FUND², funduri, s. n. (Urmat adesea de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Partea de jos a unui vas, formînd baza lui. Floarea Voiculesei își aplecă privirile spre fundul întunecat al cănii. MIHALE, O. 204. Mînca privind în fundul farfuriei. SAHIA, N. 57. Îîndată se pomeni cu cei doi arapi negri ca fundul ceaunului. ISPIRESCU, L. 107. De la munte pîn’ la mare parcă-s funduri de căldare (Mușuroaiele). TEODORESCU, P. P. 235. ♦ Cantitate rămasă pe fundul unui vas. Izu Protopopescu grăbește să termine un fund de sticlă. C. PETRESCU, A. 452. ♦ Parte (mobilă) care formează baza sau capacul unui butoi sau al altui recipient. Setilă dînd fundurile afară la cîte o bute... ți-o sugea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, O. A. 256. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavatul etc.; cîrpător. Îndată, mămucă, răspunse fata lepăind prin bătătură și zmuncind cofa goală de pe fundul ei. SADOVEANU, B. 22. Aburi se ridică molatici în tavan, de pe mămăliga ce asudă pe fund. VLAHUȚĂ, O. A. 97. Mămăliga să răstoarnă ori pe fund ori pe masă. ȘEZ. V 5. 2. Partea de jos, închisă a unei cavități naturale; limita de jos. Apele se-ndeasă-n ropot Tulburate preste prunduri, Neguri tresărind se-nalță Din prăpăstii fără funduri. IOSIF, P. 74. Luînd sulița, înțepă fundul fîntînei de mai multe ori. ISPIRESCU, L. 318. Marea, că-i mare, și încă are fund, dar inima omului. ALECSANDRI, T. I 382. Caimac, gugoașe, alivenci, iaurt, serailii... ș.c.l. se îngropau în stomahul lui ca într-un abis fără fund. NEGRUZZI, S. I. 286. ◊ Fig. În fundul privirilor lui un foc întunecos ardea. SADOVEANU, O. I 129. Ochii i s-au dus în fundul capului, picioarele abia îl mai țineau. C. PETRESCU, S. 157. E greu... cînd ai voi să grăiești cuiva o vorbă, care-ți vine din fundul inimii, și nu poți. SLAVICI, O. I 151. Îți trimet o salutare călduroasă din fundul sufletului. CARAGIALE, O. VII 267. ◊ Expr. A se da la fund = a) a se lăsa în adîncul apei, a se cufunda; b) fig. a dispărea din viața publică, a nu mai fi văzut în lume, a se retrage; a se ascunde pentru a scăpa de sub urmărire. ♦ Adîncime. Era aci vorba de tone de cărbuni, tone de fontă, de gîlgîitul uleios al țițeiului, de harta fundurilor neexplorate încă ale pămîntului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/1. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. Camera lui era cea mai din fund. C. PETRESCU, C. V. 42. Ioana dădea de mîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I. 147. La o masă din fund se făcuse socoteala rudelor lui Nicola Marulis. BART, E. 35. ◊ Fig. Minaretele a două-trei geamii și turla unei biserici se desprindeau în conture puternice de pe sidefatele funduri ale serei. MACEDONSKI, O. III 65. ◊ Expr. Fundul-fundului = punct foarte depărtat, extremitate. Cunosc calea codrului Pînă-n fundul-fundului. ALECSANDRI, P. P. 207. ♦ (Cu determinări indicînd o regiune) Punct foarte depărtat de centrul politic sau cultural. Un fund de țară. ▭ Ne aflam și cîțiva... prieteni buni din timpurile copilăriei petrecute în aceeași mahala, într-un oraș din fundul Moldovei. BART, S. M. 12. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. Malca... se suie deasupra saltelelor, în fundul căruței. CREANGĂ, P. 117. 3. Partea unui obiect confecționat care se opune deschizăturii. Fundul buzunarului. Fundul sacului. ▭ Măcar cinci lei de-ar găsi într-un fund de buzunar. C. PETRESCU, C. V. 117. ◊ Expr. Sac fără fund = om lacom, nesățios. ♦ Partea de deasupra a unui acoperămînt de cap. Purta o căciulă... cu fundul turtit. SADOVEANU, O. III 543. Cunoștea pădurea Cotoșmanei cum își cunoștea fundul căciulii. GALACTION, O. I 267. 4. (Regional, rar) Pielea cea mai groasă de pe spinarea unui animal. Dar, ce-i drept, [ciubotele] făceau paralele acele; căci pusese piele bună de fund. CREANGĂ, A. 103.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

FUND, funduri, s. n. 1. Partea de jos a unui vas, formând baza lui; cantitate de materii, lichide etc. rămasă pe această parte a vasului. ♦ Parte (mobilă) care formează baza unui butoi sau a altui recipient. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavaturile etc.; cârpător. 2. (Fam.) Șezut, dos. 3. Partea de jos, închisă, a unei cavități naturale; limita de jos. ◊ Expr. A se da la fund = a se lăsa în adâncul apei, a se scufunda; a dispărea din viața publică, a se retrage; a se ascunde pentru a scăpa de urmărire. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. ◊ Expr. Fundul fundului = punct foarte îndepărtat; locul cel mai adânc; extremitate pe orizontală sau pe verticală. ♦ (Cu determinări indicând o regiune) Punct foarte depărtat de un centru politic sau cultural. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. 4. Parte a unor obiecte confecționate care se opune deschizăturii. ◊ Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) loc unde se găsește întotdeauna ceva, unde nu se epuizează ceea ce se găsește acolo. ♦ Partea de deasupra a unui acoperământ de cap. – Din lat. fundus.

PUNGĂ, pungi, s. f. 1. Săculeț (cu băieri) de piele, mai rar de pânză, de material plastic etc., cu una sau cu mai multe despărțituri, în care se țin în mod curent banii și alte obiecte mici. ◊ Expr. A-i sufla vântul în pungă sau a da de fundul pungii = a nu (mai) avea bani. A-și dezlega (sau a-și desface) punga = a fi darnic. A fi gros la pungă = a fi foarte bogat. A(-și) strânge (sau a avea, a face) buzele (sau gura) pungă = a) a avea sau a produce o senzație de contractare a buzelor din cauza unui aliment astringent, acru etc.; b) a ține buzele strânse (în semn de nemulțumire, de amărăciune etc.). ♦ Conținutul unei pungi (1); p. ext. bani, avere. ♦ Săculeț cuprinzând 500 de galbeni, taleri sau lei vechi, cu care se făceau plățile în trecut; p. ext. suma de 500 de galbeni, de taleri sau de lei vechi. 2. Săculeț făcut din hârtie, din material plastic sau din alt material, servind ca ambalaj pentru diferite obiecte, mai ales alimente. ♦ Conținutul unui astfel de săculeț. 3. Umflătură a pielii de forma unui săculeț (situată mai ales sub pleoapa inferioară). ◊ Pungă de apă = denumire populară pentru ascită; pleurezie. 4. Săculeț triunghiular situat la piciorul albinei, în care aceasta strânge și transportă polenul. 5. Cavitate naturală în scoarța pământului, de forma unei pungi (1). 6. (Bot.; în compusul) Punga-babei = plantă erbacee cu flori galbene-aurii (Pulicaria dysenterica). – Et. nec.

SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea și la transportarea unor produse; conținutul unui astfel de obiect; obiectul împreună cu conținutul lui. ◊ Sac de dormit = sac special prevăzut de obicei cu un fermoar și cu o glugă, folosit mai ales de excursioniști pentru a dormi. (Rar) Sac de spate = raniță; rucsac. ◊ Expr. Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) om care știe și povestește multe snoave, anecdote, glume. A da de fundul sacului = a sărăci. A prinde (pe cineva) cu mâța (sau cu mâna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul când săvârșește o faptă rea. A(-și) dezlega sacul = a se destăinui. ♦ Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „cu” sau „de” care arată felul) Cantitate mare, grămadă. 2. Pânză de fuior, de câlți sau de buci din care se fac sacii (1). 3. Geantă mare de pânză, de piele etc. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1) cu fundul adânc și cu gura ținută deschisă printr-un arc de lemn. 5. (În sintagmele) Sac aerian = organ în formă de sac (1), caracteristic păsărilor, care menține ritmul de respirație al acestora în timpul zborului. Sac polinic = fiecare dintre compartimentele din antera staminei, în care se formează polenul. Sac embrionar = cavitate din ovulul plantelor angiosperme, în care se află mai multe celule, printre care și oosfera. – Din lat. saccus.

DESFUNDA, desfund, vb. I. Tranz. 1. A deschide un butoi scoțându-i fundul sau dându-i cep; p. ext. a deschide o sticlă astupată, scoțându-i dopul; a destupa. ♦ Refl. (Rar; despre torente de apă) A se revărsa. 2. A curăța sau a goli un canal; o conductă, un șanț înfundat etc. 3. A face ca un drum, un teren să devină impracticabile din cauza ploii, a apei revărsate, a noroiului etc. 4. A ara adânc, a desțeleni un teren, de obicei pentru pregătirea unei plantații viticole sau pomicole. – Des¹- + [în]funda.

AFUND² ~dă (~zi, ~de) Care are fundul depărtat (mult) de suprafață; adânc. Apă ~dă. /a + fund

A DESFUNDA desfund tranz. 1) (butoaie) A deschide scoțând fundul sau dând cep. 2) (sticle sau borcane închise ermetic) A deschide scoțând dopul sau capacul; a destupa. 3) (canale, conducte etc. înfundate) A curăța de depuneri (nisip, gunoi etc.); a destupa; a despotmoli. 4) (drumuri) A face să se desfunde. 5) (terenuri înțelenite) A ara adânc (în vederea unor plantații); a desțeleni. /des- + a [în]funda

SAC saci m. 1) Recipient deschis numai în partea de sus, făcut din diverse materiale (pânză, hârtie, piele, plastic etc.), servind la păstrarea și transportarea substanțelor pulverulente sau a obiectelor mărunte. ◊ ~ fără fund a) se spune despre cineva care mănâncă foarte mult; mâncăcios; b) care tinde mereu să obțină bunuri în cantitate cât mai mare; nesățios; c) care cere cheltuieli mari (fără a se vedea rezultatul). A da de fundul ~ului a deveni sărac; a sărăci. A prinde pe cineva cu mâța în ~ a da de cineva în momentul când săvârșește o faptă rea (mai ales când fură ceva). Cum e ~ul (așa e) și peticul (sau cârpala) se spune despre două persoane (sau lucruri) cu aceleași însușiri negative. 2) Conținutul unui astfel de recipient. Un ~ de făină. 3) Pânză specială din care se fac astfel de recipiente. 4) Geantă mare (de pânză, de piele etc.) în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. ◊ ~ de dormit obiect în formă de sac prevăzut cu o glugă și cu un fermoar, folosit pentru dormit în condiții de turism. 5) Unealtă de pescuit constând dintr-o plasă fixată de jur împrejurul unui arc de lemn. 6) biol. Cavitate înconjurată de un perete membranos. ~ embrionar. 7) Stadiu intermediar între larvă și adult la furnici; nimfă de furnică. /<lat. saccus

corli (-lesc, -it), vb. – A (se) cufunda în apă, a (se) da la fund. Creație expresivă ca în toate vb. terminate în -li: pentru rădăcina expresivă, cf. corcodel. – Der. corlă, s. f. (păsări acvatice, care în alte regiuni se numesc corcodel: Gallina chloropus, Colymbus glacialis), al căror nume este în legătură, după Iordan, Arhiva, XXXIII, 40, cu rus. kurlan „stîrc” (pentru caracterul său expresiv, cf. DAR). Cihac, II 73, se gîndea fără nici un temei, la pol. kulik „pescăruș”; iar Scriban, la fr. courlieu, courlis, cuvinte de asemenea expresive, cf. Battisti, II, 912.

a da de fundul sacului expr. a termina resursele.

a se da la fund expr. 1. a se retrage din viața socială. 2. (intl.) a se ascunde pentru a scăpa de urmărire. 3. (glum.) a fi homosexual.

a da de fundul pungii expr. a nu mai avea bani

2) afúnd, -ă adj. (d. a 4 și fund). Rar. Adînc, profund: La fîntîna cea rătundă, Unde-i apa maĭ afundă (Trans. P.P. și’n bibl. 1819 și la Sadov. VR. 1926,1,62: buzunările afunde ale giubeleĭ). Adv. Să mă’ngroape maĭ afund, Să nu putrezesc curînd (P.P.). A da afund, a da la fund, a cufunda. A te da afund, a te cufunda.

