DOINITOR, -OARE, doinitori, -oare, adj. Care cîntă doine. (Fig.) Iată-n luncă Plopii doinitori ce-aruncă Umbre peste drum. COȘBUC, P. I 316. ◊ (Substantivat) Pornesc la trudă ca la joc Nouă mineri cu compresorul, Și-n frunte-i unul mai cu foc, Și-acela-i Toader doinitorul! DEȘLIU, M. 20. ♦ (Adverbial, fig.) Ca o doină, plin de simțiri duioase. Vîntul, gata să se culce, Murmura o rugă doinitor de dulce. COȘBUC, P. I 254. – Pronunțat: doi-.