a (nu)-l duce capu / mintea expr. a (nu) fi inteligent.

duc, dus, a dúce v. tr. (lat. duco, dúcere, it. durre, fr. duire, sp. ducir, pg. duzir. V. a-duc. – Imperativu du! nu duce!). Port, țin: a duce steagu. Transport, car: duc pîne acasă, trenu duce oamenĭ. Conduc, întovărășesc: duc pe cineva pînă acasă. V. intr. Rezist, durez: duc mult. Duc de mînă, conduc ținînd de mînă. Duc o viață bună, rea, grea saŭ o duc bine, răŭ, greŭ, trăĭesc bine, răŭ, greŭ. O duc tot într’un chef, chefuiesc continuŭ. Duc lipsă de ceva, îmĭ lipsește ceva. Duc ceva la bun sfîrșit, la capăt, termin bine. Duc la tăvăleală, rezist ostenelilor, zdruncinăturilor. A te duce capu la ceva, să facĭ ceva, a te pricepe la ceva. Duc (saŭ port) de nas pe cineva, îl duc, îl joc cum îmĭ place mie. Du-l! ĭa-l! îndepărtează-l! V. refl. Plec, merg: mă duc în grădină, la școală, la Galațĭ. Fig. Mor (adică mă duc pe cea-laltă lume). Mă duc pe jos, 1) mă duc mergînd pe picĭoare, 2) mă duc pin partea de jos (de ex., în catu de jos). S’a dus vestea ca de popă tuns, s’a răspîndit vestea grozav. Ducă-se pe pustiĭ, numele popular al epilepsiiĭ, al boaleĭ copiilor.

iznoavă f. Mold. 1. lucru nou și neauzit, poznă: nu-l duce capul... la atâtea iznoave CR.; de iznoavă, din nou; 2. snoavă: să te strici de râs de iznoavele lui Ivan CR. [Slav. IZŬ NOVA, din nou, iarăși].

peșcheș n. 1. dar către Poartă (V. haraciu); 2. dar în genere: să ducă capul pe tipsie peșcheș la Împărăție POP. 3. plocon: era să aducă peșcheș 40 de căpățâni de zahăr AL.; 4. (ironic) prezent: polițaiul dase revoltanții peșcheș procurorului AL. [Turc. PEŠKEŠ].

BELFER, belferi, s. m. (Mai ales în Mold., familiar sau depreciativ) învățător (de copii mici); dascăl, dăscălaș, profesoraș. Un belfer bătrîn de la gimnaziul din Fălticeni... silit de niscai treburi să bată-n miezul iernii diurnul Pașcanilor... a tocmit o sanie țărănească. GALAN, Z. R. 258. Bătrînii se întorceau pe ulița cealaltă, a Economului. Se întîlneau cu grămezi de băiețași slăbuți și zdrențăroși, cu șepci în cap, duși spre școală de belferi cu fețele năcăjite și gînditoare. SADOVEANU, O. IV 26.

BOTEZA, botez, vb. I. Tranz. 1. A supune (pe cineva) ritualului botezului. Cînd fu a-l boteza. împăratul adună răsărit și apus. ISPIRESCU, L. 41. ◊ Fig. Și acolo îi boteză ploaia. RETEGANUL, P. III 83. Și oricare chin Eu mi-l botez cu vin. ALECSANDRI, T. 771. ◊ Expr. (Familiar) A boteza laptele (sau vinul, rachiul) = a adăuga apă înainte de a pune în vînzare, pentru a mări cantitatea; a falsifica. (în legătură cu verbul «a rămîne») Cîți am botezat eu = nici unul. 2. A avea calitatea de naș sau nașă la botezul cuiva. Mă gîndesc eu că am un cumătru, care-mi botezase fata. SADOVEANU, N. F. 92. 3. A pune (cuiva sau unui lucru) un nume (uneori de glumă sau de batjocură, v. porecli). Mă cheamă cum l-a tăiat capul pe domnu Gavrilă să mă boteze. PAS, L. I Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă, nu greșești. CREANGĂ, P. 245.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume interogativ, întrebuințat pentru a afla despre cine sau ce este vorba și adesea în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru despre care avem oarecare cunoștință) Care n-a înțeles întrebarea? Dintre poeziile acestor autori, a căruia vă place mai mult? ▭ Ce faci acolo, măi? Stai! Care esti? DUMITRIU, N. 221. Îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? CASSIAN, H. 19. Care-i acolo, măi? strigă argatul. SADOVEANU, B. 55. ◊ (Uneori întregit prin «oare») Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. *Expr. (Ca întrebare directă sau indirectă) Care alta? = ce altceva? De asta te plîngi, stăpîne? – D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Care pe care? = care din doi e astfel, încît să poată întrece sau birui pe celălalt? Să se aleagă care pe care. SADOVEANU, P. M. 229. Acum să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. CREANGĂ, P. 301. Moș Corbule, să te văd... care pe care... cei bătrîni pe cei tineri sau cei tineri...? ALECSANDRI, T. 237. ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Stau în loc și-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. II. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind ciumele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată) 1. (Introduce propoziții atributive) Sora mea care mă purta în circă, care-mi dădea cele dintîi vișine pîrguite, care nu mă lăsa să plîng niciodată, pierise dintre noi. DELAVRANCEA, T. 37. Sîntem pe moșia unei gheonoaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Eu n-am uitat nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai dormit tu adese. ODOBESCU, S. III 14 Găsi felurime de păsări adunate, Care din întîmplare Se-ntreceau la chitare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Popular, la acuz. fără prep. «pe») Parcă se petrecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Bade, mîndrulița ta Care-o iubești acuma... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ (Precedat de «acel», «acela» sau «cel», «cela») Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți pentru cei care ar lupta și de acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. I-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-și alege... pe acelea care îi va plăcea. ISPIRESCU, L. 3. Să-ți scoatem costița ceea care ți-am spus eu. CREANGĂ, P. 174. (Cu valoare emfatică) Unde e omul acela care să mă sperie pe mine? ◊ (Popular, în locul construcției cu prepoziție a lui «care» se folosește uneori pronumele relativ singur, iar complementul pe care-l exprimă acesta este reluat sub forma pronumelui personal cu prepoziție) Fata, care înghețase sîngele în ea de frică, își pierduse cumpătul. ISPIRESCU, L. 14. Dacă mi-i aduce calul împăratului-Verde, care de atîta vreme mă bat cu dînsul... eu ți-oi da pasărea. ȘEZ. IV 173. Bată-te, bădiță, bată zilele toate deodată, Cele două zile grele Care-i sîmbăta-ntre ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. ◊ (Cu reluarea antecedentului) Ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului, care fîntină era plină cu apă pînă în gură. CREANGĂ, P. 214. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală! Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile și să bată pe două poște satele vecine și pădurile. CAMIL PETRESCU, B. 17. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? SLAVICI, O. I 269. 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela... ce... Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192 Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el; Care-a fost voinic mai mare, Acum e legat mai tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ♦ (Du sens neutru) Ceea ce. Dete de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru și mîncă, bău și trăi cum îi pofti inima, pentru care plăti bani nenumărați. RETEGANUL, P. I 70. Baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare. CREANGĂ, P. 4. Un văcar adese tot se mînia, De care sătenii nimic nu știa. PANN, P. V. III 16. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Chemînd și pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt... După care Ercule se întoarse la Micena. ISPIRESCU, U. 55. «Amin!» zise domnul... după care apoi se depărtă. EMINESCU, N. 16. Care va (sau vra) să zică sau (rar) care cum s-ar prinde = ceea ce înseamnă, ele unde urmează, prin urmare, cu alte cuvinte. Care va să zică, unde nu înțelegeți d-voastră politica, hop! numaidecît trădare! Ne-am procopsit! CARAGIALE, O. I 125. Orizontul politic s-a posomorit!... Care vra să zică, iar bejănie! ALECSANDRI, T. I 303. N-avea nici cai?... care cum s-ar prinde... te-ademenise... cu vorbe dulci. ALECSANDRI, T. 574. 3. (Cu valoare de pronume nehotărît) a) (De obicei urmat de un alt pronume sau de un adverb) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit. RETEGANUL, P. V 64. Oamenii săriră buimaci care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. Au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. V-aș mulțămi ca la frați Dac-ați vrea să-mi arătați Care de unde veniți, Pe nume cum vă numiți. TEODORESCU, P. P. 103. ◊ Expr. (Să) nu car cumva să... = nu cumva să... Îl rugai să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Cînd îi intra la pasăre, s-o iei, dar să nu care cumva să te muște. ȘEZ. IV 172. Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile din închisoarea de la Centrală să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri mucigăiete? DELAVRANCEA, S. 111. b) (În corelația «care... care...», exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... Oamenii au început să plece, unul cîte unul, care mirîndu-se... care zicînd că «de! așa e...». BUJOR, S. 45. Poftim, care cu lingurița, care cu furculița. SEVASTOS, N. 284. Să-ți facă o rochie de logodnă, frumoasă ca cîmpul, cu fel defel de flori, care înflorite, care îmbobocite. ȘEZ. VI 171. Fulga masa că-și gătea, Miei de piele că-i jupea, Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul, pe întrecute. Rîd cu lacrimi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvînt. DELAVRANCEA, H. T. 15. Se adunară... alergînd pe capete, care de care să ajungă la masă mai curînd. ISPIRESCU, U. 51. Ce să fie acolo, ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părțile. CREANGĂ, A. 8. 4. (Învechit și popular, raportîndu-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; și..., de un de... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să rid, să-și ceară de la mine trei daruri și-i voi da; care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să rîză. ȘEZ. II 118. – Forme gramaticale: limba literară folosește forma care la nom. și acuz. m. și f., atît la sg. cît și la pl.; (cînd are valoare de pronume interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora, (cînd are valoare de adjectiv interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. – Nom. sg. m. și: (articulat, învechit) carele (COȘBUC, P. I 233, ODOBESCU, S. III 9, GORJAN, H. I 5); nom. sg. f. și: (articulat, învechit) carea (DRĂGHICI, R. 5); nom. pl. m. și f. și: cari (RETEGANUL, P. III 69, CREANGĂ, P. 193, ODOBESCU, S. III 179, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296); nom. pl. m. și: (articulat, învechit) carii (ISPIRESCU, L. 5, PANN, P. V. I 8, DRĂGHICI, R. 5); gen.-dat. sg. f. și: (învechit și regional) căria (CONACHI, P. 271, DRĂGHICI, R. 25, GORJAN, H. I 4) și (cu valoare de adjectiv interogativ-relativ) cării (ALEXANDRESCU, M. 127).

CĂZUT, căzuți, adj. m. (Despre ochi; de obicei la pl. și urmat de determinarea «în cap») Dus, înfundat în cap. Căzuți în cap sînt ochii. EMINESCU, O. I 88.

DUCE², duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas'? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. N. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură. ▭ Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul «viața», «zilele» etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las’moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire», «la bun sfîrșit» etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I. CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B. 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», «zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca «din lume», «de pe fața pămîntului») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne? RETEGANUL, P. IV 41.

GÎNDIRE. Subst. Gîndire, cugetare, cuget, reflecție, reflexie, judecată, meditare, meditație, filozofare; rațiune, minte, intelect, inteligență, logică, spirit, conștiință; act mintal, acțiune mintală, exercițiu mintal; efort de gîndire, excogitație (livr.); activitate intelectuală, muncă intelectuală. Gînd, idee, concepție, opinie, părere, rezon (înv.). Noțiune, concept. Judecată, raționament. Socoteală, socotire, socotință (înv. și pop.), calcul, chibzuință, chibzuială, chibzuire, judecată sănătoasă, cumpănire, cumpăt, deliberare, considerare. Imaginație, fantezie, intuiție, speculație. Cunoaștere, reflectare. Observație, contemplație, contemplare, examinare, analiză, sinteză, introspecție. Descoperire, invenție, inventare, revelație, revelare. Gînditor, filozof, înțelept, cugetător. Adj. Rațional, intelectual, logic, mintal, mental, conceptual; reflexiv, gînditor, meditativ; îngîndurat, cufundat în sine, adîncit în gînduri, absorbit (fig.), concentrat, atent, dus pe gînduri. Gîndit, cumpănit, cîntărit, socotit, chibzuit, rezonabil, cuminte. Imaginativ, intuitiv, speculativ. Înțelept, deștept. Vb. A (se) gîndi, a cugeta, a raționa, a rezbna (înv.), a medita, a reflecta, a filozofa (fam.), a judeca, a abstrage, a chibzui; a se gîndi, a se socoti, a se cugeta, a sta pe gînduri, a-l fura (pe cineva) gîndurile, a se pune pe gînduri, a se cufunda în gînduri, a cădea pe gînduri, a fi dus cu mintea, a rămîne (dus) pe gînduri, a-i fi (cuiva) gîndul la ceva, a-l frămînta (pe cineva) gîndul; a-și bate capul; a-și sfărîma capul, a-și frămînta mintea (creierii), a se bate cu mintea (cu gîndul); a concepe, a imagina, a plănui; a cîntări (fig.), a cumpăni (fig.), a rumega (fig.), a socoti, a chibzui, a analiza, a despica firul în patru; a concluziona, a conchide, a ajunge la o concluzie, a trage concluzia (concluzii); a avea o idee, a intui, a avea în minte, a-i trece prin minte, a-l bate (pe cineva) gîndul, a-l paște gîndul, a-i da (a-i trece, a-i trăsni) prin (în) gînd (prin cap); a-l duce capul la ceva, a-i umbla mintea. V. aforism, cunoaștere, filozofie, idee, imaginație, inteligență. CLASURI DE ANIMALE 120

INTELIGENȚĂ. Subst. Inteligență, deșteptăciune, înțelepciune, minte, schepsis (fam.), doxă (fam.), glagore (pop.), rațiune, judecată, logică. Gîndire logică, minte ascuțită, minte ageră, minte luminată; geniu, genialitate. Agerime, ascuțime (fig.), istețime, isteție, isteciune (înv.); perspicacitate, sagacitate (livr.), înțelegere (înv.), comprehensiune (livr.). Ingeniozitate, inventivitate, iscusință, pricepere, dibăcie. Gînditor, înțelept. Om cu cîntar la cap, om cu scaun la cap, om cu judecată. Firoscos (fam. și pop.). Adj. Intelectiv, de inteligență. Inteligent, deștept, deștept foc, mintos (pop.), cu cap, cu scaun la cap, cu judecată, sprinten (deschis) la minte, cu mintea ca un brici. Ager, ascuțit (fig.), dezghețat (fig.), sclipitor (fig.), scăpărător (fig.), isteț. Perspicace, sagace (livr.), pătrunzător (fig.), comprehensiv (livr.), subtil. Ingenios, inventiv, iscusit, priceput, dibaci. Vb. A fi inteligent (deștept), a fi bun (ușor) la (de) cap, a avea minte, a avea cap, a fi cu cap, a avea un cap luminat, a avea un car de minte, a-i umbla mintea, a-l duce capul. A pricepe ușor (repede), a înțelege, a prinde (fig.). A deveni (mai) inteligent, a se deștepta, a se dezgheța (fig.), a se ascuți (fig.), a se iscusi (înv.). A ageri (rar), a ascuți (fig.), a iscusi (înv.). V. cunoaștere, gîndire, imaginație, iscusință.

BARBĂ (pl. bărbi, barbe) sf. 🫀 Părul care crește pe bărbie și pe fălci; proverb: cine poartă ~, să-și cumpere și pieptene; ~ mare Și minte n’are sau ~ lungă Și minte scurtă; – la așa așa ~, așa răsătură, după faptă și răsplată; – barba lasă să se ducă, capul să trăiască, se zice spre mîngîiere acelora cari au suferit o pagubă, arătîndu-le că aceasta ar fi putut fi și mai mare; – An scuipam în iarbă Și estimp în ~, arată tristele urmări ale bătrînețelor; cînd va face spînul ~. sau cînd mi-a crește iarbă ’n ~, niciodată; trage nădejde ca spînul de ~, se nutrește cu speranțe deșarte; – cîți peri în ~, foarte mulți ¶ 2 Bărbie: o văduvă ’n vîrstă... Cu doi dinți în gură, barba ascuțită (PANN)¶ 3 Perii cei lungi ce au unele animale sub falca dedesubt, la bot sau la cioc: barba caprei, țapului, maimuței, cocoșului, etc. ¶ 4 🌿 Țepile unui spic: barba spicului; grîu cu ~; orz cu ~ ¶ 5 🌿 În compunere cu alte substantive formează mai multe nume de plante: BARBA-LUI-ARON – RODUL-PĂMÎNTULUI; BARBA-BOIERULUI¹, plantă ierboasă cu flori de coloare gălbuie-urîtă și cu vine purpurii (Ajuga Laxmanni); BARBA-BOIERULUI² – CHICA-VOINICULUI; – BARBA-CAPREI¹, plantă ierboasă cu flori galbene dispuse în capitule (Tragopogon major); BARBA-CAPREI² = AGLICĂ; BARBA-CAPREI³ = CREȚUȘCĂ; BARBA-CA-PREI⁴, ciupercă de coloarea gălbenușului de ou, care crește prin păduri pe trunchiurile de brazi (Clavaria viscosa); BARBA-CAPREI⁵ = RĂMURELE; BARBA-CAPREI⁶ = BUREȚI-DE-CONOPIDE; BARBA-CAPREI⁷ = TOGMĂGEL¹; BARBA-CAPREI⁸ = MELOȘEL¹; – BARBA-ÎMPĂRATULUI¹, plantă originară din America, cu flori mari roșii, galbene sau albe în formă de pîlnie care se deschid seara după apusul soarelui și se închid spre ziuă (Mirabilis jalapa) (🖼 359); BARBA-ÎMPĂRATULUI² = CURCUBEU¹; BARBA-ÎMPĂRATULUI³ = CATIFELUȚĂ; BARBA-LUPULUI – SPÎNZ¹; – BARBA-POPII, plantă ierboasă cu flori mici albe-gălbui așezate într’un fel de mănunchiu de spice (Spiraea aruncus) (🖼 360); – BARBA-SASULUI = BARBA-URSULUI¹; – BARBA-ȚAPULUI = BARBA-POPII; – BARBA-UNGURULUI, mică plantă ierboasă cu flori albe plăcut mirositoare, așezate în vîrful tulpinei (Dianthussi iculifolius); – BARBA-URSULUI¹ plantă ierboasă numită și „barba-Sasului”, „brădișor”, „coada-calului”, „coada-iepei”, „coada-mînzului”, „iarba-de-cositor” sau „părul-porcului” (Equisetum arvense) (🖼 361); BARBA-URSULUI² = MĂTREAȚĂ-DE-ARBORI [lat. barba].

