Jos-Turda). ALR II 3976/250. 2. (Prin Transilv.) Pirostrie (pe care se pune un vas la foc). Cf. ALEXI, W., com. din LUPȘA-ABRUD, ALR II 3 949/250, 346. 3. Grătar de fier care se pune pe vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le face să ardă mai bine. CHEST. II 336/61, cf. 336/281, 282. V. (Regional) Dig de proporții reduse (Vașcău). CV 1951, nr. 9-10, 44. VI. (Regional) Firidă (mică) făcută în peretele cămării; (regional) mîțoacă (2) (Runcu Salvei-Năsăud). Cf. CHEST. II 186/258. VII. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. La românii din toate părțile, de-ndată ce s-a săvîrșit masa de cununie, toți nuntașii se prind la joc . . . cam cu următoarele jocuri:. . . mîța, mocăncuța, mocăneasa. SEVASTOS, N. 282, cf. PAMFILE, J. III, 9, VARONE, D. 115, H X 543. – Pl.: mîțe. – Probabil formație onomatopeică.

FĂȚĂRIT, -Ă, fățăriți, -te, adj. (Învechit, rar) Fățarnic, prefăcut, ipocrit, simulat. Așa-mi venea-n suflet să cred lămurit Că tot acel joc a fost joc fățărit. COȘBUC, P. II 207. ◊ Fig. Focuri de artificii în care meșteri isteți și dibaci fac să joace, în ochii orbecați ai publicului, tot felul de vîrtejuri luminoase... de fulgere plăsmuite, de sori fățăriți. ODOBESCU, S. II 540.

MERGE, merg, vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca (pășind sau fiind purtat de un vehicul) dintr-un loc într-altul; a păși, a se deplasa. V. umbla, circula. Caii mergeau acum mai greu pe drumul desfundat. SADOVEANU, O. VII 80. Eu mergeam pe strîmtă cale de sub marginea pădurii. COȘBUC, P. I 317. Și-a mers el multă lume și țară. RETEGANUL, P. III 27. Mers-au ei și zi și noapte, nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. ◊ Expr. A merge glonț (sau întins) la... v. glonț. A merge ață = a merge drept la țintă. A merge în bobote v. bobot. A merge (sau a umbla) pe două cărări v. cărare. ♦ (Subiectul este drumul, calea etc.) A se întinde; a duce. Calea mergea trăgănată pe coastă; casele se răreau, trupul satului rămînea în urmă, în verdeața livezilor. SADOVEANU, O. I 35. Mergea atunci podul făcut de Sinan de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului... pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, O. II 123. Cărărușa merge-n vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 2. A pleca. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. N-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. Mergînd, dragă, de la tine, Plînge inima în mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. ◊ (În formule de urare, la despărțire) Alergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. ♦ (Determinat de un adverb de loc sau de un substantiv introdus prin «(pînă) la», «(pînă) în»), «întru», «către», «spre») A se duce, a porni. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei; serile arareori. GÎRLEANU, L. 34. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. CREANGĂ, P. 162. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I 183. Se scobora... ca să meargă la tabăra de la Sas-Sabeș. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Expr. A-i merge (cuiva ceva) la inimă v. inimă. A merge pînă... = a ajunge pînă la... Știam pînă unde merge afecțiunea mamei. CAMIL PETRESCU, U. N. 417. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II 323. Duhul de superstiție merse pînă a crede că și schimbarea portului ce ei făcuseră de vreo cîțiva ani fuse un semn rău. BĂLCESCU, O. II 258. A merge la pieire (sau, mai rar, la pieirea capului) = a ajunge în primejdie, a-și periclita existența. Să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. ♦ (Popular, urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A intra. A mers la armată. Nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă, ca să-și cîștige și ea ceva. SBIERA, P. 208. 3. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A întovărăși, a însoți, a acompania. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască, după pustietăți? SP. POPESCU, M. G. 57. Dacă vei merge cu mine... habar să n-ai. ISPIRESCU, L. 16. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb și pace bună. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Determinat prin «pe urmă» sau «în urmă») A urmări pe cineva cu scopul de a-l prinde. În zadar mai merg în urma lor! RETEGANUL, P. I 37. ◊ Expr. A merge pe urma (sau pe urmele) cuiva v. urmă. (Popular, despre femei) A merge după cineva = a se mărita. Cum de-ai putut tu merge după un mire hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. II. 1. A se mișca în spațiu, a se duce, a străbate un drum pentru a ajunge într-un anumit loc. Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. Trenul mergea tot mai departe. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. ◊ (Despre lună, soare) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea și-i surîde dulce. BOLINTINEANU, O. 35. (Despre lucruri duse de om) Urciorul nu merge de multe ori la apă (= pînă la urmă ți se înfundă). ◊ Expr. (Despre mîncări) A merge pe gît = a aluneca pe gît. Mă răped în cramă ș-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. A bate (sau a freca, a croi, a flocăi pe cineva) de-i merg(sau să-i meargă) fulgii (sau peticele, colbul, untul) = a bate rău, a bate măr. Altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani, să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Scoteam mîțele de prin ocnițe și cotruțe și le flocăiam... de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă și vă croiesc de vă merg peticile. id. ib. 38. Joacă de-i merg peticele (sau de-i merge colbul) = joacă cu multă pasiune, cu mult foc. Zîna... au început deodată să joace, și unde nu juca și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. Și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. 2. (În legătură cu noțiuni temporale) A se apropia de... Băiatul merge pe opt ani. ◊ (Impersonal) Eu babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. ◊ Expr. Pe zi ce merge sau de ce, pe cît merge = pe măsură ce trece vremea, pe zi ce trece; progresiv. Și în chaosul uitării, oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă, ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Tîrgul Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I 192. Au început a.să ivi niște nourași, carii pe cît mergea acoperea ceriul. DRĂGHICI, R. 9. ♦ (Determinat prin «înainte») A continua. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. III. 1. (Familiar, despre bani) A fi în circulație, a circula, a avea curs. 2. (Despre veste, zvon, vorbă, faimă, nume) A se răspîndi, a ajunge să fie cunoscut de toată lumea, a se generaliza. Auzi! îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandrei noră! O, meargă-i numele! N-o vezi La horă? COȘBUC, P. I 126. Îi mersese vestea că face din cînepa cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10. IV. 1. (Despre un mecanism) A funcționa, a umbla. Ceasul merge bine. ▭ Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați care pun în mișcare valea. BOGZA, V. J. 82. ◊ Expr. A merge ca pe roate v. roată (1). 2. (În expr.) A-i merge (cuiva) gura v. gură. V. 1. (În legătură cu o activitate) A se prezenta într-un anumit fel, a o duce. Bietul Guraliuc făcea pozne; la instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. Umblam la școală, unde mergeam bine. Eram monitor, premiant. La TDRG. ♦ (Impersonal) A reuși, a avea succes. Cu mine nu-ți merge. ▭ Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ A evolua, a decurge, a se desfășura (într-un anumit fel). Se scuză că a lipsit atîta vreme și era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I 231. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare. CREANGĂ, A. 34. Treaba mergea strună. NEGRUZZI, S. I 343. ◊ (Impersonal) Cît mai ai de muncit ca să te plătești? – Eu știu, tovarășe dragă? După cum mi-o merge și mie. O lună...două luni... DUMITRIU, N. 268. A fost Cuminte om; dar nu știu cum Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I 229. ♦ (În legătură cu sănătatea sau cu starea cuiva) A o duce, a fi. Cum merge soția d-tale? Tot bolnavă? La TDRG. 2. (înlocuind alte verbe) A se potrivi. Aceste culori nu merg bine împreună. ♦ (Despre un material întrebuințat spre a face ceva din el) A se consuma, a intra, a se întrebuința. Ca să nu meargă miere multă, după ce le-au scos din cuptor, le ung pe deasupra cu miere. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta. ♦ (Despre venituri) A reveni. Și dobînda de 50 la sută merge la... La capetele întregi! DELAVRANCEA, O. II 366. ♦ (Impersonal) A se putea. Merge și fără zahăr. ▭ Ți-arăt eu ție! Cu dinții te rup! Ha, ha! Parcă așa merge? DUMITRIU, P. F. 22. Cu mine nu merge așa! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ Expr. Așa mai merge = așa e bine, se potrivește. Treacă (și) meargă = fie! să zicem că se poate. Greu lucru mă întrebași, mamă, dară aide, treacă-meargă. ISPIRESCU, L. 114. Cît pentr-o piele, treacă și meargă, Fiindcă singur spui c-ai dreptate. ALEXANDRESCU, M. 301. – Forme gramaticale; perf. s. mersei, part. mers. – Variantă: (regional) mere (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 81) vb. III.

LOCUȚIUNE s. f. (cf. fr. locution, lat. locutio): grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. În limba română există l. aproape pentru fiecare parte de vorbire (excepție făcând articolul și numeralul). ◊ ~ substantivală: l. care se comportă gramatical ca un substantiv. De exemplu: aducere-aminte (amintire), băgare de seamă (atenție), bătaie de joc (batjocură), părere de rău (regret), ținere de minte (memorie), aruncătură de ochi (ochire), deschizător de drumuri (pionier), nod în papură (cusur), punct de vedere (opinie) etc. ◊ ~ adjectivală: l. care se comportă gramatical ca un adjectiv. De exemplu: de valoare (valoros, -oasă), de ispravă (capabil, -ă), în toată firea (matur, -ă), în floarea vârstei (tânăr, -ă), de neuitat (minunat, -ă), de invidiat (deosebit, -ă), scos din fire (înfuriat), ca vai de lume (necorespunzător, -oare) etc. ◊ ~ pronominală: l. care se comportă gramatical ca un pronume nehotărât. De exemplu: cine știe cine (cineva), cine știe ce (ceva), nu știu cine (cineva), nu știu ce (ceva), câte și mai câte (multe), de toate (multe și felurite), vrute și nevrute (multe și felurite) etc. ◊ ~ verbală: l. care se comportă gramatical ca un verb personal sau impersonal (de aici cele două feluri de l. verbale: personală și impersonală). De exemplu: a da ajutor (a ajuta), a-și bate joc (a batjocori), a se face foc (a se supăra), a-și veni în fire (a se trezi), a o lua la sănătoasa (a fugi), a o lăsa moartă (a renunța), a lua la trei păzește (a certa), a se da jos (a coborî), a se da de-a dura (a se rostogoli), a da cu sâc (a necăji), a face tranc (a trânti), a se crăpa de ziuă (a se lumina), a se face cald (a se încălzi), a se da de veste (a se vesti), a se lua în considerație (a se considera), a(-i) părea bine, a(-i) părea rău, a(-i) sta bine, a(-i) sta rău etc. ◊ ~ adverbială: l. care se comportă gramatical ca un adverb de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop sau de concesie (de aici și denumirea l. adverbiale: de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop și concesivă). De exemplu: în față, în spate, în urmă, la dreapta, de jur împrejur, ici și colo, colo și colo etc.; de dimineață, cu noaptea-n cap, din vreme-n vreme, într-un rând, în permanență, după aceea, din când în când etc.; bob cu bob, cu asprime, din fir în păr, de nevoie, de-a berbeleacul, pe îndelete, pe din două, cu grămada, de multe ori, din ce în ce, cu siguranță, fără îndoială, în nici un caz, așa și-așa, cel puțin, cât pe ce, de exemplu etc.; de aceea, de asta, de aia; pentru aceea, pentru asta, pentru aia; cu toate acestea, cu toate astea etc. ◊ ~ interjecțională: l. care se comportă gramatical ca o interjecție. De exemplu: apoi de!, auzi colo!, ca să vezi!, doamne ferește!, la naiba!, păcatele mele!, na-ți-o bună!, ți-ai găsit! etc. ◊ ~ prepozițională: l. care se comportă gramatical ca o prepoziție cu genitivul sau cu acuzativul. De exemplu: a) în fața, în spatele, în largul, în stânga, în susul, în josul, în urma etc.; b) conform cu, de față cu, alături cu, alături de, din sus de, începând cu, împreună cu, cât despre, cât pentru, cu privire la, în ce privește etc. ◊ ~ conjuncțională: l. care se comportă gramatical ca o conjuncție coordonatoare (copulativă, adversativă sau conclusivă) sau subordonatoare (necircumstanțială sau circumstanțială). De exemplu: cât și, precum și – copulative; în schimb, decât că, numai că – adversative; ca atare, în concluzie, în consecință, cu alte cuvinte, prin urmare – conclusive; cum că – necircumstanțială; în timp ce, în vreme ce, ori de câte ori, până ce, până să, după ce, îndată ce etc. – circumstanțiale de timp; fără să, pe măsură ce, după cum, ca și cum, ca și când etc. – circumstanțiale de mod; de ciudă că, din cauză că, dat fiind că, pentru că, odată ce, de vreme ce, din moment ce etc. – circumstanțiale de cauză; pentru ca să, ca nu cumva să etc. – circumstanțiale de scop; chiar dacă, chiar de, cu toate că, măcar că, măcar de etc. – circumstanțiale de concesie; în caz că, în caz de etc. – circumstanțiale de condiție; așa încât, astfel încât – circumstanțiale de consecință; în loc să, pe câtă vreme etc. – circumstanțiale de opoziție; după ce că, în afară că etc. – circumstanțiale de cumul; decât să – circumstanțială de excepție. ◊ ~ arhaică: l. specifică limbii române vechi, ca de exemplu a face năvală, a face cercare, a(-i) veni aminte etc. ◊ ~ dialectală: l. proprie unuia dintre dialectele sau subdialectele limbii române, ca de exemplu dr. a-și lua valea și arom. a cădea pi ună parte („a se înțelege unul cu altul”).