DA² (lat. dare) vb. I I. Tranz. 1. A înmâna cuiva ceva; a oferi, a întinde. 2. A pune cuiva ceva la dispoziție, a dărui, a preda cuiva ceva. * Loc. A da cu chirie = a închiria. A da în (sau cu) arendă = a arenda. A da (unui lucru) o valoare = a atribui, a asocia (unui lucru) o valoare. A da în primire = a preda. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva spre executare. 3. A încredința pe cineva în grija cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) = a căsători cu... 5. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a...; a face schimb. ◊ Expr. (Fam.) Refl. A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. ♦ A oferi, a plăti. ♦ A vinde. 6. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața (din devotament); a se sacrifica. 7. A arunca, a azvârli. ♦ A trimite pe cineva undeva pentru o anumită îndeletnicire. 8. A așeza, a orienta ceva într-o anumită poziție sau direcție. * Expr. A da (ceva) peste cap = a) a lucra ceva superficial; b) a strica, a distruge. 9. A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da la ziar = a publica sau a face să se publice la ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a) a descoperi, a arăta; b) a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da o luptă, o bătălie etc. = a purta o luptă, o bătălie etc.; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul) sau obștescul sfârșit = a muri. A da (un) examen = a susține un examen; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seama (sau socoteala) = a răspunde de ceva. 10. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A crea, a produce, a emite. 11. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza. 12. A îngădui, a permite, a lăsa. ♦ A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din aripi. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se opri (din mers, din vorbă etc.). 2. A spăla, a unge, a vopsi cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ♦ A se lovi, a se atinge de ceva, a ajunge până la... 4. A o lua, a porni spre..., a o apuca, a se duce către... ♦ A trece pe la..., a se abate. 5. A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge la capăt, la sfârșit. 6. (Despre o supărare, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite, a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A intra, a cădea în... 9. A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în pârg (sau în copt) = a începe să se coacă, să se pârguiască. 10. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. 11. A-i da (cuiva) lacrimile = a începe să plângă. A-i da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. 12. (Despre lichide) A da pe-afară (sau peste etc.) = a ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. 13. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 14. A se apuca de..., a începe, a fi pe punctul de a... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A merge, a se duce, a veni. ♦ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se sustrage de la ceva, a ezita. 2. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 3. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „în leagăn” etc.) A se deplasa (lunecând, legănându-se). ♦ Expr. A se da în vânt după... = a depune toate eforturile pentru a obține ceva; fig. a ține mult la cineva sau la ceva. 4. Refl. A adera la ceva, a se alătura cuiva; a se acomoda după cineva sau ceva. 5. Refl. A ceda, a se supune. 6. Refl. A se da drept... = a voi să treacă drept...

1) fund n., pl. urĭ (lat. fŭndus, alb. funt, it. fondo, sard. fundu, fr. fond[s], pv. fons, sp. hondo, pg. fundo. V. fond, latifundiŭ). Partea cea maĭ de jos a unuĭ lucru cav: fundu unuĭ pahar, sac, puț, rîŭ; uneĭ mărĭ, văĭ. Fig. Fundu inimiĭ, adîncu inimiĭ. Partea cea maĭ depărtată de intrare saŭ de punctu principal: fundu uneĭ pivnițe, uneĭ grădinĭ, a muta un funcționar în fundu țăriĭ. Bucată de lemn, lată și groasă, de tăĭat carne, de pus mamăliga ș. a. A da de fund, a ajunge la fund. A face economie de la fundu saculuĭ, cînd nu țĭ-aŭ maĭ rămas de cît puținĭ banĭ. Sac (saŭ butoĭ) fără fund, om care nu se maĭ satură.

cufundà v. 1. a băga afund în apă spre a scoate apoi; 2. a târî la fund, a înghiți: apa cufundă munții; 3. a se da la fund: se cufundă în mare; 4. fig. a peri, a dispare: umbra n păduri se cufundă AL.; 5. a se îneca: corabia sa cufundat; 6. fig. a se adânci, a se absorbi: iar te-ai cufundat în stele? EM. [Lat. CONFUNDERE].

slúgă f., pl. ĭ (vsl. sîrb. bg. sluga, slugă, rus. slugă; ung. szolga).Servitor (bărbat orĭ femeie): cum e stăpînu, și sluga; în nădejdea slugii, dat de fundu pungiĭ (Prov.). Unealtă de tras cizmele din picioare (o scândurică așezată oblic și care, la capătu de sus, are o deschizătură în care puĭ călcîĭu și tragi, pe cînd cu cel-lalt picĭor apeșĭ pe scîndurică).

lișiță f. 1. pasăre neagră de apă, asemenea raței (Fulica atra): lișițele dau la fund AL.; 2. pl. fig. crăcii sau furculițele osiei: găurile lișițelor. [Probabil: (rață) leșească; sensul metaforic cu aluziune la labele lișițelor].

SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea și la transportarea unor produse; conținutul unui astfel de obiect; obiectul împreună cu conținutul lui. ◊ Sac de dormit = sac special prevăzut de obicei cu un fermoar și cu o glugă, folosit mai ales de excursioniști pentru a dormi. (Rar) Sac de spate = raniță; rucsac. ◊ Expr. Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) om care știe și povestește multe snoave, anecdote, glume. A da de fundul sacului = a sărăci. A prinde (pe cineva) cu mâța (sau cu mâna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul când săvârșește o faptă rea. A (-și) dezlega sacul = a se destăinui. ♦ Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „cu” sau „de” care arată felul) Cantitate mare, grămadă. 2. Pânză de fuior, de câlți etc. din care se fac sacii (1). 3. Geantă mare de pânză, de piele etc. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1) cu fundul adânc și cu gura ținută deschisă printr-un arc de lemn. 5. (În sintagmele) Sac aerian = organ în formă de sac (1), caracteristic păsărilor, care menține ritmul de respirație al acestora în timpul zborului. Sac polinic = fiecare dintre compartimentele din antera staminei, în care se formează polenul. Sac embrionar = cavitate din ovulul plantelor angiosperme, în care se află mai multe celule, printre care și oosfera. – Lat. saccus.

CORLI, corlesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda în apă, a (se) da la fund. – Din corlă.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui (cuiva) o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesia unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, se spune pentru a arăta certitudinea asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (cu lăcomie, dintr-dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-)o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara orelor de școală. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl.; despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul ori obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată), conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a(-și) face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge până la fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre nenorociri, necazuri etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a se uni cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. ♦ (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care a ajuns la capătul puterilor din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A se revărsa afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DESFUNDA, desfund, vb. I. Tranz. 1. A deschide un butoi scoțându-i fundul sau dându-i cep; p. ext. a deschide o sticlă astupată, scoțându-i dopul; a destupa. ♦ Refl. (Rar; despre torenți de apă) A se revărsa. 2. A curăța sau a goli un canal; o conductă, un șanț înfundat etc. 3. A face ca un drum, un teren să devină impracticabile din cauza ploii, a apei revărsate, a noroiului etc. 4. A ara adânc, a desțeleni un teren, de obicei pentru pregătirea unei plantații viticole sau pomicole. – Pref. des- + [în]funda.

FUND, funduri, s. n. 1. Partea de jos a unui vas, formând baza lui; cantitate de materii, lichide etc. rămasă pe această parte a vasului. ♦ Fiecare dintre cele două fețe plane (mobile) și opuse ale unui butoi sau ale altui recipient. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavaturile etc.; cârpător. 2. (Fam.) Șezut, dos. 3. Partea de jos, închisă, a unei cavități naturale; limita de jos. ◊ Fund de ochi = totalitatea membranelor interne ale ochiului, accesibile examenului oftalmoscopic, în urma căruia pot fi identificate unele boli oculare. ◊ Expr. A se da la fund = a) a se lăsa în adâncul apei, a se cufunda; b) a dispărea din viața publică, a se retrage; c) a se ascunde pentru a scăpa de sub urmărire. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. ◊ Expr. Fundul fundului = punct foarte depărtat; locul cel mai adânc; extremitate pe orizontală sau pe verticală. ♦ (Cu determinări indicând o regiune) Punct foarte depărtat de un centru politic sau cultural. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. 4. Parte a unor obiecte confecționate care se opune deschizăturii. ◊ Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) loc unde se găsește întotdeauna ceva, unde nu se epuizează ceea ce se găsește acolo. ♦ Partea opusă deschizăturii la unele obiecte confecționate.^[1] – Lat. fundus.

PUNGĂ, pungi, s. f. 1. Săculeț (cu băieri) de piele, mai rar de pânză, de material plastic etc., cu una sau cu mai multe despărțituri, în care se țin banii și alte obiecte mici. ◊ Expr. A-i sufla vântul în pungă sau a da de fundul pungii = a nu (mai) avea bani. A-și dezlega (sau a-și desface) punga = a fi darnic. A fi gros la pungă = a fi foarte bogat. A(-și) strânge (sau a avea, a face) buzele (sau gura) pungă = a) a avea sau a produce o senzație de contractare a buzelor din cauza unui aliment astringent, acru etc.; b) a ține buzele strânse (în semn de nemulțumire, de amărăciune etc.). ♦ Conținutul unei pungi (1); p. ext. bani, avere. ♦ Săculeț cuprinzând 500 de galbeni, de taleri sau de lei vechi, cu care se făceau plățile în trecut; p. ext. suma de 500 de galbeni, de taleri sau de lei vechi. 2. Săculeț făcut din hârtie, din material plastic sau din alt material, servind ca ambalaj pentru diferite obiecte, mai ales alimente. ♦ Conținutul unui astfel de săculeț. 3. Umflătură a pielii de forma unui săculeț (situată mai ales sub pleoapa inferioară). ◊ Pungă de apă = denumire populară pentru ascită; pleurezie. 4. Săculeț triunghiular situat la piciorul albinei, în care aceasta strânge și transportă polenul. 5. Cavitate naturală în scoarța Pământului, de forma unei pungi (1). 6. (Bot.; în compusul) Punga-babei = plantă erbacee cu flori galbene-aurii (Pulicaria dysenterica). – Et. nec.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