TRICOFIȚIE f. Boală contagioasă (provocată de tricofiton), care atacă pielea capului și duce la căderea părului. [G.-D. tricofiției] /<fr. tricophytie

arefore s. f. pl. Tinere fecioare, slujitoare ale zeiței Atena, care duceau pe cap coșuri cu obiecte sacre până la grădina sanctuarului, în timpul Panateneelor. (< fr. arrhéphores, gr. arrhephorai)

donț (-țuri), s. n. – (Trans.) Lovitură în cap. Mag. duc (Gáldi, Dict., 125). După Scriban, legat de rus. donce „fund”.

oglábnic și (o)glámnic n., pl. e (bg. [o- și u-] glavnik, legătoare de gît, pană de căpăstru, d. glavá, cap. V. glavă). Olt. Ban. Trans. Colac de cîrpă pe care femeile și-l pun pe cap cînd duc un vas orĭ un coș. (Se zice și despre un bandaj de pîntece). – Și oblánic, -áĭnic și -ávnic. În Vc. și glávnică, pl. ĭ, și glávie, pl. ăviĭ (bg. glávie, capitel).

CETAȘ, cetași, s. m. (Învechit) Membru al unei cete; soț, ortac. Adecă toată ceata în de sine Intru o adunare deosăbită Din cetașii săi, cercetînd bine, O persoană s-aleagă cinstită. BUDAI-DELEANU, Ț. 338. Cetași și văiași. PĂSCULESCU, L. P. 10. ♦ Căpitan (de haiduci); conducător (al unui grup de lucrători, de dansatori etc.) Căpitan Caracatuci, Cetaș mare de haiduci Se ducea, ducea, ducea, Nici capul nu-și întorcea. ALECSANDRI, P. P. 59.

PLEX s. n. 1. Împletire de ramuri nervoase sau vasculare în anumite puncte ale organismului. Plex cardiac. ▭ Fibrele care formează plexul brahial încep să iasă din măduvă în partea superioară a celui de al patrulea segment cervical. PARHON, O. A. I 12. 2. (Și în forma plexus, uneori determinat prin solar) Regiune situată în partea superioară a abdomenului unde se află nervii care inervează această regiune. S-a dus cu capul înainte, izbind pe hojmalău în plexus. SADOVEANU, N. F. 149. – Variantă: plexus s. n.

SCĂPA, scap, vb. I. 1. Intranz. A se desprinde, a ieși din...; a se libera, a se salva. Din mînile ei abia a scăpat cu părul vîlvoi băiatul lui Blănuță. SADOVEANU, O. VIII 144. La ușă nu știu cine a vrut să-l prindă, dar Jap l-a mușcat de mînă și-a scăpat afară. GALACTION, O. I 308. I se părea că scapă dintr-un cazan clocotitor. REBREANU, R. II 17. ◊ Fig. Tăcu, lăsînd să scape din sînul ei o oftare. NEGRUZZI, S. I 18. ♦ A se strecura prin..., a străbate, a ieși. Rareori prin storuri o lumină scapă De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă. TOPÎRCEANU, S. A. 35. 2. Intranz. A ieși dintr-un necaz, dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a se feri de..., a se apăra, a evita. Ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu e decît să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat. ISPIRESCU, L. 42. Orb de-aș fi fost, de cît amar scăpam! De n-aș fi fost de feliu, scăpam de o viață chinuită, pustie, fără de lumină. EMINESCU, N. 73. În sfîrșit, am să scap de-o grijă. ALECSANDRI, T. I 35. ◊ Expr. A scăpa ieftin v. ieftin. A scăpa teafăr = a rămîne viu, a supraviețui unei primejdii. Se bătură și se bătură pînă ce armăsarul... fu răzbit și biruit; iară Galben-de-Soare scăpase teafăr. ISPIRESCU, L. 28. A scăpa cu viață (sau cu zile) = a-și salva viața dintr-o mare primejdie. Cum am scăpat și eu cu zile, Nici aș putea să-ți spun, copile. IOSIF, PATR. 6. Maica mea... de-abia scăpă cu zile. MACEDONSKI, O. I 70. Acum cred eu, frăține-meu, că așa urs oștirea întreagă este în stare să o zdrumice... Încă mă mier cum am scăpat cu viață. CREANGĂ, P. 188. A scăpa ea prin urechile acului = a ieși cu mare greutate dintr-o încurcătură sau dintr-o primejdie. Numai acum, cînd se uita în urmă, își da seama de primejdia din care a scăpat ca prin urechile acului. VLAHUȚĂ, O. AL. II 63. Cît mă vezi de voinic, de-abia am scăpat... ca prin urechile acului. CREANGĂ, P. 202. A scăpa (ca) din gura lupului v. gură (I 1). A nu scăpa nici în gaură de șarpe sau (Mold.) nici în borta șoarecelui = a nu putea în nici un chip înlătura sau evita un pericol iminent. Nici în borta șoarecelui nu ești scăpat de mine. CREANGĂ, P. 212. A scăpa cu fața curată v. față (I 1). A scăpa ca pe mîneca cămășii v. cămașă. A scăpa pe (sau prin) ușa din dos v. dos. A scăpa printre degete v. deget. ◊ Tranz. Ca să mă scape de belea, m-au trimes la stînă în dumbrava Agapiei. CREANGĂ, A. 14. Am hotărît să te fur în astă-noapte, pentru ca să te scap... de călugărie. ALECSANDRI, T. I 56. ◊ Expr. A scăpa (pe cineva) din gheara (sau ghearele) cuiva v. gheară. ♦ A se debarasa, a se descotorosi (de ceva sau de cineva). Cumnatelor, zise... Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. 3. Tranz. A da drumul fără voie unui obiect ținut în mînă, fiind prea greu; a lăsa să cadă din cauza unei emoții puternice. De violența emoțiunii care-l stăpînea, cînd fu să pună oala jos, pe vatră, o scăpă din mîini. GALACTION, O. I 149. Neculaie Cîmpeanu scăpă țigara de spaimă. C. PETRESCU, S. 171. Cum? ziseră bărbații înspăimîntați, scăpînd răsteiele din mînă. CREANGĂ, P. 14. ◊ Expr. A scăpa (ceva) din mînă = a pierde de sub control. A scăpa din mînă (o ocazie, o afacere etc.) = a pierde un prilej bun, o ocazie bună. A scăpa hățurile din mînă v. hăț². ♦ A lăsa (involuntar, din neatenție) un animal să se desprindă din legătura care îl ține; a lăsa să plece (mai ales să se ducă într-un loc oprit). Au dat băiatului calul în mînă, zicîndu-i să-l țîiă bine de frîu ca să nu-l scape. SBIERA, P. 76. Bătrînii aceștia erau orbi amîndoi, pentru că scăpaseră odată oile pe moșia zînelor. id. ib. 35. 4. Intranz. (Despre soare) A coborî spre asfințit, a fi în declin, a trece de... Soarele scăpase din crucea amiezii; pe lanurile de grîie verzi, pe fînețele de iarbă tînără, plutea o pace de lumină. SADOVEANU, O. IV 76. Soarele scăpa la chindie. De sus, o ploaie de raze cădea pe frunzele verzi. DUNĂREANU, N. 30. 5. Refl. A face sau a spune ceva fără voie, din greșeală; a nu se putea stăpîni, a nu se putea reține (de a spune sau de a face un lucru). Împărăteasa s-a scăpat de a spus bucătăriței. ȘEZ. II 112. ◊ (Tranz., în expr.) A scăpa o vorbă = a face (din imprudență) o indiscreție; a spune ceva în mod imprudent, fără voie; a-l lua pe cineva gura pe dinainte. De teamă să nu-l ia gura pe dinainte, să scape vreo vorbă și să-și piardă și capul, se duse și el la marginea unui eleșteu, săpa o gropiță... și striga acolo înfundat: Împăratul Midas are urechi de măgar! ISPIRESCU, U. 112. 6. Tranz. A pierde ocazia de a vedea ceva, de a se folosi de ceva; a nu sosi la timp, a nu apuca, a nu mai prinde (întîrziind). Mă temeam că ți-am telefonat tîrziu și că scapi trenul. BARANGA, I. 161. Abia avui vreme a-mi schimba hainele, ca să nu scap reprezentația de la teatru. NEGRUZZI, S. I 67. 7. Tranz. A lăsa neobservat, a pierde din vedere, a nu lua în seamă; a omite. Bătrînul vorbea serios, liniștit, iar Dima și Fomete îl ascultau încruntați, căutînd să nu scape înțelesul vorbelor. GALAN, Z. R. 31. ◊ Expr. A scăpa ceva din vedere = a omite, a neglija. A nu scăpa (pe cineva sau ceva) din ochi sau din vedere = a ține (pe cineva sau ceva) sub continuă observare, a privi tot timpul (la cineva sau la ceva). Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. O ținea de aproape și n-o scăpa din vedere nici cît ai da în cremene. ISPIRESCU, L. 120. ♦ Intranz. A trece neobservat, a nu fi luat în seamă. Importanța socială a artei... scapă cu desăvîrșire [parnasienilor]. IONESCU-RION, C. 101. ◊ Expr. A-i scăpa cuiva din vedere = a fi omis; a nu fi observat, a nu fi băgat în seamă. Va fi în stare a vă da toate lămuririle care acum îmi scapă mie din vedere. ALECSANDRI, S. 20. corectat(ă)

căpătâi sn [At: N. TEST. (1648), ap. GCR I, 128/28 / V: ~tui¹, ~tii / Pl: ~e, ~uri / E: ml capitaneum] 1-2 Parte a patului sau a oricărui obiect unde se pune capul (1) Si: cap (63). 3 Fiecare dintre cele două pernițe pe care îngenunchează mirii în biserică. 4 (Îvp; îe) A da (sau a face de) ~ A se căsători. 5 (Îae) A-și asigura existența. 6 (Îae) A se căpătui. 7 (Pfm; îe) A avea ~ A duce viața unui om cu rost, însurat, așezat. 8 (Pfm; îla) Fără ~ Fără rost, neașezat Si: derbedeu, vagabond. 9 (Îal) Fără o ocupație clară. 10-11 (Îs) Carte de ~ Carte fundamentală într-un domeniu (sau în literatură). 12 (Îas) Carte preferată, de care nu te poți despărți. 13-14 Țesături (sau perne) care îmbracă o casă țărănească și care se dau miresei de zestre Si: (iuz) caposter. 15 (Pop) Broască pe care se sprijină grindeiului roții morii. 16 (La car; îf ~tui) Vârtej care se așază orizontal deasupra perinocului de pe osie Si: (reg) feleherț. 17 (Pop; la plug) Parte a rotilelor pe care se reazemă grindeiul și care corespunde mesei carului. 18 (Pop) Lemn scurt și gros care se pune sub un obiect pentru a-l feri de umezeala solului Si: (reg) năclaz, tălpici. 19 Parte a unei plute. 20-21 (Îoc mijloc, coadă) Parte de sus sau dinainte a unui obiect Si: cap, capăt, frunte. 22 (Pfm; îe) A nu avea nici coadă, nici ~ A nu avea nici început, nici sfârșit. 23 (Înv) Capitel de coloană Si: cap capitel, (înv) bașlâc, (132). 24-25 Parte extremă cu care se începe sau se termină ceva Si: cap, capăt (2), limită, margine. 26 (Spc) Podvale ale joagărului. 27-28 Parte de jos sau dinapoi a unui lucru Si: cap (160), capăt, margine, sfârșit. 29 (Pfm; îe) A o scoate (sau a ieși) la ~ A o scoate la capăt (17). 30 (Pfm; îe) A o scoate (sau a ieși) cu cineva la ~ A se înțelege cu cineva. 31 (Pfm, îe) A nu i se înțelege ~ul A nu ști de unde să apuci, cum să înțelegi ceva. 32 Bucată mică, rămășiță din ceva Si: cap (167), capăt. 33 (Ban) Legătură (de lemne, iarbă etc.) pe care cineva o poate duce în cap. 34 (Îvp) Capitol (1).

BERBELEAC numai în loc. adv. de-a ~ul, de-a ~a, de-a rostogolul, dîndu-se peste cap: Și în pod peste cap cade, de-a ~ul mergînd (PANN); s’a dus săracul cap de-a ~a de vale (RV.-CRG.) [comp. BERBECE1].

BRÎNCĂ¹ (pl. -ci) sf. I. 1 🐒 Labă, partea de jos a piciorului unui animal: Și momița... cu o grație cochetă, Ține ’n ~ o lornietă (DON.) ¶ 2 familiar Mînă: odată era cît pe-aci să pun brînca pe el (RET.) ¶ 3 familiar Împinsătură puternică cu mîna spre a depărta pe cineva sau a-l face să cadă; îmbrîncitură: am început să-i plătesc cu dobîndă pumnii din grădină și brînca de la școală (GN.) ¶ 4 🌿 BRÎNCA-URSULUI¹ = CRUCEA-PĂMÎNTULUl; BRÎNCA-URSULUI² = PEDICUȚĂ. II. BRÎNCI pl. 1 Labe, picioare; pe ~, în patru labe, pe cîteși patru picioarele (vorb. de animale), pe mîini și pe picioare (vorb. de oameni): a umbla pe ~; a da, a cădea pe sau în ~, a cădea cu fața la pămînt ¶ 2 Împinsătură, îmbrîncitură: asvîrlea pe boier cu ~ pe scară (I.-GH.); a da ~ cuiva, a-l împinge cu putere, ca să se depărteze sau să cadă: i se pare că i-a dat cineva ~ într’un abis (VLAH.); pop. a da un brînciu: numai cîte un brînciu le da... și se duceau peste cap (ISP.); Fig. familiar: inima îi dete ~ (ISP.), inima îl îndemnă, îl îmboldi [lat. branca].

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

DUS ~ă (duși, ~e) fig. Care denotă lipsă totală de atenție. ◊ ~ pe gânduri îngândurat. Ochi duși în fundul capului ochi adânciți în orbite. /v. a duce

GUELFI s.m.pl. (Ist.) 1. Partizani ai unei fracțiuni politice a nobilimii de la Florența, care susțineau în sec. XIII candidatura unui principe din casa de Bavaria la tronul Imperiului Roman contra partidei casei Hohenstaufen. 2. Partizani ai politicii teocratice a papei, împotriva intereselor partidei favorabile împăratului în Italia sec. XII-XV. [Sg. guelf, var. ghelfi s.m.pl. / < it. guelfo, cf. Guelfo al IV-lea – duce al Bavariei, capul familiei Welf].

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale bot) și legată de trunchi prin gît. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire. (Pînă) peste cap = prea mult. Cu noaptea-n cap = foarte de dimineață. Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trînti (pe cineva) la pămînt; fig. a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o înghițitură. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A i se urca (cuiva) la cap = a) a deveni îngîmfat, îndrăzneț, obraznic; b) a fi amețit de băutură. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu se sinchisi de ceea ce se întîmplă. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; fig. a ataca, a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a umbla distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz. A-și lua lumea în cap = a pleca, rătăcind în lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins. Cu capul plecat = rușinat, umilit; învins. Pe după cap = pe după gît, la ceafă. Bătut (sau căzut) în cap = tîmpit, prost. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de calități. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva = a fi lovit de o nenorocire, a trebui să suporte o serie de dificultăți. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creîndu-i neplăceri). A sta (sau a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lîngă cineva. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a se afla într-o împrejurare grea și a nu mai ști ce să facă. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se lua cu mîinile de păr (de necaz, de ciudă sau de deznădejde); p. ext. a-i fi necaz, ciudă, a fi deznădăjduit. 2. Căpătîi; căpătîiul patului. 3. Individ, ins, om. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute. ♦ (La pl.) Capital. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele (TEODORESCU). 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva ceva) în cap = a face pe cineva să creadă ceva. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe; a ține minte. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpîni mereu (același gînd). A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe. A-l duce (sau a-i sta) capul la... = a-i trece prin minte, a se gîndi la... A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = a se gîndi intens (spre a soluționa o problemă). A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A avea cap să... = a avea posibilitatea să..., a putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. (Astăzi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc; a garanta cu viața pentru cineva. O dată cu capul = cu nici un preț. În ruptul capului = cu primejdia vieții; cu nici un preț. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor¹; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. 1. Vîrf (al unui obiect). ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv, instrument etc. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfîrșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriu inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. (Reg.) Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic, n-are importanță. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stînd în pat, stînd așezat, șezînd. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămînă, de iarnă etc.) = începutul unui an (al unei săptămîni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rîndului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfîrși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă sau rămasă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Pînă la un cap de ață = tot. – Lat. caput.

