ECONOMIE ~i f. 1) la sing. Ansamblul elementelor care privesc producerea, distribuția și consumul bunurilor materiale. ◊ ~ națională totalitate a ramurilor de producție dintr-o țară. 2) la sing. Stare economică a unei ramuri de activitate umană. ~a industriei. 3) la sing. Știință care se ocupă cu studiul activității economice a societății umane. 4) Chibzuință în folosirea bunurilor materiale; măsură în consum, în cheltuieli. Regim de ~. 5) mai ales la pl. Bani strânși cu un scop anumit; rezervă de bani. ◊ Casă de ~i casă unde se depun banii pentru păstrare. [G.-D. economiei] /<fr. économie, lat. economia

câștiu, câștiuri, s.n. (înv.) 1. rată în arenda unei moșii. 2. chirie (la case). 3. banii (prețul) vânzării.

IȘLICAR, ișlicari, s. m. (Învechit) 1. Fabricant, negustor sau vînzător de ișlice. Croitori, cavafi, ișlicari... fiecare corporație cu starostele său. GHICA, S. XIV. La însurătoarea căminarului Tachi Ghica, i s-a dat din casa banului Scarlat Ghica un flăcău anume Grigorie, fiul ișlicarului poslușnic care dregea gugiumanele și ișlicele casei banului. id. ib. 296. 2. Poreclă dată în secolul trecut de elementele progresiste boierilor reacționari, cu idei și obiceiuri retrograde. Boierii cei mai tineri... în aprinderea lor, numeau pe cei bătrîni: «rugini învechite, ișlicari, strigoi». CREANGĂ, A. 153.

PENSIUNE, pensiuni, s. f. Întreținere, constînd din locuință și masă, pe care o primește cineva într-o casă particulară, în schimbul unei sume de bani; casă în care se dă unei persoane străine găzduire completă sau numai masă. Acuma știu de ce nu se mai oprește autobusul la pensiunea Weber. SEBASTIAN, T. 25.

câști sn [At: (a. 1795) ap. ȘIO / V: (reg) câșt / Pl: ~uri / E: tc kișt] (Înv) 1 Sumă de bani plătită cuiva la date fixe și care reprezintă, de obicei, o rată din arenda unei moșii. 2 (Înv; îs) ~ul Gheumei Operație contabilă care avea loc la schimbarea unui domn, efectuată de vistierie și caimacamii noului domn. 3 (Buc) Chirie (la case). 4 Bani rezultați dintr-o tranzacție comercială.

miezuină sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (reg) ~ziuină, ~imă, ~unie, miz~ / Pl: ~ni, ~ne / E: ns cf. miez, mejdină] 1 Răzor între două ogoare. 2 Hotar între două regiuni, provincii sau țări. 3 (Pop) Gard despărțitor. 4 (Pop) Perete dintre două case, dintre o casă și un grajd sau dintre camerele de locuit și tindă. 5 (Pop) Spațiu liber dintre două case. 6 (Ban; Trs) Pârleaz. 7 (Reg, îf ~zunie) Zgârci al nasului Cf mijlocar (14). 8 (Reg) Livadă de lângă casă. 9 (Reg; pbl) Hrană strânsă pentru iarnă de animale Vz mișină.

vălău sn [At: KLEIN, D. 453 / V: valău (Pl: valăie, valaie, valeie, văleie, valauă, vălauă, valăuri), halău (Pl: halaie, halăie, halauă), hălău (Pl: hălauă) / Pl: vălaie, vălăie, văleie, valaie, valeie, vălauă, vălăuri / E: mg vályú (dal válu, vállu, válló)] 1 (Reg) Jgheab făcut de obicei dintr-un trunchi de copac scobit din care mănâncă sau beau apă animalele, păsările dintr-o gospodărie țărănească Si: uluc, teică¹, troacă. 2 (Reg) Jgheab făcut dintr-un trunchi de copac scobit, în care se pune sare pentru oi. 3 (Reg) Iesle. 4 (Trs) Albie în care se spală rufe, vase² etc. 5 (Ban; Trs) Jgheab prin care se captează și se scurge apa unui izvor. 6 (Reg; îf valău) Vrană (la moară). 7 (Reg) Postavă (la moară). 8 (Reg) Teică¹ (la moară). 9 (Ban) Scobitură alungită și îngustă făcută cu ciocanul în piatra morii. 10 (Reg) Covată (la piuă). 11 (Trs; Ban) Scoc (la moară sau la piuă). 12 (Trs; Ban) Jilip. 13 (Trs) Instalație rudimentară alcătuită dintr-un jgheab de lemn, ușor înclinat, alimentat cu apă, folosită la concentrarea minereurilor aurifere, după ce acestea au fost sfărâmate de șteampuri². 14 (Reg) Uluc (la steașina casei). 15 (Ban; Trs) Jgheab prin care se scurge mustul din teasc. 16 (Reg) Jgheab prin care se scurge din grajd zeama din gunoiul vitelor. 17 (Trs; Ban) Trupul meliței cu scobitura în care se mișcă limba. 18 (Ban) Scobitură alungită și îngustă făcută pe diferite obiecte pentru a se putea îmbina unele cu altele. 19 (Reg; îf valău) Luntre făcută dintr-un trunchi de copac scobit. 20 (Trs) Olan (care se pune peste țiglă, pe creasta și la colțurile acoperișului). 21 (Reg) Șanț¹ pentru scurgerea apei. 22 (Reg) Urmă lăsată de roțile carului pe pământul moale.

somină sf [At: ANON. CAR. / V: ~menă, sumi~ / Pl: ~ni / E: scr somina] 1 (Ban; Trs) Par care se așază orizontal pe furci, pentru a forma pătulul de fân. 2 (Ban) Bârnă mai subțire de care se leagă lanțul căldării la cuptor. 3 (Reg) Bârnă lungă care unește căpriorii casei. 4 (Ban; îf sumină) Parte a podului unei case construită pe capetele ieșite în afară ale grinzilor. 5 (Olt) Scobitură în malul unei ape, unde stau peștii. 6 (Olt) Gaură de șobolan, cârtiță etc.

CASĂ², case, s. f. 1. Dulap sau lădiță de fier în care sunt ținuți bani, hârtii de valoare etc. Casă de fier. Casă de bani. 2. Masă, pupitru sau birou într-un magazin, unde se achită costul cumpărăturilor. ♦ Ghișeu sau încăpere într-o întreprindere sau într-o instituție, unde se fac încasările și plățile, unde se eliberează biletele de călătorie, de spectacol etc. ♦ Sumă de bani de care dispune la un moment dat casieria unei instituții sau a unei întreprinderi. ◊ Plus (sau minus) de casă = diferență în plus (sau în minus) rezultată la stabilirea încasărilor și plăților. Registru de casă = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. ◊ Expr. A face casa = a întocmi bilanțul încasărilor și al plăților unei zile. – Din it. cassa, germ. Kasse.

CUTIE, cutii, s. f. 1. Obiect de lemn, de metal, de carton etc. în formă de cub, de paralelipiped etc., gol în interior, în care se păstrează sau care protejează diverse lucruri. ◊ Expr. (Scos) ca din cutie = foarte îngrijit îmbrăcat sau prezentat. (Fam.) (Bagă) capul la cutie! = (la jocul „de-a capra”) ferește-ți capul, proptește-l în piept! fig. fii prudent, păzește-te! Cutie de scrisori = cutie specială, plasată pe stradă de către organele poștale, în care expeditorii introduc scrisorile; cutie particulară în care factorii poștali depun corespondența adusă la domiciliu. 2. Aparat, dispozitiv, organ special etc. având forma unei cutii (1). Cutie de viteze. Cutie de rezonanță. 3. (În sintagma) Cutie craniană = cavitate osoasă în care se află creierul; țeasta capului, craniu. 4. Sertar. 5. (Înv.) Casă de bani; casetă. – Din tc. kutu, ngr. kutí, bg., scr. kutija.

CASĂ DE BANI s. seif.

SEIF s. casă de bani.^[1]

ȘINDRILĂ s. (pop.) prăștilă, (reg.) scândură, ștablon, (Ban.) șindră. (Casă acoperită cu ~.)

TIZIC s. (Munt., Olt. și Ban.) tor. (Casă de ~.)

A AVEA am tranz. I. 1) A ține în posesiune; a stăpâni; a poseda; a deține. A avea casă. Câți bani ai? A avea profesie bună. ◊ A avea la dispoziție a utiliza după bunul plac; a dispune. Ce-am avut și ce-am pierdut puțin îmi pasă. 2) A conține în sine. Odaia are două ferestre. Cartea are trei capitole. Butoiul are 100 de litri. ◊ A avea o anumită vârstă a fi de o anumită vârstă. 3) A duce cu sine. Avea în mână o geantă. ◊ A avea numele (sau porecla, titlul) a purta numele (sau porecla, titlul). A avea ceva cu cineva a purta pică cuiva. 4) A percepe cu ajutorul simțurilor. 5) (urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) A fi necesar. Am de transcris un text. ◊ N-are (n-am,... ) decât mă (te, îl...) privește. 6) rar (urmat de o propoziție complementară) A pătrunde cu mintea; a ști. Are cum să iasă din încurcătură. 7) rar A se afla în realitate; a fi; a exista. Are cine mă ajuta. Are cine vorbi. II. (în îmbinări) 1) (sugerează ideea de suferință, durere fizică sau morală) Are ulcer stomacal. Are mare necaz. ◊ Ce ai? a) ce ți s-a întâmplat? b) ce te doare? N-are nimic! a) nu i s-a întâmplat nimic; b) n-are nici o importanță. 2) (sugerează ideea de a dispune) A avea multă energie. A avea capacitate de lucru. A avea o oră de răgaz. 3) (sugerează ideea de cunoaștere, urmat de o propoziție complementară) Am ce face. Are unde pleca. III. (în îmbinări substantivale ce redau sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): A avea asemănare a se asemăna. A avea bucurie a se bucura. A avea nădejde (sau speranță) a nădăjdui (sau a spera). A avea scăpare a scăpa. A avea un vis a visa. IV. (cu funcție de verb semiauxiliar) Avea să plece. Aveai să fii medic. V. (cu funcție de verb auxiliar) 1) (la formarea perfectului compus) Am văzut. 2) (la formarea unor forme de viitor) Are să ajungă. /<lat. habere

PENSIUNE s.f. 1. Întreținere (locuință și masă) primită de cineva într-o casă particulară în schimbul unei sume de bani; (concr.) casă-restaurant în care se dă o asemenea întreținere. 2. V. pensie. [Pron. -si-u-. / < fr. pension].

CASIER, -Ă s.m. și f. Persoană care îngrijește de operațiile de casă și de casa de bani într-o întreprindere, într-o instituție etc. [Pron. -si-er. / cf. fr. cassier, it. cassiere].

CASIERIE s.f. Loc unde se păstrează casa de bani și se fac operațiile de casă într-o întreprindere, într-o instituție etc. [Gen. -iei. / < casier + -ie].

corvan, corvane, s.n. (înv.) casa de bani păstrată în altar.

SEIF s.n. Casă de bani. ♦ Încăpere bine asigurată folosită pentru păstrarea banilor, a hîrtiilor și a obiectelor de valoare. [Pron. seif, var. safe, safeu, sef s.n. / < engl. safe].

casă (case), s. f. – 1. Lădiță în care sunt sînt ținuți banii. – 2. Vistierie. – 3. Unitate care acceptă depuneri de bani. – Var. cassa. It. cassa, germ. Kasse (sec. XIX). – Der. casetă, s. f. (cutie, sipet); casier (var. Trans., căsar), s. m. (persoană care are în sarcina sa casa de bani); casieriță, s. f. (casieră); casierie, s. f. (încăpere dintr-o instituție în care se primesc și se distribuie banii); încasa, vb. (a primi bani), din it. incassare, cf. fr. encaisser; încasator, s. m. (persoană care încasează bani).

SEIF s. n. casă de bani. ◊ încăpere bine asigurată, pentru păstrarea banilor, a hârtiilor și a obiectelor de valoare. (< engl. safe)

ladă (lăzi), s. f. 1. Cufăr de lemn. – 2. Sipet, casă de bani. – 3. (Trans. de S.) Sicriu, coșciug. – 4. (Trans., Banat) Sertar. Germ. Lade, prin intermediul mag. láda (DAR) sau al sl. (cr., slov., pol., rut.) lada, cf. sb. lad (Miklosich, Fremdw., 104; Cihac, II, 163; Conev 82). – Der. lădiță, s. f.

scroafă (-fe), s. f. 1. Femela porcului, poarcă, purcea. – 2. (Arg.) Casă de bani. Lat. scrōfa (Pușcariu 1565; REW 7748), cf. it. scrofa, ngr. σϰρόφα. – Der. scrofiță, s. f. (silvie, Sylvia curruca), în Banat.

banieră, baniere, s. f. casă de bani

gură, guri s. f. (intl.) instrument folosit la deschiderea caselor de bani.

întărită, întărite s. f. (intl.) casă de bani.

CASĂ DE BANI banieră, întărită, lefterie, purcea, ursoaică.

lefterie, lefterii s. f. 1. credit; încredere. 2. cinste. 3. (intl.) casă de bani.

mancó s. n. invar. (prst.) lipsă de bani în casă; criză financiară a unei prostituate sau a unui stabiliment.

purcea, purcele s. f. 1. tejghea, bar. 2. (intl., înv.) casă de bani.

ursoaică, ursoaice s. f. (intl.) 1. casă de bani. 2. iubită, amantă.

CASĂ², case, s. f. 1. Dulap sau lădiță de fier în care sînt ținuți bani, hîrtii de valoare etc. Casă de fier. Casă de bani. 2. Masă sau pupitru într-un magazin, unde se achită costul cumpărăturilor. ♦ Ghișeu sau încăpere într-o întreprindere sau o instituție, unde se fac încasările și plățile, unde se eliberează biletele de călătorie, de spectacol etc. ♦ Sumă de bani de care dispune la un moment dat casieria unei instituții sau a unei întreprinderi. ◊ Plus (sau minus) de casă = diferență în plus (sau în minus) rezultată la stabilirea încasărilor și plăților. Registru de casă = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. ◊ Expr. A face casa = a întocmi bilanțul încasărilor și plăților unei zile. – It. cassa.

