cérgă f., pl. ĭ (turc. čerge, cort ușor pe doĭ parĭ, d. alb. čergă, cergă, [care vine d. mlat. sérica, de mătase, serga, rogojină, fr. serge, serjă], de unde și ngr. tsérga, bg. sîrb. čerga, ung. cserge. V. sarică, serjă). Pătură de învălit calu, patu ș. a. Iron. Cu cerga’n cap, după cuviință, cum trebuĭe: s’a dus la raĭ cu cerga’n cap, V. jalbă, pled, procoviță.