CĂZUT, căzuți, adj. m. (Despre ochi) Dus, înfundat în cap. – V. cădea.

gît n., pl. urĭ (sîrb. gŭt, d. vsl. *glŭtŭ, gîtlej, care vine d. glŭtiti = lat. glutire, a înghiți; nsl. golt, bg. glŭtka, rus. glótka, gîtlej. V. gălătuc, înghit, hîltîc). Acea parte a corpuluĭ care susține capu: l-a legat de gît. Gîtlej: a tras vinu pe gît. Fig. Parte care seamănă a gît: gîtu uneĭ buteliĭ, uneĭ viorĭ. Înghițitură, cît beĭ înghițind o dată: un gît de vin. Trecătoare (defileŭ): gîturile Carpaților. Fam. A da de gît, a da de mal, a da de rîpă, a răpune, a doborî. A face gît, a te înfuria. A-țĭ rupe gîtu (iron.), a-țĭ rupe capu, a te duce draculuĭ, a muri. A fi sătul pînă’n gît, a fi foarte sătul, dezgustat. A-ți sta în gît, a nu-țĭ plăcea (un lucru).

EMMANUEL-PHILIBERT (zis Cap de Fier) (1528-1580), duce de Savoia (1553-1580). În slujba Împăratului Carol Quintul (din 1544). Victorios în bătălia de la Saint-Quentin (1557) împotriva regelui francez Henric II; a recuperat Savoia și Piemontul (1559). A stabilit capitala ducatului la Torino (1559) și a reintrodus catolicismul.

rupt, -ă adj. (d. rup 2). Sfîșiat, făcut bucățĭ: o cămașă ruptă. Frînt: un picĭor rupt. Desprins cu violență: un picĭor rupt. Căzut: un pod rupt. Ros, uzat: ghete rupte. Fig. Anulat: contract rupt. Rupt (în coș [coșu peptuluĭ]) de foame, foarte flămînd. Rupt de osteneală, foarte ostenit. Rupt din soare, foarte frumos: o fată ruptă din soare. Bucățică ruptă, foarte asemenea: acest copil e bucățica ruptă tată-su. S. n., pl. urĭ. Acțiunea de a rupe des. Închidere, disolvare, spargere: după ruptul seimuluĭ Leșilor (Cost.). Preț p. o bucată de moșie luată (ruptă) în arendă, preț în general. Nicĭ în ruptu capuluĭ, cu nicĭ un preț, categoric nu. (Totușĭ există și loc. a-țĭ rupe capu, a te duce draculuĭ, a muri, și decĭ nicĭ în ruptu capuluĭ s’ar putea explica și pin „nicĭ chear dac’aș muri”). Cu ruptu (sud și vest), cu hurta, cu toptanu. S. f., pl. e. Bir fix pe care negustoriĭ străinĭ de acelașĭ fel îl plăteaŭ vistieriiĭ (Ĭorga, Negoț, 128): ruptele vistieriiĭ. Ruptoare, învoĭală în care cîștigu saŭ perderea îl privește pe cel ce primește baniĭ: cu rupta (în Trans. cu ruptu).

tunde v. 1. a tăia lâna: a tunde un miel; 2. a tăia părul; 3. a tăia iarba; 4. a o lua la fugă: pune mâna pe iapă și tunde-o! CR.; 5. a-și tăia părul capului: s’a dus să se tunză. [Lat. TONDERE].

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, alcătuită din cutia craniană și legată de trunchi prin gât. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-odată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de disperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se declara învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care exercită puterea maritală și părintească; p. gener. orice persoană care asigură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei pe care se află imprimat capul unei persoane. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (ori de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap ori a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui pentru a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu niciun preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nicio nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = persoană sau grupul care stă în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început, de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a ceva). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Niciun cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = dispozitiv utilizat pentru înscrierea, citirea-preluarea sau ștergerea informației înscrise pe bandă, casetă, disc sau tambur magnetic. – Lat. caput, (II) după fr. chef.

BROBOANĂ, broboane, s. f. (Mai ales la pl.; de obicei cu determinarea «de sudoare») Picătură mare de sudoare. Broboane de sudoare rece i se înșiruiau pe frunte. DUMITRIU, B. F. 159. În dreptul lui Duman doarme plugarul, cu fața arsă, bătut de razele fierbinți ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. GÎRLEANU, L. 39. Văd aievea pe Ileana culcată-n pat cu părul despletit, albă cum ii varul, cu ochii ca sticla duși în fundul capului, fără o rază de viață broboane mari de sudoare pe frunte. CARAGIALE, S. 115.

BUHAV, -Ă, buhavi, -e, adj. 1. Umflat la față (de beție, de boală, de somn etc.); buged, buhăit. Celălalt, mai tînăr mult, coclit însă și buhav... oglindea pe fața-i rînjitoare și botoasă josnicia cea mai murdară. M. I. CARAGIALE, C. 45. Pare gras pentru că-i așa buhav la față și voluminos, ochii mici, verzui, duși în fundul capului. VLAHUȚĂ, O. A. 256. 2. Moale, fleșcăit. Carnea devenea buhavă și fără gust. GHICA, S. 541.

FUND², funduri, s. n. (Urmat adesea de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Partea de jos a unui vas, formînd baza lui. Floarea Voiculesei își aplecă privirile spre fundul întunecat al cănii. MIHALE, O. 204. Mînca privind în fundul farfuriei. SAHIA, N. 57. Îîndată se pomeni cu cei doi arapi negri ca fundul ceaunului. ISPIRESCU, L. 107. De la munte pîn’ la mare parcă-s funduri de căldare (Mușuroaiele). TEODORESCU, P. P. 235. ♦ Cantitate rămasă pe fundul unui vas. Izu Protopopescu grăbește să termine un fund de sticlă. C. PETRESCU, A. 452. ♦ Parte (mobilă) care formează baza sau capacul unui butoi sau al altui recipient. Setilă dînd fundurile afară la cîte o bute... ți-o sugea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, O. A. 256. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavatul etc.; cîrpător. Îndată, mămucă, răspunse fata lepăind prin bătătură și zmuncind cofa goală de pe fundul ei. SADOVEANU, B. 22. Aburi se ridică molatici în tavan, de pe mămăliga ce asudă pe fund. VLAHUȚĂ, O. A. 97. Mămăliga să răstoarnă ori pe fund ori pe masă. ȘEZ. V 5. 2. Partea de jos, închisă a unei cavități naturale; limita de jos. Apele se-ndeasă-n ropot Tulburate preste prunduri, Neguri tresărind se-nalță Din prăpăstii fără funduri. IOSIF, P. 74. Luînd sulița, înțepă fundul fîntînei de mai multe ori. ISPIRESCU, L. 318. Marea, că-i mare, și încă are fund, dar inima omului. ALECSANDRI, T. I 382. Caimac, gugoașe, alivenci, iaurt, serailii... ș.c.l. se îngropau în stomahul lui ca într-un abis fără fund. NEGRUZZI, S. I. 286. ◊ Fig. În fundul privirilor lui un foc întunecos ardea. SADOVEANU, O. I 129. Ochii i s-au dus în fundul capului, picioarele abia îl mai țineau. C. PETRESCU, S. 157. E greu... cînd ai voi să grăiești cuiva o vorbă, care-ți vine din fundul inimii, și nu poți. SLAVICI, O. I 151. Îți trimet o salutare călduroasă din fundul sufletului. CARAGIALE, O. VII 267. ◊ Expr. A se da la fund = a) a se lăsa în adîncul apei, a se cufunda; b) fig. a dispărea din viața publică, a nu mai fi văzut în lume, a se retrage; a se ascunde pentru a scăpa de sub urmărire. ♦ Adîncime. Era aci vorba de tone de cărbuni, tone de fontă, de gîlgîitul uleios al țițeiului, de harta fundurilor neexplorate încă ale pămîntului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/1. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. Camera lui era cea mai din fund. C. PETRESCU, C. V. 42. Ioana dădea de mîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I. 147. La o masă din fund se făcuse socoteala rudelor lui Nicola Marulis. BART, E. 35. ◊ Fig. Minaretele a două-trei geamii și turla unei biserici se desprindeau în conture puternice de pe sidefatele funduri ale serei. MACEDONSKI, O. III 65. ◊ Expr. Fundul-fundului = punct foarte depărtat, extremitate. Cunosc calea codrului Pînă-n fundul-fundului. ALECSANDRI, P. P. 207. ♦ (Cu determinări indicînd o regiune) Punct foarte depărtat de centrul politic sau cultural. Un fund de țară. ▭ Ne aflam și cîțiva... prieteni buni din timpurile copilăriei petrecute în aceeași mahala, într-un oraș din fundul Moldovei. BART, S. M. 12. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. Malca... se suie deasupra saltelelor, în fundul căruței. CREANGĂ, P. 117. 3. Partea unui obiect confecționat care se opune deschizăturii. Fundul buzunarului. Fundul sacului. ▭ Măcar cinci lei de-ar găsi într-un fund de buzunar. C. PETRESCU, C. V. 117. ◊ Expr. Sac fără fund = om lacom, nesățios. ♦ Partea de deasupra a unui acoperămînt de cap. Purta o căciulă... cu fundul turtit. SADOVEANU, O. III 543. Cunoștea pădurea Cotoșmanei cum își cunoștea fundul căciulii. GALACTION, O. I 267. 4. (Regional, rar) Pielea cea mai groasă de pe spinarea unui animal. Dar, ce-i drept, [ciubotele] făceau paralele acele; căci pusese piele bună de fund. CREANGĂ, A. 103.

DUS², -Ă, duși, -se, adj. 1. Plecat (fără a se mai întoarce). Te du de la casa mea, dar te du și dusă să fii. RETEGANUL, P. II 68. ◊ (În unele construcții fixe) Ochi duși în fundul capului = ochi adînciți în orbite (de obicei din cauza bolii, oboselii, bătrîneții). ◊ Expr. Dus (pe ceea lume sau din lume) = mort. Copila, privind și pricepînd mișcarea vieții din juru-i, își aducea aminte și de clipele trecutului, de dragostea mamei duse, – și cu tot sufletul se îndrepta spre hătrînii aceștia buni. SADOVEANU, O. IV 289. Căsenii, obosiți fiind de priveghere, toți se așază care pe unde pot și adorm ca duși din lume. RETEGANUL, P. I 12. Sermana s-a chinuit așa pînă despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! CREANGĂ, P. 98. (Substantivat) Vorbește dușilor de pe lume. ISPIRESCU, U. 126. A dormi dus = a dormi foarte adînc. Alți cîțiva dormeau duși, cu mînile desfăcute în lături, cu capetele răsturnate într-o parte, asemeni morților. CAMILAR, N. I 132. Intrai în odaie, unde Grigoriță dormea dus, mă dezbrăcai repede și mă trîntii în pat. HOGAȘ, DR. 258. (Poetic) Natura doarme dusă, tăriile în pace. EMINESCU, O. IV 408. ♦ (Despre noțiuni de timp și despre întîmplări văzute în mers) Trecut, dispărut. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Mă cufund în trecut și visez la zilele duse? RUSSO, O. 100. ◊ (Substantivat) O clipă să mai gust din cele duse. VLAHUȚĂ, P. 67. 2. Fig. Desprins de realitate, străin de ce se întîmplă în jur, absent, îngîndurat. Nastasia sta dusă. Recita în gînd, ca pe niște rugăciuni, scrisorile ce le primise de la Mitrea. SADOVEANU, M. C. 185. Rămîne cu ochii duși. CAMIL PETRESCU, T. I 104. Și ascultă, dus din lume, a ei dulci și timizi șoapte. EMINESCU, O. I 51. ◊ Expr. Dus pe gînduri = preocupat, absorbit de gînduri. Ceasuri întregi rămîne dus pe gînduri, incapabil de a lucra ceva. VLAHUȚĂ, O. A. 449. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. ISPIRESCU, L. 2. Sta jos pe covor, dus pe gînduri. CARAGIALE, O. III 81. (Cu construcția schimbată) Cu furca-n brîu, cu gîndul dus, Era frumoasă de nespus În portu-i de la țară. IOSIF, V. 41.

HĂTCĂI, hătcăiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) A huidui. A ajuns din urmă pe feciorii Gîrbovului, a dat cu paloșul numai o dată și i-a lăsat să se ducă înainte cu capul, iar trupul a rămas în medean. Îndată s-au grămădit în jur noroadele, hătcăind leșul. SADOVEANU, N. P. 398. – Variantă: hîtcîi (ȘEZ. V 41) vb. IV.

LIMONADĂ, limonade, s. f. Băutură răcoritoare făcută din zeamă de lămîie și apă îndulcită cu zahăr. V. citronadă. Vara braga și limonada sînt purtate în spate și în donițe ferecate frumos cu cercuri de alamă și țintuite cum se cuvine. CAMIL PETRESCU, O. I 197. Ea-i ridică puțin capul și-i duse la gură paharul cu limonadă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ziceți lui domnu Timofti să gătească limonada. ALECSANDRI, T. I 155.

PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale omului și fiecare dintre membrele pe care se sprijină corpul celorlalte viețuitoare și care servesc la umblat. Plecă în goană spre deal... Pămîntul duduia sub picioarele lui. BUJOR, S. 127. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare. CREANGĂ, P. 185. Cînd își pun copilu-n leagăn, Cu-n picior încet îl leagăn'. EMINESCU, L. P. 143. Acum e legat mai tare, Și de mini și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ◊ (Formulă de amenințare) Unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul = ți se va tăia capul. Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe cu armăsarul ei cu tot... căci de nu... unde-ți stau picioarele, iți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 26. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau din) picioare sau d(e)-a-n picioarele = fără a fi așezat; în poziție verticală. Au gustat ceva din picioare, după cum era obiceiul. SADOVEANU, P. M. 182. În picioare, la umbra duzilor, femei înalte, rumene la față, curat îmbrăcate, întind pe rișchitor firele galbene de borangic. VLAHUȚĂ, O. AL. I 132. Într-o a cincea luntre sînt cîntăreți care suflă, d-a-n picioarele, în flaute. ODOBESCU, S. III 110. În vîrful picioarelor = fără a face zgomot, pe neobservate, tiptil. Domițian își luă cărțile și – în vîrful picioarelor – se strecură pe nesimțite printre bănci afară. BASSARABESCU, V. 3. Cu piciorul sau cu picioarele = pe jos. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sînt binefăcătoarele izvoare – vestitele ape minerale de la Căciulata. VLAHUȚĂ, O. AL. I 139. Din cap pînă în picioare v. cap¹ (11). ◊ Expr. A se scula (sau a se ridica) în picioare = a se scula de jos, a se ridica în poziție verticală. Stroe se sculă în picioare și fluieră la început ca un semnal. PREDA, Î. 147. S-au ridicat toți în picioare. CARAGIALE, P. 26. A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. Sări drept în picioare și plecă hotărît. BUJOR, S. 25. Nurorile atunci sar arse în picioare și cele mari încep a tremura ca varga de frică. CREANGĂ, P. 11. Are numai (atîția...) ani pe un picior = are o vîrstă mai mare decît cea pe care o mărturisește. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a se însănătoși după o boală lungă; fig. a se reface din punct de vedere material. Odihnă îi trebuie și îngrijire bună și să vezi că în scurt e pe picioare. SADOVEANU, O. I 37. Cojocaru lupta încă din greu cu nevoile, căci nu se pusese bine pe picioare cu tot ajutorul dat de Tudor. CAMIL PETRESCU, O. II 64. Eu zic bodaprosti lui dumnezeu că-l văd în picioare. Cît am tras cu boala lui – numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext. a pătrunde, a se instala undeva; a se duce undeva, a frecventa pe cineva. În doi ani n-a pus piciorul afară din tîrg. GALAN, Z. R. 65. Fac puține vizite și la teatru încă n-am pus piciorul. ALECSANDRI, S. 274. Dragă mi-e lelița naltă Și la mers cam legănată.. Unde ea-și pune piciorul Se aprinde chiar mohorul. BIBICESCU, P. P. 364. A pune pe picioare = a) (cu privire la lucruri, acțiuni etc.) a organiza, a face să meargă, să funcționeze. Eu v-ajut... Cu asemenea metode? Ca să dezorganizezi munca?...Dimpotrivă, abia acu o pun pe picioare. V. ROM. august 1953, 43; b) (cu privire la persoane) a face sănătos, a însănătoși. Cu coada între picioare v. coadă (1). A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (din sau de pe) picioare sau d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi pe încetul. Mă topesc de-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. CONACHI, P. 84. Numai te uști pe picioare, Ca și floarea de cicoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor) fără a zăcea la pat. De frică și de griji bolea pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. Cu un picior în groapă (și cu unul afară) = foarte bătrîn, prăpădit; bolnav de moarte. E cu un picior în groapă și cu unul afară. PREDA, Î. 124. Eu îs bătrînă acu, cu un picior în groapă și unu afară. La TDRG. A vedea (pe cineva) cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A dormi (sau a adormi) în picioare (sau d(e)-a-n picioarele) = a dormi (sau a adormi) stînd drept (nu culcat); a fi foarte obosit, a pica de somn. Putea să adoarmă aici, așa, în picioare. DUMITRIU, N. 14. Unde mi-l încinse așa fără de veste o poftă de somn, de parcă-i venea să doarmă d-a-n picioarele. POPESCU, B. II 27. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a sta în calea cuiva, a împiedica; a deranja pe cineva, a fi inoportun. E tatăl său (mama sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, aidoma cu tatăl său etc. Fețișoara lui... bucățică ruptă, tată-său în picioare. CREANGĂ, P. 250. ◊ (Fig.) Ce bujorel de copilă! parcă-i primăvara-n picioare... Te întinerește numai cătînd la dînsa. ALECSANDRI, T. 1416. A sări într-un picior = a se bucura tare. Unde ai mai văzut mirese rîzînd și sărind într-un picior? GANE, N. I 62. Cît te-ai întoarce (sau învîrti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. A o lua (sau a o apuca) la picior sau a întinde piciorul la drum sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a iuți pasul; a o șterge, a o tuli. Bucătarul iși luă picioarele pe umere și se depărtă. SLAVICI, la TDRG. Apoi o luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. Mistreți, vulpi, cerbi, ba chiar și iepurii ar apuca-o îndată la picior. ODOBESCU, S. III 101. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele (sau a nu-și mai strînge picioarele) = a nu mai sta locului, a alerga de colo-colo, a umbla într-una. Cît era ziulica de mare nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea, și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă. CREANGĂ, P. 246. (Rar) A prinde (undeva) picior = a intra, a se așeza, a se statornici (undeva). Corpul lui Kiel Hassan-pașa trecuse Dunărea... și prinsese picior pe țărmul stîng al Dunării. GHICA, S. 374. A cădea în picioare v. cădea. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. A călca cu piciorul stîng (sau cu stîngul) v. stîng. (Despre lucruri) A face (sau a căpăta) picioare = a dispărea. (A sta, a ședea sau a pune) picior peste, picior = a încrucișa picioarele unul peste altul, pentru a sta într-o poziție comodă. Se înfundă în jilț, picior peste picior. C. PETRESCU, C. V. 104. Iată-l răsturnat în birjă, picior peste picior. VLAHUȚĂ, O. A. 449. Și deodată e vioaie, stă picior peste picior. EMINESCU, O. I 164. A lua (pe cineva) peste picior = a lua (pe cineva) în rîs, a-l zeflemisi. Te faci că n-auzi și mă iei peste picior. SADOVEANU, N. F. 147. Văzînd noi că ne iau oamenii tot peste picior... ne acoperim peste tot cu-n țol. CREANGĂ, A. 128. A călca (pe cineva sau ceva) în (sau, învechit, sub) picioare = a zdrobi, a sfărîma, a distruge, a nimici (cu picioarele); fig. a disprețui, a desconsidera. Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. Fericit acel ce calcă tirania sub picioare. ALECSANDRI, P. II 29. A bate din picior v. bate (VI 1). A pune (sau a așterne, a închina ceva) la picioarele cuiva = a supune, a închina, a oferi cuiva (ceva), în semn de supunere sau omagiu. Au venit la han neguțătorii cei adevărați și i-au pus la picioare prețul cuvenit șantalului. SADOVEANU, D. P. 161. Vrei tu la picioare-ți lumea s-o închin? ALECSANDRI, P. II 29. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. Și de-o avea vreun ficior, Puie-i capul sub picior. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 216. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă, a se opune energic. Fie-sa pusese piciorul în prag și nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat. ISPIRESCU, L. 388. Cînd voi să plece, pasionata Porția îi puse piciorul în prag: scene sfîșietoare, rugăciuni fierbinți, amenințări teribile. CARAGIALE, O. II 93. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul v. da³ (II 3). A da sau a trage (cuiva) un picior = a lovi (pe cineva) cu piciorul. A da din mîini și din picioare = a face tot ce e posibil (pentru a duce o acțiune la bun sfîrșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc.). A fi (sau a sta, a veghea) în picioare = a fi gata oricînd, a fi mobilizat pentru o acțiune; a fi treaz; a sta de pază. A doua zi, de cu noapte, tot satul era în picioare. BUJOR, S. 123. Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi Cît Dan veghea-n picioare la căpătîiul ei. ALECSANDRI, O. 207. (Eliptic) În picioare, toți cu fală, Saltă, saltă țara mea! ALECSANDRI, T. 668. A scula (sau a ridica, a pune) în picioare = a pune în mișcare, a mobiliza, a răscula. A sculat mai tot satul în picioare. CREANGĂ, A. 59. Ca să vîneze lei și tigri. faraonii Egiptului... rădicau în picioare ordii și popoare întregi. ODOBESCU, S. III 79. Ne vom înarma noi... vom ridica țara în picioare. NEGRUZZI, S. I 141. A fi (sau a se pune) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se pune) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau a fi pe același picior cu cineva) = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație ca altcineva. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult pentru trai. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. Oamenii, după ce-și încheiaseră pregătirile începute cu o săptămînă înainte, stăteau pe picior de plecare. CAMIL PETRESCU, O. I 8. Parcă a apucat (sau a prins) pe dumnezeu de (un) picior v. dumnezeu. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a imobiliza (pe cineva), a nu-i mai lăsa cuiva posibilitatea să acționeze. A-și tăia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde din propria-i vină un avantaj, a-și periclita singur situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a se legăna (sau a se clătina) pe picioare sau a nu-l (mai) ține, a i se rupe (cuiva) picioarele (de oboseală) = a-și pierde puterile, a fi foarte obosit, a cădea de oboseală. Într-un tîrziu de-abia, cînd Dinu nu se mai putea ține pe picioare, plecă înspre casă, rezemat de brațul Floricăi. BUJOR, S. 45. E cald. De drum îndelungat, Picioarele de-abia-i mai țin Și-i cale pînă-n sat. COȘBUC, P. I 227. De-abia îl țineau picioarele, de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. A i se tăia sau a i se muia cuiva (mîinile și) picioarele = a-și pierde firea (de spaimă, de durere etc.). Cînd însă văzu pe Făt-Frumos ca un voinic... i se tăie mîinile și picioarele. ISPIRESCU, L. 196. Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele. CREANGĂ, P. 314. (Nici) picior de... = (nici) urmă de..., nici țipenie. Pădurea e pustie, fără picior de om. C. PETRESCU, Î. II 4. N-am lăsat picior de turc în Mehedinți. GHICA, S. 24. (Eliptic) Însă toți [să fie goniți]! Toți pîn’ la unul! Nici un om! Nici un picior. HASDEU, R. V. 82. Negustorie (sau comerț, afaceri) pe picior = comerț constînd din afaceri de vînzare-cumpărare făcute întîmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ◊ Compuse: piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze compuse mari, cu flori albe, care crește prin locuri umbroase și umede (Aegopodium podagraria); spanac sălbatic; piciorul-cocoșului = plantă erbacee cu rizom lung și cu fructe bombate (Ranunculus Acris); piciorul-vițelului = rodul-pămîntului (Arum maculatum). Piciorul-vițelului sau rodul-pămîntului crește în locuri umede și umbrite prin păduri. ȘEZ. XV 105. 2. (La oameni, determinat prin «de lemn») Proteza unui picior (1). Piciorul de lemn și cîrja sună în pietre. C. PETRESCU, Î. II 78. În urma lor rămîne, în loc de arme sau roți de tun, picioare de lemn și cîrje. SAHIA, N. 19. 3. Parte a diferitelor obiecte care, servind ca suport, seamănă cu piciorul (1). Colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt. C. PETRESCU, Î. I 5. Sui pe laiță măsuța cu trei picioare, întinse pe ea ștergar. SADOVEANU, B. 51. Masa nu stă-ntr-un picior Și nici lumea-ntr-un ficior; Masa stă-n patru picioare Și mai sînt voinici sub soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 251. ♦ Element de construcție al unei clădiri, al unei mașini etc., care are o formă sau o funcție asemănătoare cu a piciorului (1). Picior de bielă. ♦ Partea de jos, apropiată de pămînt, a tulpinii unei plante; p. ext. fig. rădăcină. Arbori de argint care, încununați cu ramuri de smarald, își pierd picioarele într-un tapet de iarbă împestrițat cu miroase de flori. BOLINTINEANU, O. 321. 4. Element al unei construcții de lemn, de metal, da zidărie etc. care servește la susținerea întregii construcții și la legarea ei de teren. Se oprea la piciorul farului. Marea izbea în cadență baza blocului de piatră. BART, E. 316. Picioarele de sprijin [ale podului] zidite-n piatră. VLAHUȚĂ, la TDRG. Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcămînt lăsată neextrasă pentru protecția unor lucrări miniere sau a unor construcții de la suprafață. Picior de pod = fiecare dintre elementele de reazem care susțin construcția unui pod. ♦ Jumătate de claie formată de obicei din 15 snopi. [Secerătorii] înălțau ici-colo, din snopi peste snopi, picioare și din picioare clăi. La TDRG. 5. Partea de jos a unui munte, a unui deal, a unui zid etc. și terenul din jurul acestora. Spre miazăzi munții, cu crestele înalte de cremene, făcînd de veghe asupra ținutului, iar la picioarele lor panglica lată a Oltului. BOGZA, C. O. 310. Observai atunci că la picioarele acelor ziduri, pe nisipul pustiei, poposea mulțime de norod. ODOBESCU, S. III 87. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, lată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Loc. adv. În picioare = nedărîmat, intact. Mai rămăsese un perete pe jumătate surpat și hogegele în picioare. C. PETRESCU, Î. II 5. Petre se apucase de dimineață să dreagă poarta dinspre uliță din care numai stîlpii mai erau întregi în picioare. REBREANU, R. II 170. Pe un munte nalt și gol... o cetățuie veche a căriia porți și ziduri sînt pînă astăzi în picioare. KOGĂLNICEANU, S. 9. ♦ (Învechit) Partea care atîrnă la un cercel, mai jos de lobul urechii. 1 păreche cercei de aur cîte cu un picior di smarand. ODOBESCU, S. I 421. 6. Piesă de fier între grindeiul și brăzdarul plugului, care se poate ridica și coborî, avînd rolul de a regla adîncimea brazdei. ♦ Coada coasei. Luai coasa de picior Și-n văzduh îi detei zbor. ALECSANDRI, P. P. 259. 7. (Geom.; numai în expr.) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care aceasta cade perpendicular. 8. (Învechit) Unitate de măsură avînd lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită înainte de adoptarea sistemului metric (în vigoare și azi în unele țări). Doi arșini, trei picioare, se auzi... dinlăuntru. CONTEMPORANUL, III 777. 9. Unitate ritmică a unui vers compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. «Glossa» lui Eminescu e scrisă în versuri de cîte patru picioare.

PROȚAP, proțapuri și (rar) proțape, s. n. 1. Prăjină groasă de lemn bifurcată la un capăt, fixată la dricul carului și de care se prinde jugul; (regional) rudă. Fiecare romîn ce avea puțină avere și n-ar fi voit să cadă în mîna inimicilor își făcea cîte un car cu două proțapuri sau rude, pe care încărca, la timp de nevoie, toată averea sa. MARIAN, O. II 286. Se pune pe proțap și se așterne pe gînduri. CREANGĂ, P. 41. 2. Prăjină cu vîrful despicat, în care se înfigea odinioară o reclamație, prezentată domnitorului pe deasupra capetelor mulțimii. Mă duc la Iași cu hrisoave... Voi merge iar cu proțapul, o să vorbesc cu domnia, Doară va da sfîntulețul să-mi întoarcă răzășia. HASDEU, R. V. 116. ◊ Expr. Cu jalba în proțap v. jalbă. 3. Prăjină despicată la un capăt, cu care se culeg fructele. ♦ Prăjină lungă, despicată la un capăt, cu care se prind racii. ♦ Stîlp despicat la un capăt, servind ca pîrghie la moară sau la fîntînă. În locul cumpenii, fîntîna avea un proțap, înfipt pieziș în pămînt și sprijinit de marginea de piatră a ghizdurilor. MIHALE, O. 511. ♦ Fiecare dintre cele două bețe, despicate în formă de furcă și înfipte în pămînt, între care se fixează peștele întreg pentru a fi fript în fața focului. Dă un abur de sare plăticilor și le așază în proțap. SADOVEANU, N. F. 70. Se frigeau crapi mari la proțap. CAMIL PETRESCU, O. II 173. 4. Căluș. Ciobănașul le ia armăsarii... le pune cîte un proțap în gură, ca să stea cu dinții rînjiți și îi bagă în nomol. ISPIRESCU, L. 249

SCĂFÎRLIE, scăfîrlii, s. f. Țeasta capului; craniu. Ochii duși în fundul capului, iar nasul subțire, dar cîrn ca al unei scăfîrlii de mort. DUMITRIU, N. 161. [Buza] de deasupra se răsfrîngea în sus peste scăfîrlia capului. CREANGĂ, P. 240. ◊ Fig. Din fruntea unei scăfîrlii de piatră, un brad își întinde ramurile în jos, ca niște brațe. VLAHUȚĂ, O. A. 415. ♦ (Familiar) Cap. Ai înnebunit, Iolampie... rîse unul. Cine ți-a băgat în scăfîrlie că trebuie să mori azi, numaidecît azi? CAMILAR, N. I 404. Vino încoace de-ți arată scăfîrlia. GALACTION, O. I 83.

NEATENȚIE. Subst. Neatenție, distragere (rar), distracție, absență (fig.), lipsă de atenție, omitere, omisiune, scăpare din (de) vedere, nebăgare de seamă, trecere cu vederea, uitare, uitucie (rar), uituceală; zăpăceală, buimăceală, năuceală, năucie (rar). Lipsă de interes, dezinteres, dezinteresare; superficialitate; neglijare, neglijență, delăsare, apatie, indiferență, indolență, pasivitate. Gură-cască, cască-gură, încurcă-lume; uituc; zăpăcit. Adj. Neatent, distrat, absent (fig.), cu gîndul aiurea, cu capul în nori, dus pe gînduri, absorbit de gînduri, pierdut, împrăștiat, adormit (fig.), uituc, uitit (reg.), uitător (rar); zăpăcit, buimac, buimatic (rar), buimăcit, năuc, măucit. Neglijent, delăsător, apatic, indiferent, pasiv; superficial. Nepoliticos. Vb. A fi neatent, a fi distrat, a fi absent (fig.), a fi cu capul în nori. A umbla neatent, a călca în străchini. A uita, a uita de la mînă pînă la gură. A pierde din vedere, a scăpa din vedere, a trece cu vederea, a nu observa, a nu băga în seamă, a nu acorda nici o atenție. A se zăpăci, a se buimăci. A se dezinteresa, a arăta lipsă de interes, a neglija. Adv. Fără atenție, fără băgare de seamă, fără interes. V. inactivitate, indolență, neseriozitate, uitare, zăpăceală.

drug [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 321/30 / Pl: ~ugi sm, ~uri sn / E: srb druga] 1 sm Bară de fier sau de lemn având diverse întrebuințări (mai ales în lucrări de construcții) Si: bară, stinghie, traversă, vergea, (îvp) bâtă, (înv) ciomag, măciucă, răzlog, (reg) rudă. 2 sm (Pop; îf druc; îe) A-i merge cuiva ~ A-i merge strună. 3 sm (Pop; îe) A o duce druc A o duce foarte bine. 4 sm (Pop; îe) A o duce druc cu capul de-a hâra A o duce rău. 5 sm (Pop; îe) A o ține druc (înainte) A stărui în ceva. 6 sm (Pop; îe) A se ține(a) druc A lupta. 7 sm (Pop; îe) A se ține druc să A insista să... 8 sm (Pop; îe) A se ține druc de ceva sau cineva A se ține după cineva sau ceva. 9 sm (Pop; îe) A se ridica cu drucu’ A ridica o greutate. 10 sn (Îae) A vomita. 11 sm (La căruță) Oiște. 12 sm Fiecare dintre cei doi carâmbi paraleli ai botinei în care intră spetezele. 13 sm Fiecare dintre prăjinile care se pun în formă de grătar, pentru a putea transporta o cantitate mai mare de fân. 14 sm Fiecare dintre cele două părți laterale ale unei scări mobile, în care se înfig treptele. 15 sm Fiecare dintre gratiile unui grilaj. 16 sm Fiecare dintre cele două lemne groase care alcătuiesc corpul războiului de țesut manual Si: (pop) butuc, crac, fofează, grindei, lemn, plas, talpă, tălpeț. 17 sm Partea superioară a jugului, care se sprijină pe ceafa animalelor Si: (reg) druete (3). 18 sm Oiște a morii de vânt. 19 sm (Tip) Stinghie cu care se apasă teascul. 20 sm Broasca mesei dulgherului. 21 sm (Pes) Fiecare dintre lemnele din capul năvodului, de care trag pescarii Si: (pop) buze, clece, hadaragi. 22 sm (Mrn) Fusul pe care se învârt funiile ancorei. 23 sm Făcăleț. 24 sm Bară de fier, de grosimea mâinii și ascuțită la un capăt, care servește la a face găuri adânci (în pământ). 25 sm (Reg) Știulete de porumb necurățat de boabe Si: (îvr) drugălău. 26 sm (Reg) Știulete de porumb nedesfăcut căruia i s-a luat mătasea. 27 sm (Înv) Lingou. 28 sm (Reg) Cantitatea de lână răsucită pe fuior. 29 sm (Reg) Fus cu roata mare, cu care se răsucește ața. 30 sm Măciucă. 31 sm (Ban) Sucitorul cu care se întinde aluatul pentru tăiței Cf făcăleț. 32 sm (Îvr) Zăvor. 33 sm (Reg; dep) Femeie guralivă și leneșă. 34 sn Punct de broderie asemănător cu festonul, prin care se obțin pe cusătură linii (dese și) pline.