CASIER, -Ă, casieri, -e, s. m. și f. Persoană care are în seamă casa de bani, distribuirea și încasarea banilor și a hîrtiilor de valoare într-o întreprindere sau o instituție. [Pr.: -si-er] – It. cassiere.

CASĂ², case, s. f. 1. Dulap sau lădiță de fier în care se țin bani, hârtii de valoare etc. Casă de fier. Casă de bani. 2. Masă, pupitru sau birou într-un magazin, unde se achită costul cumpărăturilor. ♦ Ghișeu sau încăpere într-o întreprindere sau într-o instituție, unde se fac încasările și plățile, unde se eliberează biletele de călătorie, de spectacol etc. ♦ Sumă de bani de care dispune la un moment dat casieria unei instituții sau a unei întreprinderi. ◊ Plus (sau minus) de casă = diferență în plus (sau în minus) rezultată la stabilirea încasărilor și plăților. Registru de casă = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. ◊ Expr. A face casa = a întocmi situația încasărilor și a plăților unei zile. – Din it. cassa, germ. Kasse.

CUTIE, cutii, s. f. 1. Obiect de lemn, de metal, de carton etc. în formă de cub, de paralelipiped etc., gol în interior, în care se păstrează sau care protejează diverse lucruri. ◊ Cutie de scrisori = cutie specială, plasată pe stradă de către organele poștale, în care expeditorii introduc scrisorile; cutie particulară în care factorii poștali depun corespondența adusă la domiciliu. ◊ Expr. (Scos) ca din cutie = foarte îngrijit îmbrăcat sau prezentat. (Fam.) (Bagă) capul la cutie! = (la jocul „de-a capra”) ferește-ți capul, proptește-l în piept! fig. fii prudent, păzește-te! 2. Aparat, dispozitiv, organ special etc. având forma unei cutii (1). Cutie de viteze. Cutie de rezonanță. 3. (În sintagma) Cutie craniană = cavitate osoasă în care se află creierul; țeasta capului, craniu. 4. Sertar. 5. (Înv.) Casă de bani; casetă. – Din tc. kutu, ngr. kuti, bg., sb. kutija.

ASALT, asalturi, s. n. 1. Atac violent, hotărîtor, pentru cucerirea unui loc întărit, a unui obiectiv sau pentru a sparge rezistența inamicului. V. năvală, iureș. [Secretarii] se aplecară asupra hărților gînditori, ca niște comandanți de oaste peste hărțile pe care hotărau ultimul asalt. MIHALE, O. 476. Voi lansa un strigăt de luptă Și de asalt împotriva cetății de fier, împotriva întunecatei cetăți Cu ziduri adinei și înalte, Făurite din case de bani. BANUȘ, B. 108. Asalturi vijelioase se zdrobiseră ia parapete și mulți flăcăi mînioși căzuseră fulgerați. SADOVEANU, O. VI 105. ◊ Batalion de asalt = batalion care are misiunea de a asalta o poziție inamică sau de a începe atacul. ◊ Expr. A da asalt = a asalta; a năvăli. În cinci zile, patru asalturi a dat cetății. ALECSANDRI, T. II 19. A lua cu asalt = a cuceri (o poziție întărită etc.) printr-un atac violent, hotărîtor. ◊ Fig. [Torentul] s-azvirle printre pietre cu asalt... mugitor. MACEDONSKI, O. I 105. ♦ (Atributul este un abstract) Acțiune sau luptă hotărîtă, plină de avînt în octombrie 1917 partidul a condus masele celor ce muncesc la asaltul împotriva capitalismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 224, 3/2. ♦ Întrecere la scrimă pentru stabilirea învingătorului. 2. Fig. Ritm grăbit de muncă, dăunător producției, practicat uneori la sfîrșitul unei perioade de activitate pentru a compensa rămînerea în urmă față de planul de producție. La congres s-a subliniat în mod deosebit necesitatea organizării ritmice a producției fără «asalturi» la sfîrșit de lună. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 28.

CASIER, -Ă, casieri, -e, s. m. și f. Persoană care are în seamă casa de bani, distribuirea și încasarea banilor și a hîrtiilor de valoare într-o întreprindere sau instituție. Un casier dispăruse după ce-l înșelase c-o mare sumă de bani. BART, E. 171. – Pronunțat: -si-er.

DESPĂRȚITOR, -OARE, despărțitori, -oare, adj. Care desparte, care separă (un lucru de altul). În zidul peretelui despărțitor, casa de bani. CAMIL PETRESCU, T. I 381. În zadar cearcă ei să ridice Un zid pe Milcov, despărțitor. ALECSANDRI, P. A. 99.

DOLOFAN, -Ă, dolofani, -e, adj. (Mai ales despre copii și despre unele animale mici) Grăsuliu, durduliu, rotofei. Pe mine mă cheamă Aftanasie, glăsui cel mare și dolofan c-o voce femeiască. SADOVEANU, Z. C. 110. Să-mi faci rost de-un miel – știi colea, mai dolofan, că am mîne musafiri la masă. STĂNOIU, C. I. 76. Născu un dolofan de copil. ISPIRESCU, L. 97. ◊ Fig. Cînd erau bani în casă, tata cumpăra cîteva pîini dolofane și-aveați pentru o săptămînă. PAS, Z. I 139. Am suit, mai întîi, un munte turtit și dolofan. GALACTION, O. I 345. ◊ (Substantivat) Copiii lor cresc ca dolofanii, vînjoși, sprinteni și pepenoși. DELAVRANCEA, S. 31.

CUTIE, cutii, s. f. 1. Obiect de lemn, de metal, de carton etc., ușor transportabil, de obicei în formă de cub sau paralelipiped gol în interior, în care se păstrează diverse lucruri sau care protejează o piesă sau un mecanism. Cuțitul de desfăcut cutii de conserve. C. PETRESCU, Î. I 3. Abramovici scoase din buzunar cutia de tutun. SAHIA, N. 90. Nici un fenomen nu poate sta stingher pe lume, despărțit de celelalte, ca într-o cutie. IONESCU-RION, C. 54. Parcă-l văd pe astronomul... Cum ușor, ca Un cutie, scoate lumile din haos. EMINESCU, O. I 140. ◊ Fig. Cutia strîmtă a cămării s-a umplut de furtunoase dezbateri. C. PETRESCU, S. 6. ◊ Expr. (Scos) ca din cutie, se zice despre persoanele foarte dichisite, foarte îngrijit îmbrăcate, gătite în mod afectat. Ginere ca din cutie. CONTEMPORANUL, VI_II 5. (Familiar) Bagă capul la cutie! = strînge capul între umeri, proptește-l bine în piept (recomandare care se face celui peste care se sare, la jocul «de-a capra», ca să nu fie lovit de cei care sar); fig. ferește-te, păzește-te, fii precaut. ◊ Cutie de scrisori = cutie publică în care expeditorii introduc scrisorile ce urmează a fi transmise la adresă de către serviciul poștal; cutie particulară în care factorii poștali depun corespondența adusă la domiciliu. Cutie de rezonanță = cutie (cu aplicație mai ales la instrumentele muzicale) astfel construită încît să amplifice sunetele. Cutie de rezistență = aparat pentru măsurarea rezistenței opuse unui curent electric. Cutie de viteză = cutie în care se află mecanismul schimbătorului de viteză la automobile. Cutie craniană= cavitatea osoasă în care e așezat creierul; țeasta capului. 2. (De obicei urmat de determinări în genitiv) Sertar (de masă, de dulap etc.). Găsești cheile în cutia mesei. 3. (Familiar) Ladă în care hingherul bagă cîinii prinși. Să mai iasă [cîinele], ziua, după ciolanul problematic: însemna să meargă de-a dreptul la cutie. GALACTION, O. I 311. 4. (Învechit) Casă de bani; casetă. Capitația și leafa lor [a dorobanților]... de la 1834 se plătesc din cutiile satelor. BĂLCESCU, O. I 37. Cheltuielile... se făceau din venitul cutiilor sătești. I. IONESCU, D. 101.

PRESĂRA, presar, vb. I. Tranz. (Cu privire la substanțe mărunte, granulare sau pulverulente) A împrăștia, a arunca ici și colo, cîte puțin. Zgomotul furculiței atinsă de farfurie sau mișcarea cuțitului presărînd sarea – nu și-a închipuit niciodată că pot răscoli o ură atît de înverșunată. C. PETRESCU, C. V. 262. Ne presărăm singuri pulberea cea albă; dar oricît am fi albit-o, plăcinta tot nu se îndulcea. În cutioara cu găurele era mai multă făină. I. BOTEZ, ȘC. 55. (Complementul direct devine complement instrumental) Calea Victoriei era presărată cu nisip fin. REBREANU, R. I 195. (Fig.) Nădejdea lîngă mine îmi presăra cărarea cu lumine. CERNA, P. 147. Cu stele dulci e bolta presărată. EMINESCU, O. IV 451. ♦ A împrăștia, a risipi. Avea miros plăcut de pelin și de iarbă mare, dichisuri. presărate în fundul lăzii cu rufe. BASSARABESCU, V. 45. Bani prin casă presăra. TEODORESCU, P. P. 542. ◊ Fig. (Complementul direct devine complement instrumental) Presărat cu cetăți vechi, în ruină, și cu turle de biserici, ascuțite, Ardealul își desfășoară peisajele pînă la mari depărtări. BOGZA, C. O. 9.- Variantă: presura, presur și presor (SBIERA, P. 170, CREANGĂ, P. 13, EMINESCU, N. 11), vb. I.

VĂRSA, vărs, vb. I. I. 1. Tranz. (Cu privire la un lichid sau la o materie continuă) A face să curgă (prin răsturnarea recipientului în care se află). Cere plosca cu apă de la stăpînu-său. Fiul craiului i-o dă și spinul, cum o pune la gură, pe loc... varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. Merge-n vale de-și umple gura plină Cu apă din izvoare... Și-ncet la rădăcina copacului o varsă. ALECSANDRI, P. III 306. Fata luă cenușă în sîn și, mergînd în urma carului, tot vărsa cenușa pe jos. ȘEZ. I 65. ◊ (Poetic) Deasupra, în albastru, tremurau ciocîrlii, vărsînd puhoiul lor amețitor de cîntece. SADOVEANU, O. I 120. Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn. EMINESCU, O. I 148. ◊ Fig. Trenuri obosite și lungi varsă în gară sumedenie de soldați. SAHIA, N. 47. Din umbrele văii... Ies roibii cu umblet ca vîntul. Răsar de tutindeni de pare Că-i varsă pămîntul. COȘBUC, P. II 30. ◊ Expr. A vărsa lacrimi (mai rar o lacrimă) = a plînge (amar). Jupîneasa Dochia vărsa lacrimi în ascuns. SADOVEANU, O. I 272. Ochii ei... încetase de a mai vărsa lacrimi. EMINESCU, N. 28. Noaptea aduce mii de stele. Omul trist, privind la ele, Varsă-o lacrimă de dor. ALECSANDRI, O. 137. A vărsa sînge = a ucide, a omorî. Cît singe-n mii de lupte vărsă sabia mea. MACEDONSKI, O. I 251. Împăratul Roș... nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. Decît să vărsați sînge, voinicilor, Mai bine să vărsați vin și să vă veseliți. ALECSANDRI, T. II 38. A-și vărsa sîngele (pentru cineva sau ceva) = a se jertfi, a se sacrifica. (Cu parafrazarea expresiei) Luptă, în care romînii vărsară șiroaie de sînge și se jertfiră ca niște martiri pentru apărarea civilizației în contra barbariei. BĂLCESCU, O. II 13. (Popular) A vărsa mațele (cuiva) = a spinteca (pe cineva); a ucide. Fiara... dintr-o săritură fu lîngă calul... căruia îi și vărsă mațele. ISPIRESCU, L. 140. A vărsa (multe) sudori (sau nădușeli) sau a vărsa sudori de moarte = a) a face un lucru greu, a munci din greu. Pentru această treabă are să verse multe nădușeli. ISPIRESCU, U. 55. Să bate zi și noapte Și varsă sudori de moarte. ALECSANDRI, P. P. 377; b) a fi în agonie, a trage să moară. Cînd era la cîntători, Vălenaș vărsa sudori. ȘEZ. II 79. ♦ (În basme) A arunca pe gură foc, smoală, jăratic. Scorpia este necăjită rău, varsă foc și smoală. ISPIRESCU, L. 5. Un bălaur grozav de mare care vărsa jăratec pe gară. CREANGĂ, P. 121. Șerpi mari ce varsă foc din gură. ȘEZ. I 244. ◊ Expr. (Despre cai) A vărsa foc = a fi foarte iute și puternic. Niște telegari ce vărsau foc. CONTEMPORANUL, V_I 100. ◊ Fig. A arunca asupra cuiva săgeți, bombe, explozibile (în cantitate mare). Escadrile de bombardament vărsau bombe. CAMILAR, N. I 386. Și în tătarii ce vor îndrăzni să se apropie de ușă vărsați de sub streșină și prin ferestre un foc necurmat. GALACTION, O. I 52. 2. Refl. (Despre nori) A lăsa să curgă ploaia; (despre ploaie) a curge în șiroaie. Nourul se varsă pe pămînt ca un rîu întărîtat și ca o mare fără margine. RUSSO, O. 32. Ploaie mare s-a vărsat. TEODORESCU, P. P. 625. ◊ Intranz. (În expr.) Plouă de varsă = plouă torențial. Lasă-mă, mîndruță-n pace, C-afară plouă de varsă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 3. Tranz. A împrăștia, a risipi. În casă cînd ei intra, Să te faci a mătura, Bani prin casă că-i vărsa, Bani prin colțuri că-i lăsa. TEODORESCU, P. P. 541. ◊ Refl. Răsturnîndu-se jos, s-au vărsat o grămadă de bani înaintea lui Pepelea. SBIERA, P. 4. 4. Refl. (Despre ape curgătoare) A-și uni apele cu altă apă (mărind volumul acesteia). Pîrîul Doamnei se vărsa chiar lîngă casa lor în Gîrla Popii. REBREANU, I. 46. ◊ (Prin analogie) De pe atîtea strade și căi, ca de pe atîtea brațe ale unui fluviu uriaș, se varsă, ca într-o mare zgomotoasă... valuri peste valuri de omenire. CARAGIALE, O. II 168. ♦ A ieși din albie, a se revărsa peste maluri. Apa din munți s-a umflat, Pe vîlcele s-a vărsat. La CADE. Fig. Ca mustul tînăr soarele se, varsă Pe buza tremurată a pădurii. BENIUC, V. 45. Zorile roșii se varsă pe cer, frumoasele visuri fantastice pier. COȘBUC, P. I 143. (Tranz.) În clipa aceea, un lup sur, cu ochii încruntați, care venea din tufiș, se abătu din cale și căută să-și verse fuga pe margini. SADOVEANU, O. I 65. 5. Tranz. (Folosit și absolut) A vomita. Nu mîncase de două zile și totuși îi venea să verse. C. PETRESCU, C. V. 129. Am o cățea albă, Toată ziua aleargă Și tot urdă varsă (Coasa). GOROVEI, C. 112. ◊ Expr. A-și vărsa și mațele, se spune cînd cineva varsă foarte tare. A vărsa venin = a vărsa un lichid negru, fig. a se exprima despre cineva cu dușmănie, a vorbi cu ură. A-și vărsa veninul (sau focul) = a-și descărca sufletul, a-și destăinui ura sau amărăciunea, durerea. Pe prispa casei, nevasta lui Gavril Cojocarii, cu glas greu... își vărsa focul care o ardea la inimă. SADOVEANU, O. VII 354. Credea, bietul, că în mine a găsit un om, în inima căruia să-și poată vărsa focul și supărările. VLAHUȚĂ, O. A. 227. (Rar) A-și vărsa sufletul = a-și exprima sentimentele de dor, de duioșie. Începu să-și verse sufletul în o doină ce se pierdea în liniștea serii. SLAVICI, N. I 86. 6. Tranz. (Despre surse de lumină, de căldură etc.) A revărsa, a răspîndi (lumină, căldură). Focul se aprinse și vărsă o dungă lată de lumină în tufișuri. SADOVEANU, O. I 17. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. EMINESCU, O. I 130. Zamfira... se uita La cornul lunii ce se ivise Vărsînd pe frunte-i lumina sa. ALECSANDRI, P. I 19. ◊ (Prin analogie) Cînd [fata] ia brîul și se-ncinge Fața ei îi varsă sînge. HODOȘ, P. P. 48. 7. Tranz. (Învechit) A turna (un clopot, o statuie, un stîlp etc.). Acest turn îi vărsat în bronz. KOGĂLNICEANU, S. 82. Am vărsat și clopotul cel mare. La TDRG. II. Tranz. 1. A repartiza un ostaș la o anumită unitate sau a-l trece dintr-o unitate în alta. L-a vărsat la artilerie. 2. A preda cuiva o sumă de bani sau obiecte de valoare (uneori pentru a achita o datorie). Vărsă în mîna starițului un pumn de bani de aur. NEGRUZZI, la CADE. Toată prada... fu vărsată în visteria țării. BĂLCESCU, O. II 260.

