713 definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 188 afișate)

BINEÎNȚELES adv. Desigur, firește. – Bine + înțeles (după fr. bien entendu).

CLAR, -Ă, clari, -e, adj. 1. (Despre imagini vizuale) Care se distinge bine, deslușit; vizibil; (despre ape) limpede; (despre surse de lumină) care împrăștie o lumină limpede, strălucitoare. ◊ (Substantivat, n.) Clar de lună = lumină strălucitoare de lună. ♦ Care este lipsit de impurități. 2. (Despre sunete sau voce) Care răsună distinct, precis. 3. (Despre gânduri, idei, cuvinte etc.) Ușor de înțeles; evident, lămurit. ♦ (Despre facultăți intelectuale) Care pătrunde ușor, înțelege bine lucrurile; (despre oameni) care se exprimă limpede. – Din lat. clarus, fr. clair.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. A da la o parte, a împinge în lături o ușă, o fereastră, un capac etc. care închide ceva. ◊ Expr. A(-i) deschide (cuiva) porțile = a(-i) da (cuiva) acces (la ceva), a-i acorda (cuiva) liberă trecere. ♦ A descoperi deschizătura de acces într-o încăpere sau într-un spațiu, dând la o parte ușa sau capacul care o închide. ◊ Expr. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, a spune tot ce are pe suflet; a se confesa. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva pofta de mâncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mâncare. ♦ A descuia. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși) A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre..., a da spre... ♦ A îndepărta terenurile sterile situate deasupra unui zăcământ, în vederea exploatării lui. 2. Tranz. A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strâns. ◊ Expr. A deschide gura = a) a îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mânca sau a vorbi; b) a vorbi. A deschide cuiva gura = a face, a sili pe cineva să vorbească. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele, descoperind ochii; p. ext. a se deștepta din somn; b) a se naște. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. A-și deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. A deschide mâna = a desface degetele strânse în pumn; fig. a fi darnic. A deschide brațele = a întinde brațele în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. 3. Tranz. A desface, a dezlipi un plic, a scoate din plic, a despături o scrisoare (pentru a lua cunoștință de conținut). ♦ A întoarce coperta (împreună cu una sau mai multe file ale) unei cărți, a unui caiet, a desface o carte sau un caiet la o anumită pagină. ♦ A face o incizie sau o intervenție chirurgicală într-o rană, într-un organ al corpului. 4. Refl. (Despre pământ sau formații ale lui; p. anal. despre valuri) A se despica, a se crăpa. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. ♦ (Despre răni) A începe să sângereze sau să supureze; a înceta să mai fie închis. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele. ♦ (Despre peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura. 5. Tranz. (Adesea fig.) A săpa, a tăia, a croi un drum, o șosea, o cărare. ◊ Expr. A deschide cuiva carieră = a face cuiva posibilă o carieră bună. 6. Tranz. A porni o acțiune (juridică), a face începutul; a începe. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. ♦ A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ A trece mingea unui coechipier pentru ca acesta să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. A face să ia naștere, să funcționeze, a înființa, a organiza o școală, o instituție etc. 8. Tranz. (În expr.) A deschide o paranteză = a pune primul dintre cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. ♦ Tranz. și refl. Fig. A da sau a căpăta o înfățișare luminoasă, prietenoasă. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. [Prez. ind. și: (reg.) deschiz; perf. s. deschisei, part. deschis.Var.: (pop.) deșchide vb. III] – Lat. discludere.

NECLAR, -Ă, neclari, -e, adj. Care nu se vede, nu se distinge sau nu se înțelege bine. – Ne- + clar.

bine înțeles (înțeles bine) adv. + adj.

BINEÎNȚELES adv. Se înțelege; fără îndoială; desigur; firește. /bine + înțeles

A SE ÎNVOI mă ~iesc intranz. pop. 1) A ajunge la o înțelegere; a cădea de acord; a se înțelege; a conveni. 2) A fi de aceeași părere; a se declara de acord. ~ cu spusele cuiva. 3) A se înțelege bine; a trăi în bună înțelegere; a se împăca. /în + voie

LIMPEDE ~zi adj. 1) (despre lichide) Care este lipsit de orice impurități; curat; străveziu. Apă ~. 2) (despre cer, atmosferă) Care este fără nori; senin. 3) (despre ochi, privire) Care reflectă curățenie sufletească; curat; luminos. 4) (despre sunete, voce) Care se aude bine; cu o sonoritate deosebită; argintiu; cristalin. 5) (despre minte, judecată) Care înțelege bine lucrurile; lucid. 6) (despre idei, gânduri) Care este clar, ușor de înțeles; clar; inteligibil; accesibil. Răspuns ~. ♦ ~ ca buna ziua care nu are nevoie de nici un fel de explicații; clar. /<lat. limpidus

LUCID1 ~dă (~zi, ~de) Care înțelege bine lucrurile; limpede. /<fr. lucide, lat. lucidus

A VÂRÎ vâr tranz. 1) (obiecte) A face să intre înăuntru; a băga; a introduce. ◊ A-i ~ cuiva (ceva) pe gât a forța pe cineva să facă ceva contra voinței sale. A-i ~ cuiva (ceva) în cap a) a face pe cineva să înțeleagă bine ceva; b) a-i insufla cuiva ceva. A-și ~ (sau ~ cuiva) mințile în cap a se cuminți sau a cuminți pe cineva. 2) (persoane) A face pe cineva să intre undeva benevol sau forțat. 3) (animale) A mâna, a băga înăuntru. ~ vacile în ocol.~ pe cineva (de viu) în groapă (în mormânt sau în pământ) a-i amărî viața cuiva; a omorî. /<sl. virĕti

mâță sf [At: ANON. CAR. / Pl.: mâțe / E: pbl fo cf. alb mica] 1 (Pop.) Pisică (Felis domestica). 2-3 (Prc) Pui (de sex feminin) al pisicii. 4 (Reg.; îcs) (De-a) mâța oarbă sau de-a mâța Joc de copii Si: de-a baba oarba. 5 (Pop.; îcs) (De-a) mâța și șoarecele Joc de copii în care jucătorii sunt așezați în cerc, iar doi dintre ei, care îndeplinesc rolul de mâță, respectiv de șoarece, se fugăresc în jurul cercului. 6 (Pop.; îcs) mâța de vânzare Joc de copii la priveghiul mortului, în care unul dintre jucători încearcă, după un anumit sistem, să vândă celorlalți o mâță reprezentată printr-o lingură. 7 (Pop.; îcs) mâța popii Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 8 (Fam.; îe) a fi mâță blândă A fi prefăcut, ipocrit. 9 (Fam.; îe) a fi (ca o) mâță plouată (sau udă) A fi fără chef, abătut. 10 (Îae) A fi rușinat, umilit. 11 (Reg.; îe) (A cumpăra sau a lua, a fi etc.) mâța-n sac Se spune despre un lucru pe care nu-l poți cunoaște înainte de a intra în posesia lui. 12 (Fam.; îe) A umbla (sau a prinde pe cineva) cu mâța-n sac A umbla sau a prinde pe cineva cu înșelăciuni. 13 (Fam.; îe) A trăi (sau a se înțelege etc.) ca mâța cu șoarecii (sau cu șoarecele ori cu câinele) A fi în relații foarte rele unii cu alții. 14 (Reg.; îe) A se stupi ca mâțele A nu se înțelege bine. 15 (Îae) A se certa mahalagește. 16 (Pop.; îe) A fi învățat ca mâța la lapte A fi rău învățat. 17 (Îae) A avea un obicei prost. 18 (Reg.; îe) A păți cinstea mâței la oala cu smântână A fi bătut. 19 (Reg.; îe) A se învârti ca mâța în jurul oalei cu smântână A da târcoale unui lucru sau unei ființe care îi place. 20 (Reg.; îe) A umbla ca mâța pe lângă laptele fierbinte A dori ceva de care se teme. 21 (Reg.; îe) A se învârti ca mâța pe lângă blidul cu păsat A evita să spună adevărul. 22 (Reg.; îe) A trăi ca mâța pe rogojină A o duce rău. 23 (Fam.; îe) A trage mâța de coadă (sau reg., pe rogojină) A o duce greu din cauza sărăciei. 24 (Reg.; îe) A nu avea nici mâța la casă A fi foarte sărac. 25 (Reg.; îe) A se uita ca mâța la pește A privi cu lăcomie. 26 (Fam.; îe) A se uita (sau a se pricepe etc.) ca mâța-n calendar A nu pricepe nimic. 27 (Reg.; îe) Mătură ca mâța Se spune despre un om murdar care își ascunde murdăriile. 28 (Pfm; îe) A se spăla ca mâța A se spăla superficial. 29 (Reg.; îe) (Taci) să nu te audă (sau că te aude) mâța Taci, că spui minciuni pe care nimeni nu le crede nimeni. 30 (Îae) Bagă de seamă ce spui. 31 (Reg.; îe) A călca în urme de mâță stearpă A fi îndrăgostit. 32 (Fam.; îe) A rupe mâța-n două A fi voinic. 33 (Îae) A fi energic, hotărât. 34 (Îae) A fi vrednic. 35 (Reg.; îae) A se învoi la preț cu cineva. 36 (Reg.; îe) A se face mâță A se ghemui ca o pisică la pândă. 37 (Reg.; îe) A-i oua și mâța A fi om norocos. 38 (Pfm) Persoană vicleană ca pisica, ipocrită. 39 (Rar; dep) Cal slab, prăpădit Vz gloabă, mârțoagă. 40 (Îvr) Blană prelucrată a pisicii. 41 (Îr; pgn) Blană prelucrată a unor animale asemănătoare cu pisica. 42 (Reg.; lpl; gmț) Cosițe la fete. 43 (Reg.; îs) Mâță sălbatică Pisică sălbatică (Felix silvestris). 44 (Înv; îc) mâță de mare Specie de șarpe cu coada lungă, nedefinit mai îndeaproape. 45 (Reg.; îc) mâța-popii Omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja Si: omidă-urs. 46 (Ent; reg.; îac) Cantaridă (Lytta vesicatoria). 47-48 (Ent; reg.; îac) Câinele-babei (Oniscus murarius și asellus). 49 (Ent; reg.; îac) Scolopendră (Oniscus scolopendra). 50 (Ent; reg.; îac) Repede (Cicindela compestris) 51 (Pop.; îe) A se da de-a mâța-popii A se da peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. 52 (Bot.; reg.) Mâțișor (4) 53 (Bot.; reg.) Salcie. 54-55 (Pgn; șhp) Creangă (mică). 56 (Bot.; reg.) Barba ursului (Equisetum arvense). 57 (Bot.; reg.) Păpădie (Taraxacum officinale). 58 Mușchi de pe scoarța copacilor. 59 Rădăcină aeriană a porumbului. 60 (Trs; Ban) Mâț (11). 61 (Reg.) Botniță pentru vițel. 62 (Pes; reg.) Ostie. 63 (Reg.) Fiecare dintre cele două vârfuri ale scoabei. 64 (Reg.) Mâner al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. 65 (Reg.) Clește. 66 (Prc) Cârlig al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. 67 (Mar.) Broască în care se fixează sfredelul. 68 (Înv) Ancoră de navă. 69 (Trs; Ban) Cârlig cu mai multe brațe îndoite și ascuțite la vârf, cu care se prinde și se scoate un obiect căzut în fântână. 70 Dispozitiv de siguranță, prevăzut cu un fel de gheare, care servește la prinderea automată a coliviei dintr-o mină, când se rupe cablul. 71 (Reg.) Laț de prins păsări. 72 (Reg.) Bucată de lemn sau de metal care prinde căpriorii unei case sau care leagă diverse părți componente ale unei construcții Vz grindă. 73 (Mol; Buc) Cârlig gros de fier, prins într-o coadă de lemn, care servește la rostogolitul buștenilor împinși pe uluc. 74 (Trs; Mol) Placă de fier cu unul sau mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. 75 (Reg.) Butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului și cu cellalt sprijinit pe marginea opusă, având rolul de a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. 76 (Trs; Mol) Tindeche la războiul de țesut. 77 (Trs) Oiște. 78 (Reg.) Dispozitiv în formă de furcă cu două coarne, aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi. 79 (Reg.) lanț sau curea care leagă grindeiul plugului de rotile Si: potâng. 80 (Trs; Olt) Cumpănă de care se leagă stavila joagărului. 81 (Trs; Olt) Dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dințată a joagărului. 82 (Trs; Olt la joagăr) Grăunțar. 83 (Trs; Olt) Coadă a furcii joagărului. 84 (Trs; Olt) Roată zimțată a joagărului. 85 (Trs; Olt) Fiecare din torțile care întind pânza joagărului. 86 (Trs; Olt) Fiecare dintre ghearele de fier ale joagărului. 87 (Trs; Olt) Jug de lemn al joagărului. 88 (Reg.) Bucată de lemn scobit pe care se învârtește cepul grindeiului la roata morii. 89 (Trs; Mol; mpl) Patină pentru alunecat pe gheață. 90 (Reg.) Placă de fier cu colți ascuțiți pe care muncitorii forestieri și-o așează pe talpa încălțămintei ca să nu alunece. 91 (Reg.) Cârlig de fier cu colți, cu ajutorul căruia muncitorii de la întreținerea liniilor electrice sau de telegraf se urcă pe stâlpi. 92 (Mar.) Coșuleț care are în partea superioară un cerc prevăzut cu dinți, cu care pot fi prinse cozile fructelor, la cules. 93 (Reg.) Grătar pe care se frige carne. 94 (Trs) Pirostrie pe care se pune un vas la foc. 95 (Reg.) Grătar de fier care se pune pe vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le face să ardă mai bine. 96 (Reg.) Dig de proporții reduse. 97-98 (Reg.) Firidă mică făcută în peretele cămării Si: (reg.) mâțoacă(3). 99 (Pop.; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 100 (Pop.; art.) Melodie după care se execută mâța(99).

clar (clară), adj. – Deslușit; limpede. Lat. clarus (sec. XIX), cf. chiar.Der. neclar, adj. (care nu se vede, nu se distinge, nu se înțelege bine); clarisim, adj. (foarte clar), din lat. clarisimus (sec. XVIII); claritate, s. f., din lat. claritatem; clarifica, vb., din lat. clarificare; clarobscur, s. n.; clarificator, adj.; clarvăzător, adj., format prin traducere din fr. clairvoyant.

bine înțeles (priceput bine) adv. + part. (acest lucru a fost ~)

a fi pe felie cu cineva expr. a fi prieten cu cineva, a se înțelege bine cu cineva.