BINE¹ adv. (în opoziție cu rău, exprimă o apreciere prin care se pune în evidență caracterul pozitiv sau avantajos al unei acțiuni sau al unei stări) 1. În mod convenabil, plăcut, după cum își dorește cineva, după plăcerea sau pofta cuiva, spre mulțumirea cuiva. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare, Că sînt fete și fecioare Și mai uiți din supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ◊ Expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, fără lipsuri, fără griji, fără necazuri. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. A(-i) merge (treburile) bine = a reuși, a avea succes, noroc. Ai avut noroc în viața dumitale și ți-au mers bine treburile. SADOVEANU, N. F. 17. Nu i-a mers bine în acea zi. CREANGĂ, P. 144. A primi (pe cineva) bine = a primi (pe cineva) cu dragoste, bucuros, prietenește. Sfînta Duminică a primit-o... tot așa de bine ca și surorile sale. CREANGĂ, P. 92. A fi (sau a face, a se simți) bine sau a-i fi (sau a-i merge) bine (cu sănătatea) = a fi sănătos. Uncheșule Haralambie, am întrebat eu... spune-mi ce mai face lelița Anica?... -Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. A se face (sau a face pe cineva) bine = a (se) face sănătos, a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jura că într-un ceas îl va face bine. VLAHUȚĂ, O. A. 105. Se gîndea că s-ar putea face bine, și calea i s-ar limpezi. VLAHUȚĂ, N. 37. A nu-i fi bine = a fi bolnav; (familiar) a nu fi în toată firea. A-i fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. El [Ștefan cel Mare] să trăiască, și Moldovei i-e bine! DELAVRANCEA, A. 10. Vai de biata țară cînd vom avea războaie între noi, și poate _și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. 1139. (Impers.) Poruncește să-i dea drumul, că altfel nu e bine. DUMITRIU, B. F. 10. A fi (sau a trăi, a se avea), bine (cu cineva) v. avea. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A(-i) prinde (cuiva) bine = a(-i) fi de folos, a(-i) prii. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul cîteodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. A sta bine = a fi bogat, avut. A-i veni bine (să... ) = a găsi momentul prielnic, potrivit (să...), a-i fi la îndemînă (să...). Țin minte oamenii și, cînd le vine bine, iar încep [răscoala]. DUMITRIU, B. F. 156. După ce se luptară de credeau că a să se scufunde pămîntul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. (Decît...,) mai bine să... = (decît...,) mai degrabă, prefer să... Cetește ticălosule! sau – mai bine – las’să ți-l cetesc eu! NEGRUZZI, S. I 22. Decît roabă turcilor, Mai bine hrană peștilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Dacă (sau de)..., e bine = dacă (sau de)..., e mult, e mare lucru, poți fi mulțumit. Dacă primești jumătate din cît ceri, e bine. Bine-ai venit! formulă de salut la primirea unui musafir. Bine-ai venit, domnul inginer a nostru... l-a salutat bătrîna. SADOVEANU, N. F. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. Bine v-am găsit! formulă de salut pe care o spune un nou venit. Bine v-am găsit, bădiță! – Bine-ai venit, frate Dănilă! CREANGĂ, P. 44. ◊ (Determinînd adjective cu care formează compuse) Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat. SAHIA, N. 16. Sper că vreo cîteva exemple din aceste anecdote vor fi bine primite. MARIAN, O. II 33. Fii bine încredințată că n-are să ne știe nici pămîntul. CREANGĂ, P. 171. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. 2. (Fiind vorba despre senzații) Plăcut, agreabil. Floarea miroase bine. ◊ (În unele construcții fixe) E bine = e vreme bună, plăcută. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. 3. Comod, confortabil. Frunză, văzîndu-l cum vrea să-și ascundă oftatul, s-așeză mai bine pe prispă, își răsuci o țigară, cu simțămîntul că omul e gata să-și dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. ◊ (Adesea în legătură cu un supin) Casa rămîne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. CREANGĂ, P. 251. 4. (Eliptic, cu sensul unei propoziții aprobative) Sînt de acord, îmi place, îmi convine. Bine, domnule. Poți pleca. DUMITRIU, B. F. 12. Vreau să mă duc... să-i spun ceva. – Bine, Ivane, du-te. CREANGĂ, P. 312. ◊ (Adesea repetat, în semn de avertisment sau de amenințare) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. ◊ (Uneori întărit prin «d-apoi» sau «dar», exprimînd nedumerirea, neîncrederea, uimirea) Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ți dau un astfel de lucru? ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Expr.) Bine de bine, exprimă aprobarea uneia din două alternative, cu o ușoară indiferență față de cealaltă. De-oi putea face ceva, bine de bine, iară de nu, mi-i crede și dumneata. CREANGĂ, P. 172. ◊ (Exprimă acceptarea numai în parte a celor spuse, cu oarecare nedumerire și îndoială față de rest) Bine, asta merge o zi, două, dar eu bag de seamă că vremea trece... VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Expr.) Ba bine că nu! = se înțelege! firește (că da)! desigur! Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei...-Ba bine că nu! zise Ochilă. CREANGĂ, P. 254. Ei bine! = fie (și așa)! Ei bine, sînt vinovat, pedepsește-mă. Bine că... = noroc că (cel puțin)... Ducă-se și cobe și tot, numai bine c-am scăpat de belea! CREANGĂ, P. 68.II. 1. Cum trebuie, cum se cere. A plouat bine. ▭ Pe ce punea mîna, punea bine. DELAVRANCEA, H. T. 16. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Oi clătări plosca bine și-oi umplea-o cu apă. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (ceva) bine = a pune la o parte pentru mai tîrziu, a pune la păstrare. (Popular) A pune bine (pe cineva) = a da gata (pe cineva). Bine- rău = mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință. După ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigit împrejurul focului. CREANGĂ, A. 31. 2. (În legătură cu verbele cunoașterii, ale Percepției, ale distingerii, ale vorbirii, exprimă o apreciere de ordin intelectual) Conform realității, adevărului; exact, precis, corect. Tu, Iliuță, încă nu poți înțelege bine unele ca acestea. SADOVEANU, N. F. 29. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COȘBUC, P. I 261. Apoi mă mieram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește. CREANGĂ, P. 129. Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Expr. A ști (prea) bine (ceva) = a) a ști (ceva) mai dinainte, a fi (deja) informat exact (despre ceva), a avea (deja) cunoștință (de... ). Știi bine că n-o să mai fure. DAVIDOGLU, M. 20. Pînă la urmă, știu bine, Doar tu mai rămîi. BENIUC, V. 67. Tu, bade, știut-ai bine Că nu-s frumoasă ca tine; Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271; b) a fi convins de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine! COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că... = măcar să..., chiar dacă... A vedea bine = a-și da seama (de ceva), a băga de seamă (ceva). Dar Harap-Alb vede el bine unde merge treaba... da neavînd încotro iesă mîhnit. CREANGĂ, P. 219. Vezi bine (că...) = firește, negreșit, natural. Vii cu noi?-Vezi bine (că viu)! (Că) bine zici = așa este, ai dreptate. Că bine zici, mamă; iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. CREANGĂ, P. 87. 3. (Exprimînd o apreciere de ordin estetic) Frumos, reușit. A cînta bine. A declama bine. ▭ În zadar mi te gați bine: Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i ședea) bine = a i se potrivi. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veșminte de la șatră, Dar mai bine i-ar ședea De-ar fi țesute de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. 4. În conformitate cu cerințele sociale, morale, profesionale etc. Asupra cîrmuirii împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci (= conduci) bine. ISPIRESCU, L. 41. Lasă-mă, mîndruțo-n casă... – Bucuros mi te-oi lăsa, Dacă bine te-i purta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A fi bine să... = a) (adesea în sfaturi) a fi recomandabil, a fi spre binele cuiva. Nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi. CREANGĂ, P. 107; b) (la comparativ, urmat de o negație, exprimă părerea de rău pentru un lucru întîmplat) Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine! EMINESCU, O. I 92. A face bine (că...) = a proceda așa cum e (mai) potrivit, (mai) de dorit. Bine ai făcut de ți-ai luat. calul. ăsta. ISPIRESCU, L. 18. Vere, nu faci bine ceea ce faci! CREANGĂ, P. 209. Ce e bine nu e rău = nu strică să-ți iei măsurile de prevedere. Eu cred că ce-i bine nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă! CREANGĂ, P. 46. Bine ți-a făcut! = așa-ți trebuie! ai meritat-o! III. (Cu sens întăritor) 1. De tot, de-a binelea, cum trebuie. Zmeoaica suflă ce suflă, și dacă văzu că nu poate să-i prăpădească... plesni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă... iară ei așteptară pînă să moară bine, apoi neguțătorul băgă degetul în gura inelului și zidul pieri. ISPIRESCU, L. 26. Codru-i jalnic ca și mine, Vara trece, toamna vine, Pică-i frunza toată bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. Vorba bine nu sfîrșea Și de cale se gătea. ALECSANDRI, P. P. 23. 2. Tare mult, foarte... A surîs ca după o glumă bine izbutită. C. PETRESCU, A. 329. Se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, șerbi, unguri, izgoniți pentru relele lor fapte, își aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziți. NEGRUZZI, S. I 143. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ (Repetat) L-au apucat și l-au îmblătit bine-bine. SBIERA, P. 289. ◊ Loc. adv. Mai bine (de... ) = mai mult (de... ). De atunci au trecut mai bine de doi ani. SAHIA, N. 48. Doi coți întocmai nu va fi fost [coada vulpii] – zise el asudînd – dar pre legea mea că era de un cot și mai bine! ODOBESCU, S. III 46. Mult și bine! = foarte mult. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. (Familiar) De bine ce... = abia că..., zadarnic. De bine ce-am venit trebuie să plec înapoi. ◊ (În legătură cu verbe care exprimă satisfacerea unei necesități trupești) A dormi bine = a dormi adînc, fără întreruperi, mult. Cînd dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pielea ceea de porc, de unde-o punea el, și a dat-o pe foc! CREANGĂ, P. 87. A mînca bine = a mînca mult, din lucruri bune. Și mănîncă fata la plăcinte, și mănîncă hăt bine! CREANGĂ, P. 290.

BULBUC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (cînd dospește) etc.; clăbuc. Aluatul bolborosea, scotea niște bulbuci mari. CAMILAR, N. II 325. Balta scăpără de bulbuci. SADOVEANU, N. F. 74. Zvîrleam cîteva [pietre], de încuiam pe dracul în fundul știoalnei, cu bulbuci la gară. CREANGĂ, A. 65. Plouă ploaie cu bulbuci Și tu, bade, tot te duci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Metaforic) Și arămile amestecate cu argint [clopotele]... se scufundară în bulbuci clocotitori. SADOVEANU, O. I 537. 2. (Neobișnuit) Corp rotund (ca un glob). Bulbuc de aur În piele de taur (Soarele). GOROVEI, C. 350. JȘ Bulbucii ochilor = globii ochilor. [Soldații osteniți] își trăgeau pleoapele peste bulbucii ochilor. CONTEMPORANUL, S II, 1949, nr. 162, 6/1. 3. (Rar) Boboc de floare. Dar din fundul lacului ieșea un glas... printre bulbucii de nufăr. RETEGANUL, P. I 48. II. (Popular) Plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, globuloase, de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară; crește prin pășunile din regiunile muntoase (Trollius europaeus). Eu să mă despart de stînă... Să las crînguri, să las hurii Și poiana cu bulbucii! COȘBUC, P. II 168. Pe cea luncă cu bulbuci Paște badea niște junci. ȘEZ. IV 234. – Variantă: (I 1) bolboc (SANDU-ALDEA, D. N. 223) s. m.

GUSTA, gust, vb. I. Tranz. I. 1. A lua cîte puțin dintr-o mîncare sau băutură, spre a-i afla gustul. Și după ce gustă apa, plescăiește din limbă. SADOVEANU, O. VI 232. Cucoane Grigori, am să-ți dau să guști dulceți de-a Marghioliței. ALECSANDRI, T. I 45. Murăș, Murăș, apă lină, Cine te bea să-nstrăină; Eu numai că te-am gustat, Foarte m-am înstrăinat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201. ◊ Absol. N-ai gustat măcar... Și ce carne fragedă! CAMIL PETRESCU, T. II 72. Gustă de sare, dar cu toate că a pus destulă, era ca și cînd n-ar fi pus; mai puse deci și gustă iar. RETEGANUL, P. IV 36. 2. A mînca sau a bea în cantități mici, spre a-și potoli foamea sau setea momentană sau pentru a-și face o poftă; a îmbuca. După ce mai gustă o dată din vin, își șterse mustățile cu șervetul și băgă mîna în buzunarul hainei. C. PETRESCU, A. 373. Iar vitele-au murit, căci nu aflau Nici rouă-n cîmp, nici fir de ierbi să guste. COȘBUC, P. II 281. Am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinii, dar n-am putut gusta niciodată din ele. ISPIRESCU, L. 81. Toți gustă din merinde, deșartă largi pahare În sunetul metalic de vesele fanfare. ALECSANDRI, P. A. 140. 3. A sta la masă, a mînca și a bea. Îți dau și ceva să guști, dacă poftești. SADOVEANU, O. I 312. Haid’ să gustăm ceva de cină. RETEGANUL, P. II 50. Toderică îi pofti întîi să guste ceva. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Absol. Să guști cu noi astă-sară, cumătră Paraschivă, zicea Zoița. BUJOR, S. 61. II. Fig. 1. A avea parte, a se bucura de ceva. Parcurile sînt pline de oameni care au venit să guste, la umbră, răcoarea plăcută a verii. STANCU, U.R.S.S. 125. Le trebuia doar un drum cît de încurcat... ca să poată gusta un ceas de somn. GALACTION, O. I 285. Oare ce desfătare vînătorească mai deplină... poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva... prin pustiile Bărăganului. ODOBESCU, S. III 15. Începuse a gusta dulcețile unei căsătorii potrivite. NEGRUZZI, S. I 41. 2. A prețui (ceva), a-i plăcea (cuiva ceva). Scriitorul însă pe care îl gustă mai mult este institutorul Creangă! IBRĂILEANU, A. 64. Una din pricinile pentru care literatura rusă e așa de gustată azi în Europa e tocmai baza ei atît de largă de altruism. IONESCU-RION, C. 106. Mi-am spus părerea... asupra unor opere pe care nu le știam gusta. CARAGIALE, O. III 252. Nu poți aștepta... să poată înțelege și gusta idiomele limbii noastre. GHICA, S. 170.

MARE², mări, s. f. Vastă întindere de apă stătătoare, sărată și amară, de obicei unită cu oceanul printr-o strîmtoare sau formînd partea oceanului de lîngă țărm; nume generic dat apelor sărate de pe suprafața pămîntului. Cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul, văile răsună, mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54. La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adînci ca marea, Și sărut a tale mîne și-i întreb de poți ierta. EMINESCU, O. I 30. Marea limpede și albastră pare ca un smarald încadrat într-un inel de aur. ALECSANDRI, O. P. 312. Lup de mare v. lup. Cal de mare v. cal (3). Spumă de mare v. spumă. Rău de mare v. rău. ◊ Expr. Marea cu sarea = imposibilul. A făgădui marea cu sarea. ▭ Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II 88. A cerca marea cu degetul = a face o încercare, chiar dacă șansele de reușită sînt foarte mici. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. (În legătură cu verbe de mișcare) Peste (nouă) mări și (nouă) țări = foarte departe, v. nouă. Și merg ei și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. A vîntura mări și țări = a cutreiera lumea largă, a hoinări. ◊ Fig. Întindere mare, suprafață întinsă, vastă; imensitate. La asfințit un soare roșu, încununat de nouri de jăratic, se cufunda în mările verzi ale codrilor. SADOVEANU, O. I 325. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Stele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158.

MERCHEZ, merchezuri, s. n. (Învechit) Rost, socoteală. Cine nu-i știe merchezul poate scotoci-n sertar cît poftește, că nu-i dă de fundul adevărat. CARAGIALE, O. III 42. ◊ Loc. adv. Cu merchez(ul) = cu iscusință. Dragostea zburdalnica Mult e grea pîrdalnica... Dar cine-i cunoaște miezul Ș-o pipăie cu merchezul, E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) la merchez = a-i veni la socoteală. Ha, aferim, frumos... așa-mi mai vine la merchez. ALECSANDRI, T. I 140. ♦ Meșteșug, dibăcie, șiretlic, truc. Eu joc conțină (= concina) oarbă cu fantele, și am eu merchezul meu. CARAGIALE, O. I 192.

