SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pînză, din piele sau din hîrtie rezistentă, servind la păstrarea și transportarea cerealelor și a altor produse; conținutul unui astfel de obiect (servind și ca unitate de măsură); obiectul împreună cu conținutul lui. Dădură sacii jos și-i tîrîiră în moară. SADOVEANU, O. II 55. Împăratul... dete argintarului doi saci de bani. ISPIRESCU, L. 93. Femeia lui Ipate zice babei: – Mătușică, vîră-te ici, în sacul acesta. CREANGĂ, P. 176. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. Leagă sacul la gură cît e timp (= fă economie din vreme). ◊ Expr. Sac fără fund = a) om nesățios, lacom. Pesemne c-aista-i Flămînzilă, foametea, sac fără fund... de nu-l mai poate sătura nici pămîntul. CREANGĂ, O. A. 247; b) om care știe multe, care spune, povestește multe. (Crîșmarul) cînta lucruri vesele, era un fel de izvor nesecat, sac fără fund. SADOVEANU, la TDRG. Și-a găsit sacul peticul v. petic. A da de fundul sacului = a sărăci. N-au intrat zilele în sac v. intra. A prinde (pe cineva( cu mîța (sau cu mîna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul cînd săvîrșește o acțiune rea (în special un furt). Prins cu mîna în sac... cu moarte trebuie să mori. ISPIRESCU, L. 76. 2. Pînză de fuior, de cîlți sau de buci din care se fac sacii (1). Asta-i mîndră de diac Și-i cu poalele de sac! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 3. Geantă mare de pînză sau de piele, în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1), cu gura ținută deschisă cu ajutorul unui arc de lemn. 5. (Regional) Nimfă de furnică; săcușor. Nimfele sau coconii se numesc în cele mai multe părți, atît din Bucovina cît și din Moldova, saci... sau săcușori. MARIAN, INS. 233.