BINEÎNȚELES adv. Desigur, firește. – Din bine1 + înțeles.

bun, -ă adj. în expresia pe bune (arg.) Adevărat, serios ◊ „Dacă recitim ultimele programe săptămânale apare o întrebare firească: de ce din trei filme, nici unul, dar nici unul nu a fost o comedie [...] «pe bune» cum se zice?” Săpt. 29 IV 77 p. 6. ◊ „Basmul, pe bune, se intitulează «O albă ca zăpada și cei șapte pitici negri ca noroiul»” R.lit. 38/93 p. 5. ◊ „Kelly e măritată «pe bune» de 4 ani.” As 146 p. 16 ♦ a fi pe bune (cu cineva), a se înțelege bine (cu cineva): ◊ „Adrian este pe bune cu Dragoș și cu Nicolae.” (C. Lupu în LL 3/77 p. 350)

ochiometru s. n. Ochiul considerat ca instrument de apreciere a măsurii ◊ „«Brazdometrul» e un cuvânt încă necunoscut și care, de fapt, nici nu are un înțeles bine definit. Așa au numit tractoriștii, mai mult în glumă, stinghia de lemn gradată cu care se măsoară adâncimea arăturii. Trebuia și un instrument de control. «Ochiometrul» te înșală, a spus directorul, trebuie să găsim altceva.” Sc. 21 IX 60 p. 2. ◊ „În cazul în care un parcurs cerut de un călător [cu taxiul] nu este prevăzut în tabel, costul se calculează după «ochiometru». De unde tocmeli interminabile.” Sc. 26 XII 74 p. 2. ◊ „În unele autobaze și unități de transport, verificarea autovehiculelor din dotare se mai face încă empiric, rudimentar, cu «ochiometrul», fără aparatură și instalații de specialitate.” Sc. 16 IV 75 p. 4; v. și restaurant-zahana (din ochi + -metru; FC I 142)

firéște adv. În mod firesc, negreșit, bine-înțeles.

înțelég, -lés, a -lége v. tr. (lat. intéllego, -légere, d. inter, între, și légere, a culege. V. aleg 3, cu-leg, neglijez, lecțiune). Pricep, cuprind cu mintea: înțeleg ce spuĭ. Mă mulțumesc, îs satisfăcut: bețivu n’a înțeles nimica numaĭ dintr’un pahar. Admit, îmĭ place: înțeleg să beaŭ, nu să mă’mbăt; așa teatru maĭ înțeleg și eŭ! Înțeleg de cuvînt, ascult de cuvînt, mă supun vorbiĭ. Înțeleg, dar nu pricep (Iron.), nu înțeleg nimica. V. refl. Mă învoĭesc, cad de acord: m’am înțeles cu el să plec la amează, ne-am înțeles din preț. Mă învoĭesc, mă împogodesc, trăĭesc în pace: noĭ ne înțelegem bine cu lumea. Impers. A avea însemnarea de: pin „corect” se înțelege „cinstit”. Se’nțelege! De sigur, fără îndoĭală!

páște și paștĭ f. pl., și n. sing. (lat. Paschae, pl. d. Pascha, vgr. pásha, care vine d. ebr. pasch’ah, trecere; it. Pasqua, pv. Pasca, Pasqua, fr. Pâques, sp. Pascua, pg. Pascoa; vsl. rus. Pásha. V. pască). La Jidanĭ, mare sărbătoare în primăvară în amintirea treceriĭ pin Marea Roșie și a îngeruluĭ exterminator, care, în noaptea cînd aŭ fugit din Egipt, ĭ-a ucis pe toțĭ copiiĭ născuțĭ de curînd aĭ Egiptenilor, dar care a cruțat casele Jidanilor, însemnate cu sînge de mel. (Această credință a Jidanilor nu arată de cît dorința lor de a-ĭ vedea morțĭ pe toțĭ afară de eĭ). La creștinĭ, o mare sărbătoare în primăvară în amintirea învieriĭ luĭ Iisus Hristos, adică a treceriĭ sale de la moarte la vĭață. (Paștele se celebrează treĭ zile la ortodocșĭ și doŭă la catolicĭ și protestanțĭ, în prima Duminică după luna plină care urmează după echinocțiu de primăvară și cade tot-de-a-una între 21 Martie și 26 April, adică într’un spațiŭ de 36 de zile. De Paște depind toate sărbătorile mobile. La Paște se obișnuĭește a se mînca oŭă roșiĭ, cozonacĭ și pască). Paștele caluluĭ, numele a doŭă plante crucifere numite și stupitu cuculuĭ (cardamine praténsis) și traista cĭobanuluĭ (capsélla búrsa pastóris). La Paștele caluluĭ saŭ numaĭ la Paște (iron.), nicĭ-odată. Din Joĭ în Paște, rar, foarte rar: ne vizităm și noĭ din Joĭ în Paște. Nu e în toate zilele Paște, nu e chilipir în toate zilele. – Paște a fost la început un f. pl., apoĭ (supt infl. luĭ Crăcĭun saŭ după analogia altor vorbe: brațele, spatele meŭ îld. mele) s’a prefăcut în n. sing. (pl. tot Paște, cum zice azĭ toată lumea și cum se vede din proverbu: Crăcĭunu sătulu, Paștele fudulu. Fiind-că pl. pe lîngă Paște a fost și Paștĭ (ca vacă, vacĭ), se zicea în ainte Paștile acestea, dar astăzĭ nu se maĭ zice de cît Paștile acesta (pl. Paștile acestea cînd e vorba de Paștele a doĭ anĭ), în regiunile în care se pronunță părintele se pronunță și Paștele, ĭar în est, bine înțeles, Paștili. Așa dar, spre vest Paștele ăsta, la mijloc Paștile ăsta, la est (Mold.) Paștili ista. În orĭ-ce caz, și Paște, și Paștĭ, îs considerate de popor ca un neutru singular.

sámă (est) f., pl. sămĭ și seámă (vest) f., pl. semĭ (ung. szam, număr, socoteală, ca vamă, d. vam). Vechĭ. Azĭ rar. Număr, sumă: o samă de anĭ, de banĭ, de cuvinte, de oamenĭ. Socoteală, cont: sămile vistieriiĭ. Azĭ. Fel, specie: ce samă de făptură e asta? Categorie, etate saŭ stare egală: doĭ copiĭ de-o samă. Dare de samă, expunere, justificare. Recensiune. A da samă, a da socoteală, a te justifica. A-țĭ da samă, a-țĭ da socoteală, a avea cunoștință, a pricepe. A ține (în) samă, a lua (în) samă, a considera, a lua în considerațiune. A lua sama, a băga (de) samă, a da în primire, a preda. A lua cuĭva samă (Vechĭ), a-l lua în samă, a-ĭ da atențiune. A-țĭ lua sama, a te răzgîndi, a-țĭ schimba gîndu. A lua pe sama ta, a lua pe socoteala ta, pe numele tăŭ, pentru tine. A-țĭ face samă. 1. a te sinucide. 2. a-țĭ face afacerile. A face cuĭva samă, a-l ucide. A ști sama, a ști rostu, a ști cum merge treaba, a ști cum să procedezĭ (V. ogod). Un om de samă, un om însemnat (ilustru). Fără samă (Rar), fără număr, foarte mult. Peste samă, peste măsură, excesiv. Maĭ cu samă, maĭ ales, în special. Cu (saŭ de) bună samă, 1. de sigur, bine înțeles: de bună samă că-ĭ așa. 2. sigur, cu siguranță: nu știŭ de bună samă dacă-ĭ așa (nord).

firesc a. natural. ║ firește adv. negreșit, bine-înțeles.

BINEÎNȚELES adv. Desigur, firește. – Bine + înțeles (după fr. bien entendu).

CLAR, -Ă, clari, -e, adj. 1. (Despre imagini vizuale) Care se distinge bine, deslușit; vizibil; (despre ape) limpede; (despre surse de lumină) care împrăștie o lumină strălucitoare. ◊ (Substantivat, n.) Clar de lună = lumină strălucitoare de lună. ♦ Care este lipsit de impurități. 2. (Despre sunete sau voce) Care răsună distinct, precis. 3. (Despre gânduri, idei, cuvinte etc.) Ușor de înțeles; evident, lămurit. ♦ (Despre facultăți intelectuale) Care pătrunde ușor, care înțelege bine lucrurile; (despre oameni) care se exprimă limpede. – Din lat. clarus, fr. clair.

REPETA, repet, vb. I. Tranz. A spune, a face, a produce încă o dată (sau de mai multe ori) ceea ce a mai fost spus, făcut sau produs. ♦ A citi un text de două sau de mai multe ori pentru a înțelege bine; spec. a face repetiția unui rol, a unei piese de teatru, muzicale etc. -f (Despre elevi sau studenți) A urma din nou cursurile clasei sau anului de studii (în care a rămas repetent). ♦ Refl. A se produce, a se întâmpla, a avea loc din nou. [Var.: (înv.) repeți vb. IV] – Din fr. répéter, germ. repetieren.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. A da la o parte, a împinge în lături o ușă, o fereastră, un capac etc. care închide ceva. ◊ Expr. A(-i) deschide (cuiva) porțile = a(-i) da (cuiva) acces (la ceva), a-i acorda (cuiva) liberă trecere. ♦ A descoperi deschizătura de acces într-o încăpere sau într-un spațiu, dând la o parte ușa sau capacul care o închide. ◊ Expr. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, a spune tot ce are pe suflet; a se confesa. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva pofta de mâncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mâncare. ♦ A descuia. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși) A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre..., a da spre... ♦ A îndepărta terenurile sterile situate deasupra unui zăcământ, în vederea exploatării lui. 2. Tranz. A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strâns. ◊ Expr. A deschide gura = a) a îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mânca sau a vorbi; b) a vorbi. A deschide cuiva gura = a face, a obliga pe cineva să vorbească. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele, descoperind ochii; p. ext. a se deștepta din somn; b) a se naște. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. A(-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. A deschide mâna = a desface degetele strânse în pumn; fig. a fi darnic. A deschide brațele = a întinde brațele în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. 3. Tranz. A desface, a dezlipi un plic, a scoate din plic, a despături o scrisoare (pentru a lua cunoștință de conținut). ♦ A întoarce coperta (împreună cu una sau mai multe file ale) unei cărți, a unui caiet, a desface o carte sau un caiet la o anumită pagină. ♦ A face o incizie sau o intervenție chirurgicală într-o rană, într-un organ al corpului. 4. Refl. (Despre pământ sau formații ale lui; p. anal. despre valuri) A se despica, a se crăpa. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. ♦ (Despre răni) A începe să sângereze sau să supureze; a înceta să mai fie închis. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele. ♦ (Despre peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura. 5. Tranz. (Adesea fig.) A săpa, a tăia, a croi un drum, o șosea, o cărare. ◊ Expr. A deschide cuiva carieră = a face cuiva posibilă o carieră bună. 6. Tranz. A porni o acțiune (juridică); a începe. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. ♦ A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ A pasa mingea unui coechipier pentru ca acesta să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. A face să ia naștere, să funcționeze, a înființa, a organiza o școală, o instituție etc. 8. Tranz. (În expr.) A deschide o paranteză = a pune primul dintre cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai apropiată de alb.Tranz. și refl. Fig. A da sau a căpăta o înfățișare luminoasă, prietenoasă. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. [Prez. ind. și: (reg.) deschiz; perf. s. deschisei, part. deschis.Var.: (pop.) deșchide vb. III] – Lat. discludere.

PUPA, pup, vb. I. (Fam.) 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) săruta. ◊ Expr. (Tranz.) A pupa în bot (pe cineva) = a linguși, a adula (pe cineva). (Refl. recipr.) A se pupa (în bot) cu cineva = a se înțelege bine cu cineva, a se afla în relații de intimitate cu cineva. 2. Tranz. (Mai ales în construcții negative) A ajunge să obțină ceva râvnit; a dobândi. Nu mai pupi tu plimbare.Lat. *puppare.

PUPA, pup, vb. I. (Fam.) 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) săruta. ◊ Expr. (Tranz.) A pupa în bot (pe cineva) = a linguși, a adula (pe cineva). (Refl. recipr.) A se pupa (în bot) cu cineva = a se înțelege bine cu cineva, a se afla în relații de intimitate cu cineva. 2. Tranz. (Mai ales în construcții negative) A ajunge să obțină ceva râvnit; a dobândi. Nu mai pupi tu plimbare.Lat. *puppare.

NECLAR, -Ă, neclari, -e, adj. Care nu se vede, nu se distinge sau nu se înțelege bine. – Pref. ne- + clar.

ÎNVEDERAT, -Ă, învederați, -te, adj. (Și adverbial) Care se poate vedea sau înțelege bine; vizibil, evident. – V. învedera.

ÎNVEDERAT, -Ă, învederați, -te, adj. (Și adverbial) Care se poate vedea sau înțelege bine; vizibil, evident. – V. învedera.