LUME¹, lumi, s. f. I. 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers, cosmos. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat... De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Loc. adv. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (și pămîntul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) vreodată, niciodată. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede și el ceea ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. Și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, O. 28. Cît (e sau îi) lumea (și pămîntul) = (mai ales însoțind un verb în construcții negative) a) veșnic. Doar n-am a trăi cît lumea. CREANGĂ, P. 186; b) (după negație) niciodată, nicăieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Mîndră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. (Regional) Pînă-i lumea = veșnic, pentru totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) niciodată. Eu mă duc, mîndruță, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ◊ Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume. CREANGĂ, P. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preț. Buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea. CREANGĂ, P. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din sori, planete și planetoizi și constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. Întreg edificiul concepțiilor noastre asupra sistemului planetar și în genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, Ileană Cosinzană, Suflețel fără prihană Și tu, soare luminate... Ceriul să cutreierați Lumile să luminați. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Determinat prin «de stele») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... BART, E. 251. Puține sînt la număr aceste lumi de stele. ALEXANDRESCU, P. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală). A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Trec în stoluri rîndunele... Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. Cu tine m-aș duce în fundul lumii, dar cum să facem? ALECSANDRI, T. I 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ Loc. adv. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. Împăratul a dat de știre... în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit și din Apus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lume(a) sau în lumea largă = a pleca departe fără să se știe unde (pentru a scăpa de un necaz, a căuta pe cineva sau ceva etc.). În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. id. ib. 176. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A(-și) lua (sau a apuca) lumea-n cap = a pleca (departe) părăsindu-și casa, locul de origine. Pînă nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dînsul aice. SBIERA, P. 17. Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia. PANN, P. V. II 124. A umbla prin lume (sau a cutreiera (toată) lumea) = a călători mult și în locuri diferite, a umbla de colo-colo, a colinda. Sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. Cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea, a se duce peste tot. A dormi Ca dus de pe lume = a dormi dus. II. 1. Populația globului pămîntesc, neamul omenesc, omenirea întreagă. Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul... Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul. EMINESCU, O. I 88. Le pare zea Venus cînd a ieșit din unde, Ca să arate lumii frumosul ideal. ALECSANDRI, P. A. 109. Idei drepte și înalte... Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte... Lumii se vor arăta. ALEXANDRESCU, P. 139. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii practicate, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. V. societate. Lumea artiștilor. Lumea savanților. ▭ Fără prea mare cheltuială și fără să-și angajeze vechea firmă populară în lumea moașelor, pensionarilor... pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, C. V. 159. ◊ (Poetic) Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei. CĂLINESCU, E. 311. ◊ (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun⁴ (VIII). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manierată etc. în cadrul acestei clase. 3. Oameni, mulțime, public, societate, mediu social. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, P. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia. CREANGĂ, P. 228. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. EMINESCU, N. 27. ◊ Loc. adv. De ochii lumii v. ochi. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Expr. În rînd cu lumea = la fel cu ceilalți oameni, așezat, cu rost. Vreu... să te văd om ca toți oamenii în rînd cu lumea. CREANGĂ, P. 162. Lume(a) (toată) de pe lume = mulțime nenumărată, oameni mulți (și de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă. CREANGĂ, P. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. O lume (toată sau întreagă) = mulți oameni, o mulțime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viață. GOGA, C. P. 68. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. ISPIRESCU, U. 68. O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înșela, a-și bate joc. Să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A ieși în lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni și situații noi. Bucură-te dar și te veselește, dragă Marghioliță, că în curînd ai să ieși și tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a fi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație înjositoare, degradantă; a se face de rîs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. Ce mai la deal la vale? Așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 233. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atîta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el. SADOVEANU, O. V 8. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = a) nu știe nimic din ce se întîmplă; b) e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viața, a-i plăcea să trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să... Fata împăratului se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. ISPIRESCU, L. 30. Cînd ți-e lumea mai dragă v. drag². Zi-i lume și te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice și cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume și te mîntuie. CREANGĂ, P. 223. ♦ Viață laică, viață care satisface necesitățile și plăcerile naturale ale omului, viață veselă, liberă. Sus, în deal, la mănăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. I 15. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume. NEGRUZZI, S. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. CONACHI, P. 104. ◊ Cîntec de lume = poezie de dragoste însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. 2. (În expr.) Lumea albă = (în basme) viață pămîntească în care trăiesc oamenii. De cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viață subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuie să-ți dai drumul prin fîntîna zmeilor. ȘEZ. II 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) = a) (în concepțiile mistico-religioase) presupusa viață de după moarte. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simțiră că fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 3. Ansamblu, totalitate, mediu, viață. Lumea vegetală. Lumea animală.

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, între frunte și gură, servind la respirație și ca organ al mirosului. Apoi, măi băieți, să vă jucați, dar să nu vă bateți așa: că uite, tu Țilică, ți-ai turtit nasu. BUJOR, S. 174. Nasul îi era cam adus. ISPIRESCU, U. 28. Curteanul cel care sta lîngă căpătîiul califului apropie de nasul adormitului un burete înmuiat în oțet de trandafir. CARAGIALE, P. 132. ◊ Expr. A avea nas, a-și ridica nasul sau a-i da (cuiva) nasul = a îndrăzni, a cuteza. De i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las’! CREANGĂ, P. 28. Gospodarii buni... nu-și rădică nasul mai sus decît se cuvine. ALECSANDRI, T. I 165. A-și lua nasul la purtare v. lua. A-și cunoaște (sau vedea) lungul nasului = (mai ales în construcții negative) a-și da seama cît e în stare să facă cu cunoștințele sau cu puterile proprii; a-și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a nu se obrăznici. Viindu-i cu greață de atîta cutezare, vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A-i cădea nasul= a-și pierde cutezanța, îngîmfarea. Nu-i ajungi cu prăjina la nas = e foarte încrezut, îngîmfat. (A umbla, sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = (a fi) înfumurat, încrezut; a-și da importanță. A strîmba din nas v. strîmba. A da (cuiva) nas = a îngădui (cuiva) prea multe,a lăsa sau a încuraja pe cineva să se obrăznicească. Tu le dai nas și le ții hangul. CREANGĂ, A. 39. A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) = a) a pedepsi pe cineva desfigurîndu-l prin mutilarea nasului. Întîmpinînd pre Joldea, îl birui, și prinzîndu-l îi tăie nasul. NEGRUZZI, S. I 444; b) a pune la locul lui (pe cineva), a pune capăt îngîmfării sau obrăzniciei (cuiva). Ca să-i taie nasul, îi răspunsă: Ba mai bine să mori tu! ȘEZ. III 27. A da (cuiva) peste nas = a pune (pe cineva) la locul lui; a spune (cuiva) vorbe aspre pentru a-l pune la punct. (Neobișnuit) A-i trece pe sub nas = a-i reproșa. Văd că mă socotiți ahtiat după averi și milioane, cum mi-a trecut-o aceasta pe sub nas și prietenul Zaharia. C. PETRESCU, R. DR. 178. Nu-i (sau nu face) de nasul tău (lui etc.) = nu meriți, e mai presus de ceea ce ți se cuvine. Îmi aduce... două sticle de lichior... – De unde le găsiși, mă urîtule? – întreb – astea nu sînt de nasul tău! C. PETRESCU, Î. II 124. (A fi) ca de nasul tău (lui etc.) = (a fi) potrivit cu... Îți dau o parohie așa, ca de nasul sfinției-tale. STĂNOIU, C. I. 39. A-i veni muștarul la nas = a se mînia, a se supăra. A-i tremura nasul = a fi supărat; a se enerva. A fi cu nasul de ceară = a fi extrem de susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos (sau în pămînt) = a se rușina, a se simți vinovat. George puse nasul în pămînt și tăcu. REBREANU, I. 24. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat, cu coada între picioare; a se întoarce supărat, mofluz. Ce-aș mai rîde să te văz întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! A-și băga (sau a-și vîrî) nasul în ceva (undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (undeva sau în toate). Pretutindenea vîrîndu-și nasul, au venit la acest... izvor. ȚICHINDEAL, F. 32. Nu-ți vîrî nasul unde nu-ți fierbe oala. A duce, a purta sau, rar, a tîrî de nas (pe cineva) = a determina (pe cineva) să facă tot ce voim; a amăgi, a înșela. Nu e om să se lase dus de nas. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 306. Pre dînsul amorul nu-l tîrîie de nas. NEGRUZZI, S. I 63. A scoate panglici pe nas = a) a face scamatorii; b) a minți, a înșela. A pune (cuiva) belciug de (sau în, la) nas v. belciug. (A-i) rîde (cuiva) în nas v. rîde. A trece (cuiva) pe la (sau pe lîngă) nas = a) a trece ceva pe dinaintea ochilor cuiva, a amăgi; b) a scăpa ceva din mînă, a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). A lua (cuiva, ceva) de sub (sau de la, de lîngă) nas = a lua cuiva ceva din față, din apropiere. Mama... i-a luat farfuria de sub nas. SAHIA, N. 57. A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa cuiva ceva, a-i face imputări (amintindu-i de serviciile pe care i le-a făcut altădată). A zvîrli sau a arunca (cuiva ceva) în nas = a reproșa, a spune direct, fără înconjur, fără menajamente. Ce te ții, mă, după mine? – răcni oșteanul tare, înturnîndu-se și zvîrlindu-i vorbele în nas. SADOVEANU, O. VI 127. A-i ieși (sau a-i da cuiva ceva) pe nas = a o păți în urma unei întîmplări. Las’dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gîndul său. CREANGĂ, O. A. 206. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? Vă vor ieși ele toate aceste pe nas. id. P. 260. A da (pe cineva) cu nasul de ceva = a duce, a împinge, a obliga (pe cineva) să vadă un lucru pe care nu-l găsea, nu-l vedea, sau un lucru rău pe care l-a făcut. A trînti (sau a închide) cuiva ușa în nas = a) a goni, a expedia; a refuza să primești pe cineva; b) a pleca mînios închizînd ușa cu putere. A nu vedea de nas = a fi neatent; a nu fi în stare să vadă ceva. A nu vedea mai departe decît lungul nasului = (despre oameni) a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) întîmplător, de formă. A-și arăta nasul = a se înfățișa, a apărea. Predescu nu vroia să-și arate nasul pe peron. POPA, V. 210. A-și scoate nasul = a ieși. A da nas(ul) cu cineva = a se întîlni cu cineva; a avea curajul, îndrăzneala de a se întîlni cu cineva. (A se întîlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întîlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic, de ispravă. Să umblați numai așa frunza frăsînelului... și să vă lăudați că sînteți feciori de crai, asta nu miroasă a nas de om. CREANGĂ, P. 188. A vorbi (sau a cînta etc.) pe nas = a vorbi (sau a cînta etc.) fonfăit. Matache, în capul mesii, cînta pe nas. CARAGIALE, O. III 13. Un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. (Ironic) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Simțul mirosului; fig. simț pentru realitatea înconjurătoare. Copoiul are nas. ◊ Expr. A avea nas de prepelicar = a presimți, a intui exact o situație. 2. Proeminență a unei piese servind pentru a o fixa într-o anumită poziție, pentru a o distanța de altă piesă etc.; cioc. 3. Partea din față a fuzelajului unui avion.

SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pînză, din piele sau din hîrtie rezistentă, servind la păstrarea și transportarea cerealelor și a altor produse; conținutul unui astfel de obiect (servind și ca unitate de măsură); obiectul împreună cu conținutul lui. Dădură sacii jos și-i tîrîiră în moară. SADOVEANU, O. II 55. Împăratul... dete argintarului doi saci de bani. ISPIRESCU, L. 93. Femeia lui Ipate zice babei: – Mătușică, vîră-te ici, în sacul acesta. CREANGĂ, P. 176. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. Leagă sacul la gură cît e timp (= fă economie din vreme). ◊ Expr. Sac fără fund = a) om nesățios, lacom. Pesemne c-aista-i Flămînzilă, foametea, sac fără fund... de nu-l mai poate sătura nici pămîntul. CREANGĂ, O. A. 247; b) om care știe multe, care spune, povestește multe. (Crîșmarul) cînta lucruri vesele, era un fel de izvor nesecat, sac fără fund. SADOVEANU, la TDRG. Și-a găsit sacul peticul v. petic. A da de fundul sacului = a sărăci. N-au intrat zilele în sac v. intra. A prinde (pe cineva( cu mîța (sau cu mîna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul cînd săvîrșește o acțiune rea (în special un furt). Prins cu mîna în sac... cu moarte trebuie să mori. ISPIRESCU, L. 76. 2. Pînză de fuior, de cîlți sau de buci din care se fac sacii (1). Asta-i mîndră de diac Și-i cu poalele de sac! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 3. Geantă mare de pînză sau de piele, în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1), cu gura ținută deschisă cu ajutorul unui arc de lemn. 5. (Regional) Nimfă de furnică; săcușor. Nimfele sau coconii se numesc în cele mai multe părți, atît din Bucovina cît și din Moldova, saci... sau săcușori. MARIAN, INS. 233.