Sânmedru, (Sâmedru, Sumedru) – (rel.) 1. Sărbătoare creștină (26 octombrie). În sâmbăta de Sânmedru, numită și sâmbăta morților, în unele localități din Țara Maramureșului, au loc parastase în cimitire: „S-aprindeau lumânări la morminte. Înainte se aprindea un foc mare în cimitir și, de la focul acela, își aprindeau oamenii lumânările. În jurul focului stau oamenii bătrâni, vorbeau și jucau cărți” (Corpusul folclorului, cf. Bilțiu, 2010: 42). „Pomenile să fac pă morminte. Pun pă morminte un colac și-o oiagă cu vin și cu acela ridică paos” (idem). 2. Ziua de Sânmedru este dedicată Sf. Dumitru. Marele mucenic Dumitru a fost un martir creștin, care a trăit în vremea împăraților Maximian și Dioclețian, în cetatea Tesalonic (sec. al III-lea). A fost martirizat în jurul anului 306, ca sfânt militar. – Din sânt „sfânt” + Dumitru (MDA); cf. lat. Sanctus Demetrius (DER).

SLOBOZI, slobod, vb. IV. Tranz. (Învechit și popular) 1. A pune în libertate; a elibera. Atunci zîmbind împăratul, necazul și-a risipit Și, iertînd pe vinovatul, cu daruri l-a slobozit. PANN, P. V. II 14. ♦ A elibera dintr-o strînsoare, dintr-o legătură care imobilizează. Turcilor, păgînilor, Sloboziți-mi mînele Să-mi ridic cosițele. BIBICESCU, P. P. 267. Și cînd vorba-și isprăvea, Ștefan-vodă poruncea Și pe stînga-i slobozea. TEODORESCU, P. P. 524. Fă-ți o milă și cu mine Și-mi dezleagă brațele, Rău mă dor sărmanele. Căpitanul se-mblînzea, Brațele-i le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 58. ◊ Refl. (Despre obiectul care leagă) În timpul de luptat, Rea ispită s-a-ntîmplat. Lui Ghiță, care-i păsa Să-și scape mîndruța sa, Brîul i se slobozea. TEODORESCU, P. P. 632. 2. A permite cuiva să plece, a da voie să se depărteze. Slobozi-mă, maică-n sat, Că de iubit m-am lăsat; Slobozi-mă, maică-n joc, Că zău mă topesc de foc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 187. ◊ Expr. A nu-l slobozi (pe cineva) inima să... = a nu se îndura să facă un lucru, a se reține de la ceva. I se făcu milă de el, însă n-o slobozi inima să-l dezlege, fiindcă ținea morțiș să se răzbune pe Natalia. STĂNOIU, C. I. 200. 3. (Cu sensul reieșind din determinări) A elibera după terminarea serviciului militar; a lăsa la vatră. Mai-marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste. CREANGĂ, P. 297. Căpitane, căpitane, Slobozi-mă din cătane Să mai prind plugul de coarne. HODOȘ, P. P. 223. ♦ A scoate dintr-o slujbă: a concedia. Am trimes la Iași pre vătavul meu... ca să-mi aducă niște schimburi; tot prin el slobod din slujbă pre feciorul meu. KOGĂLNICEANU, S. 222. ♦ A permite să intre. Copiii strigară de la fereastră: Aci sîntem tată! Și-i slobozi omul înlăuntru. RETEGANUL, P. I 44. 4. (Cu privire la animale) A lăsa în libertate. Mîine de dimineață slobod cireada în luncă și-o iau razna prin pădure. GALACTION, O. I 46. 5. A da drumul, a lăsa să cadă. Lungiră copilul adînc... și, înainte de a zvîrli peste el țerna, unul slobozi asupra lui o floare galbenă de păpădie. CAMILAR, N. I 135. Își slobozi zîna întreg corpul prin pod în jos și în urmă capul. RETEGANUL, P. IV 11. ♦ Refl. A coborî, a se lăsa (la pămînt). Cugetînd tot astfel pe drum, au dat de trei stejeri foarte înalți și s-a suit într-unul din ei și a vrut să se sloboadă jos și să-și facă capătul. SBIERA, P. 192. ♦ Refl. (Despre lucruri) A atîrna (în jos, într-o parte). Părul ei castaniu... se slobozea în unde de matase pe albii ei grumazi. NEGRUZZI, S. I 17. Era încins cu un șal roș cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă. id. ib. 16. 6. A descărca (o armă de foc), a arunca (săgeți din arc). Au slobozit puștile în ei. DUMITRIU, N. 50. Merse drept la camera unde el dormea... și, scoțînd un pistol din cingătoare, îl slobozi în el. NEGRUZZI, S. I 21. Turcii îndată ocoliră pre oastea ungurească de toate părțile și sloboziră săgețile ca norul. BĂLCESCU, O. I 49. 7. A emite sunete, strigăte. Istratie slobozi un glas de bas profund, în desăvîrșită nepotrivire cu ființa lui firavă. SADOVEANU, Z. C. 9. Slobozi un hohot de rîs azvîrlind arma. NEGRUZZI, S. I 79. Ciobanul slobozi chiote lungi și cumplite: Hu – hu! – care alungă fiarele. RUSSO, O. 114. ♦ A răspîndi, a împrăștia. Carnea... slobozea aburi, umplînd odaia cu un miros puternic. V. ROM. iulie 1953, 100. Nu se încape... pară să nu sloboadă focul cel înădușit. CONACHI, P. 51. După ce s-au frecat lemnele cîtva în toată puterea, au început a slobozi puțin fum. DRĂGHICI, R. 69. ◊ Fig. Codrule, frunză rotundă, Slobozi-mi o țîr de umbră, Sub tufe să mă umbresc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376. – Prez. ind. și: slobozesc (STANCU, D. 158), conj. prez. pers. 3 și: să sloboade (SADOVEANU, F. J. 542, BĂLCESCU, O. I 72), imper. pers. 2 sg. sloboade și slobozi.

leucă¹ sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) leoacă, leocă, liocă, (Pl: lioce, lioci, loici, liociuri, loci), liaucă (Pl: liauci), lioică (Pl: ~ici), loică (Pl: ~ici, ~ice) sf, leuci (Pl: ~uri) sn / A și: leucă / Pl: ~uci, ~uce, (reg) ~curi, loici / E: mg löcs] 1 Parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbinat în osie și cu celălalt prins de loitră, spre a o sprijini Si: (reg) mănușă, mână, suian. 2 (D. oameni; îe) A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit, (reg) tras) cu ~a (în cap) A fi prostănac. 3 (D. cuvinte, expresii etc.; îae) A fi pus la întâmplare, nepotrivit. 4 (D. oameni; îae) A fi beat. 5 (Îlav) Beat ~ Foarte beat. 6 (Olt; îlav) Făcut ~ Adus de spate Si: cocoșat. 7 (Mol; îe) A vorbi de-a ~a A vorbi în batjocură. 8 (Reg) Mănușă. 9 (Reg) Mână. 10 (Reg) Picior. 11 (Reg) Țepușă. 12 (Reg; art) Dans popular bărbătesc cu strigături, care se joacă, de obicei, în jurul unui foc, în noaptea din sâmbăta Paștelui. 13 (Reg; art) Melodie după care se execută leuca (12). 14 (Mol; îcs) De-a ~a Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. corectat(ă)

CIUPĂ¹ (pl. -pe) sf. Tr.-Carp. Apă călduță în care se scaldă copiii din fașă: Eu mă duc, mîndro, la joc, Tu-i pune ciupa la foc (IK.-BRS.).

PORUMB, -Ă, (I 1, 2, II) porumbi, s. m., (III) porumbi, -e, adj., (I 3) porumburi, s. n. I. 1. S. m. Plantă anuală din familia gramineelor, cu tulpina înaltă, puternică și groasă, cu frunzele mari, liniare și cu inflorescența un spic sau un panicul, cultivată ca plantă alimentară, industrială și furajeră; păpușoi, cucuruz, mălai (Zea mays). 2. S. m. Știuletele de porumb (I 1), împreună cu boabele de pe el; boabele desprinse de pe știulete. ◊ Expr. A lua (cuiva) porumbul de pe foc = a dejuca planurile (cuiva), a-i juca (cuiva) o festă. 3. S. n. Semănătură, lan de porumb (I 1); porumbiște. II. S. m. (Pop.) Porumbel (I 1). III. Adj. (Pop.) De culoare cenușie-albăstruie; (despre animale și păsări) care are părul, lâna, penele de culoare cenușie-albăstruie; porumbel (I 1). – Lat. palumbus.