BINE1 adv. (în opoziție cu rău, exprimă o apreciere prin care se pune în evidență caracterul pozitiv sau avantajos al unei acțiuni sau al unei stări) 1. În mod convenabil, plăcut, după cum își dorește cineva, după plăcerea sau pofta cuiva, spre mulțumirea cuiva. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare, Că sînt fete și fecioare Și mai uiți din supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ◊ Expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, fără lipsuri, fără griji, fără necazuri. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. A(-i) merge (treburile) bine = a reuși, a avea succes, noroc. Ai avut noroc în viața dumitale și ți-au mers bine treburile. SADOVEANU, N. F. 17. Nu i-a mers bine în acea zi. CREANGĂ, P. 144. A primi (pe cineva) bine = a primi (pe cineva) cu dragoste, bucuros, prietenește. Sfînta Duminică a primit-o... tot așa de bine ca și surorile sale. CREANGĂ, P. 92. A fi (sau a face, a se simți) bine sau a-i fi (sau a-i merge) bine (cu sănătatea) = a fi sănătos. Uncheșule Haralambie, am întrebat eu... spune-mi ce mai face lelița Anica?... -Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. A se face (sau a face pe cineva) bine = a (se) face sănătos, a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jura că într-un ceas îl va face bine. VLAHUȚĂ, O. A. 105. Se gîndea că s-ar putea face bine, și calea i s-ar limpezi. VLAHUȚĂ, N. 37. A nu-i fi bine = a fi bolnav; (familiar) a nu fi în toată firea. A-i fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. El [Ștefan cel Mare] să trăiască, și Moldovei i-e bine! DELAVRANCEA, A. 10. Vai de biata țară cînd vom avea războaie între noi, și poate _și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. 1139. (Impers.) Poruncește să-i dea drumul, că altfel nu e bine. DUMITRIU, B. F. 10. A fi (sau a trăi, a se avea), bine (cu cineva) v. avea. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A(-i) prinde (cuiva) bine = a(-i) fi de folos, a(-i) prii. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul cîteodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. A sta bine = a fi bogat, avut. A-i veni bine (să... ) = a găsi momentul prielnic, potrivit (să...), a-i fi la îndemînă (să...). Țin minte oamenii și, cînd le vine bine, iar încep [răscoala]. DUMITRIU, B. F. 156. După ce se luptară de credeau că a să se scufunde pămîntul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. (Decît...,) mai bine să... = (decît...,) mai degrabă, prefer să... Cetește ticălosule! sau – mai bine – las’să ți-l cetesc eu! NEGRUZZI, S. I 22. Decît roabă turcilor, Mai bine hrană peștilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Dacă (sau de)..., e bine = dacă (sau de)..., e mult, e mare lucru, poți fi mulțumit. Dacă primești jumătate din cît ceri, e bine. Bine-ai venit! formulă de salut la primirea unui musafir. Bine-ai venit, domnul inginer a nostru... l-a salutat bătrîna. SADOVEANU, N. F. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. Bine v-am găsit! formulă de salut pe care o spune un nou venit. Bine v-am găsit, bădiță!Bine-ai venit, frate Dănilă! CREANGĂ, P. 44. ◊ (Determinînd adjective cu care formează compuse) Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat. SAHIA, N. 16. Sper că vreo cîteva exemple din aceste anecdote vor fi bine primite. MARIAN, O. II 33. Fii bine încredințată că n-are să ne știe nici pămîntul. CREANGĂ, P. 171. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. 2. (Fiind vorba despre senzații) Plăcut, agreabil. Floarea miroase bine. ◊ (În unele construcții fixe) E bine = e vreme bună, plăcută. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. 3. Comod, confortabil. Frunză, văzîndu-l cum vrea să-și ascundă oftatul, s-așeză mai bine pe prispă, își răsuci o țigară, cu simțămîntul că omul e gata să-și dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. ◊ (Adesea în legătură cu un supin) Casa rămîne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. CREANGĂ, P. 251. 4. (Eliptic, cu sensul unei propoziții aprobative) Sînt de acord, îmi place, îmi convine. Bine, domnule. Poți pleca. DUMITRIU, B. F. 12. Vreau să mă duc... să-i spun ceva.Bine, Ivane, du-te. CREANGĂ, P. 312. ◊ (Adesea repetat, în semn de avertisment sau de amenințare) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. ◊ (Uneori întărit prin «d-apoi» sau «dar», exprimînd nedumerirea, neîncrederea, uimirea) Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ți dau un astfel de lucru? ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Expr.) Bine de bine, exprimă aprobarea uneia din două alternative, cu o ușoară indiferență față de cealaltă. De-oi putea face ceva, bine de bine, iară de nu, mi-i crede și dumneata. CREANGĂ, P. 172. ◊ (Exprimă acceptarea numai în parte a celor spuse, cu oarecare nedumerire și îndoială față de rest) Bine, asta merge o zi, două, dar eu bag de seamă că vremea trece... VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Expr.) Ba bine că nu! = se înțelege! firește (că da)! desigur! Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei...-Ba bine că nu! zise Ochilă. CREANGĂ, P. 254. Ei bine! = fie (și așa)! Ei bine, sînt vinovat, pedepsește-mă. Bine că... = noroc că (cel puțin)... Ducă-se și cobe și tot, numai bine c-am scăpat de belea! CREANGĂ, P. 68.II. 1. Cum trebuie, cum se cere. A plouat bine.Pe ce punea mîna, punea bine. DELAVRANCEA, H. T. 16. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Oi clătări plosca bine și-oi umplea-o cu apă. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (ceva) bine = a pune la o parte pentru mai tîrziu, a pune la păstrare. (Popular) A pune bine (pe cineva) = a da gata (pe cineva). Bine- rău = mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință. După ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigit împrejurul focului. CREANGĂ, A. 31. 2. (În legătură cu verbele cunoașterii, ale Percepției, ale distingerii, ale vorbirii, exprimă o apreciere de ordin intelectual) Conform realității, adevărului; exact, precis, corect. Tu, Iliuță, încă nu poți înțelege bine unele ca acestea. SADOVEANU, N. F. 29. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COȘBUC, P. I 261. Apoi mă mieram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește. CREANGĂ, P. 129. Eu strig, mîndra nu m-aude.Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Expr. A ști (prea) bine (ceva) = a) a ști (ceva) mai dinainte, a fi (deja) informat exact (despre ceva), a avea (deja) cunoștință (de... ). Știi bine că n-o să mai fure. DAVIDOGLU, M. 20. Pînă la urmă, știu bine, Doar tu mai rămîi. BENIUC, V. 67. Tu, bade, știut-ai bine Că nu-s frumoasă ca tine; Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271; b) a fi convins de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine! COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că... = măcar să..., chiar dacă... A vedea bine = a-și da seama (de ceva), a băga de seamă (ceva). Dar Harap-Alb vede el bine unde merge treaba... da neavînd încotro iesă mîhnit. CREANGĂ, P. 219. Vezi bine (că...) = firește, negreșit, natural. Vii cu noi?-Vezi bine (că viu)! (Că) bine zici = așa este, ai dreptate. bine zici, mamă; iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. CREANGĂ, P. 87. 3. (Exprimînd o apreciere de ordin estetic) Frumos, reușit. A cînta bine. A declama bine.În zadar mi te gați bine: Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i ședea) bine = a i se potrivi. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veșminte de la șatră, Dar mai bine i-ar ședea De-ar fi țesute de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. 4. În conformitate cu cerințele sociale, morale, profesionale etc. Asupra cîrmuirii împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci (= conduci) bine. ISPIRESCU, L. 41. Lasă-mă, mîndruțo-n casă...Bucuros mi te-oi lăsa, Dacă bine te-i purta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A fi bine să... = a) (adesea în sfaturi) a fi recomandabil, a fi spre binele cuiva. Nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi. CREANGĂ, P. 107; b) (la comparativ, urmat de o negație, exprimă părerea de rău pentru un lucru întîmplat) Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine! EMINESCU, O. I 92. A face bine (că...) = a proceda așa cum e (mai) potrivit, (mai) de dorit. Bine ai făcut de ți-ai luat. calul. ăsta. ISPIRESCU, L. 18. Vere, nu faci bine ceea ce faci! CREANGĂ, P. 209. Ce e bine nu e rău = nu strică să-ți iei măsurile de prevedere. Eu cred că ce-i bine nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă! CREANGĂ, P. 46. Bine ți-a făcut! = așa-ți trebuie! ai meritat-o! III. (Cu sens întăritor) 1. De tot, de-a binelea, cum trebuie. Zmeoaica suflă ce suflă, și dacă văzu că nu poate să-i prăpădească... plesni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă... iară ei așteptară pînă să moară bine, apoi neguțătorul băgă degetul în gura inelului și zidul pieri. ISPIRESCU, L. 26. Codru-i jalnic ca și mine, Vara trece, toamna vine, Pică-i frunza toată bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. Vorba bine nu sfîrșea Și de cale se gătea. ALECSANDRI, P. P. 23. 2. Tare mult, foarte... A surîs ca după o glumă bine izbutită. C. PETRESCU, A. 329. Se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, șerbi, unguri, izgoniți pentru relele lor fapte, își aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziți. NEGRUZZI, S. I 143. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ (Repetat) L-au apucat și l-au îmblătit bine-bine. SBIERA, P. 289. ◊ Loc. adv. Mai bine (de... ) = mai mult (de... ). De atunci au trecut mai bine de doi ani. SAHIA, N. 48. Doi coți întocmai nu va fi fost [coada vulpii] – zise el asudînddar pre legea mea că era de un cot și mai bine! ODOBESCU, S. III 46. Mult și bine! = foarte mult. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. (Familiar) De bine ce... = abia că..., zadarnic. De bine ce-am venit trebuie să plec înapoi. ◊ (În legătură cu verbe care exprimă satisfacerea unei necesități trupești) A dormi bine = a dormi adînc, fără întreruperi, mult. Cînd dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pielea ceea de porc, de unde-o punea el, și a dat-o pe foc! CREANGĂ, P. 87. A mînca bine = a mînca mult, din lucruri bune. Și mănîncă fata la plăcinte, și mănîncă hăt bine! CREANGĂ, P. 290.

FORȚĂ, forțe, s. f. I. 1. Capacitate pe care o au ființele vii de a depune un efort, de a face acțiuni fizice prin încordarea mușchilor; putere fizică, vigoare. Forța brațelor. ◊ (Franțuzism) Tur de forță = acțiune greu de realizat, care cere multă putere fizică sau energie morală și abilitate. 2. Tărie, putere. Marele Război pentru Apărarea Patriei a demonstrat uriașa forță vitală a Statului sovietic multinațional. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2544. Știința lui [Anatole] France este o mînă de considerații, de apropieri, de comparații, care dau o mai mare forță creației sale. IBRĂILEANU, S.280. ♦ Energie (morală). Patriotismul socialist și internaționalismul proletar... stau la baza forței morale de nemăsurat a Armatei Sovietice. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1973. ♦ Aptitudine, capacitate, putință de a realiza ceva. Forță mobilizatoare.Moscova către care se îndreaptă privirile întregii lumi progresiste, este un exemplu viu al uriașei forțe creatoare de valori materiale și spirituale a oamenilor sovietici. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2898. ◊ Loc. adj. De forță = foarte capabil. Șahist de forță. 3. Element dinamic înzestrat cu putere și energie, care acționează puternic într-un anumit domeniu de activitate; factor social și politic activ; clasă, strat social, grup, organizație politică sau individ care se manifestă ca un element social și politic activ. Partidul nostru, deși silit să lupte în condiții de adîncă ilegalitate datorită regimurilor reacționare din trecut, a fost totdeauna principala forță care a combătut aceste regimuri și politica lor șovină reacționară față de naționalitățile conlocuitoare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 94. 4. (Mai ales la pl., de obicei urmat de determinarea «armată» sau de alte determinări arătînd felul) Armată, unități militare. Forțe aeriene și navale.Serviciul militar în rîndurile forțelor armate ale Republicii Populare Romîne este o îndatorire de onoare a cetățenilor Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 42. Probabil că nu înțelegem bine jocul forțelor. După înaintările fulgerătoare, retrageri strategice. SADOVEANU, M. C. 90. Cîștigă războiul armata care a angajat mai puține din forțele ei în bătălie. CAMIL PETRESCU, U. N. 346. 5. (Ec. pol.; mai ales în expr.) Forță de muncă = capacitatea de muncă a omului, totalitatea aptitudinilor lui fizice și intelectuale, datorită cărora el este în stare să producă bunuri materiale. Valoarea forței de muncă, în orînduirea capitalistă, determină timpul de muncă necesar pentru reproducerea valorii ei. Forțe de producție = latură a modului de producție constituită din uneltele de producție, cu ajutorul cărora se produc bunurile materiale, și din oamenii care pun în mișcare uneltele de producție și produc bunuri materiale datorită unei anumite experiențe și unei deprinderi de a munci. Forțele de producție sînt forțele cele mai mobile și mai revoluționare ale producției. STALIN, PROBL. EC. 63. II. 1. Energie existentă în natură. Oamenii sovietici ne învață că forțele naturii pot fi stăpînite și puse în slujba cauzei comunismului și a păcii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 343. ♦ (Fiz.) Acțiune care, exercitată singură de un sistem fizic asupra altuia, îi schimbă starea, în special acțiune mecanică care schimbă starea de mișcare a unui corp; mărime dirijată care reprezintă această acțiune. 2. (Fiz., învechit) Energie. ◊ Forță motoare = energie folosită pentru punerea în mișcare a corpurilor. III. Putere de constrîngere, violență. A întrebuința forța. ◊ (Mai ales în loc. adv.) Cu forța =în mod forțat, cu sila. O astfel de soră ar fi trebuit... să fi rămas sau s-o fi luat pe Eleonora cu ea, chiar și cu forța. DUMITRIU, B. F. 115. Prin forța împrejurărilor = constrîns de motive obiective. ◊ (Caz de) forță majoră = situație în care cineva nu poate proceda așa cum ar vrea, din cauza unor împrejurări mai puternice decît voința sa. Cămașă de forță v. cămașă.