SCUFUNDA, scufund, vb.I. Refl. (Uneori în concurență cu cufunda) 1. A intra cu totul în apă (sau în alt lichid); a se da la fund, a se afunda. Cînd regimentul întră în valuri, cu puștile ridicate în sus... automatele din față prinseră a răpăi din sute de guri deodată – și capete în căști se scufundau unul după altul. CAMILAR, N. I 285. ◊ Fig. Vîntul... venea din zări, trecea pe întinderi, se scufunda în zări. SADOVEANU, O. I 131. Curtea se scufunda în tăcerea dintotdeauna. C. PETRESCU, R. DR. 116. Am tot răbdat, conașule! strigă Marin Stan. Și tot mai rău ne-am scufundat în sărăcie, dacă n-avem pămînt. REBREANU, R. I 144. ♦ Tranz. A băga ceva în apă sau în alt lichid, a trimite la fund, a face să se afunde; a cufunda, a afunda. Și iar îl scufundă un val uriaș. DUMITRIU, P. F. 29. ♦ Fig. (Despre aștri) A coborî dincolo de orizont, a apune. V. cufunda. Cînd am ajuns pe un colnic, am avut în față apusul de soare; pe orizontul purpuriu a apărut, puternic conturat, un plugar cu plugul și boii lui, venind spre mine dinspre soarele ce se scufunda. SADOVEANU, L. 7. Și soarele, se vede, s-a scufundat pe undeva În larg. D. BOTEZ, P. O. 54. Soarele se scufundase în desișul tihniților copaci. VLAHUȚĂ, O. A. 121. 2. A se adînci, a intra (adînc) în ceva, a dispărea în...; a se înfunda. Și se scufundă în bordei. DUMITRIU, N. 28. Iepuri... se scufundau în tufele ce mărgineau pîrăul. SADOVEANU, O. I 64. Picioarele, la fitece pas, i se scufundă pînă la glezne [în zăpadă]. DELAVRANCEA, S. 33. ◊ Fig. Tăceau din nou... cum tăcea cătunul scufundat în somnul lui greu. V. ROM. ianuarie 1956, 34. Se uită împrejur la toată curtea scufundată în umbră. DUMITRIU, N. 162. ♦ (Despre pămînt) A se prăbuși. După ce se luptară de credeau că o să se scufunde pămîntul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. ◊ Expr. N-are să se scufunde pămîntul = n-are să fie cine știe ce pagubă, n-are să se întîmple nici un rău. N-are să se scufunde pămîntul dacă o muri unul ca el; tot are să moară el odată. ȘEZ. XII 110. ♦ Tranz. Fig. A aținti, a pironi, a adînci. O îmbrățișă și, scufundîndu-și privirea în ochii ei, îngînă răgușit. REBREANU, R. I 247. 3. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de gînduri etc. V. cufunda. Scufundîndu-se în gazete, Titu își uită curînd necazul. REBREANU, I. 66. Se scufunda în gînduri și nu mai spunea nimic cîte o jumătate de ceas. VLAHUȚĂ, O. A. 237.

ADÎNCIME. Subst. Adîncime, adînc, afund, afundiș (rar), afunzime (rar), profunzime, străfund, fund. Adîncitură, adîncătură, scufundătură. Afundătură (rar), scufundiș (rar). Groapă. Prăpastie, rîpă, hîrtop, falie (geol.), abis, genune. Adj. Adînc, adîncos (neobișnuit), adîncit, adîncat (reg.), afund, afundat, profund; abisal. Vb. A fi adînc, a nu i se vedea fundul. A se adînci, a se face mai adînc, a se afunda; a se scufunda, a se cufunda, a se înfunda, a se duce la fund, a se da la fund, a se da afund. A adînci, a face mai adînc. A afunda, a scufunda, a cufunda, a trimite la fund. V. groapă, subterană, vale.

SĂRĂCIE. Subst. Sărăcie, mizerie, calicie, calicenie (rar), sărăcie lucie (cu luciu, neagră), goliciune, golătate (rar), mișelie (înv.), mișelătate (rar), viață de cîine, viață cusută cu ață; nevoie, nevoință (înv.), strîmtoare (fig.), strîmtorare, privațiune (livr.), lipsă, penurie (livr.), paupertate (livr.), pauperism (livr.), indigență (livr.). Sărăcie, calicire, pauperizare (livr.); ruinare, ruină (fig.), faliment; insolvabilitate. Sărac, sărăcan (pop.), sărăntoc (adesea peior.), sărăcilă (pop. și fam.), sărman, sărmănel (dim., pop.), om nevoiaș, nevoie (pop.), calic, mizer (livr.), pîrlit (fig., fam.), coate goale (depr.), golan (peior.), desculț (fig.), mișel (înv., reg.); prăpădit, amărît; falit (fig.), mofluz (înv.), mofluzit (înv.). Sărăcime, calicime. Adj. Sărac, sărăcuț (dim.), sărăcăcios, sărăcan (pop.), sărac lipit (pămîntului), sărman, sărmănel (dim., pop.), sărmănuț (pop.), calic, calicesc (rar), mișel (înv. și reg.), nevoiaș, neavut, strîmtorat, pauper (livr.), mizer (livr.); oropsit, prăpădit, amărît, necăjit, biet; pîrlit (fig., fam.); fără căpătîi, fără casă și masă, cu traista în băț, gol, gol (ca un) nap (ca napul), gol pușcă, gol făcăleț, gol ca degetul; scăpătat, ruinat (fig.), falit, falimentar (fig.); lefter, ififliu (reg. și fam.), subțire la pungă. Vb. A fi sărac, a fi nevoiaș, a trăi în sărăcie (în calicie, în mizerie), a fi mîncat de nevoi, a (o) duce greu, a trăi cu chiu cu vai, a trăi ca Doamne-păzește, a trage mîța (pe dracul) de coadă, a trăi (a o duce) de azi pe mîine; a fi sărac lipit (pămîntului), a fi sărac fript, a nu avea nici cenușă în vatră, a nu avea sare de mămăligă; a fi muritor de foame, a-i fierbe cuiva două oale, una seacă și una goală, a nu avea ce pune pe masă, a nu avea cu ce chiorî o găină (un șoarece); a fi gol pușcă, a fi gol prepeleac, a fi cu coatele goale, a nu avea cămașă pe sine, a-i ieși cuiva părul prin căciulă; a nu avea nici cer nici pămînt, nu avea unde să-și pună capul, a avea casa sub cușmă; a fi lefter, a nu avea (nici) o lăscaie (para) chioară (frîntă), a-i fi cuiva punga ofticioasă, i-a cîntat cucul în pungă, a nu i se îmbulzi (cuiva) pițulele în buzunar. A sărăci, a (se) calici, a scăpăta, a se ruina (fig.), a da faliment, a mofluzi (înv.), a-și pierde averea, a rămîne falit, a rămîne lefter, a se lefteri (înv.), a da de fundul sacului; a ajunge la sapă de lemn, a ajunge sărac lipit (pămîntului), a rămîne cu ața mămăligii, a ajunge de la moară la rîșniță, a rămîne de dîrvală, a rămîne pe drumuri, a se duce (a ajunge) la hagialîc, a se face hagiu, a ajunge la lulele, a ieși (a ajunge) la covrigi, a rămîne numai cu pielea, a rămîne în cămașă, a ajunge muritor de foame. A sărăci (pe cineva), a pauperiza (livr:), a ruina (fig.); a despuia, a dezbrăca (fig.), a lăsa gol (pușcă), a lua cămașa (de pe cineva), a lăsa pe cineva brebenel, a-i lua cuiva pielea (șapte, nouă piei), a-i scoate cuiva (și) dinții din gură, a lăsa pe cineva la papuci, a-i lua (a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră; a lăsa (pe cineva) lefter, a lefteri (fam.); a aduce la sapă de lemn, a scoate pe cineva la covrigi, a lăsa pe cineva lipit pămîntului, a lăsa pe cineva scîndură, a lăsa (a arunca) pe cineva pe drum (pe drumuri), a lăsa pe cineva muritor de foame, a-i lua cuiva și bucățica din (de la) gură, a-i lua cuiva pîinea (pita) de la gură. Adv. În sărăcie, în mizerie, ca vai de lume. V. deposedare, dezastru, dispariție, distrugere, nefericire, pagubă, risipă.

pungă sf [At: (a. 1642) GCR I, 95/14 / Pl: pungi, (reg) punge / E: ngr πούγγι, lm punga, slv пѫгва] 1 Săculeț cu băieri, din diferite materiale, cu una sau mai multe despărțituri, în care se țin monedele și alte obiecte mici. 2 Conținut al pungii (1). 3 (Îs) Neguțător de ~ngi Hoț de drumul mare. 4 (Pfm; îe) A(-și) strânge (sau a face, a i se face, a avea) gura (sau buzele) ~ A avea sau a produce o contractare a buzelor din cauza unui aliment astrigent, acru etc. 5 (Îae) A strânge buzele în semn de nemulțumire, de amărăciune etc. 6 (Îe) A sufla în ~ sau a-i sufla vântul în ~ ori a avea pe dracu-n ~ sau a-i fi ~ ofticoasă sau a da de fundul pungii A nu mai avea bani. 7 (Reg; îe) A i se întoarce (cuiva) ~ga pe dos A-și cheltui toți banii. 8 (Reg; îe) A-l mânca (pe cineva) în ~ A simți nevoia să facă cheltuieli de prisos. 9 (Reg; îe) A-l ustura (pe cineva) în (sau la) ~ A plăti un lucru cât nu face. 10 (Reg; îe) A sta cu mâna în ~ A cheltui mereu. 11 (Reg; îe) A-l scurma paralele în ~ A fi cheltuitor. 12 (Îs) ~ goală Om fără bani. 13 (Reg; îe) A-i face ~ga păienjeni la gură A fi foarte zgârcit. 14 (Reg; îe) A umbla cu doi bani în trei ~gi A se purta necinstit. 15 (Reg; îe) A fi ca un ban în două ~gi A fi sărac, dar fudul. 16 (Reg; îe) A trăi ca banul în ~ga săracului A trăi liniștit. 17 (Reg; îe) A bate pe cineva în ~ A produce cuiva o pagubă. 18 (Îe) A fi gros (sau, rar, cald) la (ori de) ~ A fi foarte bogat. 19 (Reg; îe) A avea cheag la ~ A avea bani. 20 (Reg; îe) A sta cu ~ga în drum A fi datornic. 21 (Îe) A-și dezlega (sau a-și desface) ~ga (ori băierile ~ngii) A da cuiva bani. 22 (Pex; îae) A fi darnic. 23 (Reg; îe) A-l avea (sau a-l băga) în (sau la) ~ (pe cineva) A dispune de cineva. 24 (Reg; îe) A-și căuta în ~ A fi foarte bolnav. 25 (Reg; îe) A-l băga (popa) în ~ (pe cineva) A muri. 26 (Fam; îs) ~ga statului Bugetul statului. 27 (Spc; îs) ~ de bani Săculeț cuprinzând 500 de galbeni, taleri, lei vechi etc., cu care se făceau unele plăți înainte de sec. XIX. 28 (Pex) Sumă de 500 de galbeni, taleri, lei vechi etc. 29 (Udp „de”) Săculeț confecționat din hârtie, din plastic etc., care are diferite utilizări. 30 Conținut al pungii (29), mai ales alimente. 31 (Pan) Nume dat unor organe ale oamenilor, ale animalelor sau ale plantelor, formații etc. ale acestor organe care seamănă cu o pungă (1). 32 (Atm; pop; îs) ~ga boașelor Scrot. 33 (Atm) Pungă (31) triunghiulară de pe piciorul albinei, în care aceasta strânge și transportă polenul. 34 Cantitate mică într-un țesut în care se acumulează un lichid patologic. 35 (Pop; îs) ~ de apă Ascită. 36 (Bot; rar) Coleoriză. 37 Umflătură a pielii situată mai ales sub pleoapa inferioară. 38 Cavitate naturală în scoarța pământului, de forma unei pungi (1), care conține o anumită substanță. 39 (Îc) ~ga-babei Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori galbene-aurii, care crește prin locuri umede Si: (reg) albeață (9), cioroinic, iarbă-de-inimă-rea, iarbă-roșie, tătășiță¹ (Pulicaria dysenterica). 40 (Bot; pop; îac) Turtă (Carlina acaulis). 41 (Bot; reg; îac) Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 42 (Bot; reg; îc) ~ga-ciobanului Limba-mării (Iberis umbrellata). 43 (Bot; reg; îc) ~ga-popii Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 44 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardamine pratensis). 45 (Bot; reg; îac) Punguliță (3). 46 (Reg) Sângerete.