BĂGA, bag, vb. I. (În opoziție cu scoate, uneori în concurență cu pune, adesea sinonim cu vîrî, de care totuși se deosebește prin faptul că acesta din urmă exprimă de obicei o introducere forțată în ceva) I. (Avem a face cu imaginea concretă a introducerii unui lucru sau a intrării cuiva într-un spațiu mărginit) 1. Tranz. (Cu privire la un lucru, mai rar la o ființă; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «la» sau «sub») A pune, a introduce, a vîrî (într-un spațiu închis sau acoperit). Băgau în forjă o bucată... de oțel și apoi o scoteau cu cleștele, roșie. PAS, L. I 72. Plin de bucurie luă Petru pușculița, o băgă sub șerpar și plecă. RETEGANUL, P. II 62. Moșneagul degrabă îl prinde [purcelul], îl bagă în traistă așa plin de glod... cum era. CREANGĂ, P. 75. ◊ Absol. Omul care-i urît Nici la moară n-are rînd, Dar omul care-i frumos, Cînd ajunge, bagă-n coș. HODOȘ, P. P. 58. ◊ Expr. A băga (ceva) în gură (mai ales în construcții negative) = a îmbuca, a mînca. Șez la masă să mănînc, Bag în gură cu suspin, Pun la inimă venin. ȘEZ. I 107. A(-și) băga (ceva) în cap = a pricepe bine (ceva), a se-pătrunde (de ceva). Iară Mihai adună toate sfaturile lor și le băgă în cap; apoi se puse pe lucru. ISPIRESCU, M. V. 10. Băgat-ai în cap vorbele mele? – Da, stăpîne! CREANGĂ, P. 208. (Absol.) Bagă-n cap și înțelege. TOMA, C. V. 470. A-și băga mințile în cap = a se cuminți, a-și da bine seama de urmările faptelor sale. A băga (cuiva ceva) în cap = a) a face (pe cineva) să priceapă bine (ceva), să se convingă (de ceva). Arendașul se arătă zorit să-i bage... în cap ce trebuia să facă. PAS, L. I 22; b) a face (pe cineva) să creadă (ceva neadevărat). Cine ți-a mai băgat în cap și asta? ▭ Lui Euristeu... îi băgase în cap Iunona că Ercule... are să-l dea jos de pe scaunul împărăției. ISPIRESCU, U. 33. A-și băga nasul în ceva (sau undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (sau undeva sau în toate). A băga (pe cineva) în (sau la) buzunar = a înfunda (pe cineva), a-i închide gura, a-l pune în imposibilitate de a mai replica ceva. A băga (pe cineva) în sîn = a arăta (cuiva) dragoste mare. Nu-ncetezi de a-l ocări... – Ei, ba nu cumva ai vrea să-l bag în sîn și să-l cocolesc. ALECSANDRI, T. 600. Măi bădiță Gherasim, Eu de drag te-aș băga-n sîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ (Determinarea locală e focul, apa sau alt lichid) Mîna-n valuri că băga, Mreana-n mînă-o apuca. ALECSANDRI, P. P. 29. (Expr.) A(-și) băga mîna-n foc pentru cineva = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. (Rar) A-și băga mîna în sînge = a face moarte de om. [Altădată] omul... nu-și băga mîna în sînge pentru vreo apărare. CONACHI, P. 296. A-și băga capul în foc = a-și pune viața în primejdie. Dar singur el a tot zorit Să-și bage capu-n foc; S-omoare p-un flăcău la joc. Și-i dus de-atunci fugit. COȘBUC, P. I 229. A băga (pe cineva) la apă v. apă. ◊ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin», «printre», «pe (sub)» și arătînd spațiul (îngust sau acoperit) prin care se bagă ceva sau cineva) Bag mîna printre gratii. ♦ (Determinarea locală indică un corp solid) A face să intre (izbind), a vîrî, a împlînta. Îl izbi de pămînt și-l băgă în țărînă pînă-n glezne. EMINESCU, N. ♦ (Cu intervertirea determinărilor) A înfige. A băgat puiul în frigare. 2. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în» sau «la», «înlăuntrul», «sub» sau de adverbe de loc) A face să intre într-un spațiu închis sau acoperit (uneori înșelînd sau amăgind), a duce, a mîna în... (sau sub... ). Bagă vitele sub (sau în) șură! ▭ L-a băgat într-o odaie foarte curată. CARAGIALE, O. III 63. Nu putea să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacele. DRĂGHICI, R. 101. Nu ți-e milă și păcat! De la.părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ Expr. A băga pe cineva (de viu) în mormînt (sau în groapă sau în pămînt) = a omorî pe cineva cu zile, a pricinui moartea cuiva; fig. a cauza cuiva supărări mari. David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt cu apucăturile lui. CREANGĂ, A. 32. (Refl.) Că nimic nu ți-am greșit, Mîndruță, nici c-un cuvînt; Că dacă ți-aș fi greșit, De viu m-aș băga-n pămînt. HODOȘ, P. P. 97. A băga (subînțeles «boii» sau «vitele») la (sau în) plug sau în cîrd cu cineva = a se întovărăși (cu cineva) spre a-și face arătura sau a paște vitele în comun; fig. a se asocia, a-și face de lucru cu cineva. Vei ști că vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de-aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. Tattău i-acum acolo, ară. A băgat la plug cu Petrea Mazîlu. SANDU-ALDEA, D. N. 229. Ține minte, în tot vacul, Și nu-ți băga-n cîrd cu dracul. PANN, P. V. III 25. Pînă nu bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul (= pînă nu lucrezi sau nu stai (mai multă vreme) împreună cu cineva, nu-i poți cunoaște firea). A băga oile în lapte = a despărți oile de miei, primăvara, și a începe a le mulge, spre a face brînză. (Refl. pas.) Bărbații ies la cîmp, la stînă. Astăzi se înțarcă mieii și oile se bagă în lapte. EMINESCU, N. 142. (Familiar) A băga (pe cineva) sub covată v. covată. (Determinat prin «în (sau la) temniță sau închisoare», «la ocnă», «la răcoare», «la umbră») A închide, a întemnița. În temniți vrut-au să mă bage. BENIUC, V. 103. Haide, nene, că ne bagă în pușcărie! PAS, L. I 42. Mă băgară frumușel la umbră. RETEGANUL, P. V 83. ♦ (Determinat prin «în lanțuri», «în fiare») A lega. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. 3. Refl. (Despre oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «sub», «între», «printre», «după» sau de adverbe de loc) A intra, a se vîrî într-un loc (îngust sau acoperit sau într-o mulțime, uneori cu intenția de a se ascunde sau de a dispărea). Plecară pe cale, vrînd să se bage undeva, să doarmă pe noapte. RETEGANUL, P. II 34. Are nărav că, cum intră în casă, mai întîi se bagă după cuptor. RETEGANUL, P. V 41. Fiul craiului... se potrivește spinului și se bagă în fîntînă. CREANGĂ, P. 205. Craiul însă, vrînd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs... iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Printre lume se băga, De mă-sa s-apropia. TEODORESCU, P. P. 525. ◊ Expr. A se băga în ochii cuiva = a se vîrî în cineva cu multă insistență (mai ales spre a-i dovedi ceva, spre a-l convinge despre ceva). Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului?... Nu-ți paie lucru de șagă! Și mă băgăm în ochii moșneagului și făceam un tărăboi, de se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. A Se băga în (sau, mai rar, la) cineva sau în sufletul cuiva = a se vîrî, a se îndesa în cineva; a nu mai slăbi pe cineva. Cînd s-au arătat acea măguiață (= mogîldeață) neagră pe la miezul nopții și se tot băga la dînsul, s-au înfricoșat foarte și au fugit. SBIERA, P. 148. Iaca dulcețile, cucoană!-... Da nu te băga așa în sufletu meu, că doar n-ai să mă-nghiți... stăi colo. ALECSANDRI, T. 923. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva = a se insinua, a căuta să cîștige încrederea sau dragostea cuiva. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «prin» și arătînd spațiul deschis prin care intră sau trece cineva) Cînd pe ușă se băga, El ișlicul dezbrăca. BIBICESCU, P. P. 333. ♦ (Regional, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «pe la», «pînă la») A se abate. După ce se-nseră, porni cătră casă, dar, fiind întunerec și fiindu-i frică să meargă acasă, se băgă pînă la nașul. RETEGANUL, P. I 70. Și la crîșmă se băga Și vin cerea o oca. BIBICESCU, P. P. 286. II. (Avem a face cu imagini abstracte și cu sensuri figurate) 1. Tranz. (Cu privire la o sumă de bani, un capital) A angaja, a investi (într-o marfă, într-o întreprindere). 2. Tranz. (Mai ales popular, cu privire la o plîngere sau la o cerere) A introduce, a înainta (autorităților competente). Am băgat plîngere la tribunal. Am băgat actele. 3. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «între» sau «printre», în expr.) A băga zîzanie (sau zîzanii), intrigă (sau intrigi), vrajbă etc.= a provoca discordie, a semăna vrajbă, a face intrigi (între două sau mai multe persoane), a învrăjbi. Iuga [moșierul] a cerut revizorului școlar să-i caute un om cu care să se poată înțelege și care să nu-i mai bage zîzanie între țărani. REBREANU, R. I 96. Celelalte zeițe băgară zîzanie printre toți craii elenilor. ISPIRESCU, U. 10. 4. Refl. (Cu diverse determinări care indică o ocupație, o meserie) A se angaja într-un serviciu. Micluț... se băgase cioban la părinții lui But. DUMITRIU, N. 204. O femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică. ISPIRESCU, L. 184. ◊ Expr. A se băga la stăpîn = a) a se tocmi ca om de serviciu la cineva. (Eliptic) Bine, zise baba,¹ eu am lipsă de slugă, să umble la capre; bagă-te la mine. RETEGANUL, P. III 36. Cine se bagă fără tocmeală iese fără socoteală (= cine nu stabilește de la început condițiile unui angajament nu capătă, la sfîrșit, ceea ce i se cuvine). ◊ Tranz. L-a băgat argat. ▭ Alții fuseseră băgați la fierărie, la tîmplărie. PAS, Z. I 254; b) fig. a-și lua angajamente care-l pun (pe cineva) la discreția altuia (fără să-și fi dat seama despre aceasta de la început). Pentru bani luai bătrîn Și mă băgai la stăpîn. PANN, P. V. II 126. ◊ (Expr.) A băga (pe cineva) în pîine v. pîine. ◊ Tranz. (Popular, determinat prin «la oaste» sau «cătană», «în cătănie», «în cătane») A lua (pe cineva) la armată, a înrola. (Refl.) Frunză verde nucă sacă, Nu găsesc bade să-mi placă; Că badea de mi-a fost drag In cătane s-a băgat. HODOȘ, P. P. 215. 5. Refl. (Determinat printr-un conjunctiv) A se prinde, a se angaja (să facă ceva). ♦ (Mai ales în Munt. uneori eliptic) A se amesteca (într-o discuție, într-o chestiune, într-o afacere). Amu, primam zice că el nu se bagă, că să-mi iau hîrtia înapoi. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A se băga în vorbă = a intra în vorbă. Se băga iar în vorbă Știulete Constandin. PAS, L. I 125. 6. Tranz. (Cu privire la persoane; urmat de determinări abstracte introduse prin prep. «în» sau «la») A aduce (pe cineva) într-o situație neplăcută, dificilă. A băga pe cineva în bucluc. A băga în încurcătură. A băga în datorii. ▭ Acuma căuta iară, în tot feliul, să-l bage în alt necaz și mai mare, că nu putea privi cu ochi buni starea cea fericită a băiatului. SBIERA, P. 77. Ea vrea să-l bage în ispită. ISPIRESCU, U. 97. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ♦ Expr. A băga (pe cineva) la (o) idee = a face (pe cineva) să se teamă de ceva, a-i strecura în suflet teama și îngrijorarea de ceva. A băga (pe cineva) în boală (sau în boale sau în toate boalele) sau a(-i) băga (cuiva) boala în oase= a) a tulbura (pe cineva) sufletește, a-l face să-și piardă cumpătul, a-l impresiona puternic. Cînd [zîna] se uita la cineva, cu ochii ei ceia mari și negri ca murele, îl băga în boale. ISPIRESCU, L. 78. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23; b) a umple (pe cineva) de spaimă, a îngrozi. (Refl., rar) Cum l-au zărit popa, s-au băgat în toate boalele și s-a temut să-i deschidă poarta. SBIERA, P. 11. A băga rufele în boală v. boală. A băga (pe cineva) în răcori (sau în toate răcorile), în sperieți (sau în toți sperieții) în groază (sau în toate grozile morții), în spaimă sau a-i băga (cuiva) frica sau fiori în oase sau a băga spaima în cineva = a umple (pe cineva) de spaimă, de groază, de frică; a speria, a îngrozi, a înfricoșa (pe cineva). Spaimă-n domni băga Chivără Roșie. BENIUC, V. 153. Pe copii îi bagă-n sperieți. PAS, L. I 18. De ce a băgat el în răcori, gîndești, pe toți împărații și pe papa de la Roma? CARAGIALE, O. I 91. Se năpusti asupra ei un lup, cu niște ochi turbați și zgîiți, de băga fiori în oase. ISPIRESCU, L. 17. A băga cuiva (de) vină = a acuza, a învinui, a învinovăți pe cineva. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Refl. Du-te, Alisandre, nu mai sta, că de ce stați de-aia vă băgați în primejdie. DUMITRIU, B. F. 135. 7. Tranz. (În expr.) A băga în seamă (pe cineva sau ceva) sau (învechit și popular) a băga seamă cuiva (sau de ori la ceva sau cineva) = a observa, a da atenție (cuiva sau unui lucru); a lua în seamă (ceva sau pe cineva); p. ext. a cinsti, a stima. [Zgripsorul] a trecut fîlfîind spre cuibul său fără a mă băga în samă. SADOVEANU, N. F. 47. O învăță tot ce trebuia să știe... ca să nu fie urîtă și nebăgată în seamă de ceilalți fii de împărați. ISPIRESCU, L. 13. Și mai fost-au chemați încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în samă băgați. CREANGĂ, P. 279. De mă-sa s-apropia, Nimeni seamă nu-i băga. TEODORESCU, P. P. 525. De lacrămi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. A băga de seamă sau (rar) a băga seamă că... = a lua seama, a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva), a remarca, a observa (ceva). Abia tîrziu am băgat de seamă neclintirea plutelor mele. SADOVEANU, N. F. 66. El, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba și părul îi albise. ISPIRESCU, L. 9. Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lîngă o frumuseță și nu se uita. NEGRUZZI, S. I 37. (Absol.) Bagă de seamă, nu-l scăpa pe jos. DUMITRIU, B. F. 132. Trebuie să băgăm bine de seamă, căci dușmanul are o mie de mijloace... CAMILAR, TEM. 57. (Cum) bag seamă (sau seama) = după cît mi se pare, pare-mi-se, pasămite. Bag seamă, căpitanul a isprăvit repertorul. VLAHUȚĂ, la TDRG. Frunză verde și iar verde, Ce mi-i dor nu se mai vede, Nu se vede, nu s-aude, – Bag seamă n-are de unde; Că s-au tare depărtat Și de mine ș-a uitat. HODOȘ, P. P. 85.