SEIF, seifuri, s. n. Dulap sau ladă de fier în care se păstrează (de obicei într-o instituție bancară) bani, hîrtii și obiecte de valoare; casă de bani. (Atestat în forma sef) Filioreanu asfixiase cu depozite sefurile unei bănci bine garantate. BASSARABESCU, S. N. 176. ♦ Încăpere specială (la arhive, biblioteci publice) în care se păstrează manuscrise, documente și alte obiecte de valoare. – Variante: sef (sub influența ortografiei engleze și franceze), safeu, safe s. n.

CASĂ DE BANI s. seif.

CERDAC s. 1. pridvor, tindă, verandă, (prin Ban.) pornană. (Casă cu ~.) 2. pridvor, tindă. (~ la moara de vînt.) 3. chioșc, foișor, pavilion, (Transilv.) filigorie. (Un ~ situat în grădină.)

PRIDVOR s. 1. cerdac, tindă, verandă, (prin Ban.) pornană. (Casă cu ~.) 2. tindă, (înv.) slon. (~ al unei biserici.) 3. cerdac, tindă. (~ la moara de vînt.)

SEIF s. casă de bani.

ȘINDRILĂ s. (pop.) prăștilă, (reg.) scîndură, ștablon, (Ban.) șindră. (Casă acoperită cu ~.)

TINDĂ s. 1. cerdac, pridvor, verandă, (prin Ban.) pornană. (Casă cu ~.) 2. pridvor, (înv.) slon. (A intrat în ~ bisericii.) 3. (CONSTR.) nartex, pronaos. (~ a unei biserici.) 4. cerdac, pridvor. (~ la moara de vînt.)

TIZIC s. (Munt., Olt. și Ban.) tor. (Casă de ~.)

casier, ~ă smf [At: IBRĂILEANU, SP. CR. 246 / V: (înv) ~sar, ~sariu, ~ssariu / P: ~si-er / Pl: ~i, ~e / E: it cassiere] Persoană care are în sarcina sa casa de bani, distribuirea și încasarea banilor și păstrarea hârtiilor de valoare într-o întreprindere sau într-o instituție.

VERANDĂ s. cerdac, pridvor, tindă, (prin Ban.) pornană. (Casă cu ~.)

căsuliță sf [At: TDRG / Pl: ~țe / E: casă¹ + -uliță] (Ban) 1-4 Căsuță (1-4).

dvoreț sn [At: H X, VIII, 279 / V: voreț / E: dvor + -eț] (Ban) Curtea casei.

corvan sn [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / V: ~na, ~ană sf / Pl: ~e / E: ngr ϰορβανας] (Grm; iuz) Casă de bani păstrată în altarul bisericii.

cutie¹ sf [At: (a. 1799), ap. ȘIO / Pl: ~ii / E: tc kuty, ngr χουτί] 1 Obiect de lemn, de carton, de metal etc. în formă de cub, de paralelipiped etc., gol în interior, în care se păstrează sau se protejează diverse lucruri. 2 (Îlav) Scos ca din ~ Foarte îngrijit îmbrăcat sau prezentat. 3 (La jocul „capra”; îe) Capul la ~ Ferește-ți capul, proptindu-l în piept. 4 (Fig; îae) Fii prudent! 5 (Îs) ~ de scrisori (sau poștală) Cutie specială, plasată pe stradă de către organele poștale, în care expeditorii introduc scrisorile. 6 (Îas) Cutie particulară în care factorii poștali depun corespondența adusă la domiciliu. 7 Aparat, dispozitiv, organ etc. care are forma unei cutii (1). 8 (Îs) ~ de rezonanță Lădița ce se adaugă diapazonului pentru a întări sunetul. 9 (Îs) ~ de viteze Dispozitiv special, cu trepte de viteză, care permite ușurarea sarcinii motorului. 10 (Îs) ~ craniană Cavitate osoasă în care se află creierul Si: craniu, țeastă. 11 (Spc) Sertar. 12 (Înv) Casă² (1) de bani Si: casetă (1). 13 (Îs) ~ia milelor (rar de milostenie) Casetă în care se strângeau milosteniile pentru săraci. 14 (Îe) A umbla cu ~ia A cerși. 15 (Spc) Coșul teascului. 16 Cutia presei de ulei. 17 ~-cartotecă Cutie în care se țin fișele de bibliotecă. 18 Ladă în care pune hingherul câinii prinși. 19 (Înv; îe) A umbla cu ~a A cerși pentru biserici. 20 (Îe; d. copii părăsiți) A fi de la ~ A proveni de la orfelinat. 21 (Complinit prin „de copii”, „de prunci” sau „de creștere”) Leagăn de copii.

epiforă (gr. epiphora din epi „la sfârșit” și phorá „transportare”), figură care constă în repetarea unui cuvânt (grup de cuvinte) la sfârșitul unor unități sintactice sau metrice; este inversul anaforei (R): „«- Măi Costache, zău, tu n-o să-mbătrânești niciodată, îi răspunse prietenul său.» «- Și de ce-aș îmbătrâni, omule? Casă am, bani am, sănătos sunt, nevastă căzută din cer am, de ce-aș îmbătrâni?»” (Emil Gârleanu) Sin. epistrofă.

ladă sf [At: HALIMA (1783), 172^r/32 / V: (îvr) ~die, (rar) lea~ / Pl: lăzi, (îvr) ~de / E: ger Lade, mg láda, pn lad] 1 Cutie de diferite dimensiuni, confecționată din carton, lemn, metal etc., cu sau fără capac, folosită la ambalarea, depozitarea, transportarea unor obiecte, mărfuri etc. 2 (Îs) ~ de gunoi (sau de gunoaie) Ladă (1) în care se depozitează și se transportă gunoiul menajer. 3 (Îs) ~ frigorifică Ladă (1) cu pereți dubli, de obicei metalici, izolați termic, cu un sistem interior de răcire, folosită pentru păstrarea sau pentru transportarea alimentelor. 4 (Îs) ~ de hingheri Ladă (1) în care sunt închiși și transportați câinii prinși de hingheri. 5 (Arg; îe) A da lovitura la ~da cu maimuțe A eșua. 6 (Spc) Vas în formă de ladă (1) în care se cultivă diferite plante. 7 (Îs) ~da păpușarilor (sau ~da păpușilor) Ladă (1) folosită ca scenă, în spatele căreia păpușarul mânuiește păpușile Si: (îrg) hârzob. 8 Piesă de mobilier din lemn, lungă, cu capac, în care se păstrează haine, așternut de pat, bani, cărți etc. 9 (Reg; îe) A trăi cu (sau ca) banu-n ~ A trăi în liniște și în belșug. 10 (Pop; îe) A nu avea ~ cu cineva A nu se împăca cu cineva. 11 (Pop; îe) A prinde la ~ A prinde cu minciuna. 12 (Îs) ~ brașovenească (sau de Brașov) Ladă (8) pictată cu motive florale, confecționată în zona Brașovului. 13 (Îs) ~ de zestre sau (reg) ~da miresei, ~ de mireasă, ~ de măritiș, ~da de cununie, ~da tinerei Ladă (8) ornamentată în care se păstrează zestrea. 14 (Înv; șîs ~da adevărăturiei, ~da păcii, ~da legii) Chivotul (5) legii. 15 (Îs) ~ de bani sau ~ de fier Casă de bani Si: seif 16 (Îrg; îs) ~da bisericii (orașului, comunei etc.) Casă de bani a unei biserici, a unei primării sau altei instituții. 17 (Pex; îas) Fond bănesc de care dispune o biserică, o primărie sau o altă instituție. 18 (Udp „cu”, „de”) Conținut al unei lăzi (1). 19 (Rar; îlav) Cu ~da Într-o cantitate mare. 20 Cufăr. 21 (Îs) ~ de campanie Ladă (1) de lemn de dimensiunile unui geamantan, în care își țin militarii bagajul, în timpul exercițiilor făcute în afara garnizoanei și în timp de război. 22 (Ban; Trs; îs) ~da mesei Sertar la masă. 23 (Ban; Trs; îs) ~ de mort Sicriu. 24-25 (Pan) Părți de obiecte asemănătoare, ca formă, cu o ladă (1, 8). 26 (Pop) Postavă la moară. 27 (Ban; Mun; îs) ~da teascului Cutie fără fund și fără capac, mai largă în partea de sus, construită din șipci de lemn, în care se pun strugurii zdrobiți pentru a fi storși. 28 (Trs; Ban; îs) ~da sucalei (sau ~da de la sucală, ~da de țevi) Pat al sucalei. 29 (Reg) Covată la piuă. 30 (Buc) Parte a mașinii de treierat pe unde se scurg boabele de grâu. 31 (Reg; îs) ~da apei Canal pentru scurgerea apei Si: jgheab, (reg) scoc. 32 (Reg) Vas de lemn în care se dă mâncare porcilor. 33 (Trs; Olt) Vas în care se păstrează sarea la bucătărie Si: solniță. 34 (Trs; Mol; îs) ~da căruței Piesă de lemn care se pune peste perinocul carului, înlocuind loitrele, pentru a se transporta pietriș, nisip etc. 35 (Mun) Cutie la luntre. 36 (Pex) Cutie din spatele trăsurii în care se transportă bagajele. 37 (Ban; îf ~die) Navă fără propulsie proprie Si: șlep. 38 (Reg) Ramă în care intră fereastra. 39 (Reg; prt) Scândură de jos a ferestrei. 40 (Ban; șîs ~da fântânii) Parte a fântânii de deasupra pământului, făcută din lemn, piatră etc., de obicei acoperită Si: ghizd. 41 (Mar) Laviță. 42 (Olt; Mar) Hambar pentru păstrat grâul. 43 (Trs) Stup făcut din scânduri. 44 (Reg) Dulap cu trei sertare. 45 (Reg) Unealtă de zidărie nedefinită mai îndeaproape. 46 (Rar) Vatră a sobei. 47 (Reg; pan; îs) ~da pieptului Cavitate toracică. 48 (Reg; fig) Cochilie a melcului. 49 (Reg; fig) Carapace a broaștei țestoase. 50 (Mol) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 51 Melodie după care se execută dansul lada (50).

lenjerie sf [At: BARCIANU / V: linge~ / Pl: ~ii / E: fr lingerie] 1 Rufărie de pat și de corp Si: lenjuri. 2 (Arg) Casă de bani.