BUCHEREA s. f. Faptul de a învăța pe de rost, în chip mecanic, fără a interpreta (uneori chiar fără a înțelege bine) cele învățate.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la uși, ferestre, capace sau alte părți mobile care închid unele obiecte) A da la o parte, a împinge în lături (pentru a permite accesul în interior). A pășit îndesat pînă la prag, deschizînd ușa. SADOVEANU, P. M. 127. Și-n două laturi templul deschise-a lui portale. EMINESCU, O. I 98. Dar deschideți poarta... turcii mă-nconjor... Vintul suflă rece... rănile mă dor! BOLINTINEANU, O. 33. Oi ruga pe maică-mea Să deschiză fereastra, Să mă uit la dumneata Și să-mi treacă durerea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 83. ◊ Expr. A-i deschide (cuiva) porțile = a-i da (cuiva) acces liber (la ceva). Revoluția culturală a deschis larg porțile școalelor și universităților – altădată accesibile numai claselor exploatatoarecopiilor de muncitori și țărani muncitori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi închise) A da la o parte ușa sau capacul unui obiect (pentru a putea pătrunde undeva). Să deschizi această culă unde cei mai mîndri zac. DAVILA, V. V. 156. A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de acolo o ladă... dar să n-o deschidă pîn-acasă. CREANGĂ, P. 289. ◊ (Poetic) De cînd codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, Își deschide-a lui adîncuri, fața lunii să le bată, Tristă-i firea. EMINESCU, O. I 83. ◊ Absol. Cînd deschise, auzi și glasul lui Gheorghiță, amestecat cu al argatului. SADOVEANU, B. 103. Deschideți iute, zise Ivan tropăind și frecîndu-și mînile. CREANGĂ, P. 309. Deschide-mi să ieu traista din cui! ALECSANDRI, T. I 325. ◊ Expr. A-și deschide urechile = a asculta cu mare atenție. A deschide (cuiva) capul (sau mintea) v. cap. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, confidențe, a spune tot ce ai pe suflet. Sînt bărbat și nu mi-e ușor lucru să-mi deschid inima. DAVIDOGLU, M. 58. Măgură își deschidea tot mai larg inima către oamenii aceia simpli. CAMILAR, N. I 32. Prințule, zise domnul abate, deschizîndu-și tot sufletul și tot zîmbetul, cătră tovarășul său. SADOVEANU, Z. C. 51. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva pofta de mîncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mîncare. ♦ (De obicei determinat prin «cu cheia») A descuia. (Refl. pas.) Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei, să intri. ISPIRESCU, L. 112. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși; urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «spre») A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre... Din salon se deschid uși... spre terasă. CAMIL PETRESCU, B. 91. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strîns. a) (Cu privire la gură) A îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mînca sau a vorbi. Deschise gura să vorbească, apoi se răzgîndi și tăcu. DUMITRIU, N. 148. ◊ Expr. A deschide gura = a vorbi. Boierul cum deschide gura iese minciuna. REBREANU, R. II 92. Nu cumva să deschizi gura cît îi fi la masă. ALECSANDRI, T. 755. A deschide cuiva gura = a face pe cineva să vorbească, a-l sili să spună ceea ce de bunăvoie nu spune. b) (Cu privire la ochi) A ridica pleoapele descoperind ochiul; p. ext. a se deștepta din somn. Cînd am deschis ochii, era prea tîrziu, tovarășii mei care au ținut drumul cel bun erau departe și nu-i mai puteam ajunge. VLAHUȚĂ, O. AL. I 7. Avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nemica. CREANGĂ, P. 243. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A deschide ochii = a se naște, a vedea lumina zilei; fig. a intra în lume. Ești tînăr; ai deschis ochii încoace, după Cuza. GALACTION, O. I 64. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. Dar astăzi rupt e vălul și ochii s-au deschis. MACEDONSKI, O. II 203. A (sau a-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. Acuma bine că ți-ai deschis și dumneata în sfîrșit ochii ca să vezi cine sînt. CARAGIALE, O. I 63. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. Căscară toți gura; deschiseră ochi mari, rădicară din umeri și începură să cam surîză. CARAGIALE, O. III 145. c) (Cu privire la mînă) A desface degetele strînse pumn; fig. a fi darnic, milostiv. d) (Cu privire la brațe) A întinde în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. Mi-au deschis brațele și m-au primit frățește la revista «Viața Romînească». GALACTION, O. I 31. ♦ (Cu privire la aripi) A desface pentru zbor. Deschide-ți aripile și sai la pămînt. ALECSANDRI, T. I 113. 3. Tranz. (Cu diverse determinări, sensul reieșind din acestea) a) (Cu privire la plicuri, p. ext. la scrisori) A desface, a dezlipi, a despături (pentru a lua cunoștință de conținut). b) (Cu privire la cărți sau caiete) A întoarce coperta, împreună cu una sau mai multe file (pentru a scrie sau a lua cunoștință de textul scris); a desface la o anumită pagină. Domițian nu deschise nici caietul, nu luă nici floarea: nu le văzuse. BASSARABESCU, V. 20. c) (Cu privire la o rană, o cavitate a corpului etc.) A tăia, a face o incizie. Chirurgul deschide abdomenul. 4. Refl. (Despre pămînt sau formațiuni ale pămîntului; prin analogie, despre valuri) A se despica, a se crăpa. Unde se deschidea talazurile... acolo țîșt! și dînsa. ISPIRESCU, L. 34. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. Se deschide în tavan, deasupra capului, o gaură mică de pod. BOGZA, Ț. 62. ♦ (Despre răni) A începe să sîngereze sau să supureze. (Fig.) O rană purulentă... se deschide la soare. C. PETRESCU, Î. II 159. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele, a se transforma din boboc în floare. 5. Tranz. (Cu privire la drumuri, șosele, cărări) A săpa, a tăia, a croi. Prin aceste chei grele de piatră, Bicazul își deschide un drum. BOGZA, C. O. 66. Pe cînd ai noștri deschid pîrtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici. DELAVRANCEA, A. 18. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. ◊ Fig. Răsturnarea dictaturii burghezo-moșierești a deschis drumul transformărilor revoluționare în Romînia. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 93. ◊ Expr. (De obicei peiorativ) A deschide cuiva carieră = a înlesni cuiva să-și facă o situație profesională bună. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. ♦ Refl. (Despre drumuri, locuri, peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura înaintea ochilor. La capătul străzii Buzești se deschide deodată «piața Victoriei», la care n-are vreme moș Gheorghe să ia seama. SP. POPESCU, M. G. 54. Ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. ISPIRESCU, L. 274. 6. Tranz. A porni o acțiune, a face începutul, a începe. A deschide o ședință. A deschide o adunare.Am deschis o subscriere și o loterie în ajutorul sărăcimii. ALECSANDRI, T. 1311. I-au deschis proces. id. ib. 1449. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. Cînd musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit bine, i-a deschis vorba despre dragoste. CARAGIALE, O. III 80. A deschide (cuiva) un credit v. credit. A deschide focul v. foc. ♦ (Mine) A îndepărta straturile sterile situate deasupra unui zăcămînt, în vederea exploatării acestuia. ♦ (Întrebuințat și absolut) A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ (Sport) A trece mingea unui coechipier ca să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. (Cu privire la instituții sau întreprinderi) A înființa, a organiza, a face să ia naștere. Această mișcare, cu rezultate atît de imense, a avut începuturi modeste. George Lazăr... deschizînd o școală în care, întîia oară, se predau cursurile în romînește, le marchează mai cu seamă. MACEDONSKI, O. IV 115. Mi-aduc aminte din copilărie, cînd dascălul Vaillant, venit de curînd în țară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză. GHICA, S. A. 122. 8. Refl. (Despre culori sau lucruri colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. I s-a deschis părul.Tranz. A da unei persoane sau unui lucru o înfățișare luminoasă, prietenoasă. Fruntea liberă, părul întors, prins cu un singur ac de fildeș, îi deschideau fața. C. PETRESCU, S. 163. 9. Tranz. (Numai în expr.) A deschide o paranteză = a pune primul din cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 10. Refl.; (Fon.; despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. – Forme gramaticale: perf. s. deschisei, part. deschis.Prez. ind. și: (regional) deschiz (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80). – Variantă: (regional) deșchide (KOGĂLNICEANU, S. 87) vb. III.

DISPLĂCEA, displac, vb. II. Intranz. (Construit cu dativul) A-i fi neplăcut, a nu-i fi pe plac. Îl observă că n-are arme și asta nu-i displăcu. SADOVEANU, Z. C. 100. Într-un tablou cutare combinație de culori ne place, cutare ne displace. GHEREA, ST. CR. II 29. Înțelegi bine c-ajunge să-mi displacă Asemenea purtare. MACEDONSKI, O. II 25. – Variantă: displace vb. III.

DOSPI, dospesc, vb. IV. Intranz. și (rar) refl. 1. (Despre aluat sau despre pîinea în curs de fabricație) A se transforma într-o masă buretoasă sub acțiunea unui ferment specific introdus intenționat prin maia. V. crește (6). E după pîinea care rodește În glod de sînge și se dospește Numai în lacrimi și în sudori! BOLLIAC, O. 137. Apoi mama plămădea Ș-o lăsa pînă dospea; Apoi colaci învîrtea, Pe lopată mi-i culca Și-n cuptor îi arunca. ANT. LIT. POP. I 619. Am lăsat Pînea-n covată dospind. SEVASTOS, C. 312. ◊ Tranz. (Rar) Halal, zău, de cine știe Să facă plăcintărie, S-o dospească, plămădească, În cuptor s-o rumenească. ALECSANDRI, T. 142. Sătencele obicinuiesc a dospi cocă. ȘEZ. IV 23. ♦ (Despre alte alimente) A suferi un proces (natural) de fermentație, modificîndu-și (în bine sau în rău) gustul sau aspectul. Cașul dospește. 2. (Despre unele materii organice) A fermenta sub acțiunea unor fermenți naturali, în condiții specifice de căldură, umezeală etc.; a se transforma într-o nouă formă, de obicei alterată (rareori utilă omului). Erau pe-aici mormane de moloz, Gunoaie ce dospeau mustind în soare. D. BOTEZ, F. S. 55. Nu se grămădeau mușterii. Pepenii se dospeau în soare. PAS, Z. I 169. ◊ Tranz. fact. Murdăria... o dospise soarele de vară. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 39. 3. Fig. A se dezvolta în ascuns, a mocni. Moș Petrache vedea carnea umflată și înțelegea bine că acolo dospea puroi. POPA, V. 139. ◊ Tranz. Se lasă frig de munte, dar pămîntul Dospește-n taină colțul ierbii crud. D. BOTEZ, F. S. 83. ♦ Tranz. A face să crească. În beznă, poporul Își dospea, dîrz, dorul! CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 5/4. Îi purtau ură și-i dospeau gînd rău. DELAVRANCEA, S. 16.

COEFICIENT, coeficienți, s. m. 1. Element constant într-o expresie matematică, care multiplică o mărime variabilă. Chiar eu, cel mai prost la matematici... mă trezeam cîteodată că știam cum se înmulțesc între dînșii doi monomi, bine înțeles că fără coeficienți și fără exponenți. HOGAȘ, DR. II 124. ◊ Coeficient de proporționalitate = cîtime constantă care reprezintă raportul măsurilor a două mărimi direct proporționale. 2. Mărime care indică o proprietate anumită a unui corp sau a unei substanțe date și care este constantă pentru acel corp sau acea substanță, în condiții date. Coeficient de dilatare.Coeficient economic = relație (exprimată de obicei în procente) între cantitatea de muncă utilă produsă de un anumit mecanism și cantitatea de energie pe care o consumă. – Pronunțat: -ci-ent.

HA interj. 1. (Uneori repetat) Exclamație care exprimă surprindere, mulțumire sau satisfacție răutăcioasă. Ha, ha! măi badeo, mi-ai căzut la mînă acu? ALECSANDRI, T. 234. Ha! vezi, ast cîntec îmi place. PANN, P. V. I 20. 2. (În propoziții interogative, familiar, pentru a arăta că nu s-au auzit sau nu s-au înțeles bine spusele interlocutorului) Poftim? ce? cum? De-i vorbea maică-sa, ea tot răstit răspundea, întrebînd: ha? ce zici? La TDRG. ♦ (Arată că se așteaptă din partea interlocutorului un răspuns, de obicei afirmativ) Nu-i așa? n-am dreptate? Te boldești la mine, ha? SADOVEANU, O. VI 127. Ian spuneți, ce-ați mai cerut?... fote și inele? sau numai drăgostele, ha? și drăgostele tot cu de-alde cei tineri? ha? ALECSANDRI, T. 215. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. Ha, cum socoți și dumneata? NEGRUZZI, S. I 153. 3. (De obicei repetat) Onomatopee care redă rîsul puternic și zgomotos, în hohote. Jupîn Dumitrache (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap, în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm): Ha ha ha ha! i-a-nfundat! CARAGIALE, O. I 54.