CĂZĂCEASCĂ s. f. Numele unui dans național căzăcesc (caracterizat prin figuri care se joacă pe vine); melodia acestui dans. Lăutarii cîntau cu foc căzăceasca iute și măruntă și voinicii jucau plesnind din degete. SADOVEANU, O. I 166. Avea un mierloi care fluiera căzăceasca. CARAGIALE, N. S. 52.

PIPĂRUȘ, pipăruși, s. m. 1. (Mold.) Ardei mic și iute. Pipărușul pipără. PĂSCULESCU, L. P. 96. ◊ (Metaforic) [De ger] i se făcuse nasul pipăruș și obrazul pătlăgea vînătă. La TDRG. 2. (În forma articulată) Numele unui dans popular, care se joacă mai ales la nunți. Trăgeau cu foc la niște hori, bătuta, brîul, ca-la-ușa-cortului, de unul singur, pipărușul și cîte jocuri toate. ISPIRESCU, L. 238.

ZORI², zoresc, vb. IV. 1. Intranz. și refl. A lucra cu grabă mare, a se grăbi, a da zor. Așa zorim tovărășește, Umăr la umăr, tot mai tari. DEȘLIU, M. 21. Trebuie să zoriți. Timpul nu așteaptă. Dacă grîul nu e secerat la timp se scutură. STANCU, D. 104. Mă zoresc să scriu degrabă... Pentru ce, nu știu nici eu. MACEDONSKI, O. I 112. ◊ Fig. Mi-a plăcut în jurul meu Să văd flăcăi pe bătătură Și cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. COȘBUC, P. I 198. ◊ Tranz. Manole-ncepea, Sforile-ntindea, Lucrul că-mi zorea, Zidul că-mi zidea. TEODORESCU, P. P. 462. ♦ A se grăbi (să ajungă undeva); a merge iute, a iuți pașii. Prin umezeala care străbătea pînă la oase, muncitorii zgribuliți, cu gulerele ridicate, cu pumnii strinși în fundul buzunarelor, zoreau somnoroși să ajungă la locul de adunare. BART, E. 288. Spre albele ziduri aleargă-aleargă... Și tot către ele s-ajungă zorește, MACEDONSKI, O. I 147. Pașa mai tare zorește: Cu scările-n coapse fugaru-și lovește Și gîtul i-l bate cu pumnii-amîndoi. COȘBUC, P. I 206. ◊ Tranz. Stroe Vardaru zori pașii. C. PETRESCU, A. R. 6. 2. Intranz. A insista pentru grăbirea unei acțiuni. A zorit să plecăm. GALACTION, O. I 209. Singur el a tot zorit Să-și bage capu-n foc, S-omoare p-un flăcău la joc. COȘBUC, P. I 229. Sfetnicul umbla zorind să se facă mai curînd nunta. ISPIRESCU, L. 227. 3. Tranz. A îmboldi, a îndemna; a sili. Nitam-nisam, s-a iscat o cotiugă... zorită din stingă, țîșnind de pe o uliță îngustă. C. PETRESCU, A. R. 18. Primarul Pravilă, zelos și înfrigurat, zorise lumea să se adune parc-ar fi izbucnit pîrjolul. REBREANU, R. II 81. Spiridon iese încet în dreapta, numărînd gologanii; Rică îl zorește de la spate. CARAGIALE, O. I 80. ♦ A da viteză unui autovehicul. Pe drum, zorită de Bunea, mașinuța reintră în aceeași fugă. MIHALE, O. 524. ♦ A susține ceva cu stăruință, a-i da zor cu ceva. De-ar fi lege-n țară Să popim pe toți aceia Cari fac vinului ocară Și zoresc că-i om nebun Cine crede-n hori și-n fete, Eu pe cinstea mea vă spun... Nici de dascăl n-aș fi bun. COȘBUC, P. I 204.

a lua (cuiva) porumbul de pe foc expr. a dejuca planurile (cuiva); a-i juca (cuiva) o festă.

*rachétă f., pl. e (fr. raquette, it. racchetta, d. ar. rahat, palmă). Filcă, lopată (cu coarde la partea lată) de bătut mingea la joc (it. racchetta, germ. rakette, rus. rakéta). Artificiŭ (foc) care se suĭe la zecĭ și sute de metri și poate servi ca semnal în armată noaptea și care se aprinde pe la sărbărĭ p. distracțiunea poporuluĭ.

AZBEST, azbesturi, s. n. Mineral fibros de culoare albă, rău conducător de căldură și electricitate, din care se fac țesături, cartoane și benzi izolatoare, rezistente la foc. Șorț de azbest. ▭ Un grup de tineri jucau tenis, în cămăși de mătase, pantaloni albi și pantofi speciali cu pingele de azbest. BART, E. 113.