sac sm [At: PALIA (1581) / V: (reg) ~ă sf / Pl: saci sm, (rar) sace, ~uri sn / E: ml saccus] 1 Obiect, de formă alungită, închis la un capăt, confecționat din pânză, hârtie groasă, material plastic etc. în care se păstrează sau se transportă diverse materiale. 2 (Îe) (A fi) ~ fără fund (sau a fi) ~ spart) (A fi) om lacom, nesățios. 3 (Spc; îal) (A fi) om mâncăcios. 4 (Îae) (A fi) om foarte risipitor. 5 (Îae) Se spune despre un om care știe (și povestește) multe snoave, anecdote, glume etc. 6 (Îe) A-și umple ~ul A realiza un câștig mare. 7 (Rar; îae ) A mânca foarte mult. 8 (Reg; îe) A se vedea cu sacii-n car (sau în căruță) A fi ferit de primejdii, de surprize neplăcute. 9 (Îae) A se asigura (5). 10 (Reg; îe) A găsi ~ de bucate Se spune despre cei cărora le reușesc toate. 11 (Adesea udp „cu” sau „de” care arată natura) Conținutul unui sac (1). 12 (Adesea udp „cu” sau „de” care arată natura conținutului) Sacul împreună cu conținutul său (considerate adesea ca unitate de măsură). 13-14 (Îljv) Cu ~ul (Care este) în cantitate (foarte) mare, din abundență. 15 (Pfm; îe) A da de fundul ~ului A sărăci (3). 16 (Îe) A-și dezlega ~ul A începe să vorbească. 17 (Îae) A spune tot ceea ce știe Si: a se destăinui (3). 18 (Reg; îae) A făta (1). 19 (Îe) A duce (sau a căra) ~ul (sau sacii) la moară A munci din greu. 20 (Rar; îe) A-și pune sacii în car A-și rezolva treburile. 21 (Pop; spc; șîs ~ de călcat, ~ de struguri, ~ pentru călcat poama, ~ de pus poamă, ~ de vie, ~ de zdrobit struguri) Sac (1) în care se zdrobesc strugurii. 22 (Spc) Unitate populară de măsură pentru cereale, egală cu cinci boanțe. 23 (Prin exagerare sau fig, cu determinări introduse prin prep „cu” sau „de”, care arată conținutul) Cantitate (foarte) mare. 24 Pânză de fuior, de câlți sau de buci din care se fac sacii (1). 25 (Înv) Îmbrăcăminte făcută din sac (24) care se purta în semn de doliu sau de pocăință ori de către cei săraci. 26 (Reg) Suman scurt. 27 (Pan; șîs ~ de călătorie, ~ de drum, ~ de voiaj) Geantă mare de pânză, de piele etc., în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie Si: (îvr) săcușor (5) de voiaj. 28 (Pan; șîs ~ de spate, ~ de spinare) Rucsac. 29 (Pan; îs) ~ de vânat Geantă de piele sau de pânză impermeabilă, în care se pun vânatul împușcat, alimente și diverse accesorii și care este purtată de vânător la șold sau la spate, legată cu curele Vz tolbă. 30 (Rar; pan) Geantă mică pe care o poartă femeile în mână și în care își țin batista, banii etc. Si: (rar) săcușor (5). 31 (Pan; îs) ~ de lucru Pungă în care femeile își țin cele necesare pentru lucrul de mână. 32 (Pan; îs) Rochie ~ Rochie a cărei croială pornește de la umăr, fără să urmeze linia corpului. 33 (Trs; Mar; pan; îs) ~ de (sau de pe) perină Față de pernă. 34 (Reg; îs) ~ de perină Dos de pernă. 35 (Pan; Trs; îs) ~ de paie Saltea (1) de paie. 36 (Pan; șîs ~ de dormit) Așternut special în formă de sac (1) căptușit, prevăzut de obicei cu fermoar și cu glugă, folosit mai ales de excursioniști pentru dormit. 37 Blană cusută în formă de sac și folosită în timpul iernii pentru a proteja în călătorii corpul sau picioarele cuiva. 38 (Reg; șîs ~ mic) Sedilă (pentru scurs zerul). 39 (Reg) Coșul teascului. 40 (Reg) Cofă în care se pun ciorchinii de struguri. 41 (Reg) Bucată de pânză în formă de sac (1) în care se pune cenușa când se face leșie sau prin care se strecoară leșia. 42 (Trs; Mol) Traistă în care se dă cailor ovăz. 43 (Pan; șîs ~ de pește) Instrument de pescuit în formă de sac (1), confecționat dintr-o țesătură rară sau din plasă, cu gura deschisă printr-un arc de lemn. 44 (Reg; pan; îe) A da cu ~ul A pescui. 45 (Reg; pan) Matriță. 46 (Reg; pan) Jubelnic. 47 (Atm; îs) ~ aerian Prelungire extrapulmonară a bronhiilor păsărilor, care are rolul de a umple cu aer diversele organe, pielea și porii oaselor pentru a asigura respirația în timpul zborului Si: (îvr) săcușor (6) pentru aer. 48-49 (Atm; îs) ~ herniar (sau, rar, al herniei) Diverticul al peritoneului visceral (și conținutul lui). 50 (Atm; îs) ~ lacrimal sau (înv) ~ul lacrămilor Porțiune superioară, a canalului nazal și lacrimal. 51 (Atm; îs) ~ embrionar Parte constituentă a unui ovul, în care se află între șapte și câteva zeci de celule, dintre care una este oosfera. 52 (Atm; îs) ~ pericardic (sau al pericardului) Pericard. 53 (Atm; îs) ~ uterin Vezica ombilicală. 54 (Atm; îs) ~ limfatic Terminație lărgită, bulbiformă, a unui vas limfatic. 55 (Atm; îs) ~ olfactiv Fiecare dintre cavitățile olfactive, întinse de la nările embrionare până la membranele buconazale. 56-57 (Reg) Nimfă sau larvă de furnică Si: (reg) săcușor (7-8).

MÁRE² s. f. 1. Nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adînci și sărate, de pe suprafața pămîntului, care de obicei sînt unite cu oceanul printr-o strîmtoare; partea oceanului de lîngă țărm; p. e x t. ocean. Nedejde tuturoru. . . carii sîmtu pre mare departe. PSALT. HUR. 53^r/10. Și vrăjmașii lor cuperi-i marea. PSALT. 160. Că cum nu se poate sătura marea ce-i vin toate rîurele întru ea, așa și cela lacomul . . . nu se poate sătura. CORESI, EV. 52. Pre țărmurele mariei. PALIA (1581), ap. CP 123/13. Valuri cumplite a mărei ce se spumă într-undele sale (cca 1618). GCR I, 49/39. Sănt ca o corabie fără de cîrmă în mijlocul [scris: mijlicul] mării (a. 1644). id. ib. 110/33. Căruia i să va tîmpla de să-și ucigă pre tată-său. . . și deaciia-l arunca în mare. PRAV. 91. Să-i leage piatra morii de grumazii lui și să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1648), 19^v/3. Ostrov al mării. ST. LEX. 169^r/2, cf. 170^r/1, 175^v/2. Spuma mării și nori supt ceriu trecători. M. COSTIN, ap. GCR I, 202/29. Și-n tot ce-i în mare el oblăduiaște. DOSOFTEI, PS. 28/16. Mările săca-va de s-a vedea fundul. id. ib. 51/9. Aruncară apostolii mrejile în mare. CHEIA ÎN. 8^r/4. Încetați de a vă trudi deasupra mărei cei neînsuflețite. ANTIM, P. 3. încunjurată de apă, cetatea. . . era ca un uscat între doao mări. AETHIOPICA, 51^r/1. Au umblat și umblă fără frică pre deasupra mării până în ziua de astăzi. MOLNAR, RET. 5/11, cf. 77/24. Oceanul cînd se varsă în destulă cîtățime pîntre pămînturile statornice se numește mare. CR (1829), 123¹/29. Comandantul puterilor noastre de marea priimise (solia) misia de a vedea pe deiul. ib. 196¹/21. Corăbierul cel înțelept plutește în odihnă pe noianul mării. MARCOVICI, D. 13/23. Întru acele zile aruncasă marea mulțime de pești la uscat. DRĂGHICI, R. 58/8. Capitala aceea a împăratului Mirag. . . era un oraș marineț (pă lîngă marea). GORJAN, H. II, 10/17. Prin toate ea răzbate, ajunge și biruiește, Uscatul tot îl cuprinde și mările privestește. CONACHI, P. 83. Dunărea se-nștiințează Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. ALEXANDRESCU, M. 15. Mulți sînt ca nisipul mărei, Mulți ca ghearele mustrărei. ALECSANDRI, P. II, 14. Lună tu, stâpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci. EMINESCU, O. I, 130, cf. 63, 132, 149. Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă. id. ib. 144. Cînd chiuie o dată. . . mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54, cf. 213, 220. După o călătorie de cîteva săptămîni, ajunseră la smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 24. O gondolă, fulgerînd Cu fanarul ei cel roșu peste marea cenușie. MACEDONSKI, O. I, 242. Își închipuia că e pe mare și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, O. A. I, 103. O întindere de apă sărată și stătătoare ale cărei maluri nu le mai zărești se numește mare. MEHEDINȚI, P. 4, cf. CANDREA, F. 105, 106. Cei mai mulți [nori] se vor ridica, deci, de pe fața mărilor. PAMFILE, VĂZD. 61. Marea fierbe, marea urlă, Marea fulgere frămîntă. DENSUSIANU, L. A. 103. Te-am așteptat pe țărmul mării. MINULESCU, V. 37. În zări se urcă marea ca o coamă De fiară ce se zbate. D. BOTEZ, P. O. 54. În port, marea, fără o cută, e de o limpezime perfectă. RALEA, O. 27, cf. 26. Zeci și sute de mii de stropi s-au ridicat. . . de pe marea cea mare. BOGZA, C. O. 39. Pescarii plecau pe mare. Și marea era ca oglinda. STANCU, R. A. III, 235. Dunărea aleargă înainte către marea cea mare. V. ROM. octombrie 1953, 9. Dar acuma văd pe marea largă Vis de flăcări, vasul cum s-avîntă. BENIUC, V. 42, cf. 133. Sirenele buciumă cu noi împreună, Prin marea cea mare, Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Tot corăbii ferecate, Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Pe la noi fac burduhuri din cîte o sută de piei de bivol și merg la rîuri sau la mare, de iau apă! SBIERA, P. 179. Că eu-s floare după mare, Cine mă iubește moare. DOINE, 60. Vine marea mare, Vine-n turburare, Greu urlînd și urducînd, Toată lumea spăimîntînd. MARIAN, Î. 107. În lădițî l-o turnat Și-n mariia cî l-o dat. VASILIU, C. 36. Bubă de nouăzeci și nouă de feluri. . . Du-te în spumele mărilor. PAMFILE, B. 19, cf. 32, ALR II 2561/130, 141, 172, 228, 353, 362, 520, 551. Călătorind cineva pe mare, anevoie scapă de furtună. ZANNE, P. V, 112. Darea trece marea (= cu bani se poate face orice). Cf. TDRG, PAMFILE, J. II, 153. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Să înțelegem și noi, fraților, că corabie iaste și beseareca lu Hristos, întru marea vieției ceștii lumi aflîndu-se. CORESI, EV. 234, cf. 56, 212. Viața mea este o mare care nu se liniștește. CONACHI, P. 82, cf. 279. Pleacă deseori pe marea livrescului fără busolă. CONTEMP. 1948, nr. 109, 5/6. ◊ (Articulat, urmat de un substantiv în genitiv sau de un adjectiv, formează nume de mări) Că cu toiagul Marea Boșie lovi curmeziș. CORESI, EV. 65. Marea Albă. HERODOT (1645), 309. Pren credință trecură Marea Roșie ca și pre uscat. N. TEST. (1648), 300^r/24, cf. 20^v/15. O dată lîngă Marea Galileiului le-au zis lor. CHEIA ÎN. 7^v/12. Domnii Țării Rumănești biruia până la Marea Neagră. BIBLIA (1688), [prefață] 7/28. Marea Caspică. LB. S-a băgat de seamă că multe corăbii englizești se trimit în Marea Mediterană. CR (1833), 43²/3. Am ajuns în sfîrșit la Marea Înghețată. ALECSANDRI, T. I, 457. Marea Neagră. ANTIPA, P. 177. Și tu, Gheorghe, să mi te duci, Pîn-oi ajunge rob la turci, Rob la turci pe Marea Albă. MAT. FOLK. 318. A sosit de trei zile. . . să mă răpească – împăratul Galben de la Marea Galbenă. RĂDULESCU-CODIN, Î. 90, cf. 96. ◊ Mare lucie v. l u c i u. Mare teritorială v. t e r i t o r i a l. Mare liberă v. l i b e r. Mare moartă v. m o r t. ◊ (Învechit) Marea ocheanului = ocean. Să rădicară turcii de la răsărit și cuprinserâ toate laturile spre apus, tocma păn-la marea ocheanului. GAVRiL, NIF. 19/1. Hoț de mare v. h o ț. Rău de mare v. r ă u. ◊ Expr. (Învechit) De la mare pînă la mare = de la un capăt la altul al pămîntului ; pretutindeni. Și oblădui-va de la mare pâră la mare și de la riure pără în cumplitul a tot. PSALT. 141. (Popular) Peste mări negre = foarte departe. Că cu mîna voi lua, Peste mări negre voi arunca. MAT. FOLK. 1530, cf. 1522, ZANNE, P. VI, 198. Peste (nouă sau șapte) mări și (nouă sau șapte) țări sau (rar) peste nouă țări și mări, peste nouă mări, peste nouă țări, se spune pentru a arăta o distanță foarte mare, o mare depărtare. Am călcat venind la tine Peste nouă țări și mări. ALECSANDRI, T. I, 452. Și merg ei și mergf cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. Lorzii. . . trecuseră peste atîtea mări și țări, pentru a veni la noi să împuște urși. GANE, N. III, 140. Treci, dorule, treci! Peste nouă mări Cu mărgăritări, Peste nouă țări Cu flori. BELDICEANU, P. 85, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG. Așa mîndru și frumos, Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNIK-BÎRSEANU, D. 19. Marea cu sarea (și Oltul cu totul) = (construit de obicei cu verbe ca „a făgădui”, „a cere”, „a căuta”) mult, totul; p. e x t. imposibilul. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II, 88, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG, IORDAN, STIL. 98, 333. Dar tu te-ai dus să cauți marea cu sarea și acum nu faci nici cît o ceapă degerată. CĂLINESCU, I. 211, cf. ZANNE, P. VI, 241. A vîntura țările și mările = a călători mult, a cutreiera prin lume; a hoinări. Crede-mă ca să aibi tu puterea mea, ai vîntura țările și mările. CREANGĂ, P. 190. A (în)cerca marea cu degetul = a încerca să rezolvi ceva la întîmplare, la noroc, cu foarte puține șanse de reușită; a încerca imposibilul. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260, cf. DDRF, ALEXI, W., PAMFILE, J. II, 153, ZANNE, P. I, 211. 2. F i g. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Suprafață vastă; întindere mare, nesfîrșită. Marea de focu clocotind (a. 1654). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Pustia e o mare aprinsă de soare, Nici cîntec de păsări, nici pomi, nici izvoare. MSCEDONSKI, O. I, 142. Stelele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158. Tufe uriașe de liliac. . . se scaldă în razele aurite ca-ntr-o mare de lumină. PETICĂ, O. 263. Marea de flăcări ce se revarsă peste pămînt în miezul arzător al zilelor de vară. HOGAȘ, M. N. 14. O boare lină stîrnea valuri în întinsele mări galbene de grîu. SADOVEANU, O. I, 51. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Goana după aurul negru se petrece într-o mare de noroi. BOGZA, A. Î. 76. Și deodată oceanul a devenit o mare de flăcări. BARANGA, V. A. 11. Pier valuri de zbucium în mări de-albăstrimi. DEȘLiU, G. 38. ♦ Mulțime (nesfîrșită), cantitate foarte mare. Cufundat sînt într-o mare de plăceri – mă simt schimbat. MACEDONSKI, O. I, 274. O mare de capete priveau surîzînd spre un omuleț care, stînd în mijloc, vorbea cu aprindere. AGÎRBICEANU, A. 419. Tot Podu Tîrgului din Afară era, mult în urmă, o mare de capete. CAMIL PETRESCU, O. II, 251. S-au strîns în curtea uzinei o mare de oameni. BOGZA, C. O. 308. Departe, cît poți cuprinde cu ochii, o mare de capete, o mare de oameni. STANCU, U.R.S.S. 167, cf. 49, 83. În jurul lor era o mare de strigăte. T. POPOVICI, S. 394. Aste buze răpitoare Nu le-aș da. . . Nici p-o mare de mărgele. BIBICESCU, P. P. 34. - Pl.: mări și (învechit) mari, mare (IORDAN, L. R. A. 69). – Gen.-dat. și: (învechit) măriei, măriei. – Și: (regional) máră s. f. ALR II 2561/27. – Lat. mare, -is.