lucru [At: CORESI, EV. 323/22 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml lucrum] 1 sn (Înv) Profit. 2 sn (Înv) Folos. 3 sn (Înv; îlav) Fără (de) ~ Fără profit. 4 sn (Înv; îal) Fără folos Si: zadarnic. 5 sn (Înv; îal) În mod abuziv. 6 sn (Înv; îal) Pe nedrept. 7 sn (Îoc ființă) Tot ceea ce există, în afară de ființe, care se poate vedea și pipăi și care este conceput ca o unitate de sine stătătoare Si: obiect. 8 sn (Îe) A(-i) scăpa un ~ printre degete A nu reuși într-o întreprindere. 9 sn (Îe) A se scutura (sau a-și spăla) mâinile de un ~ A refuza asumarea responsabilității pentru o faptă. 10 sn Element sau obiect material. 11 sn (În filozofia idealistă; îs) ~ în sine Noțiune a filozofiei lui Kant, desemnând realitatea obiectivă, existentă independent de cunoașterea noastră, care, deși percepută sub formă de reprezentare, nu poate fi cunoscută în esența ei. 12 sn (Jur; îs) ~ imobil (sau nemișcător) Lucru (7) care, în mod natural sau prin voința omului, nu poate fi strămutat dintr-un loc în altul. 13 sn (Jur; îs) ~ mobil (sau mișcător) Lucru (7) care poate fi strămutat dintr-un loc în altul. 14 sn (Lpl) Obiecte diverse (unelte, îmbrăcăminte etc.) Si: bun, (fam; dep) boarfă, sculă. 15 sn Bun care aparține unei persoane sau colectivități. 16 sn (Îs) ~ de mână Obiect realizat manual. 17 sn (Spc; îas) Cusătură sau împletitură făcută cu mâna. 18 sn (Fig; dep; îs) ~ rău (sau prost) Ființă inutilă. 19 sn (Fig; dep; îas) Persoană care nu pare a fi de treabă. 20 sn (Fig; dep; îas) Se spune pentru a arăta nemulțumirea față de o persoană. 21 sn (Pop; îs) ~ rău (sau necurat, slab) Diavol. 22 sn (În superstiții; îas) Spirit necurat Si: stafie, strigoi. 23 sn (Jur) Proprietate. 24 sn Creație materială sau spirituală Si: operă, plăsmuire, (înv) făptură. 25 sn Activitate fizică sau intelectuală, întreprinsă în vederea îndeplinirii unui scop Si: muncă, treabă. 26 sn (Îs) Front de ~ Porțiune dintr-o construcție la care lucrează concomitent mai multe echipe dotate cu utilajele și materialele necesare. 27 sn (D. ore, zile, săptămâni etc; îla) De ~ În care se lucrează Si: lucrător (11). 28 sn (Îal) Cu ajutorul căruia se lucrează (7). 29 sn (Îal) Folosit într-o activitate. 30 sn (Îs) Cal de ~ Cal folosit la arat, la cărăușit etc. 31 sn (Îe) A avea (de) ~ A avea o slujbă, o ocupație. 32 sn (Îae) A fi foarte ocupat. 33 sn (Fig; îae) A avea dificultăți în ducerea la bun sfârșit a unei activități. 34 sn (Îae) A avea mult de luptat cu cineva. 35 sn (Îe) A nu avea de ~ A nu avea o slujbă. 36 sn (Fam; Îae) A nu avea ce face. 37 sn (Fam; Îae) Se spune atunci când cineva nu-și vede de treabă. 38 sn (Fam; îae) Se spune atunci când cineva face un lucru nepotrivit. 39 sn (Îe) A pune la ~ (pe cineva) A obliga pe cineva să muncească. 40 sn (Îe) A se pune pe ~ (sau a se apuca de ~) A începe să muncească, dându-și tot interesul. 41 sn (Îe) A da de ~ A da cuiva ceva să muncească. 42 sn (Pex; îae) A crea dificultăți cuiva. 43 sn (Îe) A-și face de ~ (cu cineva sau cu ceva) A-și pierde vremea cu o treabă lipsită de importanță. 44 sn (Îae) A-și pierde vremea cu o persoană care creează dificultăți. 45 sn (Fam; îae) A părea că lucrează. 46 sn (Fam; îae) A-și crea singur încurcături. 47 sn (Îe) A fi în ~ A fi în curs de fabricare. 48 sn (D. opere literare sau științifice; îae) A fi în curs de elaborare. 49 sn (D. obiecte; îlav) În ~ În curs de executare. 50 sn (D. opere literare sau științifice) În curs de elaborare. 51 sn (Înv; îe) Bun ~ Formulă de salut. 52 sn (Îs) ~ în (sau pe) bandă Organizare a producției în care obiectele de realizat se deplasează, continuu sau cu intermitență, cu ajutorul unei benzi rulante. 53 sn (Îs) ~ în lanț Mod de organizare a producției în care obiectul care se lucrează se deplasează ritmic în raport cu echipele specializate de muncitori. 54 sn (Îs) ~ manual Disciplină școlară în cadrul căreia elevii deprind anumite activități practice elementare. 55 sn (Fiz; îs) ~ mecanic Energie dezvoltată de o forță care acționează asupra unui corp, egală cu produsul dintre componenta forței care acționează asupra corpului în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări. 56 sn (Ccr) Rezultat al muncii. 57 sn Profesie. 58 sn (Reg; îcs) Pe ~ Joc de copii care are loc la priveghiul mortului. 59 sn Obligație. 60 sn (Înv; îs) ~ domenesc Obligație pe care o aveau în Evul Mediu țăranii dependenți din țările române, care consta în prestații de muncă în folosul domnitorului. 61 sn Faptă. 62 sn (Înv) Punere în practică. 63 sn (Înv; îlav) Cu ~ul De fapt. 64 sn (Înv; îla) Fără (de) ~ Fără aplicare. 65-66 sn (Înv; îe) A fi ~ A (se) pune în practică Si: a (se) înfăptui, a (se) realiza. 67 sn (Îlv) A da un ~ pe față A divulga. 68 sn Acțiune. 69 sn Fapt. 70 sn (Înv) Uneltire împotriva cuiva. 71 sn Obicei. 72 sn (Lpl) Întâmplare. 73 sn (Mpl) Situație. 74 sn Motiv. 75 sn (Jur; înv) Cauză. 76 sn (Înv) Particularitate. 77 sn (În sens larg) Chestiune. 78 sn (Înv; îe) A-și ține ~l (sau ~rile) pe sus sau înalte A fi ambițios. 79 sn (Îe) A scoate (sau a duce) ~l la cap(ăt) A ajunge la un rezultat satisfăcător. 80 sn (În sens larg) Ceea ce este neînsuflețit, concret sau abstract. 81 sn (Îe) Se vede ~ Se deduce. 82 sn (Lpl) Ceea ce. 83 sn (Îvp) Ceva. 84 av (Adesea pleonastic; exprimă superlativul absolut) Foarte. 85 av (Îe) Frumos, ~ mare Foarte frumos. 86 sn (Îl) Nici un lucru Nimic. 87 sn (Îl) Puțin(tel) ~ Mai nimic. 88 sn (Îlp) Tot ~l sau Toate ~rile Totul. 89 sn (Înv; îlc) Care ~ Pentru ca să...

opârtă sf [At: ALR II/I MN, 148 / Pl: ~te / E: srb oprta] (Reg) Boccea pe care o duc femeile pe cap.

rostogol [At: (a. 1819) URICARIUL, VII, 74 / V: (înv) restăg~ (reg) răstăg~, răstocol, răs~, ~ocol, ~ofol, răstogola, ~goala, ~a sf, roștafol sm / Pl: ~uri / E: ns cf rotocol, rostogoli] 1 sn Mișcare de rostogolire. 2 sn (Îlav) De-a -ul sau (îvp) de-a ~, (reg) de-a ~oala Rostogolindu-se (1) Si: de-a berbeleacul, de-a dura, de-a tumba. 3 sn (Reg; îe) A se duce ~ul peste cap A se rostogoli (1). 4 sn (Ast; înv, șîs mișcare a ~ului) Mișcare de rotație a unui corp ceresc în jurul axei sale. 5 sn Pantă cu înclinare mare într-o mină, permițând transportul materialului prin alunecare sau rostogolire (1). 6 sn (Mun; îf rostofol) Cilindru de netezit pământul Si: tăvălug. 7 a Rotofei. 8 sm Plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina dreaptă și ramificată spre vârf, cu frunze lanceolate, păroase, și cu flori alburii în capitule numeroase Si: (reg) ariciu (8), (rar) căpățânoasă (6), măciuca-ciobanului, scai, scaiete (Echinops sphaerocephalus). 9 sm (Bot) Tătărnică (Echinops commutatus). 10 sm (Bot) Scai (Cirsium vulgare) 11 sm (Bot) Scaiul-dracului (Eryngium campestre). 12 sm (Bot) Rogojel (Carex carryophyllea).