DIN prep. I. (Cu sens local) 1. (Introduce un atribut care arată locul unde se află ceva) În. Și masa ovală de nuc, și sfeșnicul de alamă, și oglinda din părete în rama ei veche și simplă de lemn lustruit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. [Izvoarele] sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace. EMINESCU, O. I 85. 2. (Introduce un complement care arată punctul de plecare al unei acțiuni) Dinspre, despre, dintru, de la. Se-nalță abur moale din grădină. TOPÎRCEANU, B. 4. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor, Și din ochiuri se înalță cîrd de rațe ca un nor. ALECSANDRI, O. 188. ◊ Expr. Din urmă = de la locul unde am rămas. Acum, să ne întoarcem iar din urmă [cu povestea]. CREANGĂ, P. 174. ◊ (În corelație cu «în», «pînă în» sau «pînă la») Din poarta Siminichii și pînă-n fața crîșmei lui Andone, o unitate de tancuri poposea la marginea drumului. CAMILAR, N. I 23. ♦ (Complementul circumstanțial construit cu prep. «din» este în corelație cu un complement format cu același substantiv și prep. «în», pentru a arăta succesiunea în spațiu de la un loc la altul de același fel) Un stol de nagîți rătăcea din baltă în baltă, cu miorlăituri dureroase. SADOVEANU, O. VI 49. Atunci să mă fi văzut, cînd dam de urma unui cerb sau a unui urs, cum săream din stîncă în stîncă, pe la guri de prăpăstii adînci. ALECSANDRI, C. 28. ◊ Loc. adv. Din loc în loc = ici și colo, de la un loc la altul. Necunoscînd pe nime și umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Din gură în gură (sau din mînă în mînă, din om în om) = de la om la om, de la unul la altul. Un joc mai știm și-o strigătură, Ce trece foc din gură-n gură. BANUȘ, B. 124. (În legătură cu o carte) Din scoarță în scoarță = de la prima pînă la ultima pagină, toată cartea. 3. (Arată locul și direcția în care se află sau se întîmplă ceva) Pe cînd mă ridic zdruncinat, auz foșneală pîntre coceni și un glas de om din apropiere. CARAGIALE, P. 40. ◊ Loc. prep. De din vale de... = de mai jos de... De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. EMINESCU, O. I 149. Din jos de... = mai jos de...; dincolo de... Aleargă măicuț-aleargă, Aleargă din jos de moară Și-mi adă năsip în poală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107. Din sus de... = mai sus de... 4. (În legătură cu verbe care exprimă ideea unei separații) Mă condamnam... să-mi smulg mîna din umăr, aruncînd cu bolovani. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale v. cale. ◊ Expr. A ieși (sau a scoate pe cineva) din fire (sau din sărite, din răbuș) v. scoate, ieși. (În legătură cu «a pieri») Din ochi = din fața ochilor. Piei din ochii mei. ALECSANDRI, T. 643. 5. (Introduce un atribut sau un complement care arată originea, proveniența, apartenența) Eu, frate, mă numesc Costan Cimpoieșu, din sat de la Udești. CAMILAR, N. I 13. Mierea albinelor poartă parfumul florilor din care-i extrasă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 217. Simina, fata crîsnicului din Zimbru, și Șofron... erau foarte mîhniți. SLAVICI, O. I 287. ◊ (În contexte cu sens figurat) Din clocotul fierbinte al vieții celei noi, Țîșnește poezia adevărată, vie. DEȘLIU, G. 6. Statuie de marmură ieșită din mînile lui Canova. NEGRUZZI, S. I 50. Originea acestor adunări izvorăște din municipalitățile romane și din soboarele goților. BĂLCESCU, O. II 13. II. (Cu sens temporal) 1. (Introduce un complement care arată momentul existenței, timpul cînd se petrece o acțiune) O mulțime de furnici... au început a pișca din somn pe împăratul. CREANGĂ, P. 264. ◊ Loc. adv. Din vreme v. vreme. 2. (Introduce un complement care indică punctul de plecare în timp) N-am mai făcut geografia Europei din clasa treia. SEBASTIAN, T. 49. Îți spun ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini. CREANGĂ, P. 200. Ei mi se sculau din zori, După glas de cîntători. TEODORESCU, P. P. 439. ◊ (În corelație cu «pînă») Va trebui cu dînșii să mă lupt din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, V. 72. ◊ Loc. adv. Din oră în oră (sau din an în an etc.) = la interval de o oră (sau de un an etc.). Să se tragă... din oră în oră. CAMIL PETRESCU, T. II 413. Din clipă în clipă sau din moment în moment = în orice clipă, acum, imediat, pe loc. Părea că se așteaptă să-i iasă în față, din clipă în clipă, un dușman. BOGZA, C. O. 25. Din zi în zi v. zi. Din cînd în cînd sau din vreme în vreme v. cînd. În cele din urmă v. urmă. III. (Cu sens partitiv) Dintre. Și rînd pe rînd veneau în sat Și ieri și astăzi cîte unul Din cei care-au plecat. COȘBUC, P. I 100. Aci vede omul adesea dealuri, din care unele sînt cu păduri și altele ochiuri limpede sămănate. GOLESCU, Î. 143. ◊ (Arată detașarea cuiva sau a ceva dintr-un colectiv, dintr-un tot) Îs cel mai vechi om din divizie. CAMILAR, N. I 13. Acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 349. IV. (Introduce un complement de cauză) M-au trimis... din greșeală. CAMILAR, N. I 13. Din nebăgare de seamă... am călcat pe coprinsul tău. ISPIRESCU, L. 42. ◊ Loc. prep. Din cauza... (sau din pricina, din vina) Era o fată a cărei frumusețe aleasă părea că începe să se veștejească, să se treacă de timpuriu, din cauza unor suferinți mari, pe care i le ghiceai din ochii ei. DEMETRESCU, O. 132. Eu, babei mele... nu i-am spus. Și ea, din pricina asta are să moară, cînd a muri. CREANGĂ, P. 122. Așa-i, Radule, așa, Dar nu e din vina mea. TEODORESCU, P. P. 596. ◊ Loc. adv. (Ba) din una (ba) din alta v. una. Din glumă v. glumă. Din grabă v. grabă. Din întîmplare v. întîmplare. Din nefericire (sau nenorocire sau păcate) v. c. Din fericire v. fericire. V. (Introduce un complement de mod) Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAȘ, DR. II 133. A strigat și Sfînta Duminecă o dată din răsputeri. CREANGĂ, P. 92. [Filimon] cînta din memorie, și foarte bine, toate ariile operelor italiane jucate în sala Slătineanu. GHICA, S. A. 79. ◊ Loc. adv. Din fugă = fugind. Costan Cimpoieșu grăbi pasul... urcînd din fugă într-un cheson de artilerie. CAMILAR, N. I. 28. Din zbor = zburînd. [Păsări-Lăți-Lungilă] prindea [păsările] cu mîna din sbor, le răsucea gîtul cu ciudă și apoi le mînca. CREANGĂ, P. 245. Din treacăt = trecînd. [Bîtlanul] din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie. TOPÎRCEANU, B. 46. Din vedere sau din văzute = văzînd. Meșteșugul vreme cere, Nu se-nvață din vedere. Din plin v. plin. Din greu v. greu. Din gros v. gros. Din nou v. nou. Din senin v. senin. VI. (Introduce un complement instrumental) Cu. Pocnind din bici pe lîngă boi, În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. COȘBUC, P. I 93. A bătut din palme, făcînd semn tarafurilor... să se oprească. CARAGIALE, O. III 73. Și cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ (Complementul indică un instrument muzical) Dadaci cînta din scripcă. CAMILAR, N. I 37. Iubesc o Viorică din poveste Și ei îi cumpăr flori și-i zic din liră. IOSIF, P. 40. Măi bădiță Niculiță, Cînd ieși seara pe uliță, Fluieră din fluieriță, Să ies și eu la portiță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. ◊ (Complementul indică o parte a corpului) Un cucoș sări pe zaplazul de scînduri, bătu din aripi și trîmbiță vesel în lumina aurie. SADOVEANU, O. I 344. Dînsa strîmbă nițel din nas. ISPIRESCU, L. 214. Ipate flutura din cap și zicea:... eu sînt Stan Pățitul. CREANGĂ, P. 179. Baba scîrșni din dinți. EMINESCU, N. 22. VII. (Construcția prepozițională indică materia din care este făcut un lucru sau părțile lui componente) De. Mesteca aceeași mămăligă din făină necernută. CAMILAR, N. I 31. Eventual, casa poate să fie făcută din bîrne. SEBASTIAN, T. 9. Cîlții de la mămuca mi i-a luat... din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. ◊ (Indică elementele unei colectivități) Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne. NEGRUZZI, S. I 5. VIII. (În legătură cu verbe care înseamnă «a preface», «a schimba», introduce complementul indirect care arată obiectul prefacerii; uneori în corelație cu «în») Mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. IX. (Introduce un complement de relație) În ce privește, în privința. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. CREANGĂ, A. 2. ◊ Loc. prep. Din partea (cuiva) v. parte.

OACHEȘ, -Ă, oacheși, -e, adj. 1. Cu pielea feței de culoare închisă și cu ochii, părul și sprîncenele negre; brunet. În ochii mari ai fetei, umbriți de sprîncene lungi, pe fața ei oacheșă, tremura ca un farmec de durere ori de iubire. SADOVEANU, O. VII 306. Și oacheșe fete se-nșiră la joc în cercul cel magic al zării de foc. COȘBUC, P. I 143. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 17. ◊ (Poetic) Oacheșele viorele Se retrag de el departe, rîzînd vesel între ele. ALECSANDRI, P. A. 125. ♦ (Rar, despre lucruri) De culoare închisă, care bate în negru. Scoase la iveală o pîne oacheșă, destul de mare, cu gingii zdrențuroase de amîndouă părțile și începută la un capăt. HOGAȘ, M. N. 119. 2. (Despre oi) Cu pete negre în jurul ochilor. Moș Dediu i-a dăruit patruzeci și nouă de mioare, oacheșe numai de cîte un ochi. CREANGĂ, P. 105. Prindeți cea oaie oacheșă. PĂSCULESCU, L. P. 277. Am o oaie oacheșă, Șade jos și deapănă (Lupul). GOROVEI, C. 216.

ȚARC, țarcuri, s. n. 1. Loc îngrădit (uneori acoperit) unde se adăpostesc sau se închid animalele; ocol, coșar. Venea de undeva o duhoare grozavă de țarcuri de porci. DUMITRIU, B. F. 35. Am cotit pe după țarcul mînzărilor. SADOVEANU, O. L. 73. Vitele mari, cînd le găsesc în țarină, le duc la ocolul, oborul sau țarcul primăriei. PAMFILE, A. R. 28. Am un țarc plin de miei albi (Dinții). PĂSCULESCU, L. P. 81. ♦ Mică îngrăditură făcută din spițe de lemn, în care sînt ținuți copiii mici cînd încep să umble, pentru a li se limita spațiul de deplasare. 2. Împrejmuire, îngrăditură, gard de nuiele, de spini etc. făcut în jurul unei clăi de fîn pentru a o feri de vite; p. ext. suprafața împrejmuită cu acest gard. Spre a feri clăile de fîn de stricăciunile vitelor, fac împrejur... un țarc. PAMFILE, A. R. 163. Eu mă duc să dau foc La țarcurile cu fîn. PĂSCULESCU, L. P. 141. 3. (Mold.) Arie. Locul unde trebuie să-și adune pînea, snopii sau strinsura [pentru treierat]... se numește... țarc. PAMFILE, A. R. 143. 4. (Munt.) Partea de sus a unui pătul de porumb. 5. (Mold.) Mică construcție pe care se așază leasa cînd se pun prunele la uscat. Unii gospodari... fac un țarc, ca o coteneață de găini, o lipesc cu baligă și deasupra acestui țarc cilindric pun leasa cu perjele. Sub leasă fac foc și fum. PAMFILE, I. C. 233. 6. Numele unui joc de copii. Ei se mai gioacă și... în țarc, cu mingea sau cu zmeii. ALECSANDRI, P. P. 393. 7. (Popular) Numele unei constelații. Vizitiul poartă numele de... trăsură, surugiu... țarc. PAMFILE, CER. 169.

tir⁴ sn [At: I. IONESCU, M. 590 / Pl: ~uri / E: fr tir] 1 Tragere cu o armă de foc. 2 Tragere la țintă (în procesul de instruire militară). 3 Locul unde se execută un tir⁴. 4 Ramură sportivă care cuprinde probe de tragere la țintă cu o armă de foc sau cu arcul. 5 Tragere la țintă, ca joc distractiv sau de noroc practicat la iarmaroace, la bâlciuri etc. 6 Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul spre țintă. 7 (Fam; fig) Atac verbal la care este supusă o persoană.