MĂTĂUZ s. n. (Regional) 1. Ghemotoc de cîrpe sau de cílți (legat de capătul unui băț) care servește la curățatul vetrei cuptorului (PĂCALĂ, M. R. 429, PAȘCA, GL., TOMESCU, GL., ALR II 4 000/130, 812, 833, 876, 886), la văruitul pereților (CHEST. II 382/297, ALR II/I h 291, ROM. 1960, nr. 2, 19), la prepararea unei cerneli primitive. Cerneala o făceam noi: făceam noi mătăuz de cîlț și dam pă fundu căldării șî udam cîrpa: ce să loa di pă căldare, storceam și făceam cerneală. VÎRCOL, V. 21. ♦ Bețigaș la capătul căruia se leagă o cîrpă, cílți etc. și care se folosește ca pensulă. Pentru puntare [la încondeiatul ouălor] se folosește. . . mătăzul, pâmătuful sau feleștiucul, un bețișor cu cîțiva cîlțișori, bumbac ori scamă de in la un capăt. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 190. Scaunele de astăzi. . . sînt vâpsite, ca și lăzile moderne, numai cu mătăuzul de umbrit, dîndu-li-se coloarea lemnului de nuc sau de stejar. PĂCALĂ, M. R. 484. Cf. CIAUȘANU, GL. 2. Unealtă făcută din crengi de brad, cu care se amestecă laptele sau zerul pus la fiert. Ca să nu se prindă pe fundul căldării, se mestecă într-una cu „mestecăul urdei”, un mătăuz din crengi tinere de brad curățite de coaje și legate la vîrful unui băț. DRAGOMIR, O. M. 15, cf. CHEST. V 140/17. 3. (Bis.) Mănunchi de busuioc, cu care preotul stropește cu agheasmă ; pămătuf, sfeștoc. Cf. LB, POLIZU, PONBRIANT, D., LM, DDRF. Ia un fir de busuioc din mătăuzul cu care botează în acea zi. ȘEZ. VI, 62, cf. ALEXI, W. Din mătăuzul popii să-și rupă un fir. GOROVEI, CR. 341. Ajungînd la mire și descălecînd toți, află în mijlocul ocolului pe o masă o găleată cu apă înflorată frumos și un mătăuz. DENSUSIANU, Ț. H. 242. Scoase o mescioară pătrată, o duse la gura băii, puse pe ea un vas cu apă, o cruce de lemn și-un mătăuz de busuioc. AGÎRBICEANU, A. 435, cf. ALRM II/I h 246. 4. Faclă făcută din coajă de copac sau din paie, care se aprinde de lăsata secului. Cf. ALR II 4 840/130, LEXIC REG. 82. 5. Momîie (în semănături) (Cîlnic-Sebeș). A II 12. 6. (Prin nord-estul Olt.) Femeie prost îmbrăcată. CIAUȘANU, V. 178. – Pl.: mâtâuze. - Și: (regional) mătăúnz (GL. V. J.), mătăhúz (ATILA, P. 108), mătăz, mataúnz (ALR II/I h 291) s. n. ; mătăúză (ALR II 4 000/130,833), mătăónză (GL. V. J.) @s. f. – Etimologia necunoscută.

MERCHÉZ s. n. 1. (învechit) Punct fix, determinat; punct central, centru. Cf. CIHAC, II, 595, GHEȚIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W. 2. (Mold.. Munt, astăzi rar.) Tîlc (ascuns) al unui lucru ; taină, rost, semnificație. Să-ți spui drept, păcat că-l vinde, Dar nici cu dînsul nu-l prinde Că nu îi știe merchezul. PANN, P. V. III, 107/15. Cine nu-i știe merchezul poate scotoci în sertar cît poftește, că nu-i dă de fundul adevărat. CARAGIALE, S. N. 46. Ușile mai toate au merchezele, adecă tainele lor. PAMFILE, I. C. 417. Toată treaba-i cu merchezul ei. id. J. II, 154. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) la merchez = a-i conveni (cuiva), a-i veni la îndemînă, a-i veni la socoteală. Na, aferim, frumos . . . , așa-mi mai vine la merchez. ALECSANDRI, T. 431, cf. DDRF, ȘIO I, 257, ALEXI, W. 3. (Familiar, astăzi rar) Șmecherie, tertip, șiretlic, truc. Ca cîrciumar. . . face măsurile mai mici, cu merchezuri. JIPESCU, ap. TDRG. Eu joc conțină oarbă cu fantele și am eu merchezul meu. CARAGIALE, O. VI, 188, cf. ZEITSCHRIFT, XVIII, 106, IORDAN, L. R. A. 198. Dragostea. . . mult e grea pîrdálnica: Dar cine-i cunoaște miezul Ș-o pipăie cu merchezul, E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. – Pl.: merchezuri și (rar) mercheze. – Și: (învechit) merchíz s. n. CIHAC, II, 595. – Din tc. merkez.

MOGÎLDEAȚĂ s. f. 1. Mică ridicătură de pămînt; (regional) măguiață (2). Cf. COSTINESCU. Rumânu e meșter mare. Cînd să pune el, face și pă ucigă-l t&mîia mogîndeață și tot iese dasupra. JIPESCU, O. 52. Sta numai rezemat de trunchiul frasinului, sprijinit cu cotul într-o mogîldeață de pămînt lutos. CAMIL PETRESCU, O. 382, cf. RĂDULESCU-CODIN. ♦ Grămadă sau căpiță (de fîn, de cereale). Iar în zori de dimineață, Snopi legați stau în picioare, Și la orice pas răsare Cîte-o nouă mogîldeață. D. BOTEZ, F. S. 87, cf. BREBENEL, GR. P., LEXIC REG. 83. 2. Ființă sau obiect cu contururi vagi, greu de identificat (din cauza întunericului, a dimensiunii, a depărtării); vedenie, nălucire, momîie, (regional) mohoandă (1), măguiață (1), momîiață (1), movilă (3 c). Cf. ANON. CAR., LB. Văzurăm de departe o mogîndeață în mijlocul apei și ni se păru a fi vreun ostrov. GORJAN, H. I, 131/8. Se arată o mogîndeață neagră, umbra unui om înalt. CARAGIALE, S. 3. Văzînd cele două mogîldețe prin întuneric, suna de cîteva ori și pleca spre dînșii. SLAVICI, N. II, 287. Văd deodată o mogîldeață la marginea armanului. SANDU-ALDEA, A. M. 27. O mogîldeață răsare la hotarul vederilor. S-apropie . . . și se lămurește: i-un călăreț, un biet român în capul gol. id. D. P. 38, cf. id. U. P. 186. O mogîldeață neagră se repezise în sus și se năpustise spre gard. SADOVEANU, P. S. 110, cf. id. O. XIII, 546. Cică ar fi pescuit. . . o mohîndeață îmbrăcată în haine nemțești. AGÎRBICEANU, P. M. 117. O mogîldeață ciudată se zvîrcolește în apă. REBREANU, NUV. 85, cf. id. I. 118. Cînd fu aproape de casa popii, îi ieși înainte o mogîndiță cît un stat de om. PAMFILE, DUȘM. 158. Gloanțele nu sînt prea dese, dar în fund, mogîldețele se ridică . . . și trec mereu în fugă. CAMIL PETRESCU, U. N. 402. Mogîldețele omenești înainteazâ în pasta cleioasă. BOGZA, C. O. 121. Dete cu ochii peste o mogîldeață. STANCU, R. A. III, 357. Mogîldeața era încotoșmănată în tot felul de flanele. BENIUC, M. C. I, 307. Nu zări nimic decît. . . niște mogîldețe acoperite din cap pînă-n picioare în foi de cort. CAMILAR, N. II, 444. Curînd nu se mai zăriră în camion decît niște mogîldețe și printre ele ceva ca o pădure de sulițe. CONTEMP. 1953, nr. 327,4/6. Codobatura zbură. . . lăsîndu-l pe Erhan față-n față cu o mogîldeață înfofolită de sus pînă jos în saci. GALAN, B. II, б. Departe, se vedeau mișcîndu-se mogîldețe grăbite. T. POPOVICI, SE. 68. Strîng în brațe-o mohăndeață Și sărut un sloi de gheață. ȘEZ. VI, 125. Ba eu c-am văzut, Pe unde-am trecut, După cotŝineață, La cea moghindeață, D-un zid părăsit Și neisprăvit. MAT. FOLK. 25. Ehe ! Fât-Frumos ! Vezi colo în munți două mogîndețe?. . . E iapa cu mînzul. RĂDULESCU-CODIN, Î. 228, cf. 161, BREBENEL, GR. P. ◊ (Ca termen de comparație) Pă dracu l-au zărit oăminii. . . ca o mogîndeață. JIPESCU, O. 115. Și iar se vedea cetatea . . . ca o mogîldoață nemișcată. SLAVICI, P. 12. Miază-noapte se pitește ca o moghindeață. MACEDONSKI, O. III, 121. Ștefanacke, de cealaltă parte a poienii, pare o mogîldeață neagră. SADOVEANU, O. III, 65. Puțin cocoșate, semănînd cu niște mogîldețe. . . femeile aduceau doniți cu lapte. BOGZA, Ț. 27. Stăteau tustrei ca niște mogîldețe în întuneric, în fața porții. PAS, Z. I, 177. În jur, răsăreau miriștile țepoase, în lungul cărora se înșiruiau crucile de grîu, asemenea unui rînd de mogîldețe aurii, grele de rod. V. ROM. mai 1953, 94. Pomii întunecați de pe marginea drumului păreau niște mogîldețe. T. POPOVICI, S. 355, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 183. Acolo văd pe fata de împărat ca o mohondeață. MERA, L. B. 189. ♦ (Regional) Epitet depreciativ pentru un om masiv, prost și molîu, Cf. VICIU, S. GL. ♦ (Ca epitet, precedînd de obicei termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Om mic de statură. In poarta mănăstirii ne iese înainte „piticul Tismanei” . . ., o mogîldeață de om, cu glas de copil. VLAHUȚĂ, R. P. 73. Face din mînă cîtorva mogîldețe de oameni și se îndreaptă repede într-acolo. I L iulie 1960, 7, cf. BREBENEL, GR. P. Mogîldeață di om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 3. (Regional) Momîie (1). Cf. PRIBEAGUL, P. R. 57, A II 3. – Pl.: mogîldețe. – Și: (regional) mogîldoață, mogîlteáță (ȘEZ. III, 71), mogîndeáță, mogîndíță, moghíndeáță, moglîndeáță (PAMFILE, A. R. 251), mogondeáță (VICIU, S. GL.), mohîndeáță, mohondeáță s. f. – Cf. m o g î n d ă, m o g î l d a n, m o g î l d ă u.