mușcătură¹ sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) măș~, mâș~ / Pl: ~ri / E: mușca + -(ă)tură] 1-3 Mușcare (1-3). 4 (Pex) Senzație de neplăcere, de durere înțepătoare, de usturime, provocată de un agent exterior. 5 (Med) Fel în care apropie cineva dinții când mușcă. 6 (Fig) Vorbă mușcătoare (2) Si: înțepătură. 7 (Fig) Rău provocat prin calomnie. 8 (Ccr) Rană provocată prin mușcare. 9 Bucată dintr-un aliment care se rupe printr-o singură mușcare sau care se poate îmbuca o dată Si: îmbucătură. 10 (Mar; îe) E bună cu ~ra Se spune despre o femeie miloasă. 11 (Reg) Fâșie de pământ. 12 (Trs; Ban) Cioplitură făcută într-o bârnă, la unghiurile casei. 13-14 (Trs; Ban) Mușcătoare (7-8). 15 (Trs; Ban) Căpătâi crestat al stâlpilor unei case țărănești.

vișluitură sf [At: LIUBA – IANA, M. 119 / V: vijl~, visculit~, ~lit~, ~șil~, ~șuit~, ~șulit~ / Pl: ~ri / E: vișlui + -tură] 1 (Ban; Trs) Dăltuitură (5). 2 (Trs) Capătul crestat al stâlpilor unei case țărănești. 3 (Trs; Ban; îf vișlitură, vișiluitură, vișculitură) Loc de îmbinare a căpriorilor în vârful unei case. 4 (Trs; Ban; îaf) Loc de îmbinare a bârnelor la unghiurile casei.

seif sn [At: BASSARABESCU, S. N. 176 / V: (rar) safe, safeu, sef / S și: safe / E: eg safe] 1 Dulap sau lădiță de fier, cu pereții (foarte) groși și cu încuietori speciale, în care se păstrează bani, hârtii, obiecte de valoare etc. Si: casă de bani. 2 (Pex) Încăpere (a unei bănci) special amenajată și bine asigurată în care se păstrează bani, hârtii, obiecte de valoare etc. 3 (Prc) Fiecare dintre casetele metalice din încăperea special amenajată a unei bănci în care o persoană particulară își depune, spre păstrare, bani, hârtii, obiecte de valoare etc.

spărtură sf [At: CORESI, TETR. 17 / Pl: ~ri / E: spart² + -ură] 1 (Îvr) Spargere (11). 2 Locul unde s-a spart un obiect sau un material casabil Si: ciobitură, ciocnitură (5), crăpătură (2), fisură (1), plesnitură. 3 Spațiu liber produs prin spargere într-un corp tare, într-un zid etc. Si: deschizătură (4), gaură (1), ruptură, (înv) spărsătură (2). 4 (Rar) Rană adâncă produsă prin izbirea de sau cu un obiect tăios. 5 (Asr) Defileu (1). 6 (Reg) Carie dentară. 7 Bucată rezultată din spargerea (11), fărâmițarea sau tăierea unui obiect Vz așchie, breane, ciob, hârb, tioc, țandără. 8 Sistem de sfărâmare a unor minerale. 9 (Ban; Buc) Casă dărăpănată și sărăcăcioasă. 10 (Îvp) Ruptură într-un obiect de îmbrăcăminte sau încălțăminte, într-un material textil, hârtie etc. 11 (Reg) Răscroiala mânecii. 12 (Trs; Mol) Teren despădurit și transformat în pășune sau în loc arabil. 13 (Trs; Mol) Ogor arat prima oară după o pauză de mai mulți ani. 14 (Reg) Luminiș de pădure. 15 (Trs) Mâncău¹. 16 (Fig) Rupere a unei unități Si: despărțire (1), scindare. 17 (Fig; pex) Dezbinare (3).

semnal sn [At: ASACHI, P. R. 50/15 / V: (asr) sign~ (Pl: (rar) signaluri), (pop) țign~, (reg) țicn~ / Pl: ~e / E: semn cf fr signal, ger Signal)] 1 (Adesea urmat de determinări care arată felul) Semn (60) sau succesiune de semne convenționale cu o anumită semnificație, utilizate pentru a transmite (la distanță) mesaje (comenzi, avertismente, interdicții etc.) pe cale vizuală sau acustică. 2 (Pex) Aparat, dispozitiv, instalație etc. care reprezintă sau care emite semnale (1). 3 (Pex) Semnificație reprezentată de un semnal (1). 4 (Îs) ~ de alarmă Instalație auxiliară de comandă a frânării automate a unui tren, a unui metrou etc., care poate fi acționată prin intermediul unui dispozitiv montat în fiecare compartiment sau vagon. 5 (Îas) Sistem electronic cu declanșare automată care împiedică spargerea locuințelor, a automobilelor, a băncilor, a caselor de bani, a muzeelor etc. 6 Avertizare sonoră declanșată prin punerea în funcțiune a semnalului (4-5) de alarmă. 7 (Îe) A trage ~ul de alarmă A (se) atrage atenția asupra necesității de a opri sau de a modifica desfășurarea unei activități , a unui proces etc. care, dacă ar continua ca până atunci, nu ar duce la rezultatele scontate. 8 (Îae) A avertiza asupra unui pericol. 9 (Asr; îf țignal) Fluier mic de metal (folosit de militari sau de agenții de circulație) cu care se emit semnale (1). 10 (Ccr) Sunet emis de un semnal (9). 11 (Asr; îlv) A da țignal(ul) A produce un semnal (10). 12 (Pop; îf țignal, țicnal) Jucărie constând într-un fluier din coajă de salcie, de tei sau rar de tinichea. 13 (Nob; îf țignal) Sirenă. 14 (Adesea cu determinări care indică felul) Oscilație electromagnetică utilizată pentru transmiterea la distanță (foarte) mare a mesajelor. 15 (Spc) Sunet sau succesiune de sunete convenționale pentru a recunoaște un post de radio, de televiziune sau o emisiune. 16 (Ast; îs) ~ orar Succesiune de sunete convenționale care precedă momentul anunțării orei exacte (în cadrul unei emisiuni radio). 17 (Fig; de obicei cu determinări care arată felul) Factor determinant al începutului sau al sfârșitului unei acțiuni, al unui fenomen social, al unei epoci istorice etc. Si: (înv) semn (84). 18-19 (Îe) A (se) da ~ul (sau înv, ~) A se comanda începutul și sfârșitul unei acțiuni. 20 (Îae) A (se) începe o acțiune luând inițiativa. 21 (Rar) Semnalare (1). 22 (Fzl) Stimul senzorial care declanșează un reflex condiționat. 23 (Șîs exemplar ~, număr ~) Exemplar (nelegat) din tirajul tipărit al unei cărți sau al unei publicații periodice, întocmit înainte de difuzare în scopul depistării eventualelor scăpări tipografice și a semnalării acestora într-o erată. 24 (Îs) ~ topografic Baliză (1). 25 (Îs) ~ luminos (sau electric) Dispozitiv folosit pentru dirijarea circulației în orașe, pe calea ferată etc. 26 (Îs) ~ de cale ferată Semnal acustic, optic etc., prin care se transmite un ordin sau o comandă pentru circulația pe căile ferate. 27 (Îs) ~ rutier Indicator de circulație. 28 Sunet de corn sau împușcătură prin care se anunță începerea sau încetarea bătăii la vânătoare. 29 Indiciu.

labilitate s.f. 1 instabilitate, nestabilitate, precaritate. Cântarul trebuie reparat întrucât are labilitate în echilibru. Păstrează banii în casă din cauza labilității monetare. 2 inconsecvență, inconstanță, instabilitate, neconsecvență, neconstanță, nestabilitate, nestatornicie, versatilitate, <livr.> muabilitate, <înv.> neconsecință, nestare, <fig.> cameleonism, fragilitate. Labilitatea în politică este constatată cu neplăcere de electorat. 3 (fiziol.) mobilitate funcțională. Acest fenomen se explică prin marea labilitate în capacitatea de adaptare a organismului.

ladă s.f. I 1 cufăr, <pop.> tron², <înv. și reg.> sandâc, sicriu, sipet, <arg.> purcea. În ladă se păstrează sau se transportă diferite obiecte. 2 (la moară) copaie, covată, postavă, <reg.> copăic, troacă, tron². În ladă curge făina măcinată. 3 (la teascul de struguri) coș¹, <reg.> casă¹, cutie, drob¹, durbacă, țarc. În ladă se pun strugurii zdrobiți pentru a fi storși. 4 (și ladă de zestre, reg., ladă de măritiș, ladă de mireasă, art., lada de cununie, lada miresei, lada tinerei) <pop.> dulapul miresei (v. dulap²). Tânăra a scos din lada de zestre o salbă de aur. 5 (art.; în Vechiul Testament) lada păcii = chivot, chivotul legii (v. chivot), sicriul legii (v. sicriu), <înv.> racla legii (v. raclă). Vechii evrei păstrau în lada păcii tablele legii și toiagul lui Aron. 6 (rar; și ladă de bani, ladă de fier) v. Casă de bani (v. casă²). Seif. 7 (reg.; și lada mesei) v. Sertar. 8 (la fântână; reg.; și lada fântânii) v. Colac. Ghizd. Margine. 9 (reg.; și ladă de mort) v. Coșciug. Sarcofag. Sicriu. 10 (art.; anat.; reg.) lada pieptului v. Cavitate toracică. Coșul pieptului (v. coș¹). Cutie toracică. Torace. II fig. (zool.; reg.) 1 v. Cochilie. Scoică. 2 (la broasca-țestoasă) v. Carapace.

*ECONOMIE, pop. ICONOMIE sf. 1 Măsură, cumpătare în cheltueli: a trăi cu ~ ¶ 2 Ordine în conducerea, în ținerea unei case, în administrarea unei averi; Casă de ~ 👉 CASĂ² 4 ¶ 3 pl. Bani strînși, puși de-o parte: și-a depus economiile la bancă ¶ 4 Gospodărie: au pus pe vătav să-i povestească... cum mai stau trebile iconomiei pe acolo SB.; ~ casnică sau domestică, administrația unei case, unui menaj, unei gospodării; ~ rurală, administrația unei exploatațiuni agricole; ~ politică, știința care tratează despre principiile privitoare la formațiunea, distribuirea și consumațiunea bogățiilor unei țări [fr. économie și ngr. οίχονομια].

*FORȚA (-țez) I. vb. tr. 1 A deschide cu sila, a sparge: ~ o casă de bani, ~ ușa ¶ 2 A sili, a nevoi, a constrînge ¶ 3 A iuți: ~ pasul ¶ 4 A căuta să facă, să ajungă prin sforțări prea mari, peste măsură [fr.]. II. vb. refl. A se sili, a se nevoi [fr.].

lenjerie s.f. 1 lenjuri, rufărie. Poartă numai lenjerie scumpă. 2 (arg.) v. Casă de bani (v. casă²). Seif.

corván, corvane, (corvană), s.n. (înv.) 1. Visteria templului; casă de bani păstrată în altarul bisericii. 2. Cutia milei: „…și au dat în corvoana besearecii precum văduva doi fileri, cincizeci de florinți pomană…” (Socolan, 2005: 327). – Din ngr. korvanas (Scriban, DER, MDA).

*CASIER sm., CASIERIȚĂ (pl. -ițe) sf. ⚚ Persoana care administrează casa de bani a unei administrațiuni publice, a unei societăți a unei case de comerț, etc. [it.].

*CASIERIE sf. ⚚ 1 Funcțiunea casierului ¶ 2 Localul, camera unde se ține casa de bani a unei administrațiuni publice, a unei case de comerț, etc.

MONETAR, -Ă, monetari, -e, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care aparține monedei, privitor la monedă. ◊ Sistem monetar = ansamblul reglementărilor legale cu privire la moneda unui stat. 2. S. n. Inventar al banilor, sortați după valoare, pe fișicuri și monede, întocmit de un mânuitor de bani la predarea casei. 3. S. m. Persoană care lucrează la baterea de monede. – Din fr. monétaire.

APLECAT adj. 1. curbat, înclinat, încovoiat, îndoit, lăsat, plecat, (reg.) polignit. (Copac cu crengile ~.) 2. v. povârnit, (reg.) șoldit, șoldiu, (Ban.) șovâi. (O casă ~.) 3. v. înclinat. 4. v. adus.

CURTE s. 1. ogradă, (pop.) bătătură, (reg.) arman, batiște, ocol, (prin Ban. și Transilv.) arie, (Ban. și prin Transilv.) avlie, (Transilv.) odor, (prin Ban.) voreț. (~ unei case.) 2. v. palat. 3. conac. (S-a dus la ~ moșierului.) 4. (JUR.) curte de casație = (înv., în Transilv., Maram. și Ban.) tablă.

POVÂRNIT adj. 1. aplecat, înclinat, lăsat, plecat, prăvălit, strâmb, (pop. și fam.) hâit, (reg.) șoldit, șoldiu, (Ban.) șovâi. (O casă ~.) 2. v. înclinat.

SICRIU s. coșciug, (rar) sarcofag, (înv. și pop.) raclă, (pop.) scândură, (reg.) brad, casă, (Transilv. și Ban.) copârșeu, (prin Transilv.) jgheab, (Transilv.) ladă, (Transilv. și Maram.) sălaș, (Olt. și Transilv.) tron, (înv.) coș, (arg.) pardesiu de scânduri.

MONETAR, -Ă, monetari, -e, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care aparține monedei, privitor la monedă. ◊ Sistem monetar = ansamblul reglementărilor legale cu privire la moneda unui stat. 2. S. n. Inventar al banilor, sortați după valoare, pe fișicuri și monede, întocmit de un mânuitor de bani la predarea casei. 3. S. m. (Rar) Persoană care lucrează la baterea de monede. – Din fr. monétaire.

MONETAR¹, monetare, s. n. Tablou cu specificarea numărului și valorii diferitelor monede, întocmit de un mînuitor de bani la predarea casei.

APLECAT adj. 1. curbat, înclinat, încovoiat, îndoit, lăsat, plecat, (reg.) polignit. (Cu crengile ~.) 2. înclinat, lăsat, plecat, povîrnit, prăvălit, strîmb, (pop. și fam.) hîit, (reg.) șoldit, șoldiu, (Ban.) șovîi. (O casă ~.) 3. înclinat, oblic, pieziș, plecat, povîrnit, (rar) teșos, (reg.) ponciș, prăvălat, prăvălatic. (Coasta ~ a dealului.) 4. adus, cocîrjat, cocoșat, curbat, gîrbov, gîrbovit, înclinat, încovoiat, îndoit, plecat, strîmb, strîmbat, sucit. (Cu spatele ~.)