MAGIC, -Ă adj. 1. Care privește magia (1), care ține de magie; ocult, misterios, tainic, (învechit) maghicesc. V. c a b a l i s t i c. Al idolilor preot cu magice cuvinte, Mulțimei adunate oracole-mpărțea. ALEXANDRESCU, M. 32. Uimit ca de ceva magic, de prin basme, își stăpînește respirarea, ca să n-o deștepte. VLAHUȚĂ, D. 216. Privesc ca și orbii ce-ajung să-și cîștige, La magice semne, vederea uitată. DENSUSIANU, L. A. 121. Că din nimic pe lume am răsărit ca oaspăt, Și fără coiful magic din lume-am să dispar. LESNEA, I. 151. Nu izbutește să se ridice mai sus de gîndirea magică a vrăjitorului. BENIUC, M. C. I, 315. Baghetă (sau, rar, vargâ, nuielușă etc.) magică = bagheta de care se servește magicianul; p. e x t. bagheta scamatorului. Nu ne lipsește decît varga magică, de a ne transpune în oricare punct. .. am voi. EMINESCU, N. 49. La un semn al baghetei sale magice, făcea să apară.. . doi porumbei albi. SAHIA, N. 66. Toate s-au schimbat ca printr-o baghetă magică, C. PETRESCU, A. 305. (Glumeț) Unde ești acuma, tu, magică nuielușă, să le arăți numai în pragul unei redacțiuni de revistă literară. CARAGiALE, O. IV, 131. Cerc magic = cerc trasat pe pămînt în practicile de magie neagră, dincolo de care se crede că demonul invocat nu mai putea trece. (F i g.) De aș putea urma... dulcele vedenii de prietenie și amor pe rînd, precum trec din cercul magic și strălucitor a bucuriilor vieții. NEGRUZZI, S. II, 45. Am tras împrejurul tău un cerc magic de blăsteme, peste cari n-ar putea păși. I. NEGRUZZI, S. V, 154. Oacheșe fete se-nșiră la joc, In cercul cel magic al zării de foc. COȘBUC, P. I, 143. Lanternă magică = aparat care mărește și proiectează pe un ecran imaginea unor desene, schițe, diapozitive etc. introduse în interiorul lui. Lanterna magică s-alcătuiește asemine dintr-o lădiță. STAMATi, F. 94/25. Lumina devine naivă, amintind lanterna magică și pozele lui Robinson Crusoe. TEODOREANU, M. U. 178. Ochi magic= indicator luminos de funcționare a aparatelor de recepție radiofonică sau radiotelegrafică. DICȚ. 2. F i g. Care apare ca o realizare minunată, ca un efect de magie, care farmecă, vrăjește; feeric. Înfățoșa mulțimei. .. o adevărată maghică priveliște. AR (1829), 33²/ll. Toate aceste se uniră, spre a face un lucru a căruia efect era adevărat magic. CR (1836), 14/32. Stelele.. . erau pline de o lumină magică. FILIMON, O. I, 136. Sala tronului e plină De o magică lumină. ALECSANDRI, P. II, 83. Era odinioară acel vestit Memfis... cetatea cu magice palate. BOLINTINEANU, O. 187. In fața unui răsărit sau unui apus de soare magic. . . , sufletul omenesc este uimit și înălțat. MACEDONSKI, O. IV, 129, cf. 1, 143. În frumoasa natură, care-l înconjura ca o grădină magică, el respira aerul cel mai dulce. NEGRUZZI, S. III, 450. Tăcerea se întinde, magică, împrejur. PETICĂ, O. 245. Magicul film al copilăriei începea din nou să-i ruleze pe ecranul minții. BART, E. 44. ◊ (Adverbial) Fulgii se legănau magic în luminile vitrinelor. C. PETRESCU, C. V. 162. ♦ Care pare dotat cu puteri miraculoase; fermecat, vrăjit. O muzică ce-n pripă Plîngînd pe-un flaut magic se duse în abis. MACEDONSKI, O. I, 174, cf. 83. Bradul. . . pînă atunci luminase munții ca o lampă magică cu mii de focuri. GANE, N. I, 67. Pe sala cea veche și-n flăcări aprinse Murea Ziua albă pe stofele-ntinse, Iar flautul magic plîngea înainte. PETICĂ, O. 53. Coboară-ți, Iarnă albă, vălul magic Pe orășelul meu tăcut și tragic. CAZIMIR, L. U. 38. Concepția unor autori. . . care-și ridică eroii principali cu mult deasupra maselor, înzestrîndu-i cu telescoape magice, prin care văd.. . viitorul. V. ROM. ianuarie 1954, 212. - Pl.: magici, -ce. – Și: (învechit) mághic, -ă adj. – Din fr. magique. – Maghic < gr. μαγικός.

OACHEȘ, -Ă adj. , s. m. I. adj. 1. (Despre oi, rar despre alte animale) De culoare albă, cu pete (cearcăne) negre împrejurul ochilor; cu pleoapele, cu sprîncenele și ochii negri (lb, h x 329, novacoviciu, c. b. i, 5) ; p. ext. cu botul sau cu nasul negru (h rv 252, xvn 96), cu pete negre pe bot (diaconu, p. 37, chest. v 75/31, a v 31, vi 26, com. din șieuț-bistrița), la urechi (diaconu, p. 37, h xi 5) și pe frunte (diaconu, p. 37). Moș Dediu i-a dăruit patruzeci și nouă de mioare, oacheșe numai de cîte un ochi. creangă, p. 105, cf. marian, t. 307. Copilul luă oița cea oacheșă și merse cu cei doi moșnegi. reteganul, p. iii, 57. Prindeți cea oaie oacheșă. păsculescu, l. p. 277, cf. gorovei, c. 216. ♦ (Substantivat) Oaie oacheșă (I1); p. gener. animal oacheș. cf. hem 853, com. marian, densusianu, ț. h. 82, chest. v 76/8, 73, com. din vașcău, Mat. dialect, i, 140. 2. (Transilv despre cai) Cu ochi de culori diferite; ceacîr. cf. chest. i 60/221, 238/1, 446. 3. (Despre oameni) Cu ochii, părul și sprîncenele negre și cu pielea feței de culoare închisă, brunet, (regional) bărnaci ; p. ext. (despre pielea, tenul, capul omului etc.) de culoare închisă, care bate în negru. Împăratul era om mare, ...rătund la față și can smad, oacheș. neculce, l. 227. Tinere și frumușele argate după gust: oacheșe, nierioare. budai-deleanu, ț. 122. Oacheș, negru preia geane. bărac, A. 15/15 Un june de 22 de ani, scurt la statură, cu fața oacheșă sta în scara caselor. filimon, o. i, 99. Stăpînul casei... era un om ca de cincizeci de ani, oacheș și cu părul jumătate alb. bolintineanu, o. 414. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător ca o noapte de vară. eminescu, n. 14. Pielița din oacheșă se făcuse vînătă. id. ib. 25. Ercule... era oacheș și înalt. ișpirescu, u. 28. Un voinic bisocean, un fel de oacheș Apolon muntenesc. Odobescu, s. iii, 172. Și oacheșe fete se-nșiră la joc în cercul cel magic al zării de foc. coșbuc, b. 147. Zamfirița care-i mai oacheșă decît sora ei. i. negruzzi, s. i, 12. Oacheșa soție a sprintenului Apul. ollănescu, h. o. 345. [Grecii] sînt de obicei oacheși. mehedinți, p. 15. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că ești oacheșă; nici: te iubesc pentru că ești bună. rebreanu, nuv. 251. Era o femeie mică, oacheșă, poate cam prea slăbită și prea palidă. c. petrescu, a. 291, cf. brăescu, v. 7. În ochii mari ai fetei, umbriți de sprîncene lungi, pe fața ei oacheșă, tremura ca un farmec de durere ori de iubire... sadoveanu, o. iii, 27. Oacheș, nalt și lat în spete, El a luat-o pe-ndelete. arghezi, s. p. 108. Se uită cu un fel de milă la flăcăul oacheș care acum ofta amărît pe lavița de lemn. camil petrescu, o. i, 16. Are un cap frumos, oacheș. stancu. d. 257. Să fii oacheș și frumos Ca un soare luminos. alecsandri, p. p. 381. Închin și la a copilă Oachișă de colea, Dac-o vrea. teodorescu, p. p. 168. Pentru badea oacheșu M-a bătut notarișu. doine, 273. Din flăcăii de prin sat, Mulți îmi plac și mulți nu-i vreu,... Fără unul mai ochiș. pamfile, c. ț. 126. ◊ (Substantivat) Cei oacheși, cu ochi și cu păr negru,. piscupescu, o. 141/5. ◊ (Prin analogie) Oacheșele viorele Se retrag de el departe, Rîzînd vesel între ele. alecsandri, p. iii, 55. Un oacheș nor de piper. odobescu, s. i, 464. Zăresc ușoara lor văpaie Verzuie, oacheșă, bălaie. macedonski, o. i, 33. Foliole fără linie oacheșă. grecescu, fl. 310. Scoase la iveală o pîne oacheșă, destul de mare, cu gingii strențuroase. hogaș, m. n. 119. S-a oprit din zbor o cioară... Oacheșă ca un homar și macabră ca un cioclu. topîrceanu, m. 9. Iasca... are o culoare oacheșă. h iv 71. ♦ Fig. (Regional; și substantivat) (Persoană) care are ceva pe conștiință; (persoană) stigmatizată, deocheată. com. din lupșa-abrud. ♦ P. ext. Îndrăzneț, încrezător. com. din lupșa-abrud. 4. (Regional) Cu ochi mari și frumoși. com. marian. II. s. m. (Iht.; regional) Clean (Leuciscus sgualius). bĂcescu, p. 25, cf. 41, 184. – pl.: oacheși, -e. – Și: (regional) oachiș, -ă, oacheoș, -ă (h iv 224), oachiaș, -ă ( ib. i 120, vi 233, xi 75), oacăș, -ă (densusianu, ț. h. 82, 83), ocheș, -ă (budai-deleanu, lex., densusianu, ț. h. 138), ochiș, -ă adj. – Probabil ochi¹ + suf. -eș. cf. oacăr.

șubet (-te), s. n. – (Munt.) Joc de ajun, care constă din sărituri peste un foc. Origine necunoscută.

ard, ars, a árde v. intr. (lat. ardére, pop. árdere, it. árdere, vfr. ardoir, pv. fr. ardre, sp. pg. arder. – Ard, ardă, în vest arz, arză). Mă consum pin foc: petrolu arde. Fac să ardă și să lumineze: lampa arde bine. Sufer un foc prea mare, mă ard: friptura a ars. Îs prea ferbinte, frig: cĭorba arde (vest). Mĭ-e prea cald (din pricina călduriĭ din prejur saŭ de muncă), am arșiță (de boală): copilu arde. Fig. A arde de dor, a-țĭ arde sufletu de dor, a dori cu înfocare, a-țĭ fi foarte dor. A-țĭ arde capu de treabă, a avea multă treabă, a fi foarte ocupat. A-țĭ arde de ceva, a avea gust, a-țĭ fi poftă: acuma nu-mĭ arde de joc. V. tr. Consum (fac să se consume) pin foc: ĭarna asta am ars multe lemne. Cauzez usturime, ustur: uniĭ ardeĭ ard. Cauterizez: a arde o rană. Fig. Fam. A-ĭ arde cuĭva una (o palmă, o lovitură), a-ĭ trage, a-ĭ aplica (o palmă); A arde pe cineva (c’o vargă), a-l lovi, a-l croi. V. refl. Mă frig: am pus mîna pe un cărbune aprins și m’am ars. Fig. Fam. Mă păcălesc, rămîn înșelat: m’am ars cumpărînd această marfă. A te arde doru, a te arde (doru) în (la) inimă, în (la) suflet, a-țĭ fi foarte dor, a fi stăpînit de emoțiune, de melancolie ș. a. Ardă-l (saŭ arde-l-ar) focu, un blestem (de multe orĭ în glumă).