NĂDEJDE sf. 1 Așteptarea unei întîmplări fericite, unei îndreptări a soartei, etc. pe care o dorește cineva și se mîngîie cu gîndul că aceasta se va realiza, speranță: a avea ~; a trage ~; a trăi, a se hrăni cu ~a; (P): istețul făgăduește și prostul trage ~; F trage ~ ca spînul de barbă, ca baba de dinți, ca prepelița (sau ca ursul) de coadă, nădăjduește în ceva ce nu se poate realiza; F slabă ~!, sînt puține șanse de scăpare, de izbîndă; cu ~a trăești, cu ~a și mori (ZNN.); a-și lua ~a (de la ceva), a pierde nădejdea de a izbuti, de a căpăta ceva ¶ 2 Încredere, bizuință: pot să am ~ în voi? (CRG.); își luase cu el pe pîndarul Ion în care avea ~ (S.-ALD.); a se lăsa în ~a cuiva, a se bizui pe spusele, pe făgăduința, etc. cuiva; își puse ~a în Dumnezeu (ISP.); într’însul punea toată ~a sa pentru zile grele și de bătrînețe (SB.); (P): în ~a slugii, dai de fundul pungii ¶ 3 F A da, a lovi cu ~, a lovi din toate puterile: nici că se mai mișcară din loc, fiindcă îi lovise cu ~ (ISP.) [vsl. nadežda].

MUTARE s. f. Acțiunea de a (se) m u t a și rezultatul ei. I. 1. Pornire, plecare; deplasare, strămutare; transferare, transfer. Mutările hotarălor carele de multe ori s-au mutat din locurile lor. CANTEMIR, HR. 64. Mi s-au făcut mutare dintr-un scaun într-altul. ANTIM, P. XXIV. Pașa . . . s-au rădicat de acolo și mai înapoi cu oștile s-au tras, a cărui mutare și domnul văzînd, sculatu-s-au de la Cornești și la Craiova au venit (sfîrșitul sec. XVIII). MAG. IST. II, 138/3. Familia lui peregrinează . . . fie în urma mutărilor de slujbaș, fie numai din cauza visurilor despre „norocul” care așteaptă tocmai în alt capăt de județ. V. ROM. septembrie 1954, 137. Ai căpătat mutarea de la noi. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ (Învechit) Emigrare; exil. Se va fi cutremur, mutare și robie va fi într-aceia parte. PARACLIS (1639), 258. Iosie născu pre Ehonian și pre frații lui în mutarea în Vavilon. N. TEST. (1648), 3^v/6. ♦ (Învechit) Transmitere a unei proprietăți, a unui bun. Stăpînirea lucrului prin mutarea cea de săvîrșit din mîna unuia în mîna altuia să cîștigă. PRAVILA (1814), 37/14. ♦ (Mold., Bucov., Transilv.) Strămutare, a unei stîne sau tîrle dintr-un loc de păscut în altul (com. MARIAN, CHEST. v/22, ALR I 1 791/214, 215, 536, A I 20, 31, II 6, Y 34), pentru gunoirea unui loc (A II 8). ♦ (Regional) Pămînt nelucrat care servește ca pășune; arșiță (HEM 1 748), imaș, suhat (JUN. LIT. 1923, nr. 4-5, 98, CHEST. v/54, ALR I 1 791/538, 550, A V 7, 15, 31). Acum suhatul te-ajunge 36 lei pe-o păreche de boi . . . Mutările (numai la oi se zice vorba asta) nu știu c or fi, că n-am oi. CONV. LIT. XLIV, 655. ♦ (Regional) Stînă, tîrlă (PUȘCARIU, L. R. I, 360 (BL VI, 200, CHEST. II 39/258, V 10/48, ALR 1 788/215, 217, 1 791/215); p. r e s t r. parte a stînei unde se ține laptele (CHEST. v/121). Dar în fundul mutărei te-oi pune-n dosul burducei. ANT. LIT. POP. I, 260. ♦ (Regional) Construcție vremelnică, constînd dintr-o colibă și o strungă cu un ocol (CHEST. v 10/10); adăpost sau colibă a ciobanilor la munte (PRECUP, P. 11). ♦ P. g e n e r. (Învechit) Adăpost, sălaș, locuință. Spre soare puse mutarea sa. PSAT. HUR. 14^v/6. Deadere . . . răpaosu tîmplelor meale pără voiu afla locul Domnului, mutare (s ă l a ș u D, s a t u l H) Dzeului lui Iacov. PSALT. 278, cf. CORESI, PS. 365/3. (F i g.) Că cine va avea nădeajde cătră Dumnezeu, mutare-i va fi și va scăpa de boale și de nevoi. CORESI, EV. 365. ♦ Fiecare dintre mișcările unei piese, la jocul de șah. Prima partidă încheiată a consemnat (după 19 mutări) un neașteptat rezultat de egalitate. SCÎNTEIA, 1967, nr. 7 516. 2. F i g. (Învechit; cu determinări de felul „din această viață”, „dintre cei vii” etc.) Moarte (1). Sunetul clopotelor vestește mutarea unui vecin dintr-această viață. MARCOVICI, D. 27/13. 3. Schimbare de locuință, de domiciliu, de sediu, stabilire în altă parte; (regional) mutătură (1). Cf. PONTBRIANT, D. Cu trei luni înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Pe urmă a adus vorba despre situația lor veșnic nesigură, cu mutări și chirii exagerate. C. PETRESCU, A. 422. II. 1. (Învechit) Înlocuire, schimbare (cu altceva sau cu altcineva); modificare; transformare. Lucrurile isprăvite, mutările, stăpînirile răsipite . . . istoria dă socoteală. N. COSTIN, L. 37. Mutările lucrurilor în vreame. CANTEMIR, IST. 97. Viind mutarea domniei lui Nicolai Vodă, se vor duce și acele obiceiuri bune. AXINTE URICARIUL, LET. II, 190/9. Despot . . . foarte mari mutări făcuse în lucrurile bisericești, ȘINCAI, HR. II, 219/37. Aceia ar fi biruitori, carii vor suferi mai bine mutarea aerului. id. ib. III, 169/9. De nevoie să face și legii mutare. MOLNAR, RET. 104/7. Deacă se întîmplă vreodată de, pe unele locuri umblînd, vedem focuri sau alte mutări, acestea toate au tălmăcirea lor ín fizică. CALENDARIU (1844), 64/15. 2. (Prin Olt.) Abatere sau secare totală sau parțială a albiei unui rîu sau pîrîu (pentru a prinde cu ușurință peștii și racii rămași pe fundul albiei). Cf. ANTIPA, P. 122. III. (Regional) Fiecare dintre găurile din partea de sus a fiularelor de la jug, cu ajutorul cărora se potrivește mărimea locului pentru grumazul vitei înjugate (Brădișorul de Jos Oravița). H XVIII 142. – Pl.: mutări. – V. muta.

a i-o da (cuiva) din fundul triajului expr. (adol.) a lovi (pe cineva) cu toată puterea.

A LOVI a adormi, a aldui, a anestezia, a ara, a bulăni, a buli, a cardi un vast, a căpăci, a cârmi una, a ciurui la alivanti, a da bine cu bucata, a da cuiva un Yoko, Tom și Jerry (arte marțiale), a i-o da (cuiva) din fundul triajului, a da la oglinzi, a da peste bot, a decapota, a face (cuiva) onoarea, a împăna, a îndoi (cuiva) caroseria / speteaza, a lovi la directă, a lovi sub centură (în box), a lua (cuiva) grupa sanguină, a mirui, a-i pune (cuiva) belciug, a scăi la fas (pe cineva), a scoate (cuiva) plombele, a servi la directă, a servi la îngrijire, a smardi, a-i strămuta (cuiva) căpriorii, a-i strâmba ghidonul cuiva, a șterge, a șterge mucii cuiva (în box), a-i trage (cuiva) una de adoarme în Gara de Nord / de joacă zaruri cu măselele din gură / de se plictisește în aer, a trăsni, a-i umfla (cuiva) botul.

MAHALĂ s. f. (Regional) „Greutate voluminoasă, ceva și mare ca volum, dar și greu” (ȘEZ. III, 70); „ceva mare și diform” (PAMFILE, C. Ț. 350). Cînd văzu atîta mahală de fer mare, Luă foile de-a spinare Și-apucă pe drum și pe-o cărare, Pînă dete într-un fund de mare. ȘEZ. VIII, 110. Îmi pare casa mahală Și cărarea buștiuhală. PAMFILE, C. Ț. 145. ♦ Volumul unui corp. Ca greutate, încape într-un car; da ca mahală, nu. CONV. LIT. XLIV₂, 132. – Pl.: mahale. – Cf. m a t a h a l ă.

mută-ți curul! / fundul! / hoitul! expr. (vulg.) dă-te mai încolo!, pleacă de aici!

LIN³, -Ă, lini, -e, adj. 1. (În opoziție cu repede, impetuos, vijelios) Care se mișcă sau se desfășoară în mod egal, fără salturi și treceri bruște; domol, liniștit, potolit. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie. COȘBUC, P. I 91. [Cocostîrcul] vine, se înalță, în cercuri line zboară Și răpide ca gîndul la cuibu-i se coboară. ALECSANDRI, O. 173. ◊ (Adverbial) Atunci calul zboară lin ca vîntul. CREANGĂ, P. 197. Iară tei cu umbra lată și cu flori pînă-n pămînt Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vînt. EMINESCU, O. I 154. ♦ (Despre ape) Fără valuri mari, liniștit. Dunărea mi-aduce apă vecinic lină. IOSIF, P. 60. [Rîul] îngheață-n suprafață, dar nu și-n fundu-i lin! MACEDONSKI, O. I 256. Nu curge lină Apa la pîrău? ALECSANDRI, P. I 196. ♦ (Despre pante, drumuri etc.) Cu înclinație mică, ușor de urcat sau de străbătut. Lorena e numai cîmpii dulce-ondulale și dealuri line. SADOVEANU, O. A. II 186. Mergi pe cărare lină. PANN, P. V. I 114. Să venim pe drumuri line. TEODORESCU, P. P. 171. 2. (Despre sunete, în opoziție cu puternic, strident, violent) Lipsit de asprime, blînd, potolit. A vorbit mai departe cu vocea ei lină. GALAN, Z. R. 380. Odaia cea albă, ticnită, Se umple de-o lină cîntare. TOMA, C. V. 118. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor. IOSIF, P. 64. ◊ (Adverbial) Numai vioarele mai suspinară lin, lin. C. PETRESCU, Î. I 16. Au început șapte tarafuri să cînte lin și dulce. CARAGIALE, O. III 81. Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-un framăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ♦ (Poetic, despre lumină sau surse de lumină) Cu strălucire domoală, blîndă, odihnitoare. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur, și vîntul abia-abia adia. SADOVEANU, O. V 3. Mă închin la tine, o, dragă, lină stea. ALECSANDRI, P. I 121. 3. (În opoziție cu agitat, tulburat) Calm, liniștit, molcom. În noaptea lină de vară, un susur slab trece prin codrul adormit. SADOVEANU, O. I 284. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape. EMINESCU, O. I 216. Singurul nor care înnegură astă viață lină fu peste doi ani... moartea bunicăi. NEGRUZZI, S. I 110. Viața se trecea lină ca un vis. RUSSO, O. 24. ◊ (Adverbial) Ierburile împrospătate, mirosul... florilor... o făceau să doarmă mult și lin. EMINESCU, N. 11. 4. (Rar; despre suprafețe, în opoziție cu aspru) Neted. Tulpini line de trandafiri sălbateci. CAMILAR, T. 198.