MOARTE s. f. 1. Încetare a vieții; oprire a tuturor funcțiilor vitale; (învechit, rar) mortăciune (III 2). V. d e c e s. De moarte nu te temei (a. 1550). CUV. D. BĂTR. II, 450/25, cf. 453/3, 454/24. Înrema me turbură-se întru mene și frica morției cădzu spre mene. PSALT. 104, cf. 25, 85, 336. E plin de venin, moarte-purtătoriu (a. 1569-1575). GCR I, 10/7. Prentru păcatele unuia întră întru toți oamenii osînda și prentru greșalele, moartea și toate realele și toate boalele (a. 1579-1580). id. ib. 26/6. Și cînd veri naște coconul, cu moartea să ti să cumpănească (a. 1600-1625). id. ib. 64/10, cf. 67/19, 113/29. Nime să nu se tiamă de moarte (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 80/26, cf. 340/12. S-au nemerit de i s-au prilejit moartea de mănule lui (a. 1646). GCR I, 121/31. Moartea iaste lipsirea vieții, carea făcîndu-se, îndată înceată toate lucrările ceale viețuitoare. MAIOR, P. 99/11. Și moartea este viață pentru cei care o cer ! CONACHI, P. 114. Să fii blagoveștită în vecii vecilor că m-ai scăpat de la moarte. ALECSANDRI, T. I, 201, cf. id. O. 251. De a morții gălbeneală pieriți ei sînt la față. EMINESCU, O. I, 97. Apoi toate aceste vedenii începură să capete grai și mișcare, și. . . se amestecau cântecul bulinelor, miorlăitul mîțelor și mii de alte glasuri cari urlau a moarte. GANE, N. I, 142. Mai bine moartea decît dezonoarea ! CARAGIALE, O. II, 67. Eu te voi mîntui pe tine de la moarte. ISPIRESCU, L. 44. Foșnește gálbenu-i frunziș a moarte. PĂUN-PINCIO, P. 86. Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng Gîndurile morții. COȘBUC, P. I, 265. Groaza de misterul morții îl îngheța, oprindu-i bătăile inimei. BART. E. 345. Se mai poate moarte fără pricină și nuntă fără minciună ? ȘEZ. II, 74. Cînd urlă clinii, vestesc a moarte. ib. VI, 27. Zis-a maica că mă scoate De la cîte, de la toate. De la două nu mă poate. De la mîndră, de la moarte ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Cîte flori de pe departe, Toate-mi roagă mie moarte. id. ib. 189. Boală lungă, moarte sigură. N. LEON, MED. 3. Moartea, coada boalelor. ZANNE, P. VIII, 341, cf. 339. (Personificat, adesea sub înfățișarea unui schelet omenesc cu coasa în mînă) Moartea fără de veste vine, ca un leu răgîndu (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 452/16. Se vinie moarte sprinși. PSALT. 105. Să arătă putearnic și biruitoriu mare, și împărat morției (a. 1600-1650). GCR I, 138/5. Brațul morții a izbit pe frații miei. MARCOVICI, D. 1/13, cf. 14/3, id. C. 4/1, 16/10. Dumnezeule! . . . m-ai mîntuit de săgețile morții. DRĂGHICI, R. 139/17. În țărnă toate Le-au prefăcut cruda moarte ! CONACHI, P. 211, cf. 83, 106, 286. Băzboiul e bici groaznic, care moartea îl iubește. ALEXANDRESCU, M. 16. cf. 7. Cînd mîna morții rece s-apasă Pe-al vieții fir, Dulce-i cîntarea ce-n inimi lasă Un suvenir ! ALECSANDRI, O. 158, cf. id. P. I, 144, id. T. I, 44, 451. Înapoi nu m-oi mai întoarce, să știu bine că m-oi întîlni și cu moartea în cale. CREANGĂ, P. 192, cf. 311, 313. O palmă îi trase moartea lui. ISPIRESCU, L. 10. Moartea groaznică . . . Înghețată sărutare-și- aplecase peste ea. MACEDOSNKI, O. I, 70. Toată figura lui e luminată de mulțumirea omului care a luptat cu moartea ș-a biruit-o. VLAHUȚĂ, O. A. II, 167. Moartea pășise, parcă, peste hotarele vieții și viața se tupilase în adîncurile . . . firii încremenite. HOGAȘ, M. N. 165. Nu mai vine moartea să mă ia și să ne scape pe toți ! REBREANU, R. II, 64. l-am zis morții: – Mergi nainte Și cosește-mi fără milă tot ce-i viu. MINULESCU, V. 35. Spovedește-te, nevastă, Că moartea e la fereastră. JARNIK-BÎRSEANU, D. 458, cf. 506. Moartea se arată bolnavilor sub forma unei babe hîde și urîte, numai ciolane, cu ochii duși în fundul capului, cu dinții mari, cu degete lungi și subțiri, avînd în mînă o coasă. ȘEZ. III, 113. Cînd mai îmbătrîni o leacă, mai veni moartea pe la cumătru-său. RĂDULESCU-CODIN, Î. 121. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar moartea ! PAMFILE, J. I, 127. Dare-ar moartea-n gîtul tău, morticica ! id. ib. ◊ (Învechit) Fără moarte = nemurire. Îmbrăca-se-va întru fără moarte (a. 1569-1575). GCR I, *14/35. Să va îmbrăca putredul acesta în neputredire, și mortul acesta întru fără moarte (a. 1650-1675). id. ib. 233/33. Moarte ta, D[oa]mne, fără moarte fu îngerilor. MOLITVENIC (sec. XVII), 306. ◊ L o c. a d j. Fără (de) moarte = a) veșnic, nemuritor. Ce veniți să strigăm înpâratului celui fără de moarte. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Mort pre cruce unul făr' moarte și în groapă ca un mort pusără-te. ib. 305. Ercule ajunse și el să fie fără de moarte, ca zeii. ISPIRESCU, U. 19; b) (despre obiecte) foarte durabil, foarte trainic. Bocanci făra moarte ! reflecta Ioniță. PREDA, D. 141. De moarte = a) l o c. a d j. și a d v. mortal. Ranele unele sîmnt de moarte. . . mai vărtos aceaste rane, ce să ating de inimă, sau de crierii capului. PRAV. 125. Niște oameni mulți vor ucide pre vrunul cu rane de moarte. ib. 272. Rănile erau grave desigur, dar nu de moarte. C. PETRESCU, Î. II, 45. (F i g.) „Cuvintele din bătrîni” și „Magnum etymologicum” ale d-lui Hăsdeu sînt de la sine lovitura de moarte a dicționarului academic. MAIORESCU, CR. II, 204; b) l o c. a d j. (rar) funerar, mortuar. Ce ai, de cînd pe sînu-ți tu porți o neagră pată, De-ți plac făclii de moarte, cîntare-ntunecată ? EMINESCU, O. I, 97; c) l o c. a d j. (Învechit, în textele bisericești, despre păcate, greșeli) care atrage osînda veșnică. Nece ura vină de moarrte nu aflară întru menre. COD. VOR. 102/8, cf. 56/5. Cela ce va face acest lucru . . ., face o dată trei păcate mari di ceale de moarte. PRAV. 195. Atunci aș fi curățit de toate, De greșeale cealea ce-s de moarte. DOSOFTEI, PS. 59/20; d) l o c. a d j. și a d v. f i g. grozav, cumplit, teribil. Trebuie să cerceteadze acela giudeț. . . cel ucis de-i va fi fost stăpînu-său cu vrăjmășie de moarte. PRAV. 323. Mă-mpresoară greutăți de moarte. DOSOFTEI, PS. 49/15. Veade un om mare foarte Cît s-au spăimîntat de moarte. BĂRAC, A. 35/12. Atuncea la orice sunet, la lovirea cea mai mică, Omul spăimîntat de moarte ar fi tremurat de frică. CONACHI, P. 268. Cel care jacaș fiind de moarte A luat pelea de pe sărman . . . De-l vezi deodată blînd, smerit foarte. . . Să fugi de dînsul că-i comedian. ALECSANDRI, T. 548. O altă femeie. . . ar fi ieșit. . . jignită de moarte din casă. EMINESCU, N. 115. O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. id. O. I, 174. Slabă și stîlcită, cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. Un geamăt ieși de lîngă pom, și apoi o tăcere de moarte se făcu. ISPIRESCU, L. 83. În cele din urmă ajunse să vadă un vrăjmaș de moarte în oricine rostea în fața lui numele ei. REBREANU, I. 217, cf. 106. Noi alergam prin vagon împleticindu-ne. . . călcînd de moarte călătorii morți de oboseală. BRĂESCU, A. 95. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. El se plictisește de moarte. SADOVEANU, O. IV, 145. O tăcere de moarte cuprinse totul. CAMIL PETRESCU, O. II, 692. Că tu poți încăleca, Multe buți a deșerta, Și de moarte a te-mbăta. ȘEZ. II, 33. Nu mă da, maică, departe, Să viu cu hainele-n spate, Cu trupul beteag de moarte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 273. Bolnav de moarte și ar mînca de toate. PAMFILE, J. II, 155. ◊ L o c. v b. (Învechit și popular) A face moarte (de om) sau a-i face cuiva moarte = a omorî, a ucide. De vor cunoaște c-au făcut numai o dată, să-l ciarte cu ocna; iară de va fi făcut și altă dată, să i să facă moarte. PRAV. 33. Ori cine-ș va găsi fata sa cia de trup curvind cu cineva, poate să-i facă moarte, ib. 101. Cum vreai moartea să ți-o fac, Ori cu pușca împușca-te-om, Ori cu sabia tăia-te-om? BIBICESCU, P. P. 291. (F i g.) Vai de mine, ce să fac, Că toate fetele-mi plac. . . Nevestele moarte-mi fac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 365. Una mie foarte-mi place, Cealaltă moarte-mi face. BIBICESCU, P. P. 384. A-și face moarte (singur sau el însuși, cu mîna lui) = a) a se omorî, a se sinucide. Eu singură îmi voi face moarte: FL. D. (1680), 91 ^v/10. Alții zic cum el însuși să-și fie făcut moartea (începutul sec. XVIII), ap. ddrf. De mi-i da unde n-oi vrea, Moarte-mi fac cu mîna mea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 274, cf. 173; b) f i g. a face eforturi disperate, a se da de ceasul morții. Pisica își făcea moarte să ajungă untul. CIAUȘANU, GL ◊ E x p r. Ceasul morții (sau de moarte) v. c e a s. Fiorii morții sau fiori de moarte v. f i o r. Somnul morții v. s o m n. Sudoare (sau sudori) de moarte sau sudoarea (sau sudorile) morții v. s u d o a r e. Soră cu moartea v. s o r ă. Pe viață și (sau ori) pe moarte = din toate puterile, cu înverșunare, punîndu-și în joc viața ; pentru totdeauna. Tecla se îndrăgosti de Stoicea pe viață și pe moarte. GALACTION, O. 51. (Cu topica inversată) Lupta era pe moarte ori pe viață. ISPIRESCU, L. 19. A fi (ori a se afla pe (patul de) moarte sau pe patul morții sau a se lupta cu moartea sau (regional) a trage a moarte (sau de moarte sau pe moarte) a trăgîna de moarte, a (se) chinui de moarte, a fi la chinul morții, a fi în gura morții, a da în rostul morții, a-i fi (cuiva) moartea pe ascultate = a fi în agonie. Stancu lui Stîncilă înțelegea că e pe moarte. PREDA, Î. 157. Trage să moară, chinuie de moarte. ALR II 4 170/105.A dat în rostu morții, trage să moară. ib. 4 170/769, cf. MAT. DIALECT, I, 231. Între viață și moarte = în agonie, aproape de moarte. (Cu topica inversată) L-au lăsat luptîndu-să între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11/7. Ca de frica morții = înfrigurat; febril. Cf. MAT. DIALECT. I, 231. Cu limbă (sau cu grai) de moarte v. l i m b ă. Cu moartea-n suflet = extrem de mîhnit, îndurerat; desperat, deznădăjduit. Arald cu moartea-n suflet, a gîndurilor pradă, Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă. EMINESCU, O. I, 94. A se da de ceasul morții = a depune eforturi desperate ; a se frămîntă extrem de mult. Muma smeului. . . se da de ceasul morții că nu putea descoperi adevărul. ISPIRESCU, L. 21. Un caporal, care trăgea cu 4 soldați un vagon încărcat, spre a-l lega de tren, se da de ceasul morții, că nu-l putea mișca. ZAMFIRESCU, R. 71. A băga (pe cineva în groaza (sau în grozile) morții v. b ă g a. (Regional) A da (sau a intra) moartea în cineva = a-l cuprinde pe cineva o spaimă îngrozitoare. Cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A arunca (sau a azvîrli, a băga) moartea în țigani = a învinui pe nedrept pe cineva, a arunca vina pe alțií. Poate că tu ai pățit așa lucru și-acum arunci moartea-n țigani ! JIPESCU, O. 149. A da mîna cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a trece printr-o mare primejdie. Cf. ZANNE, P. II, 628, CIAUȘANU, GL., id. V. 180. A scăpa din gura morții = a scăpa dintr-o mare primejdie. Chiar din gura morții scapă. BĂRAC, A. 63/22. (Regional) S-a strîmbat moartea la el, se spune despre cineva care a murit. Cf. MAT. DIALECT, I, 231. (A fi) uitat de moarte = (a fi) foarte bătrîn. De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrîn. EMINESCU, O. I, 93. A nu avea moarte = (despre obiecte) a fi foarte durabil. Lucrul acesta nu mai are moarte,(așa-i) de bun. PAMFILE, J. II, 155. E rău de moarte v. r ă u. Moartea cu coasa (în mîini) = epitet depreciativ pentru un om slab. Cf. PAMFILE, J. I, 127. A fi murit și moartea (în cineva) = a fi prăpădit, lipsit de vlagă. Cf. id. ib. II, 155. Nu-i moartea chioară ?, se spune cînd moare cine nu trebuie. ♦ (În limbajul bisericesc, și în sintagma a doua moarte) Pierdere a vieții veșnice. Nu cruță de moarte sufletul. PSALT. HUR. 66^v/12. Deaci pohta începîndu, naște-se păcatu, și deca se sfîrșaște pâcatulu, naște moarrlea. cod. vor. 114/2. Se știe, că cinre întoarce păcătosulu din rrătăcirea caiei lui mîntui-va sufletulu lui dintru moarrte. ib. 136/19. Izbăvit-ai sufletul mieu de moarte. PSALT. 108. Nu voiu moartea păcătosului, pînă se va întoarce și viu să fie. CORESI, EV. 22. Că Dumnezău porunci, grăind, cinsteaște tatâ-tău și mumă-ta, și cela ce va grăi rău tătăni-său, sau mîni-sa, cu moarte să moară. N. TEST. (1648), 20^r/3. Să nu adorm în somnul de a doua moarte. DOSOFTEI, PS. 39/11. Brațul unui înger nu este destoinic să mă scape de moarte. MARCOVICI, c. 12/8. ♦ F i g. (Rar) Ceea ce urmează după încetarea vieții; (în limbajul bisericesc) împărăție a celor morți. În moarte nu-i nime să te pomenească. DOSOFTEI, PS. 23/7. Și-n moarte tot va mai suna Un cîntec de iubire plin. BLAGA, L. U. 23. ♦ F i g. Dispariție, pieire. Prieteșugul singur e nesupus el moartei. ALEXANDRESCU, O. I, 337. Moartea treptată a ceea ce este vechi și nașterea a ceea ce este nou constituie o lege a dezvoltării. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 766. 2. Moarte (1) considerată ca moment final al existenței individului, sfîrșit al vieții. Aceasta cale gicăluiiu pânră la moarrte. COD. VOR. 38/15, De acolo, după moartea tătîni-său mută-se el întru această țeară. CORESI, l. 25/1 La murtea lui să fii a jipan Mărzea marele spat[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 173/17. Fu acolo până la moartea lui Irod. N. TEST. (1648), 4^v/9. Înștiențare pentru moartea marelui Petru imperatorului a toată Rusii (a. 1757). GCR II, 53/15. Înaintea morții sale chemîndu-l, l-au sfătuit întîi cu multă înțelepciune. VĂCĂRESCUL, IST. 251. După moartea tatălui acestora, se dete împărăția la Aidin, fecioru cel dintîiu. GORJAN, H. I, 1/21. Abia trecură patru luni de la însurarea lui Ipolit și de la moartea Olgăi. NEGRUZZI, S. I, 54. Cel ce pentru lege, pentru țară moare, Își privește moartea ca o sărbătoare. BOLINTINEANU, O. 39. Nu-mi trebuiești nici la moartea mea. PAMFILE, J. II, 155. În ianuarie 1910 a avut loc la Humulești pomenirea de douăzeci de ani de la moartea lui Creangă. SADOVEANU, E. 95. După moarte și cal de ginere, se spune despre un lucru care a fost obținut prea tîrziu. Cf. DDRF. 3. (De obicei urmat de determinări) Moarte considerată în raport cu cauzele care au provocat-o, cu felul cum s-a petrecut. Eu da-te-voiu spre mare muncă, și ea moarte omori-te- voiu (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 153/17. Și-i pierdea cu groaznice morți. MOCA, 365/7. Vinele și păcatele lui au făcut munca și moartea cea grea a Domnului său lui Hristos. VARLAAM, C. 76. M-au înfricoșat tare: cum mă va omorî cu ră moarte. HERODOT (1645), 47. De va fi cel rănit mâncat niscare bucate greale . . . atunce nu-i i moartia de rană. PRAV. 128, cf. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Și pre carii tâlhari, pre unde i-au prinsu, cu rele și groaznice morți i-au omorît. NECULCE, L. 291. Voi suferi tristă foarte, Moarte tristă de ocară. AARON, ap. GCR II, 193/37. Ori să mori de foame, ori de altceva, tot moarte se cheamă. REBREANU, R. II, 90. Și cine ne-a despărțit Fie-i moartea din cuțit ! HODOȘ, P. P. 127. 4 Moarte bună v. b u n. 4. Omor, ucidere; (adesea determinat prin „de om”) crimă, asasinat; p. e x t. măcel, masacru. Mai apoi, să sculară tarandinii asupra lor, și, așa, mare moarte să făcia la războiul acest grecesc,. HERODOT (1645), 410. Vom să facem voroavă și pentru ucidere, ce să dzice moarte de om. PRAV. 84. Alte morți și ucideri ce să fac. ib. 110. S-au aflat o moarte de om pe aceștu hotar (a. 1649). BUL. COM. IST. IV, 166. Din ce tîmplare să feace acea moarte-n feredeu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 29^r/1, cf. id. PS. 26/10, 47/14. [Cain] cu moarte lui Avel pre Dumnezău mînie (cca 1750). GCR II, 63/22, Boiarii văzînd atîta moarte și vărsare de sînge nevinovat al creștinilor, le păru rău. MINEIUL (1776), 145^v2/17. Împungîndu-l cu sabia sa, au omorît pre Asan, și fugind de acolo, îndată au mers la pretenii săi, și spuindu-le moartea, s-au sfătuit să se desbine. ȘINCAI, HR. I, 229/2. Prunci. . . hotărîți morții, din pricina fricii sau a rușinii maicii lor. GOLESCU, Î. 33. Se învoiră apoi a amâna pentru cîtăva vreme moartea unora díntr-înșii. BĂLCESCU, M. V. 393. Se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I, 143. Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură. CREANGĂ, P. 33. A fost moarte de om. . . – Zici că omul a fost ucis de aprozi. DELAVRANCEA, O. II, 142. E pace! Auzi? E pace ! S-a terminat cu moartea și tu te găsești sănătos, între ai tăi, înfășurat de dragoste. SAHIA, N. 53, cf. BOUREANU, S. P. 1. ◊ (Jur.; înv.) Moarte grabnică (sau de grabă) v. g r a b n i c. Moarte vajnică (sau apestitoare) v. v a j n i c, apestitor. ◊ L o c. v b. (învechit) A da morții = a ucide, a omorî. Din cei vinovați pre nici unul morții n-au dat. R. GRECEANU, CM II, 194. ◊ E x p r. (Familiar) Moarte de om = mare înghesuială, îmbulzeală. ♦ (Învechit, și în sintagmele pedeapsa morții, certarea morții) Pedeapsă capitală; execuție. Nemică n-au faptu dos[to]inicu morrției. COD. VOR. 82/29, cf. 68/10. Certaria ucigătoriului nu iaste alta numai moartia. PRAV. 86. În voia și putearia giudețului stă acest lucru, să sâmășluiascâ certaria morții, ce să cade să dia celuia, ce-ș va hotri muiaria sa. ib. 178, cf. 323. ◊ E x p r. La moarte, formulă cu care se cerea pedeapsa capitală pentru un vinovat. Se strigă din mulțimea care a intrat: – La moarte ! . . . La moarte ! CAMIL PETRESCU, O. II, 470. (Învechit) Vinovat morții = pasibil de pedeapsa capitală. Toți giudecară pre el a fi vinovat morției. N. TEST. (1648), 61^v/17. 5. (Învechit și regional) Mortalitate provocată de un flagel; p. e x t. molimă, epidemie. Trimite-voiu pre voi moarte de ciumă și de lingoare (cca 1560). CUV. D. BĂTR. I, 10/8. În vremile acealea să făcu pre la satele ce sănt împrejurul Ierusalimului foamete mare și moarte de ciumă (cca 1705). GCR I, 354/20. În cetatea Solunului au potolit și foametea și moartea. MiNEiUL (1776), 161^r1/31. De va fi la Ovidenie. . . vînt, peste an vor fi boliști și moarte chiar. PAMFILE, VĂZD. 11. Cînd lupii urlă mereu, însemnează moarte, război și nerodire. ȘEZ. XIII, 104. Șî după asta s-a-ntîmplat o moarte, o ciumâ-i zicea atunci. VÎRCOL, V. 21.6. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte (1). Tu vrei cu moartea în mînă oamenii a îngrozi. HELIADE, O. I, 421. Bietile dobitoace, neștind cursa piste care era să dee, trecea fără grijă. . . pe lîngă moartea lor. DRĂGHICI, R. 65/23. ◊ E x p r. Moartea mea (sau ta, lui etc.) e. . . sau e moartea mea (ori ta, lui etc.), se spune pentru a arăta că un anumit lucru place cuiva în mod deosebit. Cf. CIAUȘANU, V. 180. 7. (Regional) Joc la priveghi, în care cineva personifică moartea (1) (Marginea-Rădăuți). ALR II 4381/386. 8. Compuse: (regional) moartea-găinii sau moartea-calului = groapa de după urechi. M-a lovit la muartia găinii. ALR I 51/744, cf. 51/100, 148, 170, 247, 269, 270, 273, 285, 289, 308, 350, 542, 684, 748, 760, 768; (regional) moartea-calului sau moartea-cailor = tîmplă. ALRM I/I h 20; moartea-găinilor = a) (Med. vet.) cobe. Paserile și mai ales găinile mor de boală, numită și boala, ciuma, holera sau moartea-găinilor. PAMFILE, R. 74, cf. ALRM SN I h 251; b) epitet depreciativ pentru un om sau un animal (în special pentru un cal) slab, firav, jigărit. Cf. PAMFILE, B. 81. Moartea-găinilor . . . (i se zice calului „cînd nu e pe plăcerea stăpînului și anevoie se poate scăpa de el”. DR. V, 108; (Bot.; regional) moartea-porcilor = zîrnă (Solanum nigrum). Cf. PANȚU, PL. ; moartea-puricelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, cu frunze păroase, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conyza). Cf. BRANDZA, FL. 269, DAMÉ, T. 186, PANȚU, PL. ; (regional) moartea-stelnițeior = păducherniță (Lepidium ruderale). La țară să întrebuințează o plantă numită păducherniță sau moartea stelnițelor (Lepidium ruderale). BIANU, D. S. 547, cf. N. LEON, MED. 54, PANȚU, PL. – Pl.: morți, a- Gen.-dat. și: (învechit și regional) moartei, (învechit) morței, morției. – Și: (învechit, suspect) múrte s. f. – Lat. mors, -tis.

*CAROTIDĂ (pl. -de) sf. 🫀 Fiecare din cele două artere groase care duc sîngele la cap (🖼 919) [fr.].