CONSECVENT, -Ă, consecvenți, -te, adj. Care acționează conform cu principiile sale, care nu se contrazice în acțiunile sale, credincios ideilor sale. În Romînia burghezo-moșierească, Partidul Comunist Romîn a fost singurul partid care a dus o luptă consecventă pentru soluționarea democratică a chestiunii naționale. REZ. HOT. I 33. Bine, înțeleg, ați refuzat un scriitor, sînteți oarecum, consecvenți cu d-voastră. CAMIL PETRESCU, P. 410. Dacă i-am văzut că sînt de aceleași principii și consecvenți, nu m-am despărțit de dînșii. GHICA, A. 703. ◊ (Adverbial) Uniunea Sovietică... a susținut consecvent interesele noastre, afirmînd alături de noi și în numele nostru independența și suveranitatea noastră ca popor și ca stat. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 33. Proletariatul, fiind singura clasă consecvent revoluționară pînă la capăt, are chemarea să conducă lupta tuturor celor exploatați și asupriți împotriva tuturor formelor de exploatare și asuprire. DOC. PART. 123.

INTIM, -Ă, intimi, -e, adj. 1. (Despre o persoană în relații cu alta) Legat printr-o prietenie strînsă, foarte apropiat; introdus în toate secretele. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. ◊ (Substantivat) Lumea se rărise. Nu mai erau decît intimii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. 2. Familiar, prietenos, afectuos, cordial. Cu nota aceasta intimă, convorbirea merse înainte cum putu. D. ZAMFIRESCU, R. 15. Umbra lui... părea că începuse o vorbire intimă cu el. EMINESCU, N. 58. 3. Care se referă la viața particulară a cuiva; personal; p. ext. secret. În ziua aceea... am înfrînt această regulă intimă. GALACTION, O. I 333. Să mă pună în curent cu chestiunile lui intime. C. PETRESCU, Î. II 85. ♦ Caracteristic unui mediu restrîns, unui cadru limitat, familiar; care are loc într-un cadru restrîns. Masă intimă.Orașul mic te fură-ncet... cu centrul intim și cochet. MACEDONSKI, O. I 180. 4. Care constituie partea esențială, care este mai de seamă sau mai profund într-un lucru, într-o problemă etc.; lăuntric. Caracterul prim și intim al poeziei lui Lenau e... romantismul. GHEREA, ST. CR. I 176. Natura lor intimă trebuie căutată și bine înțeleasă pentru a putea să-i înțelegem și să-i asemănăm. IONESCU-RION, C. 70. 5. Fig. Strîns, apropiat. Romîna prezintă, în structura ei, caractere neromanice... care se explică numai prin limbile slave și contactul intim între cele două limbi. ROSETTI, I. SL. 19. – Accentuat și: intim.

ÎNVEDERA, învederez, vb. I. 1. Tranz. A face să se înțeleagă bine, clar; a arăta în mod evident, a demonstra; a descoperi. Toate faptele lui învederau hotărîrea lui d-a rupe legătura cu turcii. BĂLCESCU, O. II 37. ◊ Refl. pas. Arătă îndată hîrtie, hîrtie prin care se învedera că bucățica aceea de grădină îi era vîndută lui. CAMILAR, N. I 22. Coșbuc e poet țăran... Aceasta se învederează mai ales prin comparație între creațiunea lui Coșbuc și creațiunea poeților noștri de azi, eminescieni. GHEREA, ST. CR. III 361. 2. (Rar) A prezenta, a face cunoscut. Neștiute... vor rămînea din nenorocire toate lucrările noastre... pre cît nu le vom învedera lumii subt o formă mai accesibilă. ODOBESCU, S. III 642. – Variantă: vedera (CONACHI, P. 41, HODOȘ, P. P. 214) vb. I.

ÎNVEDERAT, -Ă, învederați, -te, adj. Care se poate vedea sau înțelege bine; vizibil, evident, neîndoios. Acolo... sînt ruinele încă învederate ale anticei cetăți. ODOBESCU, S. III 569. Nici un turc nu va avea voie a veni în Țara Romînească fără pricină învederată. BĂLCESCU, O. I 228. ◊ (Adverbial) Acea cuvîntare cadențată... a fost învederat cea dintîi producțiune a geniului omenesc. ODOBESCU, S. I 185.

NOIMĂ, noime, s. f. 1. Înțeles, sens; rost. Îngîna vorbe fără noime. DUMITRIU, B. F. 83. Mă privi și mă văzu mirat de acea întrebare fără noimă. SADOVEANU, A. L. 26. Cercetă el mult și bine ca să afle noima tainei acelei «pune-te masă, scoală-te masă», dar nu fu chip să afle ceva. POPESCU, B. III 61. ♦ (Învechit) Idee, gînd, părere. Nu mi-ai înțeles bine noima, frate, eu nu-l ocărăsc. DRĂGHICI, R. 180. 2. Menire, țel; tîlc. Ce noimă au, ce înseamnă acele mii de pagini, în cari se descriu picioare goale? GHEREA, ST. CR. II 212. Înțelesese el noima acestei cumpene. ISPIRESCU, L. 400. Ai trebuit să-nțelegi noima scrisorii mele. ALECSANDRI, T. 1157. 3. (Rar) Simbol. Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viață. EMINESCU, O. I 64. – Pronunțat: noi-.

REPETARE, repetări, s. f. Acțiunea de a repeta și rezultatul ei; repetiție. Cocoloșirea greșelilor are de cele mai multe ori ca rezultat repetarea lor. ♦ Citire sau recitire de mai multe ori a unui text pentru a-l fixa în memorie sau pentru a-i înțelege bine conținutul. Repetarea adîncește, sistematizează, generalizează cunoștințele căpătate anterior. L. ROM. 1953, nr. 2, 98. – Variantă: repețire s. f.

TITRAT1, -Ă, titrați, -te, adj. (Mai ales substantivat) Care a obținut un titlu în urma absolvirii unei instituții de învățămînt superior. Sînteți în birou trei șefi de masă; rămîne un șef la toate mesele și un șef de birou, și-nțelegi bine, dumneata ca netitrat... CARAGIALE, M. 226.

PUPA, pup, vb. I. Tranz. (Familiar) 1. A săruta. Dacă Vasile... prindea o fată, o pupa hoțește pe obrajii rumeniți de ger, pe gura roșie și caldă care aburea. CAMIL PETRESCU, O. I 39. Tu mă urăști! Mi-o spune chiar Gurița, frumușica! Întinde-mi-o s-o pup măcar, Și nu-ți mai cer nimica! IOSIF, T. 116. Onufrei al meu, iubite, Vin la neica să te pup. COȘBUC, P. I 331. ◊ Expr. A pupa (pe cineva) în bot = a linguși (pe cineva). Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămînd. CARAGIALE, O. I 107. ◊ Refl. reciproc. Bucuros, răspunse celalalt, și îndată s-au îmbrățișat și s-au pupat. SBIERA, P. 22. ◊ Expr. A se pupa (în bot) cu cineva = a se înțelege bine cu cineva, a fi în intimitate cu cineva. Sînt mîncați ei de cercetările și de isprăvile procurorilor, care iau mită și se pupă-n bot cu tîlharul de director. VLAHUȚĂ, O. AL. 154. Bagă sama, căpitane! Noi nu te-am ales pe tine, Ca să te pupi cu boierii și să ne dai de rușine. HASDEU, R. V. 68. 2. (Mai ales în construcții negative) A ajunge la ceva dorit, rîvnit, a căpăta ceva ca o favoare. Nu mai pupă el bani de la mine!

SPECTATOR, -OARE, spectatori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care asistă la un spectacol artistic sau la o competiție sportivă. Grigore privea, ca orice spectator străin, fără să clipească. REBREANU, R. I 265. ◊ (Adjectival) Ion a fost mult mai bine înțeles de publicul spectator. GHEREA, ST. CR. II 150. 2. Persoană martoră la o întîmplare, la un eveniment. Vom fi în același timp actorii și spectatorii unei grandioase epopei. C. PETRESCU, Î. II 63.

PRIETENIE. Subst. Prietenie, prieteșug (pop.), amiciție, frăție, frățietate (înv.), fraternitate; tovărășie, ortăcie (reg.), camaraderie, colegialitate. Atașament, cordialitate, afecțiune, simpatie, tandrețe, intimitate, dragoste, iubire. Împrietenire, înfrățire, fraternizare, întovărășire, însoțire. Prieten, amic, frate; tovarăș, ortac (reg.), camarad, coleg, confrate. Adj. Prietenesc, prietenos, amical, frățesc, fratern; familiar, intim; tovărășesc, cordial, camaraderesc, colegial, confrățesc (neobișnuit). Vb. A fi prieten cu cineva, a fi prieten unghie și carne cu cineva, a fi prieten la cataramă, a fi pîine și caș cu cineva, a fi cîrlig cu cineva, a se ține de gît cu cineva, a întinde masă cu cineva, a mînca dintr-o strachină cu cineva. A (se) împrieteni, a lega prietenie, a se atașa (de cineva), a face chelemet (cu cineva), a (se) înfrăți, a se întovărăși, a lega (a face) tovărășie, a se însoți (pop.), a se ortăci (reg.). A fraterniza. A fi în relații bune (cu cineva), a se avea bine (cu cineva), a se înțelege (bine, perfect) (cu cineva). Adv. Prietenește, prietenos, amical, frățește; tovărășește, camaraderește. Cu prietenie, cu drag, cu tot dragul, cu dragoste, cu toată dragostea. V. cordialitate, dragoste, simpatie, sociabilitate, uniune.