COȘCIUG s. sicriu, (rar) sarcofag, (înv. și pop.) raclă, (pop.) scîndură, (reg.) brad, casă, (Transilv. și Ban.) copîrșeu, (prin Transilv.) jgheab, (Transilv.) ladă, (Transilv. și Maram.) sălaș, (Olt. și Transilv.) tron, (înv.) coș, (arg.) pardesiu de scînduri.

CURTE s. 1. ogradă, (pop.) bătătură, (reg.) arman, batiște, ocol, (prin Ban. și Transilv.) arie, (Ban. și prin Transilv.) avlie, (Transilv.) odor, (prin Ban.) voreț. (~ unei case.) 2. palat, (Transilv.) pălută, (Transilv. și Mold.) polată, (înv.) aulă, serai. (Balul de la ~.) 3. conac. (~ a unei moșii.) 4. (JUR.) curte de casație = (înv., în Transilv., Maram. și Ban.) tablă.

ÎNCLINAT adj., adv. 1. adj. aplecat, curbat, încovoiat, îndoit, lăsat, plecat, (reg.) polignit. (Cu crengile ~.) 2. adj. aplecat, lăsat, plecat, povîrnit, prăvălit, strîmb, (pop. și fam.) hîit, (reg.) șoldit, șoldiu, (Ban.) șovîi. (O casă ~.) 3. adj. aplecat, oblic, pieziș, plecat, povîrnit, (rar) teșos, (reg.) ponciș, prăvălat, prăvălatic. (Coasta ~ a dealului.) 4. adj. coborîtor. (Orientare ~ a unui teren.) 5. adj. adus, aplecat, cocîrjat, cocoșat, curbat, gîrbov, gîrbovit, încovoiat, îndoit, plecat, strîmb, strîmbat, sucit. (Cu spatele ~.) 6. adj., adv. diagonal, oblic, pieziș, (înv.) piezișat. (Linie ~.)

LĂSAT adj. 1. aplecat, curbat, înclinat, încovoiat, îndoit, plecat, (reg.) polignit. (Cu crengile ~.) 2. aplecat, înclinat, plecat, povîrnit, prăvălit, strîmb, (pop. și fam.) hîit, (reg.) șoldit, șoldiu, (Ban.) șovîi. (O casă ~.) 3. atîrnat, bleg, blegit. clăpăug, pleoștit, (pop.) blegoșat, (prin Olt.) bleonc, (Mold. și Transilv.) dăbălăzat, (prin Transilv.) plecozat, (fam.) bleojdit. (Cu urechile ~.)

OGRADĂ s. curte, (pop.) bătătură, (reg.) arman, batiște, ocol, (prin Ban. și Transilv.) arie, (Ban. și prin Transilv.) avlie, (Transilv.) odor, (prin Ban.) voreț. (~ unei case.)

PLECAT adj. 1. aplecat, curbat, înclinat, încovoiat, îndoit, lăsat, (reg.) polignit. (Copac cu crengile ~.) 2. aplecat, înclinat, lăsat, povîrnit, prăvălit, strîmb, (pop. și fam.) hîit, (reg.) șoldit, șoldiu, (Ban.) șovîi. (O casă ~.) 3. aplecat, înclinat, oblic, pieziș, povîrnit, (rar) teșos, (reg.) ponciș, prăvălat, prăvălatic. (Coasta ~ a dealului.) 4. adus, aplecat, cocîrjat, cocoșat, curbat, gîrbov, girbovit, înclinat, încovoiat, îndoit, strîmb, strîmbat, sucit. (Bătrîn cu spinarea ~.) 5. ascultător, bun, cuminte, docil, supus, (livr.) obedient, (înv.) ascultoi. (Copil ~.) 6. smerit, supus, umil, umilit, (livr.) obsecvios, (înv.) smernic, suplecat. (O atitudine, o privire ~.) 7. servil, slugarnic, (livr.) obsecvios. (E prea ~ în fața șefilor.)

POVÎRNIT adj. 1. aplecat, înclinat, lăsat, plecat, prăvălit, strîmb, (pop. și fam.) hîit, (reg.) șoldit, șoldiu, (Ban.) șovîi. (O casă ~.) 2. aplicat, înclinat, oblic, pieziș, plecat, (rar) teșos, (reg.) ponciș, prăvălat, prăvălatic. (Coasta ~ a dealului.)

PRĂVĂLIT adj. 1. dărăpănat, dărîmat, năruit, prăbușit, risipit, surpat, (pop.) hîit. (O construcție ~.) 2. căzut, năruit, prăbușit, răsturnat. (Un gard ~.) 3. prăbușit, răsturnat, surpat, (înv.) povîrnit. (Un mal ~.) 4. aplecat, înclinat, lăsat, plecat, povîrnit, strîmb, (pop. și fam.) hîit, (reg.) șoldit, șoldiu, (Ban.) șovîi. (O casă veche ~.)

SICRIU s. coșciug, (rar) sarcofag, (înv. și pop.) raclă, (pop.) scîndură, (reg.) brad, casă, (Transilv. și Ban.) copîrșeu, (prin Transilv.) jgheab, (Transilv.) ladă, (Transilv. și Maram.) sălaș, (Olt. și Transilv.) tron, (înv.) coș, (arg.) pardesiu de scînduri.

STRÎMB adj., adv. 1. adj. deformat, (pop. și fam.) scofîlcit. (Un obiect ~.) 2. adj. curbat, încovoiat, îndoit, răsucit. (Fiare ~.) 3. adj. curbat, încovoiat, îndoit, întors, răsucit, strîmbat. (Cui ~.) 4. adj. îndoit, (pop.) cîrn. (Cuțit ~.) 5. adj. deformat, scîlciat, strîmbat, (pop. și fam.) scălîmb, (Mold.) scrombăit. (Încălțăminte ~.) 6. adj. aplecat, înclinat, lăsat, plecat, povîrnit, prăvălit, (pop. și fam.) hîit, (reg.) șoldit, șoldiu, (Ban.) șovîi. (O casă ~.) 7. adj. (prin Transilv.) jimb. (Are picioarele ~.) 8. adj. adus, aplecat, cocîrjat, cocoșat, curbat, gîrbov, gîrbovit, înclinat, încovoiat, îndoit, plecat, strîmbat, sucit. (Cu spatele ~.) 9. adj. diform, hidos, hîd, monstruos, pocit, respingător, schimonosit, slut, urît, (pop. și fam.) bocciu, scălîmb, scălîmbăiat, (reg.) pîcleș, (Mold.) balcîz, (Mold. și Transilv.) pogan, (înv.) grozav, (fam.) șui. (O ființă ~.) 10. adj. deformat, desfigurat, pocit, schimonosit, slut, sluțit, strîmbat, urît, urîțit, (reg.) stropșit, zgîmboit, (Mold.) șonțit. (O față ~ de ură.) 11. adv. chiondorîș, chiorîș, cruciș, încrucișat, sașiu, (pop.) pieziș, șpanchiu, (reg.) ponciș. (Privește, se uită ~.)

pafnoduri snp [At: DDRF / E: ger Backnudeln „tăiței la cuptor”] (Ban) Prăjitură de casă făcută din aluat.

rostire sf [At: DRĂGHICI, R. 205/19 / Pl: ~ri / E: rosti] 1 Spunere. 2 (Ccr) Vorbă. 3 Mod de exprimare Si: elocvență (1), rostit¹ (3), stil. 4 (Fig) Manifestare. 5 (Fig) Întruchipare. 6 Pronunțare a sunetelor Si: articulare (1). 7 (Înv) Hotărâre a unei autorități. 8 (Înv; pex) Sentință. 9 Prevedere. 10 (Rar) Rânduială (30). 11 (Ban) Ordine în casă Si: orânduială, rânduială (33). 12 (Ban; ccr) Mobilier în casă.

șindrui vt [At: TOMICI, C. A. 37/20 / Pzi: ~esc / E: șindră + -ui] (Ban; c. i. case, grajduri etc.) A șindrili.

tapșă³ sf [At: KLEIN, D. 435 / V: (înv) tacșă, (reg) tea~ / Pl: ~șe, tăpșuri / E: mg taksa] (Trs) Chirie pentru casă (plătibilă în bani sau în zile de lucru).

casă (de locuit, de bani, instituție, depozit) s. f., g.-d. art. casei; pl. case

CONT ~uri n. 1) Ansamblu de operații constând din debit și credit, care exprimă valoric existența și mișcarea unui mijloc sau proces economic într-o anumită perioadă de timp. ~ bugetar. ~ curent. ~ personal. 2) Registru care conține astfel de operații. * A glumi (sau a face spirite) pe ~ul cuiva a lua în râs pe cineva; a-și bate joc. A ține ~ de ceva a ține seama de ceva; a lua în considerație. A da cuiva ~ de ceva a da cuiva socoteală de ceva; a se îndreptăți. Pe ~ propriu din proprie inițiativă și pe răspunderea sa; din mijloace materiale personale. 3) Listă în care este trecut prețul unei consumații într-un local public. 4) Sumă de bani depusă la o casă de economii de o persoană. /<fr. compte

CONSEMNA vb. I. tr. 1. A nota, a înregistra, a însemna. 2. A depune contra semnătură o sumă de bani spre păstrare la Casa de economii și consemnațiuni sau ca garanție la tribunal. 3. A opri disciplinar ieșirea militarilor din cazarmă. [< con- + semna, după fr. consigner, it. consegnare].

*economíe f. (vgr. oikonomía). Ordine în cheltuĭelĭ, în conducerea uneĭ case, moșiĭ ș. a. Bani strînșĭ (pușĭ la rezervă): a-țĭ cheltui economiile. Armonia, structura, rînduĭala diferitelor părțĭ ale unuĭ lucru: economia corpuluĭ omenesc, unuĭ edificiŭ, uneĭ cărțĭ. Fac economie de ceva, cruț, strîng. Economia politică, știința care studiază producerea, distribuirea și consumațiunea bogățiilor uneĭ țărĭ. Economia socială, știința care se ocupă de legile care conduc societatea și legile eĭ. Economia rurală, știința de a te folosi de pămînt, de moșie. A face economie de ceva, a iconomisi, a nu risipi: a face economie de forțe. – Și iconomie (după ngr.).

tarapana f. od. monetăria Statului: le-au făcut bulgări de aur și de argint, ca să-i bată la tarapana GHICA. [Vechiu-rom. taraphana = turc. TARABHANA, lit. casa unde se bat (bani)].

PROSTITUȚIE s. f. Act prin care o persoană consimte să întrețină, în mod obișnuit, raporturi sexuale cu un număr nedeterminat de parteneri pentru bani sau anumite avantaje. ◊ Casă de prostituție = bordel. ♦ Viață dusă de o prostituată. ♦ Fig. Înjosire, degradare. – Din fr. prostitution.

CONSEMNA, consemnez, vb. I. Tranz. 1. A înregistra, a însemna, a nota. «A sosit în București într-un vagon de clasa III...» – vor consemna biografii viitori. C. PETRESCU, C. V. 29. Spre a enumera... diferitele elemente constitutive ale fiecărui articol din dicționarul limbei, noi ne vom mărgini a le consemna aci d-a rîndul. ODOBESCU, S. II 398. 2. A depune o sumă de bani spre păstrare la Casa de economii și consemnațiuni, sau ca garanție la tribunal. 3. (În trecut) A opri prin consemn ieșirea militarilor din cazarmă.

CONSEMNARE, consemnări, s. f. Acțiunea de a consemna. 1. Însemnare, notare, înregistrare. Ajunul deschiderii stagiunii... prilejuiește consemnarea unui început rodnic de afirmare a dramaturgiei originale. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 8/6. Critica lui Alecsandri... este consemnată mai mult în operele sale beletristice. IBRĂILEANU, SP. CR. 118. [Adaosele] tind întotdeauna... la consemnarea, la elucidarea și dovedirea unui fapt cîtuși de mic. ODOBESCU, S. III 640. 2. Depunerea unei sume de bani spre păstrare la Casa de economii și consemnațiuni sau ca garanție la tribunal. 3. (În trecut) Oprirea prin consemn a militarilor de a ieși din cazarmă.

PEȘIN adv. 1. (Învechit, după verbele «a plăti», «a da» sau «a primi bani») În numerar, cu bani gata, cu bani gheață, în bani numărați. Mie-mi place să plătesc peșin... Iaca 500 de lei. ALECSANDRI, T. 284. Plătești peșin îndată? ori te pun la butuc. id. ib. 382. Bem și mîncăm... Pe parale peșin date. PANN, la TDRG. ◊ (Azi mai ales adjectival; în expr.) Bani peșin = bani în numerar, plătiți pe loc, bani gheață. Călătorul cel milos a plătit în bani peșin. GALAN, Z. R. 177. Afară... tricolici nerușinat... să mă amenințe el c-a vini în casa me, cumpărată cu bani buni și peșin? ALECSANDRI, T. 832. Zece pungi de lei mai da Și paloșul cumpăra: Bani peșin că-i număra Și pe tablă-i socotea. TEODORESCU, P. P. 572. 2. (Învechit) Îndată, imediat, la moment, numaidecît, pe loc. Împăratul... îi zise: «Lasă-mă, că n-am vreme». Văduva peșin împotrivă îi zise: «Dacă n-ai vreme, nu mai fi împărat». ISPIRESCU, la TDRG. Și așa peșin s-au apucat de lucru. DRĂGHICI, R. 217. – Variantă: peșim (FILIMON, C. 211) adv.

subiecție (lat. subiectio „presupunere” și „replică”), figura în care oratorul adresează adversarului o întrebare cuprinzând ceea ce el ar putea susține, urmată de răspunsul imediat pe care i-l dă (P): „Domus tibi deerat? at habebas; pecunia superabat? at egebas.” / „Nu aveai casă? ba aveai; aveai bani prea mulți? ba erai sărac.” / (Cicero; → Q., IX, 2, 15) Sin. apofasis sive aitiologia ( → L., & 772).