BRÎULEȚ, brîulețe, s. n. 1. Diminutiv al lui brîu (I 1). 2. Numele unui dans popular și melodia după care se joacă. V. brîu (II). Ilie începu să zică cu foc un brîuleț, de tremura frunza poienii. SADOVEANU, O. I 302. – Pronunțat: brî-u-.

foc¹ sn [At: COD. VOR. 123/10 / Pl: ~uri, (îvr; astăzi, mai ales gmț 1) foace / E: ml focus] 1 Ardere violentă cu flacără și dezvoltare de căldură. 2 (Ccr) Materie în curs de ardere. 3 (Îe; adesea fam și gmț) Arză-l (-o, -i, -le) ~ul! Exprimă o imprecație. 4 (Îae; fam și gmț) Exclamație care exprimă o valoare superlativă și o conotație afectivă Se făcu frumoasă, arz-o focul! 5 (Pop; în propoziții interogative, după pron. „cine, ce” și av „cum”) Exclamație care exprimă mirarea De ce foc mai stai? Cum focul mai suport? 6 (Îs) ~ de artificii Ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. 7 (Îe) A arde ca ~ul A fi foarte fierbinte. 8 (Spc; bolnavi; îae) A avea febră (mare). 9 (Șfg; îe) A lua ~ A se aprinde. 10 (Îe) Nu iese fum, fără ~ sau până nu faci ~, nu iese fum În orice zvon, oricât de exagerat, există un sâmbure de adevăr. 11 (Îe) A sta ca pe ~ A aștepta ceva cu mare nerăbdare. 12 (Îe) A pune pe cineva pe ~ A cere cuiva ceva cu mare stăruință. 13 (Îae) A insista prea mult ca cineva să acționeze într-un anumit sens. 14 (Îe) A se arunca (sau a intra, pop, a da) în ~ (pentru cineva sau ceva) A-și expune viața (pentru cineva sau ceva). 15 (Îe) A lua ~ul cu mâna altuia sau a scoate castanele din ~ cu mâna altuia A se folosi de altcineva într-o întreprindere primejdioasă, pentru interese personale. 16 (Îae) A fugi de răspundere, lăsând munca pe seama altcuiva. 17 (Îe) A(-și) pune sau a(-și) băga mâna în ~ (pentru cineva) A garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. 18 (Îe) A lua (sau a prinde) ~ cu gura sau a mânca ~ (pentru cineva) A face tot posibilul, a fi gata de orice sacrificii (în favoarea cuiva). 19 (Îae) A apăra cu tărie pe cineva. 20 (Îe) A lua ~ cu gura A afirma un lucru cu toată tăria. 21 (Reg; îe) A lua ~ul în gură A se împărtăși. 22 (Îe) A da cu mâna în ~ A obține bani mulți (pe neașteptate). 23 (Îe) Harnic (sau iute etc.) (de mănâncă) ~ Foarte harnic (sau iute etc.) 24 (Îe) A se face (sau a fi, a se mânia, a se supăra) ~ (și pară) sau a scuipa ~ (de mânie) A turba de mânie. 25 (Îcs) În ~ Joc cu mingea, nedefinit mai de aproape. 26 (Îs) ~ viu Foc care arde cu flacără mare. 27 (Îs) ~ mort Foc mic, care abia arde. 28 (Bis; pop; îs) ~ul de veci (sau, înv, de veac) sau ~ul gheenei Focul iadului, în care își vor ispăși necredincioșii păcatele. 29 (Reg; îs) ~ul lui Sâmedru Foc care se aprinde în noaptea Sfântului Dumitru, la munte, pentru a coace fructe. 30 (Reg; îc) ~ul-oilor Colibă în care stau ciobanii care păzesc noaptea oile. 31 (Îvp; îs) Caru' de ~ Tren. 32 Ajută la formarea superlativului absolut, ținând locul lui „foarte” Jucării frumoase foc. Era foc de harnică. 33 (Îlav) De mama ~ului Grozav. 34 (Îlav) ~ nevoie Neapărat. 35 Arderea din vatră, cuptor, sobă etc., făcută prin degajare de căldură. 36 (Fig) Lumină puternică. 37 (Fig) Lumină roșiatică, asemănătoare cu flăcările. 38 (Fig) Strălucire (a unei pietre scumpe, a unui metal prețios etc.). 39 Dispozitiv de ardere (la o lampă). 40 (Rar) Scânteie. 41 (Trs; îs) ~ viu Scânteile care se observă pe fundul exterior al unui vas de metal ridicat de pe foc. 42 (Reg) Vatră. 43 (Reg) Cuptor. 44 (Reg) Parte a tindei unde se află gura sobei. 45 (Mpp; șîc ~-mare) Febră. 46 (Mpp; lpl) Erupție care apare pe trupul sau pe limba unui copil. 47 (Mpp; șîc ~-viu; reg îf fodiu, fochiu, foghiu) Scarlatină. 48 (Mpp; îae) Zona zoster. 49 (Mpp; îae) Erizipel. 50 (Mpp; îae) Rujeolă. 51 (Mpp; îc) ~-pe-gât Boală inflamatorie nedefinită mai de aproape. 52 (Ent; îc) ~ul-lui-Dumnezeu Licurici (Lampyris noctiluca). 53 Incendiu. 54 (Îe) A trece (o țară, un oraș etc.) prin ~ și sabie A incendia și a distruge complet cu forța armată. 55 Împușcătură. 56 (Mil; pex) Salvă. 57 (Îs) Armă de ~ Armă care folosește pulbere explozivă. 58 ~! Comandă militară pentru începerea unei trageri. 59 (Îe) A deschide ~ul A începe să tragă cu arma. 60 (Îe) A fi (sau a sta) între două ~uri A fi încolțit din două părți. 61 (Fig) Luptă. 62 (Fig) Război. 63 Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. 64 (Fig) Entuziasm. 65 (Fig) Avânt. 66 (Fig; îla) (Plin) de ~ Înflăcărat. 67 (Fig; îlav) Cu ~ (sau, îvr, în foace) Cu înflăcărare. 68-69 (Fig; îljv) Fără ~ Fără pasiune Si: rece. 70 (Fig; îe; urmat de un genitiv) În ~ul În momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. 71 (Fig) Vioiciune. 72 (Fig) Neastâmpăr. 73 (Fig) Durere. 74 (Fig) Jale. 75 Necaz. 76 (Fig; îe) A-și vărsa ~ul A se destăinui. 77 (Îae) A-și descărca nervii. 78 (Fig; îe) A-și scoate un ~ de la inimă A se răzbuna pe cineva. 79 (Îae) A scăpa de o suferință. 80 (Fig; adesea întărit prin „potop”) Nenorocire mare Si: (Trs) focar (3) Cf focuit. 81 (Fig; îe) N-o fi ~ Nu e nici o nenorocire.

porumb, ~ă [At: PSALT. HUR. 45^v/6 / V: (îrg) ~romb, (înv) păr~, ~rămb, ~rănb, per~, (reg) ~râmb, ~rânghi sm, ~ă sf, pur~, pur~ a, purung sm / Pl: (1-3, 6-17) ~i, (rar, sn) ~uri, (4-5) ~i, ~e / E: ml palumbus] 1 sm (Orn; pop) Porumbel (1) (Columba). 2 sm (Orn; reg; îc) ~-țigănesc Stăncuță (Coloeus monedula). 3 sm (Orn; reg; îc) ~-râzător Turturică râzătoare (Streptopelia risorius). 4 a (Pop) Porumbiu¹ (1). 5 a (D. animale, păsări) Care are părul, lâna, penele de culoare cenușiu-albăstruie. 6 sm Plantă graminee, cu rădăcina puternică, tulpina înaltă și groasă, frunze lungi și ascuțite la vârf, cu inflorescența masculină în panicul terminal și cu cea femelă în spic cu acul îngroșat, cultivată ca plantă alimentară, industrială și furajeră Si: (reg) călambuc, ciolomadă, cocenaș, colibaș, cucoriță, cucuruz, gârnișor, mălai, păpușă, păpușoi, pitrașcă, tenchi, tengher (Zea mays). 7 sm (Prc; csc) Fruct matur al porumbului (6) cu pănușile care îl învelesc Si: știulete, (reg) cucuruz, drugă, păpușoi, știuleag, tuleu. 8 sm (Csc) Boabe de porumb (7) desprinse de pe știulete. 9 sm (Reg; îe) A-i lua (cuiva) ~ul de pe foc A zădărnici planurile cuiva. 10 sm (Reg; îae) A juca cuiva o festă. 11 sm Recoltă de porumb (6). 12-13 snm Porumbiște (1-2). 14 sm (Bot; reg) Porumbar¹ (Prunus spinosa). 15 sm (Bot; reg) Pana-cocoșului (Aspidistra elatior). 16 sm (Bot; reg; îc) ~ul-cucului (sau ~ul-șarpelui) Rodul-pământului (Arum maculatum). 17 sm (Bot; reg; îc) ~ul-cucului Mama pădurii (Lathraea squamaria). 18 sm (Bot; reg; îae) Porumbei (16) (Muscari botryoides).

ARNĂUT sm. 1 🌍 Albanez ¶ 2 Servitor, vizitiu, etc. îmbrăcat în haine cu colori vii (altădată se vedeau mulți asemenea servitori în casele boierești, astăzi mai rar) (🖼 222 : un ~ mustăcios intră și întinse stăpînului său un lung ciubuc (NEGR.) ¶ 3 Voluntar albanez sau de alt neam recrutat cu leafă de Domnii fanarioți; garda Curții era compusă din arnăuți îmbrăcați în dulame cu fir și purtînd pistoale, hangere: arnăuții Domnului purtau fel de fel de arme și flori în tot chipul la straie (LET.) ¶ 4 Poteraș pentru prinderea haiducilor: Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și ’n Codrean le slobozea (ALECS.-P.) ¶ 5 Joc popular (SEV.) = ARNĂUȚEASCĂ ¶ 6 🚜 Grîu de primăvară (numit și grîu ~), cu bobul lungueț și în muchii, de coloare frumoasă galbenă deschisă; se seamănă mai mult prin Dobrogea; mai puțin bun pentru pîine, e mai des întrebuințat la fabricarea pastelor făinoase, macaroane, fidea, etc.: Grîu de vară ~, A dat Domnul s’a făcut (MAR.) [tc. arnaut].

ASINDETON (< gr. asyndeton, nelegat) Suprimare a conjuncțiilor copulative dintre părțile unei propoziții sau propozițiile unei fraze. Prin folosirea acestei figuri de stil, exprimarea capătă o mai mare vioiciune, fraza un ritm mai precipitat. Între complemente, asindetonul are funcția de a scoate în evidență acumularea detaliilor. Ex. „Orice nuvelă, orice poezie nouă din revistele săptămînale intra în laboratorul critic al acestui tineret.” (M. SADOVEANU, Anii de ucenicie) „Auzisem și eu de turci, de muscali și de nemții cu coadă.” (B. DELAVRANCEA, Domnul Vucea) Între verbe, el imprimă frazei un ritm brusc, precipitat. Ex. „Cînd, în cursul lecției, se deda unei limpeziri sintactice se lăsa transportat de un mod foarte aparte de a întinde cuvîntul, de a-l silabisi, de a-l ritma.” (L. BLAGA, Hronicul și cîntecul vîrstelor) În poezie este folosit pentru a da versurilor vioiciune și energie. Jos, între care, Vitele rumegă, În depărtare, Văile fumegă. Dorm muncitorii Pe lîngă focuri, Apele morii Murmură-n scocuri. Sprintene, vesele, Peste coline, Joacă miresele Apelor line. (ȘT.O. IOSIF, Icoane din Carpați) Repedea succesiune a tablourilor zugrăvite de poet este sugerată prin înlăturarea conjuncțiilor și, iar, adică prin asindeton. Un alt exemplu este cel de mai jos, în care propozițiile, prin scurtimea lor și prin absența conjuncțiilor copulative, sugerează imaginea fugii turcilor îngroziți și urmăriți de Gruia. Tropotă copitele, Pulberea o scurmă, Turcii-și pierd săritele Alungați din urmă. (ȘT.O. IOSIF, Gruia)