avea [At: COD. VOR. 120/5 / Pzi: 1: am, (înv) aib, 2: ai, 3: are, 4: avem, 5: aveți, 6: au; cj: 3,6 să aibă, (înv) să aivă, (reg) să aibe; (înv) se avure; par: avut; grz: având, (înv) aibând / E: ml habere] 1 vt A poseda ceva. 2 vt A deține ceva. 3 vt A fi stăpân pe cineva sau ceva. 4 vt (Îe) Ce-am avut și ce-am pierdut N-am ce pierde. 5 vt (Îae) Sărac am fost, sărac am rămas. 6 vt (Îae) Puțin îmi pasă. 7 vt (Îe) A ~ ac de cojocul cuiva A ști cu ce arme să învingi pe cineva. 8 vt (Îae) A ști să înveți minte pe cineva. 9 vt (Îe) A nu ~ după ce bea apă A fi foarte sărac. 10 vt (Înv; îe) A nu ~ nici un sfânt A fi necredincios. 11 vt (Îae; fig) A nu avea nici o protecție. 12 vt (Îe) A nu ~ nici un chichirez A nu avea nici o logică. 13 vt (Îae) A nu avea nici un haz. 14 vt (Îe) A nu ~ ochi decât pentru... A fi îndrăgostit de... 15 vt (Îe) A (nu) ~ rost să... A (nu) fi potrivit să... 16 vt A purta cu sine. 17 vt A fi îmbrăcat cu... 18 vt A se folosi de serviciile cuiva. 19 vt A ține. 20 vt (D. femei; înv; îe) A ~ pre sine A avea menstruație. 21 vt (D. femei; înv; îe) A ~ în pântece A fi însărcinată. 22 vt (Îe) A ~ seu la rărunchi (sau a ~ cheag) A fi bogat. 23 vt (Îe) A nu ~ nici în clin, nici în mânecă (cu cineva) A nu cunoaște pe cineva. 24 vt (Îae) A nu avea nici o legătură cu... 25 vt A ~ ceva în gând (sau în cuget, în minte) A avea o anumită intenție. 26 vt (Îe) A ~ pe (sau, înv, la) capul său A avea o responsabilitate (nedorită). 27 vt (Îe) A ~ pe cineva la (sau în) inima sa A iubi pe cineva. 28 vt (Îe) A (nu) ~ pe cineva la stomac A (nu) putea suporta pe cineva. 29 vt (Îe) A ~ (ceva) pe suflet (sau pe conștiință, ori, înv, la sufletul său) A suferi mustrări de conștiință pentru ceva. 30 vt (Îe) A ~ (ceva) la îndemână (sau, înv, a ~ mână) A avea (ceva) în imediata sa apropiere. 31 vt (Îae) A se putea ușor folosi (de ceva). 32 vt (Îe) A ~ (ceva) pe mână A dispune de... 33 vt (Îe) A ~ la (sau în) degetul (cel) mic A domina clar. 34 vt (Îae) A cunoaște foarte bine. 35 vt (Îe) A ~ gărgăuni în cap A fi înfumurat. 36 vt (Îae) A avea pretenții nejustificate. 37 vt (Îae) A avea idei extravagante. 38 vt (Înv; îe) A ~ pe cineva în tașcă A avea pe cineva în puterea sa. 39 vt (Îe) Nici acasă n-am de coasă Nu mă grăbesc. 40 vt (Îae) Nu am nici o treabă. 41 vt A fi în relație de rudenie cu cineva. 42 vt A fi în relație de subordonare cu cineva. 43 vt A fi într-o relație afectivă cu cineva. 44 vt (Îe) A ~ pe cineva de aproape A avea simpatie sau dragoste pentru cineva. 45 vt (Îe) A ~ pe cineva drag A iubi pe cineva. 46 vr (Îe) A se ~ dragi A se iubi. 47 vr (Îe) A se ~ bine (cu cineva) A se înțelege bine. 48 vr (Îe) A se ~ rău (cu cineva) A se certa. 49 vi (Îae) A fi dușmani. 50 vr (Eliptic) A avea o anumită relație cu cineva. 51 vr (Eliptic) A fi îndrăgostiți. 52 vt (Îe) A ~ pe cineva cu bine (sau cu drag) A iubi pe cineva. 53 vt (Înv) A considera pe cineva drept... 54 vr (Înv; eliptic) A fi egoist. 55 vr (Înv; eliptic) A fi înfumurat. 56 vt A dispune de un interval de timp sau spațiu. 57 vt (Îe) A ~ vreme (sau timp) A dispune de timp pentru a face ceva. 58 vt (Îae) A fi liber. 59 vt (Îae) A dispune de timp pentru a se ocupa de cineva. 60 vt (Înv; îe) A-și ~ un loc A ocupa un loc. 61 vt (Îlv) A ~ loc A găsi un loc. 62 vt (Îae) A se întâmpla. 63 vt (Îe) A nu ~ margini A fi foarte întins. 64 vt (D. o însușire; îae) A fi într-un grad peste măsură de mare. 65 vt (Înv; îe) A ~ cale A se pregăti să parcurgă un drum lung. 66 vt A deține o capacitate abstractă. 67 vt (Îe) A ~ dreptate A fi îndreptățit. 68 vt (Îe) A ~ (de) gând să... A intenționa să... 69 vt (Îe) A ~ grijă A fi neliniștit pentru ceva. 70 vt (Îae) A nu uita să... 71 vt A se simți responsabil. 72 vt (Îe) A (nu) ~ greș (sau greșeală) A (nu) greși. 73 vt (Îe) A (nu) ~ habar A (nu) ști. 74 vt (Îe) A ~ treabă A fi ocupat. 75 vt (Îe) A ~ o (sau de) vorbă cu cineva A trebui să discute cu cineva. 76 vt (Îlv) A (nu) ~ asemănare A (nu) se asemăna. 77 vt (Îal; neg) A fi neasemuit. 78 vt (Îlv) A (nu) ~ deosebire A (nu) se deosebi. 79 vt A (nu) ~ ființă A (nu) exista. 80 vt (Îal) A (nu) se naște. 81 vt (Înv; îlv) A (nu) ~ întâmplare A (nu) i se întâmpla. 82 vt (Îlv) A (nu) ~ bănuială (sau, înv, prepus) A (nu) bănui. 83 vt (Îlv) A (nu) ~ spor A (nu) spori. 84 vt (Îlv) A (nu) ~ trai (sau viață) A nu trăi. 85 vt (Îal) A (nu mai) putea trăi (cu cineva). 86 vt (Îe) A (nu) ~ zile (sau zilișoare) A (nu) mai trăi. 87 vt (Îae) A (nu) se mai bucura de viață. 88 vt (Îe) A (nu) (mai) ~ zile bune (cu cineva) A (nu) (mai) trăi în pace (cu cineva). 89 vt (Îlv) A ~ (un) vis A visa. 90 vt (Fig; îal) A năzui spre ceva. 91 vt (Îlv) A nu ~ moarte A fi nemuritor. 92 vt (Îlv) A nu ~ număr A fi nenumărat. 93 vt (Îlv) A (nu) ~ nădejde A (nu mai) spera. 94 vt (Îlv) A ~ mare laudă A fi lăudat. 95 vt (Îlv) A ~ iertare A fi iertat. 96 vt (Îlv) A (nu) ~ scăpare A (nu) scăpa. 97 vt A primi (ceva) de la cineva. 98 vt A câștiga ceva. 99 vt A obține ceva. 100 vt A fi părtaș la ceva. 101 vt A se folosi de serviciile cuiva. 102 vt A dispune de ceva. 103 vt A fi alcătuit din... 104 vt A fi înzestrat cu... 105 vt A fi prevăzut cu... 106 vt A conține. 107 vt A cuprinde. 108 vt (Urmat de o unitate de măsură de lungime, greutate etc.) A fi de o anumită dimensiune. 109 vt (Îe) A ~... ani A fi în vârstă de... ani. 110 vt (Îe) A ~ ocazia (sau, înv, prilejul) A i se da posibilitatea. 111 vt (Îe) A ~ milă A stârni mila cuiva. 112 vt (Îae) A simți milă pentru cineva. 113 vt (Îe) A (nu) ~ odihnă A fi mereu activ. 114 vt (Îae; fig) A fi neliniștit. 115 vt (Îe) A ~ semne (sau presimțiri) A presimți ceva. 116 vt (D. o marfa; îe) A ~ căutare A fi cerut de clienți. 117 vt (Îe) A ~ trecere A fi cunoscut și respectat. 118 vt (Îae) A fi apreciat de superiorii săi. 119 vt (Îe) A ~ folos (sau câștig ori, înv, dobândă) A profita. 120 vt (Îe) Atâta bine (sau folos ori câștig) să am! Formulă prin care se garantează adevărul celor exprimate. 121 vt (Fam) A înșela pe cineva. 122 vt (Fam) A profita de cineva. 123 vt (Îe) A nu ~ chip să... A nu reuși să... 124 vt (Îe) A ~ parte (de ceva) A fi predestinat să... 125 vt (Îe) A ~ voie (sau permisiunea) să... A-i fi permis să... 126 vt A fi înzestrat cu o anumită însușire sau capacitate de a îndeplini ceva. 127 vt (Îe) A ~ gură rea A prevesti evenimente rele care se împlinesc. 128 vt (Îe) A ~ nas A avea miros fin. 129 vt (Îae) A fi (prea) îndrăzneț. 130 vt (Îe) A (nu) ~ obraz A fi nerușinat. 131 vt (Îe) A ~ ochi A vedea bine. 132 vt (Îae) A distinge esențialul. 133 vt (Îe) A ~ inimă A fi curajos. 134 vt (Îae) A fi milos. 135 vt (Îe) A ~ curaj (sau îndrăzneală) A fi curajos. 136 vt (Îe) A ~ putere A fi puternic. 137 vt (Îe) A ~ bunătate A fi bun. 138 vt (Îe) A ~ răutate A fi rău. 139 vt (Îe) A ~ darul să... A fi înzestrat cu puterea de a... 140 vt (Îe) A ~ dar (sau talent) A fi talentat. 141 vt A ~ haz A provoca râsul. 142 vt (Îe) A ~ cap (sau minte) A fi deștept. 143 vt (Îe) A ~ ținere-de-minte (sau memorie) A putea să-și amintească multe lucruri. 144 vt (Îe) A ~ noroc (sau șansă) A fi favorizat de întâmplări. 145 vt (Îe) A ~ socoteală (sau, înv, rânduială) A se desfășura potrivit unei ordini și rațiuni. 146 vt (Îe) A ~ gură (mare) A fi certăreț. 147 vt (Îe) A ~ (h)arțag A fi certăreț. 148 vt (Îe) A ~ (a)plecare (sau plecăciune) A avea înclinație spre... 149 vt (Îe) A ~ obicei (sau deprindere) A obișnui să... 150 vt (D. cai; îe) A ~ nărav A fi nărăvaș. 151 vt (D. oameni; îe) A avea un viciu. 152 vt (D. oameni; îe) A ~ beteșug A fi infirm. 153 vt (Îe) A ~ aerul A părea. 154 vt (Îe) A ~ pe vino-ncoace A fi atractiv. 155 vt A fi cuprins de o senzație. 156 vt A fi cuprins de un sentiment. 157 vt (Îe) A~ bucurie A se bucura. 158 vt (Îe) A ~ dor A-i fi dor. 159 vt (Îe) A ~ teamă (sau groază) A se înspăimânta. 160 vt (Îe) A ~ nevoie (sau, înv, lipsă ori trebuință) de... A-i fi necesar ceva. 161 vt A suferi de o boală. 162 vt (Îvp; îe) A ~ peri răi A avea o boală de ochi provocată de genele prea lungi, care irită globul ocular. 163 vt (Îe) A ~ un of A fi necăjit. 164 vt (Îe) A ~ pe dracul A avea un rău inexplicabil. 165 vt (Îae) A nu avea nimic. 166 vt (Îae) A fi foarte rău. 167 vt (Îe) A nu ~ nici pe dracul A fi sănătos. 168 vt (Îae) A nu avea nimic. 169 vt (Îe) N-are nimic! Nu are nici o importanță. 170 vt (Îae) Nu s-a întâmplat nici un rău. 171 vt (Îe) A nu ~ somn A nu putea dormi. 172 vt (Îe) A ~ orbul-găinilor A nu vedea lucruri evidente. 173 vt (Îe) A ~ dureri de cap A-l durea capul. 174 vt (Fig; îae) A fi îngrijorat pentru ceva. 175 vt (Îe) A ~ friguri A suferi de malarie. 176 vt (Fig; îae) A fi foarte nerăbdător și emoționat. 177 vt (Îe) A ~ iubire A iubi. 178 vt (Îe) A ~ ciudă (sau, înv, mânie) (pe cineva) A urî pe cineva. 179 vt (Jur; înv; îe) A ~ pâră (cu cineva) A fi în proces cu cineva. 180 vt (Îe) A ~ ceva (de împărțit) cu cineva A antipatiza pe cineva. 181 vi (Îe) A ~ de furcă cu cineva A avea dificultăți. 182 vt (Îae) A avea mult de luptat împotriva cuiva. 183 vi (Îe) A ~ de gând A se gândi. 184 vi A ~ de grijă A fi atent la ceva. 185 vi (Îe) A ~ de fală A se mândri cu ceva. 186 vi (Îe) A ~ în dragoste A iubi. 187 vi (Îe) A ~ de știre A ști. 188 vr (Înv; fig) A fi propriul său stăpân. 189 vr (Înv) A fi astfel. 190 vr (Înv) A se simți. 191 vt (Înv; urmat de un infinitiv) A fi menit să... 192 vt (Înv; urmat de un infinitiv, conjunctiv sau supin) A voi să... 193 vt (Înv; urmat de un infinitiv, conjunctiv sau supin) A trebui să... 194 vt (Înv; urmat de un infinitiv) Exprimă o acțiune desfășurată în viitor. 195 vt (Înv; urmat de un infinitiv, conjunctiv sau supin) A putea. 196 vi (Îe) A ~ de-a face cu... A avea ceva comun cu... 197 vt (Îae) A intra în relații cu... 198 vt (Îe) N-are a face Nu se potrivește. 199 vt (Îae) Nu are nimic comun cu... 200 vt (Înv; urmat de un verb la conjunctiv prezent) A fi destinat să... 201 vt (Înv; urmat de un verb la conjunctiv prezent) A avea scopul de a... 202 vt (Înv; urmat de un verb la conjunctiv prezent) Exprimă imperativul. 203 vt (Urmat de un verb la supin) A-i rămâne să îndeplinească. 204 vt (Urmat de un verb la supin) A ști. 205 vt (Urmat de un verb la supin) A găsi o soluție pentru a... 206 vt (Îe) A nu (mai) ~ ce zice A nu (mai) ști. 207 vt (Îae) A rămâne fără replică. 208 vt (Îe) A nu (mai) ~ ce face A nu (mai) putea... 209 vt (Îe) A nu ~ pentru ce (sau de ce) A nu avea nici un motiv. 210 vt (Îe) A nu ~ când A nu mai avea timpul necesar să... 211 vt (Îe) Ce ai? Ce simți? 212 vt (Îae) De ce te împotrivești? 213 vt (Îae) Ce-ți pasă? 214 vt (Îe; impersonal) N-are cum Nu este posibil. 215 vt (Îae) Nu există modalitatea de a... 216 vt (Îe) N-are cine să... Nu există cineva care să... 217 vt (Îe) A nu ~ unde A nu exista spațiu disponibil. 218 vi (Îe) N-are decât să... și... E suficient să... pentru a... 219 vi (Îe) N-ai ~ decât! Ești liber să... 220 vt (Îae) Încearcă numai, dacă îndrăznești! 221 vt (Îae) Nu-mi pasă. 222 va Servește la formarea indicativului perfect compus. 223 va Servește la formarea modului condițional optativ. 224 va (Reg) Servește la formarea unui indicativ mai mult ca perfect compus. 225 va Intră în componența imperfectului perifrastic indicativ. 226 va Intră în componența mai mult ca perfectului perifrastic indicativ. 227 va Servește, împreună cu prezentul conjunctivului, la formarea viitorului popular.

bărdăli vr [At: COMAN, GL. / Pzi: ~lesc / E: nct] (Reg) A se înțelege bine cu cineva.

bărdălit2, ~ă [At: MDA ms / Pl: ~iți, ~e / E: bărdăli] (Reg; d. oameni) Care se înțelege bine cu cineva.

bătcăzi vi [At: COMAN, GL. / Pzi: ~esc / E: nct] (Reg) A se înțelege bine împreună.

bătcăzit2, ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~iți, ~e / E: băcăzi] (Reg) Care se înțeleg bine.

bineînțeles av [At: DEX2 / V: bunî- / E: bine + înțeles (după fr bien entendu)] Desigur.

