MERCHEZ, merchezuri, s. n. (Învechit) Rost, socoteală. Cine nu-i știe merchezul poate scotoci-n sertar cît poftește, că nu-i dă de fundul adevărat. CARAGIALE, O. III 42. ◊ Loc. adv. Cu merchez(ul) = cu iscusință. Dragostea zburdalnica Mult e grea pîrdalnica... Dar cine-i cunoaște miezul Ș-o pipăie cu merchezul, E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) la merchez = a-i veni la socoteală. Ha, aferim, frumos... așa-mi mai vine la merchez. ALECSANDRI, T. I 140. ♦ Meșteșug, dibăcie, șiretlic, truc. Eu joc conțină (= concina) oarbă cu fantele, și am eu merchezul meu. CARAGIALE, O. I 192.