OCHIU 1. sm. 1 🫀 Organul vederii (🖼 3396): ~ drept, stîng; ochi negri, albaștri, verzi, căprii, ca mura; ochi frumoși, urîți, holbați, duși în fundul capului, sticloși, stinși, turburi umflați, obosiți, înroșiți de lacrimi, scăldați în lacrimi, uscați, umezi; ochi mari, mici; ochi de bou, ochi mari și cu privirea idioată; ochi de broască, de broscoiu, ochi holbați, bulbucați; ochi de gîscă, cu privirea prostească; ochi de pisică, ochi mici, de coloare verzuie, ochi cari văd și noaptea; ochi de șarpe, de șerpoaică, ochi amăgitori, ademenitori, răutăcioși; ochi de vasilisc, ochi cari te încremenesc, te țintuesc pe loc; ochi de vultur, de șoim, ochi vii, negri, pătrunzători ¶ 2 🫀 Albul sau albușul ~lui, sclerotica care înconjoară irisul: se roși pînă în albul ochilor (ISP.); globul, gogoașa ~lui; coada ~lui 👉 COADĂ15; lumina (‡lumea ~lui, ochilor 👉 LUME¹1, LUMINĂ9 ¶ 3 A deschide, a închide, a crăpa, a căsca, a holba, a bleojdi, a beli, a pleca ochii; a-și freca, a-și obosi, a-și strica ochii; a-l durea ochii; a suferi de ochi, boală de ochi, durere de ochi; Ⓕ: izbutește a face să se vază cu ochii sufletului ceea ce... nu se mai vede cu ochii din cap (I.-GH.); Ei fac din noapte ziuă și-a zilei ochi închid (EMIN.) ¶ 4 Cuvîntul ochiu se întrebuințează cu înțelesul propriu și în sens figurat în o mulțime de locuțiuni din care pomenim pe cele mai de seamă: a avea ochii mai mari decît pîntecele (sau burta), a fi foarte lacom, a dori să aibă mai mult decît poate să cuprindă, decît poate să suporte; 👉 ALBI I. 4, ALUNECA I.10, ARUNCA I. 16, (a iubi, a-i fi drag, a păzi, a îngriji) ca ochii din cap, din tot sufletul, cu toată ardoarea, ca lucrul cel mai prețios: caimacamul își iubește nevasta ca ochii din cap (CAR.); a cheltui și ochii din cap, a cheltui foarte mult: am cheltuit și ochii din cap pînă cînd am văzut-o mare (ALECS.); a-i ieși ochii din cap, a se tot uita să vadă dacă vine cineva, a aștepta cu cea mai mare nerăbdare; a nu crede ochilor, a nu crede ce văd ochii, a se îndoi de realitatea unui lucru: fetei nu-i venea să crează ochilor, cînd văzu pe tată-său înaintea ei (ISP.); a da ochii (sau cu ochii) de cineva, a-l zări, a-l vedea, a-l întîlni: de cumva ți-o scăpa, mai bine să te duci să te înneci, decît să dai ochi cu mine (I.-GH.); a(-și) da ochii peste cap, a muri, a leșina, a lăsa să se vază albul ochilor: indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap (VLAH.); 👉 DEGET1; Ⓕ: a deschide ochii, a fi cu băgare de seamă, cu luare aminte, a nu scăpa nimic din vedere (ca să nu greșească, ca să nu se întîmple ceva neprevăzut); (P): cine nu deschide ochii deschide punga; a deschide ochii cuiva, a-l face să vadă limpede, să-și dea seamă de un lucru pe care nu-l vedea, pe care nu-l pricepea înainte; a deschide ochii pe cineva, a iubi pentru întîia oară, a fi cea dintîiu dragoste: deschisesem ochii pe-o copilă, cam de vîrsta mea (DLVR.); voinicul pe care deschisese ea odată ochii și o fermecase cu fluierul (R.-COD.); încotro l-or duce ochii, Ia întîmplare, ori-unde ar fi să ajungă: se hotărî să se ducă... încotro l-or duce ochii (SB.); a face ochi, a deschide ochii, a se deștepta din somn: împăratul cel bătrîn... făcînd ochi și începînd să se miște (R.-COD.); a face ochi mici, a-i veni somn, a fi gata să adoarmă, a i se închide ochii de somn; a face ochi mari, a deschide ochii mari, a holba ochii (de mirare, de uimire, etc.); a face ochi dulci, a arunca priviri îndrăgostite, a căuta să intre în dragoste: începe să facă ochi dulci fetei, pe care o credea că e a Împăratului Roșu (R.-COD.): 👉 FUGI5, GEANĂ2; Ⓕ: a închide ochii, a) a adormi; b) a muri; c) a se preface că nu vede; a închide ochii cuiva, a fi de față, a sta pe lîngă un muribund pînă în ultimele momente ale acestuia; 👉 JUCA I. 5, LUA 11; a i se prinde ochii de ceva, a i se opri privirile asupra unui lucru, a-I alege din mulțime, a-i acorda preferința: se uită la toți caii... și nici de unul nu i se prindeau ochii (ISP.); a pune ochii pe cineva sau pe ceva, a-și opri privirile asupra unei persoane, asupra unui lucru, a-l distinge printre alții, a-i acorda preferința, a-l îndrăgi: în loc să puie și el ochii pe vr’una, d’o vreme încoace umblă craun (DLVR.); a pune ochi răi pe cineva, a avea sentimente de dușmănie, de neîncredere, etc. față de cineva; a-i rîde ochii, a fi plin de bucurie, nespus de mulțumit, de voios; a-i rămînea ochii la cineva, a nu-și mai putea desprinde privirile de la cineva (de drag ce-i este): era așa de bine făcută, încît ochii tuturor rămaseră la dînsa (ISP.); 👉 SCĂPĂRA I. 3; Ⓕ: a scoate ochii cuiva, a-i scoate pe nas, a-i face imputări, amintindu-i mereu și cu răutate serviciile făcute, a-i aduce aminte cu asprime, cu răutate, anumite fapte care-l privesc; a-și scoate ochii cu ceva, a-și prăpădi vederea cu un tipar sau un scris mărunt, cu o lucrare migăloasă, etc.; a-și scoate ochii cu cineva, a trăi în desfrîu cu cineva, a se da în dragoste în mod nepermis cu cineva: vezi bine că dumneata o s’o aperi, că vă scoateți ochii unul la altul (CAR.); fuge de-și scoate ochii, fuge din răsputeri, fără a se mai uita înapoi; a i se scurge (a-i sclipi, a-i licări) ochii după ceva sau după cineva, a rîvni din tot sufletul la ceva sau la cineva, a nu se mai sătura privindu-l cu dorul de a-l avea: cum văzură ele condurii, li se scurgeau ochii după dînșii (ISP.); cîteva fetișcane ce nu s’au prins în horă li se scurg ochii să fie și ele printre cele mari (DLVR.); 👉 STICLI; a u n g e ochii cuiva, a-l mitui, a-l face (prin daruri, etc.) să treacă cu vederea, să închidă ochii; ce-mi văzură ochii! expresiune prin care-și arată cineva mirarea văzînd ceva neașteptat; n'am ochi să-l văd, nu-l pot suferi, mi-e urît să-l văd înaintea ochilor ¶ 5 După prepoziții. A face c u ~l, a face semn cu ochiul: făcu cu ~l lui Vodă și ne deterăm jos din turn (I.-GH.); a dormi numai c u un ~, a dormi rău; a ațipi ușor, dar stînd mereu de pază; c u ochii liberi, fără a se servi de ochelari, de un ochian, de un microscop, etc.; Ⓕ: cu ochii închiși, orbește, fără a cerceta mai de aproape; a visa cu ochii deschiși; a fi c u ochii pe ceva, pe cineva, a nu pierde un lucru sau pe cineva din vedere, a veghia, a fi cu toată luarea aminte asupră-i; a fi c u ochii în patru, a fi cu mare băgare de seamă, a nu scăpa nimic din vedere; a aștepta cu patru(zeci) de ochi, a aștepta cu mare neastîmpăr să vie cineva, să se întîmple ceva; a fi cu patru ochi, a fi om cu carte, învățat: se numesc oameni cu patru ochi, pentru că știu carte (ISP.); a sorbi c u ochii pe cineva, a-i fi drag, a-i plăcea peste măsură; a privi, a vedea c u ochi buni, răi, a aproba, a desaproba, a-i fi, a nu-i fi pe plac ceea ce face cineva; cu ochi și cu sprîncene, vădit, învederat, real, manifest; am văzut c u ochii mei, se zice, prin emfază, spre a da mai multă tărie afirmațiunii; să-l vezi cu ochii mei, să-l vezi așa cum îl văd, cum îl judec eu; cît vezi cu ochii, cît de departe poți cuprinde cu privirea: cît vedeai cu ochii, cîmpul era acoperit cu trăsuri (I.-GH.); văzînd c u ochii, foarte iute, ca și cînd ai putea urmări cu ochii evoluțiunile: purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii (CRG.): Se ducea, văzînd cu ochii, viața-i fărîmită'n clipe (VLAH.); F cum mă (îl, o, etc.) vezi cu ochii verzi, așa cum îți stă înaintea ochilor, așa cum sînt (ești, este, etc.) în realitate: l-am vîndut cu două pungi de bani, cum îi vezi cu ochii verzi (ISP.); 👉 LOGODI, LUA, VIS; – e rău d e ochi, are niște ochi care deoache ușor; 👉 ARUNCĂTURĂ4, LUME¹1; – a pierde, a prăpădi pe cineva d i n ochi a) a nu-l mai zări; b) a-i fi foarte drag: se tot uita la dînsa, parcă o tot pierdea din ochi (ISP.); nația te pierde din ochi, atît îi ești de drag (JIP.); a fura d i n ochi, a fura dinaintea ochilor, fără ca cel ce sta de fața să-l fi văzut; mă fură din ochi, așa-i de meșter hoțul (PAMF.); a urmări d i n ochi, a avea mereu privirea ațintită asupra cuiva, a nu-l pierde din vedere, a nu-l slăbi; 👉 CLIPEALĂ, CLIPI¹; a-i fi (drag ca sarea î n ochi), a nu-l putea suferi, a-i fi foarte urît; a-i sta î n ochi, a provoca invidia, nemulțumirea cuiva, a nu-i fi nicidecum pe plac: mîndra lui Dacie... le sta în ochi noroadelor vecine (VLAH.); abia îl văd î n ochi, mi-e silă să-l văd, nu-l pot suferi; a spune verde î n ochi, curat, fără înconjur; 👉 PRAF1; înaintea ochilor, în față, dinainte-i: de se mînie, nu mai vede înaintea ochilor (DLVR.); se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor (ISP.); 👉 NEGRU I. 4; între patru ochi, numai între două persoane; – a lega pe cineva la ochi, a-i pune perdea la ochi, a-l face să nu vadă, să nu judece drept din pricina pasiunii ce i-a inspirat, a-l face să creadă lucruri ce nu sînt, a îmbrobodi; a fi legat la ochi, a fi orbit de pasiune, de un prejudiciu, a nu-și da seamă ce se petrece în jurul lui; a lua la ~, a ținti, a ochi: numai să-l iau la ~ cu săgeata, și-l voiu culca la pămînt (ISP.); a lua l a ochi, a atrage (cu interes, cu milă, cu neîncredere, cu dispreț, etc.) atențiunea cuiva sau a tuturor: am de trecut prin multe locuri, și nu vreu să mă iee oamenii la ochi (CRG.); a nu avea l a ochi buni pe cineva, a nu-l putea suferi, a nu-i fi pe plac, a privi cu ochi răi pe cineva: nu-l prea are la ochi buni pe Chiriac (CAR.); 👉 BATE II. 13, FRECA II. 1, ȘTERGE: – pe ochii mei! formulă de jurămînt pentru a întări o afirmare; a-i lua perdeaua de p e ochi, a-l face să vadă limpede și fără pasiune, a-l face să-și dea seama de cele ce se petrec; – a-i scoate prin ochi, a-i scoate pe nas, a-i imputa cu asprime, amintindu-i serviciile făcute ¶ 6 Ⓕ Privire: ~l străbate adînc în plaiurile țării ¶ 7 Ⓕ Vedere: are ochi buni, slabi ¶ 8 O bucată de carne cu ochi, un boț cu ochi 👉 CARNE 1 ¶ 9; (P): ~l lui Dumnezeu nu doarme, Dumnezeu vede ce facem și răsplătește la timp fie-căruia după faptele lui; – mai credincioși ochii decît urechile, mai multă crezare trebue dată celor ce au văzut decît celor ce au auzit un lucru; – ochii ce nu se văd se uită, cei plecați departe sînt curînd uitați: – doi ochi văd mai bine decît unul, doi inși își dau mai bine seama de ceva decît unul singur; – gardul are (sau ferestrele au) ochi și zidul (sau pereții) urechi, cele ce se fac sau se vorbesc pot ușor fi văzute sau auzite de alții, dacă nu se iau anumite precauțiuni; ochii și sprîncenele fac toate păcatele, dragostea pornește de la o față frumoasă; 👉 ALBASTRU I. 1, BAN¹9, BÎRNĂ2, CERE I. 5, CORB1, DINTE1, FĂINĂ4, ÎNGRĂȘA1, ÎNȚELEPT2, ORB, PLÎNGE ¶ 10 🌿 OCHIUL-BOULUI¹, plantă cu frunzele acoperite cu peri moi, cu flori mari galbene; crește prin pășunile stîncoase din munți (Aster alpinus) (🖼 3397); OCHIUL-BOULUI² – AURATĂ; OCHIUL-BOULUI³ = CINCI-DEGETE; OCHIUL-BOULUI⁴ – LĂPTUCUL-OII; OCHIUL-BOULUI⁵ = STELIȚĂ; OCHIUL-BOULUI⁶ – STELUȚE; – OCHIUL-LUPULUI, plantă cu florile dispuse în mici spice ovoide; crește prin locuri nisipoase, pe matca rîurilor (Plantago arenaria) (🖼 398); – OCHIUL-MÎȚEI = IARBA-ȘARPELUI¹; – OCHIUL-ȘARPELUI¹, plantă ierboasă, cu frunzele mici albe, mătăsoase și păroase, cu flori albastre ca cerul, cu gîtul galben (Eritrichium terglouense); OCHIUL-ȘARPELUI², mică plantă cu frunzele păroase, cu florile mici, de un albastru închis (Myosotis intermedia) (🖼 3399); – OCHIUL-ȘARPELUI³ = OCHII-PĂSĂRUICII²; – OCHIUL-ȘARPELUI⁴ = NU-MĂ-UITA; – OCHIUL-SOARELUI = VANILIE-SĂLBATICĂ; – OCHII-CUCULUI – CÎRCIUMĂRESE; – OCHII-PĂSĂRUICII¹, plantă cu flori mici, albastre, rar albe sau roșii; crește prin fînețele umede, pe lîngă bălți, pîraie și rîuri; numită și „grîul-cucului”, „nu-mă-uita”, „ochiul -șarpelui” sau „urechea-șoarecelui” (Myosotis palustris) (🖼 3400); OCHII-PĂSĂRUICII² = NU-MĂ-UITA1; – OCHII-ȘORICELULUI, mică plantă erbacee, cu flori albicioase; crește prin munți (Saxifraga adscendens) ¶ 11 🐦 OCHIUL-BOULUI = PITULICE ¶ 12 🐙 OCHIUL-PĂUNULUI(-DE NOAPTE), fluture de noapte pe ale cărui aripi se află cîte un ochiu la fel cu aceia de pe penele de la coada păunului (Saturnia piri) (🖼 3401); OCHIUL-PĂUNULUI-DE-ZI, numele unui alt fluture (Vanessa io) (🖼 3402) ¶ 13 pr. anal. 🍽 Gaură mică în cașcaval, în miezul pîinii, etc. ¶ 14 🍽 Mic rotocol de grăsime la suprafața supei ¶ 15 🎲 ♠️ Fie-care din punctele de pe un zar, de pe un domino, de pe o carte de joc: menesc a bine... mi-o ieșit zece ochi de caro... și dedesubt trii ochi de cupă (ALECS.) ¶ 16 🐦 Fie-care din petele colorate, în formă de ochi pe penele de la coada păunului ¶ 17 🌿 Fie-care din nodurile viței, unde se formează mugurii: vlăstarele se taie jumătate de palmă de sub ~l viței cu o bucățică din vița cea veche (ION.). II. (pl. -iuri) sn. 1 🌐 Loc deschis, poieniță, luminiș de crîng: aice era un ~ de pămînt verde, ca un ostrov în mare (SB.); dînd de vale prin bungeturi, printre colți și iară ieșind la ~ri de poieniță (JIP.); un ~ în pădure adăpostește un sat (IRG.) ¶ 2 Loc unde se învîrtește apa unui rîu, vîrtej, vîltoare: Oltul... se aruncă peste stînci și cade în ~ri iuți și adînci (DLVR.); peste adîncimi se fac ~ri mari cari rotesc în loc (VLAH.). ¶ 3 ~ de fereastră, geam: vîntul lovește în ~l mic de geam (GRL.) ¶ 4 💒 ~l podului, mică ferestruică pe acoperișul caselor țărănești ¶ 5 Despărțitură într'un sertar, în regalul cu litere la tipografii ¶ 6 🐙 Chilioară de stup, alveolă ¶ 7 ⛓ Ineluș sau deschizătură ce formează firul de ață, de lînă, de sforicică, etc. la o țesătură sau împletitură (🖼 3403); laț de funie: bătrîna înșira ~rile pe cîrlige (DLVR.); ~rile unei plase ¶ 8 Ineluș, veriguță la un lanț, la un laț, la zale, la un șurub (🖼 3404) ¶ 9 pl. 🍽 Mîncare făcută din ouă prăjite astfel ca gălbenușul să iasă întreg: îmi puse dinainte uscături, un puiu fript, ~ri și o gărăfioară de vin (GN.) ¶ 10 PLIN-OCHIU, plin pînă sus: cofa este cu apă plină-ochiu (PAMF.) [lat. oc(ŭ)lus].

DUS I. adj. 1 p. DUCE: cine apuca a se duce pe-atunci într’o parte a lumii, adesea ~ rămînea pînă la moarte (CRG.) ¶ 2 Adîncit, afundat: cu ochii mici, apropiați și duși în fundul capului (VLAH.) ¶ 3 ~ pe gînduri, cufundat în cugetări ¶ 4 A adormi ~, a dormi adînc: soacra horăia, dormind ~ă (CRG.) ¶ 5 Ⓕ F Nebun, smintit. II. sm. 1 Cel plecat, cel ce s’a dus; Ⓕ: dușii de pe lume, morții: o povesti și el dușilor de pe lume ... pățania (LUNG.); a fi, a vorbi cu dușii de pe lume, a aiura: mă, ești cu dușii de pe lume? (BR.-VN.). III. sbst. Faptul de a se duce, ducere, plecare: ce era de făcut cu ~ul acasă (LUNG.); a luat un bilet de ~ și întors; după ~ul lui Ren gheneralul de la Brăila (N.-COST.).