împogodi [At: TDRG / Pzi: ~desc / E: în- + pogodi] 1 vrr (Pop) A cădea de acord asupra unei acțiuni Si: a se înțelege, a se învoi. 2 vrr A se sfătui. 3 vi (Olt) A complota. 4 vr (Reg) A se gândi. 5 vrr (Reg) A se înțelege bine. 6 vrr (Reg) A se potrivi. 7 vr (Ban) A se tocmi asupra prețului unui lucru care este evaluat în vederea încheierii unei tranzacții, a compensării unei pagube etc. Si: a se târgui. 8 vt (Reg) A angaja.

lămurit2, ~ă a [At: CORESI, EV. 318 / V: (îrg) ~rat, (reg) ră~ / Pl: ~iți, ~e / E: lămuri] 1 (Înv; d. metale prețioase) Care a fost purificat prin înlăturarea, sub acțiunea focului, a corpurilor, a substanțelor sau a elementelor străine, de calitate inferioară. 2 (Înv) Pur. 3 (Fig) Nealterat. 4 (D. noțiuni abstracte) Care realizează sau tinde să realizeze un tip sau model considerat optim. 5 Care este conform cu modelul ideal. 6 Îvr; d. oameni) Scăpat de ceva nefavorabil. 7 (Pop) Curățat. 8 (Îvr; d. bani sau d. alte valori) De care se poate dispune în mod efectiv. 9 Din care s-au scăzut toate cheltuielile. Vz lichid, net. 10 (Îrg; d. substanțe în stare lichidă) Curățat de impurități Cf limpezit. 11 Care a fost separat de alte corpuri, substanțe sau elemente. 12 Distilat. 13 (Reg) Separat din amestecul din care făcea parte. 14 (D. informații, idei, concepții, reprezentări de fapte etc.) Care este exprimat limpede. 15 (D. prezentarea informațiilor, ideilor, opiniilor) Exact. 16 (D. prezentarea informațiilor, ideilor, opiniilor) Argumentat. 17 (D. prezentarea informațiilor, ideilor, opiniilor) Demonstrat. 18 (D. oameni) Care expune în mod explicit, clar, un fenomen, o situație. 19 Care este ușor și bine înțeles de către alții. 20 (D. obiecte, fenomene etc.) Care apare vederii cu claritate Si: vizibil. 21 (D. sunete, voce, zgomote) Care răsună distinct, precis. 22 Care se poate percepe cu claritate. 23 (D. oameni) Care a înțeles limpede, deplin, un fenomen, o situație Si: edificat. 24 (D. oameni) Convins de justețea unei opinii, a unei idei etc.

îngădui [At: PSALT. FIUR. 38/19 / Pzi: îngădui, (înv) ~esc / E: mg engedni] 1 vt A permite ceva. 2-3 vtrr (Pop) A (se) tolera (unul pe altul). 4 vrr (Pop; pex) A se înțelege bine unul cu altul. 5 vi (Înv) A nu opune rezistență. 6 vi A face concesii Si: a ceda. 7 vi (Înv) A împăca pe cineva cu altcineva. 8 vi (Înv; d. ger, vânt, ploaie) A se domoli. 9 vt (Înv) A nu lua în nume de rău. 10 vt (Înv) A ierta. 11 vt (Înv) A mângâia. 12 vt (D. datorii, termene de plată etc.) A amâna. 13 vi (Pop) A avea răbdare. 14 vt (Pop) A aștepta. 15 vi (Reg) A sta un timp într-un loc Si: a zăbovi. 16 vi (Pop) A nu fi pornit împotriva cuiva. 17 vi (Înv) A se stăpâni. 18 vr A fi mulțumit cu ceva. 19 vi (Rar) A ușura situația cuiva. 20 vi A uita tot ce este neplăcut. 21 vi A fi pe placul cuiva.

îngrădi [At: CORESI, EV. 296/4 / Pzi: ~desc / E: slv градити] 1 vt A împrejmui un teren cu gard, cu uluci, cu zid etc. Si: a îngrădina (1). 2 vr A se stăpâni. 3 vr (Fig) A se apăra cu ajutorul cuiva sau a ceva. 4 vt (Fig) A pune limite libertății cuiva. 5 vrr (Înv) A se înțelege bine cu cineva. 6 vrr (Fig) A cădea de acord. 7 vt A împleti nuiele Si: a îngrădina (2). 8 vt (Pex) A întări o împletitură de nuiele Si: a îngrădina (3). 9 vt (Pex) A hotărnici.

învederat, ~ă [At: MARCOVICI, D. 320/12 / Pl: ~ați, ~e / E: învedera] (Liv) 1-4 (Într-un mod) care se poate (vedea sau) înțelege bine Si: clar, deslușit, evident, limpede, vădit. 5 Adus la cunoștința publică.

mâță sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~țe / E: pbl fo cf alb mica] 1 (Pop) Pisică (Felis domestica). 2-3 (Prc) Pui (de sex feminin al) pisicii. 4 (Reg; îcs) (De-a) ~ța oarbă sau de-a ~ța Joc de copii Si: de-a baba oarba. 5 (Pop; îcs) (De-a) ~ța și șoarecele Joc de copii în care jucătorii sunt așezați în cerc, iar doi dintre ei, care îndeplinesc rolul de mâță, respectiv de șoarece, se fugăresc în jurul cercului. 6 (Pop; îcs) ~ța de vânzare Joc de copii, la priveghiul mortului, în care unul dintre jucători încearcă, după un anumit sistem, să vândă celorlalți o mâță reprezentată printr-o lingură. 7 (Pop; îcs) ~ța popii Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 8 (Fam; îe) A fl ~ blândă A fi prefăcut, ipocrit. 9 (Fam; îe) A fl (ca o) ~ plouată (sau udă) A fi fără chef, abătut. 10 (Îae) A fi rușinat, umilit. 11 (Reg; îe) (A cumpăra sau a lua, a fi etc.) ~ța-n (sau ~n) sac Se spune despre un lucru pe care nu-l poți cunoaște înainte de a intra în posesia lui. 12 (Fam; îe) A umbla (sau a prinde pe cineva) cu ~ța-n sac A umbla sau a prinde pe cineva cu înșelăciuni. 13 (Fam; îe) A trăi (sau a se înțelege etc.) ca ~ța cu șoarecii (sau cu șoarecele ori cu câinele) A fi în relații foarte rele unii cu alții. 14 (Reg; îe) A se stupi ca ~țele A nu se înțelege bine. 15 (Îae) A se certa mahalagește. 16 (Pop; îe) A fi învățat ca ~ța la lapte A fi rău învățat. 17 (Îae) A avea un obicei prost. 18 (Reg; îe) A păți cinstea ~ței la oala cu smântână A fi bătut. 19 (Reg; îe) A se învârti ca ~ța împrejurul oalei cu smântână A da târcoale unui lucru sau unei ființe care-i place. 20 (Reg; îe) A umbla ca ~ța pe lângă laptele fierbinte A dori ceva de care se teme. 21 (Reg; îe) A se învârti ca ~ța pe lângă blidul cu păsat A evita să spună adevărul. 22 (Reg; îe) A trăi ca ~ța pe rogojină A o duce rău. 23 (Fam; îe) A trage ~ța de coadă (sau, reg, pe rogojină) A o duce greu din cauza sărăciei. 24 (Reg; îe) A nu avea nici ~ la casă A fi foarte sărac. 25 (Reg; îe) A se uita ca ~ța la pește A privi cu lăcomie. 26 (Fam; îe) A se uita (sau a se pricepe etc.) ca ~ța-n calendar A nu pricepe nimic. 27 (Reg; îe) Mătură ca ~ța Se spune despre un om murdar care își ascunde murdăriile. 28 (Pfm; îe) A se spăla ca ~ța A se spăla superficial. 29 (Reg; îe) (Taci) să nu te audă (sau că te aude) ~ța Taci, că spui minciuni pe care nu le crede nimeni. 30 (Îae) Bagă de seamă ce spui. 31 (Reg; îe) A călca în urme de ~ stearpă A fi îndrăgostit. 32 (Fam; îe) A rupe ~ța în două A fi voinic. 33 (Îae) A fî energic, hotărât. 34 (Îae) A fi vrednic. 35 (Reg; îae) A se învoi din preț cu cineva. 36 (Reg; îe) A se face ~ A se ghemui ca o pisică la pândă. 37 (Reg; îe) A-i oua și ~ța A fi om norocos. 38 (Pfm) Persoană vicleană ca pisica, ipocrită. 39 (Rar; dep) Cal slab, prăpădit Vz gloabă, mârțoagă. 40 (Îvr) Blană prelucrată a pisicii. 41 (Îvr; pgn) Blană prelucrată a unor animale asemănătoare cu pisica. 42 (Reg; lpl; gmț) Cosițe la fete. 43 (Reg, îs) ~ sălbatică Pisică sălbatică (Felis sylvestris). 44 (Înv; îc) ~ de mare Specie de șarpe cu coada lungă, nedefinit mai îndeaproape. 45 (Reg; îc) ~ța-popii Omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja Si: omidă urs. 46 (Ent; reg; îae) Cantaridă (Lytta vesicatoria). 47-48 (Ent; reg; îae) Câinele-babei (Oniscus murarius și asellus). 49 (Ent; reg; îae) Scolopendră (Oniscus scolopendra). 50 (Ent; reg; îae) Repede (Cicindela compestris). 51 (Pop; îe) A se da de-a ~ța-popii A se da peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. 52 (Bot; reg) Mâțișor (4). 53 (Bot; reg) Salcie. 54-55 (Pgn; șhp) Creangă (mică). 56 (Bot; reg) Barba-ursului (Equisetum arvense). 57 (Bot; reg) Păpădie (Taraxacum ofjicinale). 58 Mușchi de pe scoarța copacilor. 59 Rădăcină aeriană a porumbului. 60 (Trs; Ban) Mâț (11). 61 (Reg) Botniță pentru vițel. 62 (Pes; reg) Ostie. 63 (Reg) Fiecare dintre cele două vârfuri ale scoabei. 64 (Reg) Mâner al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. 65 (Reg) Clește. 66 (Prc) Cârlig al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. 67 (Mar) Broască în care se fixează sfredelul. 68 (Înv) Ancoră de navă. 69 (Trs; Ban) Cârlig cu mai multe brațe îndoite și ascuțite la vârf, cu care se prinde și se scoate un obiect căzut în fântână. 70 Dispozitiv de siguranță, prevăzut cu un fel de gheare, care servește la prinderea automată a coliviei dintr-o mină, când se rupe cablul. 71 (Reg) Laț pentru prins păsări. 72 (Reg) Bucată de lemn sau de metal care prinde căpriorii unei case sau care leagă diverse părți componente ale unei construcții Vz grindă. 73 (Mol; Buc) Cârlig gros de fier, prins într-o coadă de lemn, care servește la rostogolitul buștenilor. 74 (Reg) Placă de fier cu unul sau mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. 75 (Reg) Butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului și cu celălalt sprijinit pe marginea opusă, având rolul de a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. 76 (Trs; Mol) Tindeche la războiul de țesut. 77 (Trs) Oiște. 78 (Reg) Dispozitiv în formă de furcă cu două coarne, aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi. 79 (Reg) Lanț sau curea care leagă grindeiul plugului de rotile Si: potâng. 80 (Trs; Olt) Cumpănă de care se leagă stavila joagărului. 81 (Trs; Olt) Dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dințată a joagărului. 82 (Trs; Olt; la joagăr) Grăunțar. 83 (Trs; Olt) Coadă a furcii joagărului. 84 (Trs; Olt) Roată zimțată a joagărului. 85 (Trs; Olt) Fiecare dintre torțile care întind pânza joagărului. 86 (Trs; Olt) Fiecare dintre ghearele de fier ale joagărului. 87 (Trs; Olt) Jug de lemn al joagărului. 88 (Reg) Bucată de lemn scobit pe care se învârtește cepul grindeiuiui de la roata morii. 89 (Trs; Mol; mpl) Patină pentru alunecat pe gheață. 90 (Reg) Placă de fier cu colți ascuțiți pe care muncitorii forestieri și-o fixează pe talpa încălțămintei ca să nu alunece. 91 (Reg) Cârlig de fier cu colți, cu ajutorul căruia muncitorii de la întreținerea liniilor electrice sau de telegraf se urcă pe stâlpi. 92 (Mar) Coșuleț care are în partea superioară un cerc prevăzut cu dinți, cu care pot fi prinse cozile fructelor, la cules. 93 (Reg) Grătar pe care se frige carne. 94 (Trs) Pirostrie pe care se pune un vas la foc. 95 (Reg) Grătar de fier care se pune pe vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le face să ardă mai bine. 96 (Reg) Dig de proporții reduse. 97-98 (Reg) Firidă (mică) făcută în peretele cămării Si: (reg) mâțoacă (3). 99 (Pop; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 100 (Pop; art.) Melodie după care se execută mâța (99).

neauzit, ~ă [At: CANTEMIR, IST. 32 / P: ne-a~ / Pl: ~iți, ~e / E: ne- + auzit] 1 a (D. sunete, zgomote sau surse de zgomot) Care nu se aude. 2 a (Înv; pex) Care nu se înțelege bine Si: confuz, nedeslușit. 3 snp (Îls) Auzite și ~e Lucruri de tot felul, cunoscute și necunoscute de cineva. 4 a Care sau cum nu s-a mai auzit, nu s-a mai pomenit. 5 a (Pex) Extraordinar.

neclar, ~ă a [At: EMINESCU, N. 58 / Pl: ~i, ~e / E: ne- + clar] 1 Care nu se vede bine. 2 Care nu se distinge bine. 3 Care nu se înțelege bine. 4 Nesigur (3).

răsînțelege vt [At: CREANGĂ, A. 166 / Pzi: răsînțeleg / E: răs- + înțelege] A înțelege bine, până în cele mai mici amănunte.

