SUPĂRAT, -Ă, supărați, -te, adj. 1. Necăjit, mîhnit, trist, amărît. Da ce stai așa pe ginduri, luminate crăișor? zise baba; alungă mîhnirea din inima ta, căci norocul îți rîde din toate părțile și nu ai de ce fi supărat. CREANGĂ, O. A. 223. Rămîi, mîndră, sănătoasă, Ca ș-o viorea frumoasă, Că eu mă duc supărat Ca un trandafir plouat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. 2. Mînios, iritat, înfuriat. A plecat supărat, înjurînd strașnic pe ciocoi. CARAGIALE, O. II 76. [Spînul] varsă toată apa... Fiul craiului zise atunci supărat: Dar bine, spînule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, O. A. 229. În zadar mi te gați bine, Mergi la joc, nu te ia nime; Vii acasă supărată Și te iai cu toți la ceartă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ Expr. A fi supărat (foc) pe cineva (sau pe ceva) = a fi (foarte) nemulțumit de cineva (sau de ceva). Nu era supărat nici pe tată-său, nici pe cal. DUMITRIU, N. 147. Era supărată foc pe un oarecare domn, care a dezertat de la o excursiune. VLAHUȚĂ, O. A. III 59. Șezi colea lîngă mine, să ți le povestesc toate, ca să vezi că nu degeaba sînt supărat pe dumneata. CARAGIALE, P. 151. A fi supărat cu cineva = a nu mai avea relații de prietenie, a nu mai vorbi cu cineva.