șlap sm [At: JAHRESBER. X, 208 / V: (reg) jl~, ~ă (Pl: șlăpi) sf / Pl: ~i / E: ger Schlappe] 1 (Ban; Olt) Papuc de casă (cu talpa de lemn). 2 Încălțăminte ușoară, de obicei cu talpa dreaptă, fară toc și cu fețele alcătuite din una sau mai multe bentițe de piele, material plastic etc., folosită mai ales la plajă.

șlarf sm [At: L. COSTIN, GR. BĂN. 194 / V: (reg) ștlarfă sf / Pl: ~i / E: ger Schlarfe] (Ban; Trs) Încălțăminte de casă.

potlog [At: (a. 1726-1733) N. A. BOGDAN, C. M. 159 / V: (îrg) plotog sm, sn, podlog, (reg) plocog, plotoagă sf, poclon sn, polog sn, porlog sn, potloagă sf / Pl: ~oge / E: bg подлога] 1 sn (Pop) Bucată de piele groasă, de proastă calitate cu care se cârpește încălțămintea sau talpa încălțămintei. 2 sn (Pop) Bucată de piele proastă, veche, ruptă, uscată de la încălțăminte. 3 sn (Pop; pgn) Petic. 4 sn (Pop) Bucată. 5 sn (Înv; îe) A-i pune (cuiva) ~ pe nas A dojeni pe cineva. 6 sn (Înv; îae) A face de rușine pe cineva. 7 sn (Reg; îe) A nu avea porlog pe nas A nu avea rușine. 8 sn (Reg; îae) A-și permite prea mult. 9 sn (Reg; îe) A-și pune plotog pe gură A-și impune să tacă. 10 sn (Reg) Obiect de îmbrăcăminte, de încălțăminte etc. vechi, uzat, stricat, zdrențuit Si: ruptură, vechitură. 11 av (Reg) Foarte rupt Si: zdrențuit. 12 av (Reg îf plotog) Foarte gros. 13 av (Reg) Foarte îndesat. 14 av (Reg) Îngrămădit unul în altul. 15 sn (Reg; îf porlog) Piele îngroșată pe care o au caii sub genunchiul picioarelor din spate și deasupra genunchiului picioarelor din față. 16 sf (Trs; îf plotoagă) Ochelari pentru cai. 17 sn (Mol; Buc) Botniță cu cuie, care se pune vițeilor pentru a nu putea suge. 18 sn (Reg) Epitet dat unui cal slab și bătrân. 19 sm (Pop) Persoană decăzută fizic și moral Si: căzătură. 20 sf (Pop; spc) Prostituată. 21 sm (Pop) Om ticălos, netrebnic. 22 sn (Reg; îf porlog) Trăsnaie. 23 sn (Trs; Olt) Unealtă rudimentară, făcută dintr-o bucată uzată de piele de oaie, folosită la văruitul caselor de pământ. 24 sn (Ban; Trs; șîs plotogu dinăinte) Cozonac. 25 sn (Reg) Unealtă pentru tors nedefinită mai îndeaproape.

MERȘTERGRINDĂ s.f. (Ban.) Grindă groasă la casele țărănești. Mershtergrindĕ. AC, 353. Etimologie: magh. mestergerenda (adaptat după grindă).

*BANCĂ² (pl. bănci) sf. 1 ⚚ Întreprindere comercială creată de Stat sau de particulari, ale cărei operațiuni de căpetenie consistă în a primi și păstra diferite sume depuse de particulari, a face încasări și plăți în socoteala clienților, a da cu împrumut bani pe polițe, a cumpăra și a vinde efecte comerciale în contul propriu sau al clienților, a face schimb de monete, etc,: Banca Națională a Romîniei; Banca de Scont; bilet de ~, bancnotă, bani de hîrtie ¶ 2 ⚚ Locul, casa unde se fac asemenea operațiuni de bani ¶ 3 ♠️ În anumite jocuri de cărți, ca maca, stos, etc., suma de bani pe care bancherul, adică cel ce conduce jocul, o pune dinainte-i spre a putea plăti, în caz de pierdere, sumele riscate de ceilalți jucători: a pus cinci sute de lei în ~; a tăia o ~, a conduce jocul ca bancher: a sparge banca, a cîștiga toți banii ce bancherul a pus pe masă: de cîte ori punea în contra mea cîte o sărăcie de patru lei, îmi spărgea toate băncile (DLVR,) ¶ 4 Trans. ⚚ †Bancnotă, bilet de bancă [fr. < it.].

ZĂRĂFIE sf. ⚚ Localul zarafului, casă unde se schimbă bani.

MUNTE s. m. 1. Formă de relief convexă sau ascuțită, a cărei culme are înălțimi care în general depășesc 800 de metri, dominînd fundul văilor învecinate cu peste 500 de metri. Să preimească codrii pacele oamerilor și munții dereptatea. PSALT. 140, cf. 321, 332. Și s-aș avea toată credința ca munții a muta, dragoste nu voi avea. CORESI, EV. 338. Codrii jucară ca berbecii și munții ca miei[i] oilor. id. PS. 321/5. A treia zi. . . tocmi iazerele și izvoarăle și văile și munții. MOXA, 345/24. Soarele . . . loveaște în munții cei mari (a. 1645). GCR I, 114/22. Să va avea un om o sută de oi și va rătăci una dintr-înse, au nu va lăsa noaozeci și noao în munți . . . ? N. TEST. (1648), 23^v/16. Munții cei înalți și malurile ceale înalte. . . să năruiescu. M. COSTIN, ap. GCR I, 199/28. La viia lui Agrippa pre potica muntelui. DOSOFTEI, ap. GCR I, 254/36. Va arde temeliile munților. BIBLIA (1688), 150²/59. Să fugă la munți (cca 1700). GCR II, 22/24. Începură a să arăta vîrvurile munților. N. COSTIN, L. 60. A lui iaste ceriul și pămîntul, munții, dealurile, lemnele, dumbrăvile (a. 1785). GCR II, 146/31. Munții nasc metaluri în sînurile sale. MOLNAR, RET. 76/25. Un bătrîn s-au gătit să treacă preste un monte. ȚICHINDEAL, F. 170/22. Se tîraște de iznoavă spre vîrful muntelui. MARCOVICI, C. 14/3. Ploaia răsuna tocma ca un șuvoiu de apă, ce cu repegiune să răvarsa din vîrful unor prea înalți munți. DRĂGHICI, R. 9/16. Adeseori în pustiul acest de munți ocolit, Gîndul meu zburînd colindă. CONACHI, P. 212. Cîmpii frumoase împrejurate de munți verzi se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, S. 24. Rîul înapoi se trage . . . munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. Un lanț de munți goli și arși de soare închide orizondul de-a dreapta noastră ALECSANDRI, O. 313. Astfel după dealuri verzi și numai flori Stă bătrînul munte albit de ninsori. BOLINTINEANU, O. 36. Naintea lor se-nalță puternic vechii munți, EMINESCU, O. I, 98. Cînd să pună mîna pe dînsa, zbîr ! pe vîrful unui munte și se ascunde după o stîncă. CREANGĂ, P. 268. În urma lor se-nalță deodată un munte de piatră. ISPIRESCU, L. 25. A poftit toți tinerii să vie și care se va putea sui pe muntea neagră, după acela va da și pe fata cea mică. PAMFILE, VĂZD. 41. În depărtare. . . după dealuri munții negri-și-nalță fruntele cărunte. MIRONESCU, S. A. 70. A plîns Dănilă și s-a suit în creierii munților. GALACTION, O. 156. Și-a petrecut. . . mîhnit și tăcut zilele. . . privind pe gînduri pîcla Moldovei și munții care zimțuiau zarea asfințitului. SADOVEANU, O. VII, 361. Piciorul muntelui se încalță pînă la gleznă cu satul roșu, ca un pantof cu vîrful întors. ARGHEZI, P. T. 104. Cum să trăiești fără munți și fără păduri ? STANCU, R. A. III, 17. Cu ăl cobor mai în apus, Cu-atît mai dragi mi-s munți și ape. BENIUC, M. 143. Dincoace muntele, namilă naltă . . . Își saltă-n tărie gurguiele gemene. DEȘLIU, G. 26. Jelui-m-aș munților, De dorul părinților. POP., ap. GCR II, 234/5. Eu toți munții am călcat, Mură-albastră n-am aflat. ALECSANDRI, P. P. 53. Așa-mi vine cîteodată, Să mă sui la munți cu piatră. JARNIK-BÎRSEANU, P. 201. Sus la munț cărunț, Jos la văi adînci. MAT. FOLK. 1 472. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. PAMFILE, R. II, 155. Am un bou bălan, Paște pe munte de ciolan (Briciul). GOROVEI, C. 31. ◊ (De obicei la pl.; urmat de un nume propriu de șir, de masiv muntos, sau, cu valoare de nume propriu, făcînd parte din nume de șiruri, de masive muntoase) Colonii romani. . . se traseră în munții Carpați. BĂLCESCU, M. V. 7. În fața noastră, Munții Dobrogei stăteau nemișcați, cu frunțile posomorîte. DUNĂREANU, N. 28. ◊ (În comparații, sugerînd ideea de înălțime și de masivitate) S-au auzit deodată în urma lor un val ca un munte, huind cu mare groază. DRĂGHICI, R. 34/2. Unul dintre dînșii, Hanțl, un neamț cît un munte, îl căuta pe la marginea pădurii. SLAVICI, O. I, 167. Cel mai bun prieten al căprarului Fior ea era. . . Gavril Panciuc, o namilă de rezervist cît un munte. SADOVEANU, O. II, 75. Omul cît muntele se înfățișă. CAMIL PETRESCU, O. III, 170. (F i g.) Suflarea mi se curmă-n piept, ca vîntul ce se curmă prin ruinele zdrobite de munții anilor. EMINESCU, G. P. 27. Și l-am aflat la o fată, La porțile dorului, La munțîle somnului. ARH. FOLK. I, 168. ◊ Expr. Prin munți și văi = pretutindeni, peste tot. (Rar) A se face munte și punte = a depune toate sforțările spre a reuși; a se face luntre și punte. Omul vrednic să face munte și punte. PANN, P. V. II, 49/10. Trebuie sa ne facem munte și punte și să-i venim de hac ispravnicului. ALECSANDRI, T. I, 217. ♦ (Cu sens colectiv) Regiune, zonă muntoasă. Cîndu am sosit la Cîmpu Lungu, ei intra în munte (a. 1601). IORGA, D. B. I, 6. Ispititu-s-au turcii. . . să margă preste munte în țâra Ungurească. NECULCE, L. 353. Iat-o ! Plină, despre munte Iese luna din brădet. COȘBUC, P. I, 48. A doua zi dimineață și eu și Pisicuța apucarăm drumul muntelui. HOGAȘ, M. N. 51. Se-ntorcea Turmele de-și aduna Și la munte le pornea. TEODORESCU, P. P. 513. Noaptea-i mică, stele multe, Ș-oi pierde calea prin munte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ E x p r. (Regional) A trăi ca calul la munte = a trăi în libertate, fără să depindă de nimeni. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ Munte de gheață = aisberg. Cf. BARCIANU, DM. 2. (Regional) Pășune (la munte 1). După Sînjorz. . . , vitele se scot la munte, adică pe ogoarele și livezile rămase neoprite. FRÎNCU-CANDREA, M. 25, cf. PAMFILE, A. R. 26, H V 189, X 153, 188, XI 438. Am dat boii la munți. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, cf. CHEST. IV 117/15, V 21/75. 3. (Prin exagerare; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mare, grămadă (înaltă). Munți de nea. KLEIN, D. 221. Trimițînd sultanului vorbe pașnice și, în secret, făgăduind munți de aur. BĂLCESCU, M. V. 417. La răsărit se grămădiseră munți de nouri. SADOVEANU, O. II, 40. Pe lîngă zidurile uzinei, adevărați munți de oțel și fier, de fontă și aramă. STANCU, U.R.S.S. 195, cf. PLOPȘOR, C. 38. ◊ F i g. El își dădu sama că are în față-i un munte de neștiință, munte care trebuie luminat părticică cu părticică. CAMILAR, N. II, 124. 4. (Calc după fr. m o n t – d e – p i é t é; în sintagma) Munte de pietate = așezămînt aflat sub controlul statului, unde se dădeau altădată bani împrumut, pe amanet; casă de lombard. Cocoșul ținea loc ceasornicului amanetat la muntele de pietate. C. PETRESCU, C. V, 23, cf. id. Î. II, 229. (Neobișnuit, la pl.) Munții de pietate au început să funcționeze la 1777 în Franța. ȘĂINEANU, D. U. – Pl.: munți. – Art. și: (regional, f.) muntea (pl. munțile). – Gen.-dat. și: (regional) muntiului (ALR SN III h 808), (f.) munții (ib., ALR II 2 466/723, 2 468/723). – Și: (învechit și regional; probabil formă latinizantă) monte s. m. – Lat. mons, -tem.