FOC, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flăcări și cu dezvoltare de căldură mare; (concretizat) materie în curs de ardere. Focul arde. Fluturele de beteală și de jar își întinde aripele, rumenește mai întîi zarea, luminează umbrele cele mai apropiate. ANGHEL, PR. 124. Din gurile [balaurului] ieșea văpaie de foc. ISPIRESCU, L. 18. Clenguța mohorului Arde-n para focului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. Pînă nu faci foc, nu iese fum. ◊ (Poetic) Peste umbrele depărtate ale dealurilor, pîlpîiau stelele, ca niște focuri albe ale nopții. CAMILAR, TEM. 298. ◊ (În exclamații sau imprecații, uneori glumețe sau familiare) Dar ce frumoasă se făcu, Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Cum focul să nu slăbesc, Cînd de tine mă topesc. TEODORESCU, P. P. 303. Ce focul, bade, te ține De nu vii seara la mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. (Fig.) În mijlocul acestor pașnice lumine, care îngînă monotonia nopții noastre literare... [vin] unele focuri de artificii în care meșteri isteți și dibaci fac să joace, în ochii orbecați ai publicului, tot felul de vîrtejuri luminoase. ODOBESCU, S. II 540. ◊ Expr. A da foc v. da. A lua foc = a se aprinde. A sta ca pe foc = a fi nerăbdător, neliniștit. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu stăruință, a insista mult pe lîngă cineva; a determina pe cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). Chiar și-n foc de ți-aș zice, să te arunci. CREANGĂ, P. 206. A-și băga capul în foc v. băga. A lua focul cu mîna altuia = a fugi de răspundere lăsînd munca pe seama altuia; a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă. V-ați deprins a lua focul totdeauna cu mînile noastre. CREANGĂ, A. 156. A pune mîna-n foc (pentru cineva) = a garanta, a da chezășie pentru faptele cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura = a face tot posibilul, a face sacrificii. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine... Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Harnic, iute etc.) de mănîncă foc – foarte harnic, iute, sprinten etc. Zîna porunci și trase la scară o căruță ferecată în aur, cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. A se face (a se supăra sau a se mînia) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mînie. S-a culcat în urmă supărată foc. COȘBUC, P. I 245. Zmeul... se făcu foc și pară de mînie. ISPIRESCU, L. 27. Cînd a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc. CREANGĂ, A. 17. Are să se mînie foc pe mine doamna Lucsița! ALECSANDRI, T. I 292. A o lăsa focului v. lăsa. ◊ (Cu valoare stilistică, ajută la formarea superlativului absolut, ținînd locul lui «foarte») Unele pălării... sînt scumpe foc. MACEDONSKI, O. III 38. Știi, ieri la moară ce spunea? Că-s proastă foc și gură rea! COȘBUC, P. I 126. [Lemnele] îs foc de scumpe. RETEGANUL, P. IV 8. (Expr.) De mama focului = grozav, strașnic. Era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. ♦ Arderea din vatră, sobă, cuptor etc., făcută pentru degajare de căldură. Stan era acasă și chiar atunci luase ceaunul de pe foc, să mestece mămăliga. CREANGĂ, P. 147. Dar și mai bine-i cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc. EMINESCU, O. I 119. Iarna vine, vine pe crivăț călare!... Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare flăcărilor. Focul amurgului izbucni de la geam la geam. CAMILAR, N. I 169. O stîncă-n foc de zare crește. TOMA, C. V. 124. ♦ Strălucire. Focul diamantelor. ▭ O stea dacă lucește Stingîndu-se pe loc, Sînt stele mai puține în cerul plin de foc? MACEDONSKI, O. I 48. ♦ (Rar) Scînteie. Stihii a lumei... Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie, Să-nchege apa-n sînge, din pietre foc să saie. EMINESCU, O. I 94. ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). Podul era negru de fum... de mijlocul lui atîrna o lampă cu trei focuri, care făcea mai mult fum decît lumină. CONTEMPORANUL, IV 133. 2. Incendiu. Trei groaznice focuri a cercat acest oraș. NEGRUZZI, S. I 70. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia și a distruge cu forța armată, a măcelări. 3. Împușcătură; p. ext. tir, salvă. O salvă de focuri și totul s-a transformat într-un adevărat vacarm. SAHIA, N. 45. Reduta-n noi răpede-un foc Cît nu-l încape gîndul, Un șir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rîndul. ALECSANDRI, P. A. 208. Să dea focuri să-i omoare, Ori topuzuri să-i doboare? TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Armă de foc = armă (ca pușca, revolverul, tunul etc.) care folosește pulbere explozivă. Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și-n bodrean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. Cînd o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din față, am avut, pentru întîia oară, priveliștea unui duel de artilerie. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Luptă, război. Buletinul neoficial, însă adevărat, al războiului de acolo îl dădeau răniții de la unitățile intrate în foc. SADOVEANU, M. C. 73. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătanele? – Da la foc, sărmanele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. 4. Pînză triunghiulară susținută de bompres la prora unei nave. 5. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avînt, înflăcărare. Ochii... străluceau de un foc ce simțea că îl atinge. ISPIRESCU, L. 35. Veselie cu noroc, Nu pe flori de busuioc, Ci pe-al ochilor tăi foc. BELDICEANU, P. 81. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. Mama îi sărută pe amîndoi cu foc, îi rugă să-i scrie cum or ajunge. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Ileana... începu a plînge cu foc. ISPIRESCU, L. 25. O sărută cu atîta ardoare, o strînse cu atîta foc. EMINESCU, N. 64. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. O sărutare plină de foc. CREANGĂ, A. 97. O rămîi, rămîi la mine, tu cu viers duios de foc. EMINESCU, O. I 80. Ochii lui... plini de foc dovedeau curaj. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. În focul luptei. 2. Agilitate, vioiciune, neastîmpăr. Emirul are... în grajduri cai repezi, cu foc în copite. MACEDONSKI, O. I 142. ◊ (În comparații și metafore) Pusese ochii pe una Măriuca... foc la lucru și la horele mari. CAMILAR, N. I 21. 3. Durere, chin, jale, necaz. Nu cerea de pomană, da și viața de azi pînă mîine, viață e ori foc? DELAVRANCEA, S. 4. Frunză verde lemn de soc Am la inimă un foc. BELDICEANU, P. 92. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a) a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; b) a-și descărca nervii; a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a se răzbuna pe cineva; a scăpa de o suferință. ♦ Primejdie, nenorocire, pacoste, urgie. Mămucă, mămucă, uit' te, ce-am pățit noi! Mare foc și potop a căzut pe capul nostru! CREANGĂ, P. 27. ◊ Expr. (Familiar) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire.

pirostrie sf [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 194/3 / V: perostie, pilostreie^[1], pilostrie, pirostânie, pirostei, pirosteie, pirostie, piroștei, piroștie / Pl: ~ii / E: ngr πυρωστία, bg пиростия] 1 (Mpl) Cadru metalic circular sau triunghiular cu trei picioare, așezate direct pe pământ, pe care se pune căldarea, ceaunul sau oala la foc Si: crăcană, (reg) mâță, picioare, țagră. 2 (Îcs) De-a -iile Joc de copii în care participanții își dispută unul altuia un băț de lemn înfipt în pământ. 3 (Pex) Băț folosit în jocul „De-a pirostriile” (2). 4 (Reg) Unealtă folosită mai ales la stână, făcută din trei prăjini împreunate la capătul de sus și așezate în formă de piramidă, de care se atârnă, cu un lanț, căldarea sau ceaunul deasupra focului. 5 (Olt) Obiect de piatră sau de fier care se pune sub vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le ridica și de a le face să ardă mai bine. 6 (Spc; lpl) Cunună pusă pe capul mirilor în timpul celebrării căsătoriei religioase Si: cununie. 7-8 (Îe) A(-și) pune ~le (pe sau în cap) A (se) căsători. 9 (Ast; pop; lpl) Constelație nedefinită mai îndeaproape. 10 (Reg; art) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 11 (Reg; art) Melodie după care se execută pirostria (10). corectat(ă)

KELLY [kéli], Grace (1929-1982), actriță americană de film. De o frumusețe rasată, dublată de un joc inteligent cu subtile tușe de umor, se remarcă în: „Amiază de foc”, „Mogambo”, „Fereastra dinspre curte”, „Înalta societate”. S-a retras din cinematografie în urma căsătoriei (1956) cu prințul Rainier III de Monaco. Premiul Oscar: 1954 („Fata de la țară”).

DOINITOR, -OARE, doinitori, -oare, adj. Care cîntă doine. (Fig.) Iată-n luncă Plopii doinitori ce-aruncă Umbre peste drum. COȘBUC, P. I 316. ◊ (Substantivat) Pornesc la trudă ca la joc Nouă mineri cu compresorul, Și-n frunte-i unul mai cu foc, Și-acela-i Toader doinitorul! DEȘLIU, M. 20. ♦ (Adverbial, fig.) Ca o doină, plin de simțiri duioase. Vîntul, gata să se culce, Murmura o rugă doinitor de dulce. COȘBUC, P. I 254. – Pronunțat: doi-.

COMPRESOR, compresoare, s. n. 1. Mașină stabilă sau mobilă pentru ridicarea presiunii unui gaz, în vederea folosirii practice a presiunii obținute. Pornesc la trudă ca la joc Nouă mineri cu compresorul, Și-n frunte-i unul mai cu foc, Și-acela-i Toader doinitorul! DEȘLIU, M. 20. 2. Cilindru metalic masiv, cu tracțiune animală sau mecanică, servind la nivelarea șoselelor. 3. Instrument cu care se strînge un vas sanguin în timpul unei operații.

UNCHIAȘ, ❍UNCH(I)EȘ sm. 1 Moșneag, moș, om bătrîn: Am doi unchiași și stau cu spatele la foc amîndoi (GOR.), ghicitoare despre „stîlpii hornului”; de-a baba și uncheșul (PAMF.), joc de copii ¶ 2 Trans. 📆 pl. Unchieșii = MOȘ II 3 [unchiu].

ARTIFICIU, artificii, s. n. 1. Procedeu meșteșugit, întocmit cu îndemînare spre a împodobi sau spre a modifica realitatea; podoabă inutilă. Prin ingenioase artificii tehnice se pot prezenta pe scenă diferite aspecte și fenomene din natură. ♦ Artificiu de calcul = procedeu prin care se poate ajunge la rezultatul unui calcul pe o cale mai scurtă, mai rapidă decît cea obișnuită. 2. (La pl.) Compoziție de materii inflamabile, care, aruncate în aer de un dispozitiv special, iau foc ușor, producînd efecte variate de lumină și culori și care se întrebuințează ca mijloc de semnalizare, ca divertisment la spectacolele în aer liber etc. Strigăte... țîșneau deasupra murmurului mulțimii ca niște artificii roșii. DUMITRIU, B. F. 79. Luminile colorate de artificii... cădeau în lac. PAS, Z. I 228. ◊ (Poetic) Ziua, închizînd ochii, te afunzi într-o noapte roșie, care joacă împrejurul tău și își scînteiază buchetele de artificii violete și albastre. DELAVRANCEA, T. 70. ◊ Foc de artificii v. foc. ◊ Sîrmă scurtă, pe jumătate înfășurată într-un preparat chimic inflamabil, care, aprinsă, aruncă mici scîntei. Tatăl lui Bică avea chioșc de ziare și... pe-o tarabă în fața chioșcului, rahat, caramele, susan, artificii, bile și muzicuțe. PAS, Z. I 164.