HORI, horesc, vb. IV. Intranz. 1. A cînta o horă (din gură sau din fluier); p. ext. a doini. Niște fluierari își puseră fluierele la gură, începînd a hori. CAMILAR, T. 141. Trecea păstorașul împărat doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Ce horești așa cu jele, În butul dragostii mele?... Eu nu cînt În butul tău, Ci horesc D-aleanul meu. TEODORESCU, P. P. 84. ◊ Tranz. (Complementul indică ceea ce se cîntă) Nu se mai urneau din cîrciumă și horeau cu foc un cîntec vitejesc, înjurînd pe Busuioc sau pe ciocoi. REBREANU, R. II 233. 2. A juca hora. Ne uităm la ei cum horesc – unii mai sprinteni, alții mai greoi. STANCU, D. 169. ◊ Fig. Flăcările insuflețindu-se, horeau roșii ca sîngele. CAMILAR, T. 9.