NEGOȚ s. n. 1. (Învechit; la pl.) Treburi, afaceri, ocupații (profesionale); daraveri. Ei nu pristăniră; unii amu la satele lor, e alții la negoațe. coresi, ev. 302, cf. 480, 516. Purtarea negoațelor justiției țării. ap. barițiu, p. a. iii, 236. 2. Activitate economică privind circulația mărfurilor, vînzarea și cumpărarea lor, schimb de produse sub formă de vînzare-cumpărare; negustorie (1), comerț. v. trafic, schimb. Om meșter negoațelor și precupiei. coresi, ev. 317. Nu vrură să margă, ce-ș aflară prilej unii cu ocinele, alții cu negoțul boilor. varlaam, c. 317. Niciodată minciună să nu spui la negoțul tău și la tîrgul tău (a. 1691). ap. tdrg. Multe familii bogate... pribegiră... aducînd sărăcie pămîntului și cădere negoțului. negruzzi, s. i, 144, cf. 299. Hanul rămase lui Zibal, care urmă negoțul pe seama lui. gherea, st. cr. ii, 136, cf. ddrf, barcianu. Nu sînt om dă pă drumuri; am și eu negoțu meu și casa mea. petică, o. 236. Banii din negoț sînt ai tutulor, numai ai tăi nu sînt. delavrancea, o. ii, 278. Ținea aproape tot negoțul de gabrovenie. v. rom. decembrie 1954, 65, cf. alr i 1 590. Negoțul ne-mbogățește și luxul ne despoaie. zanne, p. viii, 403. (În legătură cu verbul „a face”) Și vremu face negoțu (vom neguțitori biblia 1688) și dobăndă. cod. vor. 130/24. Neguțătoriul bagă-ș toată avuțiia sa în negoțul ce face. coresi, ev. 78. Făcea de cîțiva ani negoț de cherestea. conv. Lit. iii, 59. Muncitorul... începu a face negoț. ispirescu, l. 269. Cu lemnul lucrat și cu postavul făceau negoț. sadoveanu, e. 92, cf. alr ii 3 640. (Fig.) Fericirea este un negoț..., un schimb de plăceri. marcovici, c. 40/13. ◊ loc. adj. (Învechit) De negoț = a) destinat vînzării, de vînzare. Mai făcut-au și alt obicei, de tot boul de negoț, cornărit cîte un leu. neculce, l. 178, cf. lb; b) comercial. Să fac vreo spiculație de negoț cu ceea ce mai aveam. gorjan, h. iv, 135/20. Starea bună a sa de negoț e izvorul de căpetenie a bogăției sale. gt (1839), 15¹/17. Învoiala de negoț cu Polonia ajungînd la sfîrșit, ne-am folosit de aceasta. delavrancea, o. ii, 138. ♦ Tranzacție comercială; tîrg, învoială. Cînd au fost la datul banilor, n-au avut să ni-i dea, deci noi ne-am lăsat de negoțul dumisale (a. 1704). URICARIUL, XXI, 155, cf. GHEREA, ST. CR. II, 89. Rar prilej ca acesta să faci negoțuri bune. vornic, p. 159. Hai să batem mîna, adică să facem negoțul. dr. v, 86. 3. (Învechit și popular; concretizat) Marfă (4). Trec neguțători den țara noastră cu dobitoace și cu alte negoațe (a. 1604). rosetti, b. 77, cf. 75, moxa, 400/3. Au fost cumpărînd negoț de carile le era de treabă. herodot (1645), 3. Oricine... nu va plăti vama cea domnească... să cade să piardză tot negoțul. prav. 46, cf. 47, 48, 342. Corabii multe cu de tot negoțul. fl. d. (1680), 51^r/9. Pe acea apă vin și ies negoațe în multe părți. ib. 59^r/12. Îmbla prin țeri și pre la prinți de-și vindea negoțul. șincai, hr. iii, 8/27, cf. grecu, p. 410. Pre mulți corăbiiari împreună cu corăbiile și cu negoațele sale i-au prăpădit. maior, p. 110/10. Diregîndu-se împreunarea acestor mari rîuri, transportul negoțului... ar ave cale dreaptă pe apă. ar (1829), 63²/25. Tîrgurile erau slabe și negoțul se vindea fără preț. popovici-bănățeanu, v. m. 105, cf. 113. Neguțitorul vinde negoț. h xviii 144. Și negoațele mai mice Le-am luat toate în caice... Alune și nuci Turtișoare dulci. marian, nu. 334. Un vînt volvurat, Naiele a-nturnat, Negoațele a înecat. sevastos, n. 137, cf. 132, reteganul, p. iii, 20. Cînd l-o vădzt negustorii în tîrg, Dughenili dișchide, Negoațîli întinde. arh. folk. iv, 121, cf. ii, 130. Să-ń iei niște negǫță. alr ii 3 645/235. Am mai venit cu negoț la oraș. mat, dialect, i, 82. ♦ (Prin Transilv. și Maram.) Bunăstare; avere, bogăție. cf. reteganul, ch. 116. Și în casă nu-i negoț, Cît ar duce-un pui în clonț. bîrlea, c. p. 119. I sărăman, n-are ńegoață. alr i 1 590/270, cf. 1 590/268. 4. (Regional) Numele unui joc de copii (Copăcel-Făgăraș). h xvii 39. – pl.: (rar) negoțuri și (învechit și popular) negoațe. – Și: (învechit) negoțiu (lb, pontbriant, d., costinescu), (regional) neguț (pl. neguțuri, alr i 1 590/24, 30, 77) s. n. – lat. negotium.

SCHIMB ~uri n. 1) Înlocuire a unui obiect sau a unei persoane prin alt obiect sau altă persoană. A face ~. Piesă de ~. ◊ Cu ~ pe rând. Casă de ~ casă unde se pot schimba banii unei țări pe banii alteia. 2) Cedare a unui lucru pentru a primi altul în loc (în urma unor negocieri). ~ de mărfuri. ◊ Liber-~ comerț exterior fără nici un fel de restricții. În ~ drept compensație.3) Persoană sau grup de persoane care, după un anumit interval de timp, înlocuiesc sau sunt înlocuite într-o muncă, prin altă persoană sau prin alt grup de persoane. ~ de zi. ~ de noapte. 4) Interval de timp cât lucrează o asemenea persoană sau un asemenea grup. A lucra în trei ~uri. 5) fig. Generație tânără care înlocuiește pe cei vârstnici într-o activitate. ~ de mâine. 6) mai ales la pl. Lenjerie de corp care înlocuiește pe cea purtată; albituri de primeneală. 7) Transmitere cu caracter reciproc. ~ de păreri. ~ de experiență. /v. a schmba

plaț n., pl. urĭ (germ. platz, de unde și sîrb. plac. V. pĭață). Olt. Ban. Loc în oraș p. casă: mĭ-am cumpărat plaț ca să-mĭ fac o casă.

fecior m. 1. fiu: Doamna născu doi feciori; 2. flăcău: fecior de neam, fecior de bani-gata; 3. slugă: fecior în casă; 4. soldat: feciori de oaste. [Lat. *FETIOLUS (din FETUS; v. făt). ║ a. fecioresc (poetic): mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară EM.

CASĂ², case, s. f. 1. (De obicei determinat prin «de fier 1) sau «de bani») Dulap sau lădiță de fier în care sînt ținuți banii, hîrtiile de valoare etc. Dumneata, cel puțin, îi fi ținind banii la oraș, dar eu îi țineam încasa de fier la curte. DUMITRIU, B. F. 54. 2. Masa sau pupitrul dintr-un magazin unde se achită costul cumpărăturilor. ♦ Ghișeu sau încăpere într-o întreprindere sau instituție, unde se fac încasările și plățile. ◊ Casă de bilete = ghișeu unde se eliberează bilete de călătorie, de spectacol etc. Bon de casă v. bon. ♦ Suma de bani de care dispune la un moment dat casieria unei instituții sau întreprinderi. ◊ Expr. A face casa = a stabili bilanțul încasărilor și plăților unei zile. ◊ Plus (sau minus) de casă = diferență rezultată în plus (sau în minus) ia stabilirea încasărilor și plăților. Registru de casă = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. – Scris și: (în trecut) cassă.

ÎNDATORA, îndatorez, vb. I. 1. Tranz. A face (cuiva) un bine, a ajuta (pe cineva); a obliga la recunoștință. Îți mulțumesc încă o dată că m-ai îndatorat la nevoie. CARAGIALE, O. VII 167. Fie, cum vrei, eu cătam să te îndatorez. ALECSANDRI, T. I 449. Asta vorbă prea mult îl îndatora. PANN, P. V. II 56. 2. Tranz. A constrînge pe cineva la ceva; a impune ca o datorie, a obliga. Vezi că atîta cît ai înfăptuit, te îndatorează să-nfăptuiești mai mult? PAS, Z. I 11. Lucrările... la care mă îndatora sarcina mea de deputat. NEGRUZZI, S. I 220. Îl îndatoră să-i spuie tot adevărul. GORJAN, H. I 6. 3. Refl. A face datorii, a se încurca în datorii; a se împrumuta. Nu-i place să se îndatoreze. ♦ Tranz. (Cu privire la bunuri materiale) A pune în gaj sau ca amanet pentru o sumă de bani. V. ipoteca. A îndatorat casele. – Variantă: îndatori, îndatoresc (CREANGĂ, O. A. 182, ALECSANDRI, T. I 225, NEGRUZZI, S. II 156), vb. IV.

TABLĂ¹, table, s. f. 1. (Adesea cu sens colectiv) Placă subțire de oțel, folosită la învelitul caselor, la fabricarea rezervoarelor, a vaselor și a altor obiecte; tinichea. Sentinela umbla pe puntea de tablă de fier. DUMITRIU, N. 135. A fost zburată o tablă de pe un acoperiș. PAS, Z. I 136. Adunase bani și-și clădise o casă înflorită cu multe zorzoane, acoperită cu tablă roșie. SADOVEANU, P. S. 155. Pe păreți erau atîrnate oale de tuci și de tablă. DUNĂREANU, CH. 143. 2. Placă de lemn, de piatră sau de metal, de diferite forme și dimensiuni, pe care se scriu, se gravează sau se zugrăvesc anumite indicații, firme, date. Sindipa a scris pe tabla sa ziua, ceasul și semnele sfinte. SADOVEANU, D. P. 12. De-a lungul liniei [ferate] răsăreau și piereau table cu reclame pe stîlpi anume, ori pe calcane de case singuratice. REBREANU, R. I 13. La portița unei case mici... e o tablă rotundă pe care copiii, cînd vin de la școală, citesc tare... Advocat. VLAHUȚĂ, O. AL. 227. ◊ Tablele legii sau tablele lui Moise = cele două lespezi de piatră pe care erau săpate cele zece porunci ale lui Moise. Dascăle prea învățate... Spune-mi mie: ce sînt două? – Două table-a lui Moisi. TEODORESCU, P. P. 254. 3. Tavă. Duzini de candelabre Revars-a lor lumină pe-o masă ce se-ntinde Sub table încărcate de scule și merinde. ALECSANDRI, P. A. 140. Și țițele îi tăia, Pe tablă mi le punea, La maică-sa se ducea. BIBICESCU, P. P. 325. 4. (Uneori determinat prin «neagră») Placă de lemn dreptunghiulară, vopsită în negru (așezată pe un suport sau fixată în perete) pe care se poate scrie cu cretă și care se folosește în școli. Cine înșiră pe tablă mai repede decît el formulele algebrice? DELAVRANCEA, la TDRG. La tablă stau smirna patru fetițe... palide, îngrijate, cu ochii țintă la examinator. VLAHUȚĂ, O. AL. I 192. A scris pe tabla neagră. CARAGIALE, O. III 23. [Profesorul] tinse tabla neagră, și chemînd un băiet ca de nouă ani, îi dete condeiul de credă. NEGRUZZI, S. I 5. ◊ Expr. A scoate (un elev) la tablă = a chema (un elev) la lecție (în fața tablei). Grav s-așază pe scaun, se uită-ncruntat pe catalog și, cînd strigă pe cea dintîi elevă – căci el nu scoate decît una la tablă – în tonul cu care-i rostește numele, are ceva solemn. VLAHUȚĂ, O. AL. I 195. 5. Scriere (conținînd capitole, articole sau tabele). Astăzi nu mai mergem la școală, că nu știu tabla. CREANGĂ, A. 86. Tablele [cărții de astrologie] erau pline de schemele unei sisteme lumești imaginare. EMINESCU, N. 45. [Nașu-meu] hotărî a-mi spune singur tabla pre care trebuia să o deprind pe dinafară. NEGRUZZI, S. I 247. Acum vine străinul și se întreabă care și unde este națiunea voastră? Noi, pînă să-i deschidem tabelele istoriei noastre, luăm o gramatică, un vocabular și-i răspundem. RUSSO, S. 55. ◊ Tabla lui Pitagora = tabla înmulțirii. Tabla înmulțirii v. înmulțire (1). Tablă de logaritmi v. logaritm. Table trigonometrice = tabele, cuprinzînd funcțiuni trigonometrice. Tablă de materii v. materie (3). 6. Suprafață de pămînt plană, bucată de pămînt semănată; ogor. Au înzestrat-o cu patru table de porumb și două de fîneață. REBREANU, I. 48. ♦ Strat de legume. Această harpagică... se pune în pămînt alcătuind table sau straturi. PAMFILE, A. R. 192. ♦ (Rar) Platou. Atîta-i de lat în frunte, Pe cît o tablă de munte. ȘEZ. IV 8.