COMĂNAC ~ce n. 1) Acoperământ pentru cap, de formă cilindrică fără boruri, asemănător cu potcapul, pe care-l poartă călugării. ◊ A-și pune capul sub ~ a se duce la călugărie. 2) Acoperământ pentru cap de mătase sau de stofă scumpă, purtat, în trecut, de bărbații și de femeile din păturile nobile. /Orig. nec.

chehaià (chihaià) m. intendentul vizirului, al unui pașă și în special agentul, de afaceri al Domnilor, numit capu-chehaia: dacă se ducea colo la Pașa, Chihaia îl poftia, ciubucul să-și bea și cafea îi da Bimbașii Sava POP. [Turc. KEHAYÁ, lit. stăpânul casei].

împărăție f. 1. domnie; 2. imperiu; 3. od. înalta Poartă: capul său să-l ducă la împărăție POP.

FĂRĂ¹ conj. 1. (Urmat de o propoziție circumstanțială de mod sau de un infinitiv care îi ține locul) Are valoarea unei negații. Cîrdul [de oi] mergea... încet, fără să atingă iarba miriștilor ori a măturilor. PREDA, Î. 145. El și-a ridicat, de lîngă scorbură săculețul cu pește și a purces în fugă spre tîrg, fără să-și ia de la mine rămas-bun. SADOVEANU, N. F. 56. Adesea îmi făceam somnul pe scaun, rezemat de masă, fără a mă atinge cu săptămînile de pat. GHICA, S. 146. Gingașa copilă ceti răvașul... fără să verse macar o lacrimă. NEGRUZZI, S. I 25. Eu răspund dintr-un cuvînt, Făr’să pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă sau de un infinitiv care îi ține locul) Deși nu... Fără să fie hotărîtor, argumentul său a contribuit la lămurirea problemei. 2. (Regional; după negație cu sens adversativ, uneori întărit prin «decît», «numai») Ci, dar. Capul meu nu mă duce așa departe, fără de cît, dau socoteală că nimic nu aleargă așa de iute ca gîndul. ISPIRESCU, L. 178. Nici mă iubești, nici mă lași, Făr-numai necaz îmi faci. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 238. Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare, Făr-pe seama dumitale. id. ib. 408. ♦ (Arhaic; cu valoare adverbială, de obicei urmat de «numai») Decît, (în) afară de, exceptînd pe. Ce să fie asta de n-am întîlnit eu, cale de atîtea zile de cînd viu, nici un suflețel de om... fără numai grămezi – grămezi de oase? ISPIRESCU, L. 101. Alți boieri mai aproape nu se aflară, fără numai Preda Buzescu și frate-său. BĂLCESCU, O. II 202.

LUME¹, lumi, s. f. I. 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers, cosmos. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat... De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Loc. adv. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (și pămîntul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) vreodată, niciodată. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede și el ceea ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. Și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, O. 28. Cît (e sau îi) lumea (și pămîntul) = (mai ales însoțind un verb în construcții negative) a) veșnic. Doar n-am a trăi cît lumea. CREANGĂ, P. 186; b) (după negație) niciodată, nicăieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Mîndră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. (Regional) Pînă-i lumea = veșnic, pentru totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) niciodată. Eu mă duc, mîndruță, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ◊ Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume. CREANGĂ, P. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preț. Buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea. CREANGĂ, P. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din sori, planete și planetoizi și constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. Întreg edificiul concepțiilor noastre asupra sistemului planetar și în genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, Ileană Cosinzană, Suflețel fără prihană Și tu, soare luminate... Ceriul să cutreierați Lumile să luminați. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Determinat prin «de stele») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... BART, E. 251. Puține sînt la număr aceste lumi de stele. ALEXANDRESCU, P. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală). A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Trec în stoluri rîndunele... Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. Cu tine m-aș duce în fundul lumii, dar cum să facem? ALECSANDRI, T. I 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ Loc. adv. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. Împăratul a dat de știre... în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit și din Apus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lume(a) sau în lumea largă = a pleca departe fără să se știe unde (pentru a scăpa de un necaz, a căuta pe cineva sau ceva etc.). În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. id. ib. 176. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A(-și) lua (sau a apuca) lumea-n cap = a pleca (departe) părăsindu-și casa, locul de origine. Pînă nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dînsul aice. SBIERA, P. 17. Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia. PANN, P. V. II 124. A umbla prin lume (sau a cutreiera (toată) lumea) = a călători mult și în locuri diferite, a umbla de colo-colo, a colinda. Sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. Cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea, a se duce peste tot. A dormi Ca dus de pe lume = a dormi dus. II. 1. Populația globului pămîntesc, neamul omenesc, omenirea întreagă. Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul... Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul. EMINESCU, O. I 88. Le pare zea Venus cînd a ieșit din unde, Ca să arate lumii frumosul ideal. ALECSANDRI, P. A. 109. Idei drepte și înalte... Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte... Lumii se vor arăta. ALEXANDRESCU, P. 139. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii practicate, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. V. societate. Lumea artiștilor. Lumea savanților. ▭ Fără prea mare cheltuială și fără să-și angajeze vechea firmă populară în lumea moașelor, pensionarilor... pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, C. V. 159. ◊ (Poetic) Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei. CĂLINESCU, E. 311. ◊ (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun⁴ (VIII). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manierată etc. în cadrul acestei clase. 3. Oameni, mulțime, public, societate, mediu social. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, P. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia. CREANGĂ, P. 228. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. EMINESCU, N. 27. ◊ Loc. adv. De ochii lumii v. ochi. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Expr. În rînd cu lumea = la fel cu ceilalți oameni, așezat, cu rost. Vreu... să te văd om ca toți oamenii în rînd cu lumea. CREANGĂ, P. 162. Lume(a) (toată) de pe lume = mulțime nenumărată, oameni mulți (și de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă. CREANGĂ, P. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. O lume (toată sau întreagă) = mulți oameni, o mulțime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viață. GOGA, C. P. 68. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. ISPIRESCU, U. 68. O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înșela, a-și bate joc. Să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A ieși în lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni și situații noi. Bucură-te dar și te veselește, dragă Marghioliță, că în curînd ai să ieși și tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a fi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație înjositoare, degradantă; a se face de rîs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. Ce mai la deal la vale? Așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 233. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atîta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el. SADOVEANU, O. V 8. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = a) nu știe nimic din ce se întîmplă; b) e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viața, a-i plăcea să trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să... Fata împăratului se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. ISPIRESCU, L. 30. Cînd ți-e lumea mai dragă v. drag². Zi-i lume și te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice și cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume și te mîntuie. CREANGĂ, P. 223. ♦ Viață laică, viață care satisface necesitățile și plăcerile naturale ale omului, viață veselă, liberă. Sus, în deal, la mănăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. I 15. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume. NEGRUZZI, S. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. CONACHI, P. 104. ◊ Cîntec de lume = poezie de dragoste însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. 2. (În expr.) Lumea albă = (în basme) viață pămîntească în care trăiesc oamenii. De cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viață subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuie să-ți dai drumul prin fîntîna zmeilor. ȘEZ. II 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) = a) (în concepțiile mistico-religioase) presupusa viață de după moarte. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simțiră că fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 3. Ansamblu, totalitate, mediu, viață. Lumea vegetală. Lumea animală.

PĂR², peri, s. m. 1. (La sg. cu înțeles colectiv) Totalitatea firelor subțiri de formație cornoasă, care iau naștere în epidermă și care cresc pe pielea mamiferelor. Calul se și scutură de trei ori și îndată rămîne cu părul lins-prelins și tînăr ca un tretin. CREANGĂ, P. 195. S-o aflai un turc bătrîn Cu barbă de păr păgîn. ȘEZ. I 109. Lupul păru-și schimbă, dar năravul ba. ◊ Expr. (În construcție cu verbele «a fi», «a se afla») (Toți sau cu toții) în păr = a fi sau a se afla toți de față, fără să lipsească nimeni dintre cei care ar trebui sau care ne-am aștepta să fie prezenți. Familia Herdelea se afla în păr în pridvor. REBREANU, I. 66. Purceii erau toți în păr la ugerul scroafei și sugeau. ISPIRESCU, L. 129. A doua seară se și înființase cheful în salonașul lui Iorgu. Șampanie din destul și toți ștrengarii în păr. CARAGIALE, O. III 13. A rămîne (sau a fi) fată în păr = a rămîne (sau a fi) necăsătorită. Fata babei însă... a rămas fată-n păr... și tot fată în păr va fi și pînă în ziua de astăzi. MARIAN, O. II 197. Tras de păr = forțat, exagerat sau denaturînd adevărul. Din fir în păr v. fir. ♦ (Prin restricție) Totalitatea firelor descrise mai sus, care acoperă capul omului. Deodată Bardac își simți părul ridicîndu-i-se în vîrful capului. SADOVEANU, O. VII 362. Din dalb iatac de foișor Ieși Zamfira-n mers isteț, Frumoasă ca un gînd răzleț, Cu trupul nalt, cu părul creț, Cu pas ușor. COȘBUC, P. I 56. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU, O. I 209. Fratele cel mijlociu Și cu părul castaniu Din ochi tare lăcrima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 499. Căpitan Rîmlean Calcă peste piatră Și iată că-ndată Lumei se arată o dalbă de fată... Vie și frumoasă... Cu păr aurit. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Expr. A se lua cu mîinile de păr sau (prin exagerare) a-și smulge părul din cap, se spune cînd cineva este cuprins de desperare. Cînd auzi împărăteasa de cele ce se întîmplase, se luă cu mîinile de păr. ISPIRESCU, L. 121. Să te-ajungă dor cumplit, Să lași lingura pe blid, Să ieși afară plîngînd Și părul din cap smulgînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 265. A se lua de păr cu cineva = a se încăiera cu cineva; (cu sens atenuat) a se certa foarte tare cu cineva. A(-i) ieși (cuiva) părul prin căciulă v. căciulă. A se da după păr = a se comporta după cum cere situația sau împrejurarea, a se acomoda. Bre tatar, dă-te după păr. Altfel te lepădăm. Aicea treaba-i una, supărarea-i alta. Nici n-avem cînd fi supărați. SADOVEANU, O. L. 109. Așa era acum și altfel nu putea să fie, și ea se dete din ce în ce după păr. SLAVICI, O. I 137. N-am păr în cap (sau cît păr în cap, ca părul din cap) = foarte mult, în foarte mare număr. Lume multă... iac-așa, ca păru din cap. BUJOR, S. 134. Ei! domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! CARAGIALE, O. I 95. Cît păr în palmă (sau pe broască) = de loc. Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. I 504. Cînd o face broasca păr = niciodată. Cînd mi-a crește păr în palmă = niciodată. S-o pricopsi cînd mi-o crește păr în palm. PANN, la TDRG. A avea păr pe limbă = a fi prost, necioplit, lipsit de educație. (Mai ales în basme) A (i) se face (cuiva) părul măciucă V. măciucă. ◊ Compuse: (învechit) păr-de-cîine = înșelător, pezevenghi. Ești un hoț, un păr-de-cîine, nu voi să te văz mai mult. PANN, P. V. III 114; (Bot.) părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunzele fără luciu și crestate adînc, avînd sporangii dispuși pe partea inferioară a frunzei; crește prin crăpăturile stîncilor și prin pădurile umede și umbroase (Asplenium adiantum nigrum); părul-porcului = barba ursului. 2. (La sg.) Fiecare dintre firele care alcătuiesc părul. Un fir de păr alb în barbă. ◊ Expr. A despica părul (sau firul de păr) în patru v. despica. A (i) se ține (sau a-i atîrna) viața într-un fir de păr, se zice cînd cineva este în primejdie de a-și pierde viața. (Despre evenimente, împrejurări, situații, hotărîri) A atîrna de-un fir de păr = a depinde de-o nimica toată. ◊ (La pl.) Vorbea mereu despre perii încărunțiți înainte devreme... spunea mereu că o singură dorință mai avea în viață. SLAVICI, N. I 130. Cine să fie acel neomenit care mi-a necinstit perii cei albi. ai bătrînețelor mele? ISPIRESCU, L. 121. Loc. adj. și adv. În doi peri = a) între două stări, la mijloc, nici așa, nici așa; neprecis, nehotărît. Zîmbea în doi peri. VORNIC, P. 141. Ciocoi în doi peri, giumătate acățat de protipenda prin măritișul unei mătuși a lui c-un boieri mare și giumătate atîrnat în gios de rudele lui de starea a doua. ALECSANDRI, T. 1343; b) cherchelit, beat. Cînd îi omul în doi peri să te ferești de dînsul, c-atunci e cum îi mai rău. CREANGĂ, P. 166; c) (despre vorbe) cu două înțelesuri; echivoc. Toți se umflară de rîs deodată și începură a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri. ISPIRESCU, L. 36. ◊ Expr. A scoate cuiva peri albi = a necăji, a sîcîi, a pricinui supărări cuiva. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, O. A. 261. A-i ieși (cuiva) peri albi = a avea multe supărări, a îmbătrîni din cauza prea multor necazuri. Of!... mi-o ieșit peri albi de cînd am fată mare! ALECSANDRI, T. I 51. ♦ Peri răi = numele popular al unei boli de ochi cauzată de o inflamație cronică a pleoapei, care face ca perii genelor să irite- globul ochiului. V. blefarită. 3. (La sg. cu sens colectiv) Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; țesătură din aceste fibre. Scăpase cartea pe învelitoarea ușoară de păr de cămilă. SADOVEANU, O. VII 97. Îmbrăcat într-o pijama de- păr de cămilă, sta răsturnat într-un fotoliu BART, E. 296. 4. (La pl.) Fire scurte care acoperă întreaga suprafață a unei țesături de lînă, în special a unui covor. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur Și stau toți îngenunchieți Pe covor cu perii creți. ALECSANDRI, P. P. 77. 5. (La pl.) Firișoarele scurte care acoperă, ca un puf, frunzele sau tulpinile unor plante.

REPEZI, reped, vb. IV. 1. Refl. A porni în grabă, a se duce repede, a se grăbi (spre...); a da fuga. Otilia... se repezi ca vîntul pe o ușă. CĂLINESCU, E. O. I 27. C-o bucurie copilărească se repezi afară ca să-și încînte ochii. BART, E. 308. Toți se reped la geamuri să le închidă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. (Cu pronunțare regională) Ce-mi pasă, zise el, răpezindu-se să vadă unde-i. EMINESCU, N. 9. ◊ Fig. Faptul zilei în slavă se repede! EMINESCU, O. I 89. ◊ Tranz. fact. Bine vorba nu sfîrșea, Bidiviu-și repezea Șapte ziduri că sărea Porțile că descuia. TEODORESCU, P. P. 654. ♦ A se duce (pînă undeva) în grabă (și pentru scurt timp); a da o fugă. Eminescu se repezise cu puțin înainte la Botoșani, pentru vreo cinci zile. CĂLINESCU, E. 251. Pînă la Malu nu era mai mare depărtare decît doi kilometri. Se puteau repezi acasă și în cursul zilei. SADOVEANU, M. C. 184. S-a repezit în iatac, să-și schimbe un cîrlionț de păr așa cum îl purta acum Ilenuța adus după ureche. C. PETRESCU, A. 455. Cînd te hotărăști a te repezi pe aici? CARAGIALE, O. VII 110. ♦ Tranz. A trimite pe cineva în grabă pînă undeva. Zici tu că să repezi, pe Traian cu scrisoare și eu să-i dau răspuns. SADOVEANU, P. M. 62. 2. Refl. A se năpusti, a se arunca. Constantin se repezi ca vulturul pe pradă. GALACTION, O. I 150. Se repede și îi taie capul pe carele îl duce la Basta. ISPIRESCU, M. V. 58. Ca un leu s-au repezit asupra dușmanului. DRĂGHICI, R. 168. ◊ Tranz. fact. (Cu pronunțare regională) Se pornea călare pe falnicu-i armăsar, ca să vîneze... cerbul și mistrețul de prin codri sau ca să doboare, pe sub nouri, cocorii răpezind asupră-le agerii săi șoimi. ODOBESCU, S. III 54. 3. Tranz. A trînti, a izbi. Cînd Pîrvu se arătă în prag, repezind ușa de părete... îl măsură c-o privire dojenitoare și scîrbită. VLAHUȚĂ, N. 127. ♦ A da, a aplica cu violență o lovitură, un pumn, o palmă etc. Înainte de a o sprijini să se scoale, îi repede un bot de cizmă în coaste. STANCU, D. 157. ♦ A arunca, a azvîrli. Am repezit ciutura grea spre capul ei. STANCU, D. 31. ◊ Fig. Din lumina focului de la șopron, maică-sa o urmărea cu ochii în tăcere. Nu-i repezi nici o vorbă aspră. SADOVEANU, O. VIII 215. Din două gene de nouri se vedeau doi ochi albaștri ca ceriul, ce repezeau fulgere lungi. EMINESCU, N. 27. 4. Tranz. Fig. A se răsti (la cineva), a-i vorbi aspru; a brusca (pe cineva). – Prez. ind. și: repez.