MATAHALĂ s. f. 1. Ființă fantastică de mărime enormă și cu înfățișare îngrozitoare, (regional) budihace, năme tenie; p. ext. arătare, nălucă. V. m o n s t r u, d i h a n i e, h a l ă, m o r o i, i a z m ă. Înțelenite și paralizate in mijlocul címpului, ca niște mâtă- hale monstruoase, mașinele. . . stăteau acuma ridicate și neputincioase. ANGHEL, PR. 84. Cînd cineva povestește că i s-au arătat stăfiile sub alte înfățișări, lumea crede că acelea sint arătări. . . mătăhăli sau budihăcii, cari de cele mai multe ori sînt întrupări de-ale diavolului. PAMFILE, DUȘM. 257, cf. BARONZI, L. 113. Iacă, colo-n mijloc, o minune mîndră și mlădioasă, un chip frumos de femeie, proptit și-n dreapta și-n stîngă pe două matahale șterse și prelinse. REBREANU, NUV. 35. Mama pădurii era în vechime o mătăhală mare cît o casă și care mînca oameni. H II 171. La poartă îi aștepta o mătâhală fioroasă. Cum i-au făcut flăcăul un sămn, îndată s-au prifăcut într-un cal frumos. SBIERA, P. 313. Ie o hapchină de friptură și lichi în ochii matahalei. ȘEZ. VI, 148. Duceți-vă acasă, c-aceea nu-i matahală, îi om, măi. VASILIU, P. L. 211, cf. NOVACOVICIU, C. B. I, 13, ALR SN III h 687. Pe cea gură de vale, Vine-o mătâhală mare, Cu 5 capete, 4 suflete și 100 degete (Mortul dus pe năsălie de patru ciocli). ALECSANDRI, P. P. 393. Pe cea vale vălată, Trece-o matahală înaltă cu patru mîini cu patru picioare, Cu patruzeci de unghișoare (Femeia însărcinată). GOROVEI, C. 147, cf. 230. ◊ (Glumeț)Să bătu și cu racii, Care au fost mai răi decît însuș dracii. Apoi cu furnice și-alte mătăhale. BUDAI-DELEANU, T. V. 38. ◊ F i g. Din amurg începeau să se ridice, printre stele, niște matahale negre, dar nu era nici un semn de ploaie. GALACTION, O. 266. 2. Ființă sau lucru de proporții exagerate (cu contururi vagi, greu de identificat); namilă, colos. V. m o g î l d e a ț ă. Mă. îndreptai, fără a vede mai nimică dinainte-mi, spre o mătâhală neagră, ce gîndii că este trăsura noastră. DACIA LIT. 288/11, cf. POLIZU. [Ursul] era o matahală cît muntele Ceahlău. ALECSANDRI, T. II, 77, cf. id. T. 23. Tocmai mătâhală nu era Șofron; te uitai însă la el și simțeai că nici cu parul, nici cu păharul nu-l poți dobori. SLAVICI, O. I, 218. Tricâ. . . și-a înălțat mătăhala leneșă a trupului, între araci. KLOPSTOCK, F. 227. Pată de funingine și păcură, pe cer, se ridica în zare matahala de scînduri a depoului de mașini. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I, 14: O fi ăl care sosi cu sania, matahală cît soba. SADOVEANU, M. C. 115. Puțin mai tîrziu își fac apariția, chiar lîngă apa Oltului, două locomotive uriașe: groaznice mătăhale negre. BOGZA, C. O. 170. Băieții sînt voinici: două matahale. STANCU, D. 86. În cămașă de forță sta Herș Kakunea. . . o matahală. . . , de felul lui hamal. CAMILAR, N. II, 166. O dată mă pomenesc cu o matahală lîngă mine. – Al cui ești, mă, a vorbit măgădăul. PREDA, Î. 50. Cînd au ajuns în dreptul copaciului și au zărit mătăhala aceea aninată acolo, s-au spăriat. SBIERA, P. 265. Iat-au ieșit de pe-o vale Vro optzeci de matahale Cu puștile pe spinare. MARIAN, SA. 202. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Odinioară, cînd vînam în munte, mi-a ieșit o matahală de urs înainte. GANE, ap. TDRG. Bietul Dragoș, deși era o matahală de om mare și lâlîie, se făcuse, totuși, mic. HOGAȘ, DR. II, 97. De mult nu se văzuse așa matahală de om; înalt, zdravăn, ca un uriaș. DUNĂREANU, n. 96. O matahală de droșcâ... luase haitiș o saca, sfârîmîndu-i roțile. C. PETRESCU, A. R. 60. Mătâhală de casă. CHEST. II 53/160. ♦ Epitet depreciativ pentru un om mare la trup, prost și molîu. V. b u d u h o i. Pe tine te întreb: unt îi aista? – Cum nu, cuconiță. . . dar ce să fie? Unt proaspăt, prima! – La tine toate-s prima, mătâhală dobitoacă și proastă ce ești! CONTEMPORANUL, VI₂, 117, cf. CREANGĂ, GL. De unde-ai răsărit bă, matahală? GALAN, Z. R. 271, cf. BUGNARIU, N. 52/412, A VI 26. ♦ (Regional) Termen depreciativ pentru un cal bătrîn, slab, neputincios. V. i a z m ă. Cf. DR. V, 210. 3. Sperietoare, momîie. V. m o g î l d e a ț ă. Pînă sînt mînzii tineri. . . nu va strica a le arunca steaguri și alte mătăhăli înainte. ECONOMIA, 76/26. Se temu precum se teme un corb d-o matahală. NEGRUZZI, S. II, 254. Vedea el [lupul] că tot drumul este împresurat de mătăhăli și că pe o parte și pe alta merg gonașii. CONTEMPORANUL, III, 705. S-a stricat lumea, aiștea-s păscari? Îs buni de pus mătăhăli pe la bostănării, dar nu păscari. ib. IV, 45, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Neamțul ce să priceapă, că sta ca o matahală și tot da din cap. ANGHEL, PR. 178. În gardul de la poartă stă pusă, într-o prăjină, o cămeșă umplută cu fîn, făcută în chip de babă. În fruntea nuntașilor ies cîțiva vînători, cu arme încărcate, silindu-se cu loviturile spre a da jos acea matahală. ȘEZ. I, 33, cf. ALR SN I h 46, A II 8, III 18. ◊ (În context figurat) Conștiința! O! da, sigur! O matahală minunată de spăriet vrăbiile de pe cireși! I. NEGRUZZI, S. V, 155. 4. (Regional) Măscărici (la nuntă, la botez). Cf. ALR II/I MN 81, 2 689/235, 833. – Pl.: matahale. – Și: mătahálă, mătăhală (pl.: mătăhăli și mătăhale), (regional) mătăhoálă (CIAUȘANU, GL.) s. f. – Etimologia necunoscută.