BOGĂȚIE. Subst. Bogăție, belșug, îmbelșugare, îndestulare, opulență (livr.), abundență, prisos, prisoseală (pop.), prisosință, prisosire, blagă (reg.), berechet (reg.), bunăstare, prosperare, prosperitate; avuție, avere, stare, chiverniseală (pop. și fam.), osînză (fig.), seu (fig.), proprietate, avut. Bani, parale (fam.), arginți; venit, cîștig, capital; patrimoniu, bunuri, moșie, posesiune (înv.): tezaur, comoară. Confort, lux, magnificență (livr.), somptuozitate (livr.), fast, strălucire. Îmbogățire, înavuțire, chivernisire (pop. și fam.), chiverniseală (pop. și fam.), căpătuială, căpătuire, pricopsire (pop.), pricopseală (pop.). Bogătaș, bogătan (depr.), bogat, avut, barosan (fig., fam. și arg.), nabab, milionar, miliardar, magnat. Chiabur, chiaburan (depr.), chiaburaș (dim., depr.), chiaburoi (augm., depr.), gazdă (reg., peior.). Adj. Bogat, îmbelșugat, opulent (livr.), copios, abundent, îndestulat; avut, ajuns, cu stare, cu cheag, prosper, plin de bani, (fecior) de bani gata, cu dare de mînă, ceafă groasă (grasă), gros la ceafă, gros la pungă, cu osînză (la pîntece), putred de bogat, bogat putred. Îmbogățit, căpătuit, înstărit, pricopsit (pop.), chivernisit (pop. și fam.); milionar; miliardar. Luxos, somptuos (livr.), fastuos (livr.), strălucit (fig.). Vb. A sta bine, a avea bani, a poseda bunuri, a avea cheag, a prospera; a fi bogat, a fi cu dare de mînă, a avea avere multă, a fi putred de bogat, a fi bogat ca un stup; a se scălda în bani, a fi stup de bani, a fi căptușit de bani, a mînca banii cu lingura, a se juca cu banii, a fi doldora (plin) de bani, a avea bani (strînși) la ciorap, a fi plin de parale ca cîinele de purici, a fi tare de chică, a avea la chimir. A huzuri, a se lăfăi; a trăi (a fi, a se simți) ca în pîntecele maicii, a trăi ca un prinț, a trăi ca (un) bimbașă (pașă), a trăi pe moale, a trăi ca cîinele la stînă, a înota în miere, a trăi ca în pămîntul făgăduinței, a trăi ca în sînul lui Avram, a trăi pe picior mare, a ține casă mare, a trăi cu banii în ladă. A se îmbogăți, a se înavuți, a face avere, a se căpătui, a se chivernisi (pop. și fam.), a se pricopsi (pop.), a se chiaburi (rar), a prinde (a face) cheag, a prinde mîzgă, a prinde (a face) seu, a se face om, a-și face suma, a cîștiga (ceva) parale, a se face stup de bani. Adv. Din belșug, îndestul, îndestulător, din abundență, cu prisos, cu prisosință, berechet (reg.). V. acumulare, aviditate, bani, lux, zgîrcenie.

despăgubire sf [At: (1788) PRAVILA, 56/18 / V: (înv) dis~ / Pl: ~ri / E: despăgubi] 1-4 Plată (în bani sau) în natură pentru repararea (unei pagube ori) a unei stricăciuni (provocată de plătitor cuiva sau) suferită de cineva din alte cauze Si: despăgubit¹ (1-4). 5 Sumă de bani plătită de către o casă de asigurări unui asigurat pentru repararea unui prejudiciu Si: compensație, daună, (înv) disdăunare. 6 (Îs) ~ civilă Sumă de bani care se acordă într-un proces penal pentru repararea unui prejudiciu cauzat printr-o infracțiune. 7 (Îs; lpl) ~ri de război Sumă pe care un stat răspunzător de declanșarea unui război de agresiune este obligat să o plătească statului victimă a agresiunii pentru repararea prejudiciilor cauzate.

țiglar¹ [At: POLIZU / V: (rar) țeg~ / Pl: ~i / E: țiglă¹ + -ar] 1 sm Persoană care face țigle¹ (1). 2 sm Lucrător care acoperă casele cu țiglă¹ (1). 3-4 sm, a (Ban) Cărămidar.

țop³ sn [At: LIUBA -IANA, M. 94 / Pl: ~uri / E: ger dal Zopf (ger Zapf „cep”)] (Ban) Scobitură executată în talpa casei, în piciorul de sus al prispei, în pereții unei galerii de mină etc. Si: pilugă.

PODITURĂ s.f. (ȚR, Ban.) Pardoseală. A: Au acoperit casa cu poditură și rînduiale de chedri. BIBLIA (1688). C: Poditurĕ. AC, 361. Etimologie: podi + suf. -tură.

CĂPRIOR s. 1. (ZOOL.) (pop.) țap. 2. (CONSTR.) (reg.) martac, (Transilv.) cafer, (Transilv., Ban. și Bucov.) corn. (~ la o casă.) 3. capră. (~ este un suport de lemn.)

ACREDITIV s. n. modalitate de plată în practica comercială prin care banca cumpărătorului se obligă a plăti vânzătorului, direct sau prin intermediul unei bănci corespondente, o anumită sumă de bani. ◊ sumă de bani depusă de cineva la o casă de economii și consemnațiuni; înscris care certifică o asemenea depunere. (< fr. accréditif, germ. Akkreditiv)

BUZĂU 1. Rîu, afl. dr. al Siretului; 324 km. Izv. din N masivului Ciucaș și trece prin întorsura Buzăului, Nehoiu, Pătîrlagele și pe la N de municipiul Buzău. În cursul inf. irigații. Afl. pr.: Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău. 2. Pas pe valea superioară a rîului B., în apropiere de Întorsura Buzăului, făcînd legătura cu Depr. Bîrsei. Alt.: 869 m. 3. Cîmpia ~, porțiune a Cîmpiei Române, între Călmățui și Buzău, limitată de Cîmpia Gherghiței (la SV) și Cîmpia Rîmnicului (la NE). Culturi de plante industriale și cereale. 4. Munții ~, grupă muntoasă în Carpații de Curbură formată din cinci masive bine delimitate: Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu. 5. Municipiu în NE Cîmpiei Române, reșed. jud. cu același nume; 146.556 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Ind. metalurgică (sîrmă și produse din sîrmă, cuie, electrozi pentru sudură), constr. de mașini (subansamble pentru tractoare, utilaje pentru material rulant feroviar, utilaj chimic și petrolier), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin), de prelucr. lemnului (mobilă), mat. de constr. (geamuri șlefuite, cărămidă, țiglă, prefabricate din beton), textilă (filatură de lînă, țesături de bumbac, tricotaje, topitorie de cînepă), alim. (produse de panificație, zahăr, ulei vegetal, bere etc.). Producția de sticlă pentru menaj, de geamuri securizate, semicristal și de bunuri metalice de larg consum. Muzeu. Monumente istorice: Episcopia (inițial schitul Frăsinet, sfîrșitul sec. 15, refăcut de Matei Basarab în 1650), Biserica Banu, construită în 1571 și refăcută în 1722; case din sec. 18 și 19. Menționat documentar pentru prima oară în 1431, ca punct de vamă, s-a dezvoltat în sec. 16, cînd a devenit sediul unei episcopii. Important centru tipografic (sec. 18-19). Declarat municipiu în 1968. 6. Jud. în SE României, în SE Carpaților Orientali, axat pe cursul superior și mijlociu al rîului Buzău; 6.072 km² (2,56% din supr. țării); 520.568 mii loc. (1991), din care 39,4% în mediul urban; densitate: 85,2 loc./km. Reșed.: municipiul Buzău. Orașe: Nehoiu, Pogoanele, Rîmnicu Sărat. Comune: 81. Relieful este reprezentat prin trei trepte majore (munți, dealuri subcarpatice, cîmpii) care coboară de la NV către SE. Treapta înaltă cuprinde M-ții Buzăului (constituiți din masivele Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu) și prelungirile de SV ale M-ților Vrancea, iar cea mijlocie include Subcarpații Buzăului, formați dintr-un ansamblu de culmi deluroase (Dealurile Istrița, Ciolanu, Cornățel, Dîlma, Bîsoca ș.a.) separate de depr. (Nișcov, Cislău, Pătîrlagele, Sibiciu, Pîrscov ș.a.). Cîmpia extinsă în jumătatea SE a jud., este alcătuită din trei subunități pr. (Bărăganul Ialomiței, C. Buzău-Călmățui și C. Rîmnicului) aparținînd C. Române. Clima are caracter temperat-continental, cu nuanțe zonale determinate de formele de relief. În sectorul montan, temp. medii anuale sînt de 4-6°C, în cel deluros 8-10°C, iar în cel de cîmpie de 10,5°C. Precipitațiile variază între 1.200 mm anual în munți, 600-700 mm în dealurile subcarpatice și sub 500 mm anual în cîmpie. Vînturi predominante dinspre NE și SV. Rețeaua hidrografică, pr. este reprezentată de cursul superior și mijlociu al Buzăului, care colectează majoritatea rîurilor mici (Bîsca Mică, Siriu, Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău ș.a.). Terit. jud. mai este străbătut de cursurile superioare ale rîurilor Sărata, Călmățui și Rîmnic. Resurse naturale: zăcăminte de petrol (Berca, Arbănași, Tisău, Plopeasa, Scorțoasa, Beceni ș.a.) și gaze naturale (Tisău, Roșioru, Boldu, Ghergheasa), diatomită (Pătîrlagele), chihlimbar (perimetrul Mlăjet-Sibiciu-Colți-Bozioru), argilă (Simileasa), gresie, gips, nisipuri, ape minerale sulfuroase, feruginoase, clorosodice (Sărata-Monteoru, Fișici, Siriu, Nehoiu ș.a.), păduri. Economia. Principalele ramuri industriale sînt constr. de mașini și prelucr. metalelor (21,5% din prod. totală a jud.), cu unități la Buzău și Rîmnicu Sărat, în cadrul căreia se produc utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, petrolieră și chimică, subansamble pentru tractoare, garnituri de frînă și etanșare, materiale feroviare (schimbători cu ace flexibile, tirfoane), diverse produse din metal (mașini de gătit, sobe de încălzit, articole din tuci etc.). Alte ramuri, cu ponderi importante în prod. ind. a jud. sînt: metalurgia feroasă, 14,4% (sîrmă și produse din sîrmă la Buzău), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin la Buzău și Beceni, regenerarea uleiurilor la Rîmnicu Sărat), mat. de constr. (geamuri, prefabricate din beton la Buzău, var la Măgura, cărămizi la Berca, Pătîrlagele), prelucr. lemnului (Buzău, Rîmnicu Sărat, Nehoiu, Vernești, Gura Teghii), textilă (Buzău, Smeeni, Pătîrlagele), conf. (Rîmnicu Sărat, Buzău, Nehoiu), alim. (conserve de legume, preparate din carne și lapte, zahăr, uleiuri vegetale, vin etc.). În 1989, agricultura dispunea de 260.154 ha terenuri arabile, 119.336 ha pășuni și fînețe naturale, livezi și vii. Supr. arabile sînt dominate de culturile de porumb (88.108 ha), urmate de cele de grîu și secară (61.573 ha), plante de nutreț (26.410 ha), plante uleioase, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, orz și orzoaică, tutun, cartofi, legume etc. Culturile viticole (11.543 ha) au o extindere mai mare în zona dealurilor subcarpatice (Pietroasele, Vernești, Greceanca ș.a.). Pomicultura are prod. importante de prune, mere, pere, nuci (Nehoiu, Pătîrlagele, Cislău, Pîrscov, Chiojdu). În 1990, sectorul zootehnic dispunea de 438,7 mii capete ovine, 233 mii capete porcine, 172 mii capete bovine și 15 mii capete cabaline (la Chislău și Rușețu există mari crescătorii de cai de rasă); avicultură, sericicultură, apicultură. Căi de comunicație (1990): lungimea totală a rețelei feroviare este de 232 km, din care 108 electrificată, iar cea a drumurilor publice de 2.056 km, din care 307 km modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 387 școli generale, 22 licee, case memoriale, muzee, 156 cinematografe, 512 biblioteci etc. În cadrul manifestărilor etnofolclorice se remarcă „Drăgaica” care se desfășoară anual, în luna iunie, la Buzău. Turism. Pr. obiective de atracție turistice de pe terit. jud. B. sînt: elementele peisagistice (valea superioară a Buzăului, masivele muntoase Siriu și Penteleu, vulcanii noroioși din zonele Pîclele Mari și Mici, Beciu, fenomen unic în țară, declarat monument al naturii, „focurile nestinse” de la Lopătari, rezervația geologică cu stîncile de calcar de la Bădila, denumită „Sarea lui Buzău”, rezervația forestieră Milea-Viforîta, cu molizi seculari etc.), monumentele și locurile istorice (mănăstirea Ciolanu, biserica Cislău, schitul Bradu, complexul arheologic de la Sărata-Monteoru, tezaurul de la Pietroasele, complexul taberei de sculptură în aer liber de la Măgura etc.), stațiunile balneoclimaterice (Sărata-Monteoru, Fișici), bogăția și diversitatea elementelor etnografice (sculpturi în lemn în zona Bisoca, Lopătari, Chiojdu, țesături și covoare la Bisoca, Siriu, Lopătari, instrumente muzicale populare la Mînzălești, Cătina) etc. Indicativ auto: BZ.

astrúc, a -á v. tr. (lat. astrúico, -cáre, din astrúere cu înț. luĭ obstrúere, a obstrua. V. destruc). Vechĭ. Îngrop; înmormîntez: l-aŭ astrucat în biserică (N. Cost. 2, 33). Ban. Olt. Serbia. Acoper, învălesc (corpu, casa). Gorj. Ascund, dosesc. Bz. Arunc într’un colț, într’un loc retras: aŭ astrucat-o (cînepa) pin casă pe lîngă vatră și pe după sobă ca să se zvînte (Neam. Rom. Pop. 3, 708). – În Suc. a se astruca și asturca și (aĭurea) astrunca și azdrunca, a se arunca, a se răpezi, a se avînta. În vechime și astroc (astroacă, să astroace), astruc și astrup.

cheotoáre f., pl. orĭ (îld. cheĭetoare, încheĭetoare). Gaură în care intră nasturele, butonieră. Șiret cusut la haĭnă ca s’o poțĭ atîrna în cuĭ. Capătu uneĭ grinzĭ încheĭat în altă grindă la casa țărănească (Șez. 36, 31). – Și cheut- (Mold. Ban.) și chiot-.

vânzare f. 1. fapta de a vinde: o casă de vânzare; 2. fig. trădare pentru bani: suflet de vânzare. [Formă paralelă cu vindere (cf. crezare și credere)].

RUFĂRIE s. f. (Cu sens colectiv) Totalitatea rufelor (de corp, de pat, de masă etc.); lenjerie. Pentru ele și pentru rufăria casei, nu vor trebui să dea bani croitoreselor din mahala. PAS, Z. I 241. Păuna spăla și coana Frosa călca toată rufăria casei. BASSARABESCU, V. 45. Pînzeturile și cusăturile de tot felul, ceaprăzăria, rufăria felurită, haine bărbătești și femeiești. ODOBESCU, S. II 95.

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, V_I 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap¹ (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă¹ (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț². 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent². A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept⁴ (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept⁴ (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun⁴ (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, V_II 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.