ALOCUȚIUNE (< fr. allocution < lat. allocutio, cuvîntare) 1 Cuvîntare rostită în diferite împrejurări și caracteristică prin scurtimea și concizia ei. 2 Scurtă cuvîntare adresată ostașilor într-o împrejurare deosebită de un comandant militar, conducător da stat. Ex. Stimați tovarăși, Aș dori ca în numele Comitetului Central al Partidului, al Consiliului de Stat și guvernului să vă felicit în modul cel mai călduros cu prilejul acordării și înmînării acestor înalte ordine ale Republicii Socialiste România. Totodată, doresc sa vă adresez felicitări călduroase și cu prilejul împlinirii vîrstei respective de către fiecare dintre dumneavoastră, să vă urez mulți ani, putere de muncă, pentru a crea noi opere în domeniul dumneavoastră de specialitate – în proză și critică literară, în poezie – pentru a îmbogăți cultura românească cu lucrări care să redea viața, preocupările poporului nostru consacrate edificării orînduirii noi. Fiecare dintre dumneavoastră ați scris mult. Și ați scris – după cîte cunosc – bine. Lucrările, operele dumneavoastră se află la loc de cinste în literatura românească. Multe dintre ele au fost traduse în alte limbi și au pătruns astfel și în literatura universală. Trebuie să vă spun că împreună cu conducerea noastră de partid și de stat apreciez această străduință a dumneavoastră de a scrie pentru popor, pentru înnobilarea culturii românești, a omului, pentru că, pînă la urmă, lucrările literare au valoare în măsura în care servesc poporului, slujesc omului, ajută să fie mal bine înțelese o serie de probleme ale dezvoltării societății, inclusiv ale eticii și echității, ale esteticii. Mai ales literatura, ca orice artă, trebuie să țină seama de toate aceste laturi, spre a putea fi o literatură cît mai bună, cît mai pe înțelesul oamenilor și pentru a contribui din plin și în mod multilateral la realizarea scopurilor sale. Fiecare dintre dumneavoastră ați făcut mult în această direcție. Sînteți la o vîrstă la care puteți încă să mai faceți mult. Aveți experiență, aveți capacitatea de a contribui și la realizarea pe plan mai larg a politicii de dezvoltare socialistă, de ridicare generală a întregului nostru popor pe noi culmi de civilizație și progres. Doresc să vă urez încă o dată, din toată inima, succese tot mai mari în activitatea dumneavoastră, multă sănătate și multă fericire. (Cuvîntul tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU, cu ocazia decorării unor personalități de seamă ale literaturii noastre)

TOAST (< engl toast, scurt discurs; bucata de pîine prăjită ce se punea în cana cu bere, la ospăț) Scurt discurs rostit de cele mai multe ori la masă, în cinstea cuiva. Ex. Toastul președintelui Nicolae Ceaușescu, cu prilejul vizitei sale în Statele Unite ale Americii: Domnule președinte, Doamnă Carter, Doamnelor și domnilor, Este pentru mine și soția mea, pentru colaboratorii care mă însoțesc, o deosebită plăcere sa fim oaspeții dumneavoastră în această seară, să vizităm din nou Statele Unite ale Americii, să ne întîlnim cu mulți cetățeni ai patriei dumneavoastră. Am avut astăzi primele discuții asupra unui cerc larg de probleme. Am ajuns la o serie de concluzii comune, în primul rînd în legătură cu necesitatea unei colaborări mai largi între țările noastre, cît și la acțiuni mai susținute în direcția păcii, a democratizării relațiilor internaționale, a asigurării dreptului fiecărui popor de a trăi liber, de a se dezvolta corespunzător năzuințelor sale. Ați vorbit, domnule președinte, de faptul că mulți cetățeni din Statele Unite sînt veniți din Europa sau din alte state ale lumii. Eu nu mă pot lăuda că în România sînt mulți cetățeni care au venit din alte părți, pentru că aproape de 2 050 de ani – ținînd seama că în 1980 vom sărbători 2 050 de ani de la constituirea primului stat dac – românii au stat și vor sta pe acele meleaguri, au luptat pentru a fi liberi, și vor fi întotdeauna liberi! Desigur, istoria țărilor noastre este diferită și din alte puncte de vedere. Statele Unite sînt o țară dezvoltată, o țară mare! România este o țară mai mică, încă în curs de dezvoltare, dar animată de dorința de a face totul, bazîndu-se pe munca poporului său, pentru a-și asigura o dezvoltare cît mai largă, accesul la cuceririle științei și civilizației, pentru a asigura oamenilor o viață demnă, liberă și independentă. Cred că, în ciuda acestor deosebiri istorice, îndeosebi cele de orînduire socială, sînt multe lucruri care pot fi comune celor două țări și popoare – dorința de progres, dorința ca toate cuceririle geniului uman să fie puse în slujba fericirii popoarelor, și, fără nici o îndoială, dorința de a face totul ca minunatele cuceriri ale științei și tehnicii să nu servească distrugerii și războiului, ci să slujească progresului, bunăstării fiecărui popor, a tuturor popoarelor. Cred că aceasta constituie rațiunea supremă a omului însuși. Aceasta constituie problema fundamentală a drepturilor omului – de a ști să fie liber și să respecte libertatea altuia, de a ști să facă totul ca atît el, cît și semenii săi să se bucure de tot ceea ce creează mai bun civilizația. (Vii aplauze) Desigur, asupra unor probleme putem, pe drept cuvînt, să avem principii filozofice diferite. Și nu este nimic rău în aceasta. Dar noi, în România, pornim de la faptul că tot ceea ce realizăm trebuie să servească bunăstării poporului, să ajute omului să-și făurească o viață mai demnă, mai echitabilă, împărțind – cum spune românul – puținul care îl avem în așa fel încît fiecare să se poată bucura de ceea ce s-a creat în țară. Ați vorbit în seara aceasta de campania dumneavoastră electorală, de felul cum ați fost ales președinte al Statelor Unite. Desigur, este un lucru minunat că ați putut învinge obstacolele – și, astfel, în fruntea Statelor Unite să fie un fermier. Eu sînt tot fiu de țăran: am muncit și la cimp și în fabrici. Deci și în România, în fruntea statului este un fiu de țăran și muncitor – și poate tocmai de aceea poporul român înțelege bine că ceea ce realizăm este pentru el însuși, fiind hotărît să facă totul pentru a-și asigura o viață tot mai demnă. (Aplauze puternice) Dealtfel, dacă țin bine minte, unul din primii președinți ai Statelor Unite, Abraham Lincoln, a fost muncitor, iar întemeietorul socialismului științific, Marx, a vorbit despre „acest fiu cinstit al clasei muncitoare” – cum îl numea el – considerîndul un exemplu de felul cum oamenii muncii se pot ridica la cele mai înalte răspunderi în conducerea statului. Desigur, cînd vorbim de drepturile omului este bine să reamintim de toate acestea pentru că drepturile omului încep prin dreptul la muncă, dreptul la învățătură, la cultură, dreptul la o viață liberă, dreptul de a lua parte la conducerea statului, fără nici un fel de discriminare, și inclusiv dreptul de a avea orice credință religioasă sau convingere filozofică. Noi respectăm pe deplin și considerăm că aceste drepturi sînt sfinte – ca să spun așa – că trebuie făcut totul pentru ca ele să se afirme în toate statele lumii și să constituie baza unei colaborări egale între toate națiunile. Iată de ce ne pronunțăm împotriva războiului, pentru dezarmare și, în primul rînd, pentru dezarmarea nucleară. Iată de ce considerăm că trebuie să facem totul pentru ca lumea sa nu mai fie împărțită în blocuri militare opuse, ci să se realizeze relații noi, de egalitate, fără blocuri militare. Iată de ce ne pronunțăm pentru o soluție politică în Orientul Mijlociu. Am salutat inițiativa președintelui Sadat – și sperăm că Israelul va răspunde în mod corespunzător acestei inițiative, că toate statele din această zonă vor acționa pentru a se ajunge la o pace trainică și justă. Din aceleași motive, dorim ca în Europa să se realizeze relații noi, să înfăptuim prevederile documentelor de la Helsinki. Dar, fiind multe „coșuri”, dorim să li se acorde atenție tuturor, și mai cu seamă problemelor de ordin militar, pentru că pe continentul european, de unde au venit și mulți cetățeni americani, sînt concentrate cele mai multe armate și cel mai modern armament. Și dumneavoastră știți că Europa este prea mică pentru ca să mai fie loc și pentru armate și armamente – care ar trebui înlăturate. De aceea, acordînd atenție tuturor „coșurilor”, dăm cea mai mare importanță dezangajării militare și dezarmării. Din aceleași motive, sprijinim mișcările de eliberare din Rhodesia și Namibia, lupta majorității din Africa de Sud, a acestor popoare care au dreptul de a fi libere, de a-și hotărî soarta și de a participa la conducerea proprie. În fine, n-aș putea să nu vorbesc de faptul ca două treimi din omenire este săracă, în timp ce o treime este relativ bogată, pentru că și din aceștia nu toți sînt bogați. Aceasta ne impune nouă să facem totul, să fim alături de cei săraci, de țările în curs de dezvoltare, ajutîndu-le să obțină progrese economico-sociale mai rapide, pentru că numai astfel se poate asigura ca toate națiunile să se bucure de cuceririle civilizației. Am saluta cu multă satisfacție dacă Statele Unite ar sprijini activ soluționarea, într-o formă nouă, a acestor probleme, dacă, într-adevăr, ar face mai mult pentru aceste două treimi din omenire care trăiesc în sărăcie. Desigur, am în vedere nu numai Statele Unite, ci toate țările dezvoltate, pe toți aceia care pot și trebuie să acționeze pentru soluționarea într-o formă nouă a acestor probleme vitale pentru viitorul omenirii. Știm bine că aceste probleme nu se pot soluționa doar de cîteva țări, fie ele chiar mari, ca Statele Unite. Este necesar ca toate popoarele să-și unească eforturile pentru a se ajunge la soluții care să corespundă năzuințelor fiecărei națiuni. Avem convingerea că, în ciuda greutăților existente, popoarele vor reuși să soluționeze probleme într-o formă nouă, să realizeze o lume mai dreaptă și mai bună. Dorim ca vizita și convorbirile noastre să identifice noi domenii de colaborare între România și Statele Unite, precum și noi posibilități de a contribui la soluționarea problemelor complexe care preocupă întreaga omenire. În încheiere, doresc să vă mulțumesc, încă o dată, pentru ospitalitatea de care ne bucurăm pe pămîntul țării dumneavoastră. Doresc să toastez pentru o bună colaborare între România și Statele Unite! Pentru o politică internațională democratică! Să urez poporului american prosperitate și pace! În sănătatea dumneavoastră, domnule președinte, și a doamnei Carter! Și vă aștept cu multă bucurie în România! În sănătatea dumneavoastră, a tuturor. (Aplauze).

pogodi [At: LIUBA – IANA, M. 58 / Pzi: ~desc / E: srb pogoditi] 1 vrr (Pop) A cădea de acord asupra unei acțiuni Si: a se înțelege, a se învoi. 2 vrr (Pop) A se sfătui. 3 vi (Olt) A complota. 4 vr (Reg) A se gândi. 5 vrr (Reg; d. oameni) A se înțelege bine având aceleași preocupări și aceeași mentalitate. 6 vrr (Ban) A discuta asupra prețului unui bun Si: a se învoi, a se târgui, a se tocmi. 7 vt (Ban) A evalua ceva în vederea închirierii unei tranzacții, a compensării unei pagube etc. 8 vt (Reg) A angaja.

trăi [At: PO 245/4 / V: (îvr) trei, (reg) st~, trii / Pzi: ~esc / E: vsl трагати] 1 vi (D. ființe) A se afla în viață Si: a exista, a viețui, (înv) a custa, (îvr) a ojivoi. 2 vi (Pop; îe) A ~ cât lumea (sau cât zidul Goliei, cât pământul, cât un veac de om) A trăi (1) mult timp. 3 vi (Pop; îe) A ~ de la mână până la gură A se gândi numai la ceea ce îi trebuie azi, fară a se preocupa de ziua de mâine. 4 vi (Pop; îe) Așa să ~esc! (sau așa să ~ești!) Formulă de jurământ. 5 vi (Îe) Să ~ești! Formulă de mulțumire. 6 vz (Îae; șîe așa să ~ești!) Formulă de urare. 7 vt (Îvp; îe) ~-te-ar (sau ~ască-te, ~ască-l, ~asc-o) Dumnezeu (sau Domnul, cerul) Formulă prin care se urează cuiva viață lungă. 8 vi (Îe) Să -ți! Formulă de salut (întrebuințată, mai ales în armată, de inferiori față de superiori). 9 vi (D. plante) A vegeta. 10-11 vti A-și duce viața într-un anumit fel Si: a trece (190), (îvr) a obârși, (reg) apătuli, apăula. 12 vi (Îlav) Din ~te Din experiență proprie, câștigată în viață. 13 vt (Pop; îe) A-și ~ traiul (sau viața) A profita (din plin) de viață. 14 vt (Pop; îae) A duce un trai bun, fără griji. 15 vt (Pfm; îe) A ~ zile albe (sau, pop, dalbe) A duce o viață liniștită, fericită. 16 vi (Pop; îe) A ~ ca cucu-n frunze A o duce foarte bine. 17 vi (Pop; îe) A ~ ca un trântor A duce o viață de leneș și de parazit. 18 vt (Pop; îe) A ~ o viață cârpită cu ață A duce o viață plină de necazuri și de lipsuri. 19 vi (Pop; îe) A ~ ca banul (sau ca paraua) în punga săracului (sau a țăranului) A avea o viață grea. 20 vi (Reg; îe) A ~ cu capu-n sobă A nu ieși în lume. 21 vi (Reg; îae) A nu ști ce se petrece în jur. 22 vi (Cu determinări introduse prin pp „pentru” și, înv, construit cu D) A-și consacra viața unui scop. 23 vi A se bucura (din plin) de viață. 24 vt A îndura. 25 vr (Pop; rar; d. oameni) A se consuma2 (2). 26 vi (Cu determinări locale) A fi stabilit undeva Si: a locui, a sta. 27 vi A-și petrece viața împreună cu cineva Si: a conviețui. 28 vi A-și duce viața în preajma, în societatea cuiva. 29-30 vti (Îe) A ~ (cu cineva) viață bună (sau dulce) ori a ~ bine cu cineva A se înțelege bine cu cineva (conviețuind). 31 vi (Îe) A ~ rău cu cineva A nu se împăca cu cineva (conviețuind). 32 vi (Pop; îe) A ~ ca dracul cu popa A se dușmăni (2). 33 vi A avea relații de dragoste cu cineva (în afara căsătoriei). 34 vi (Cu determinări introduse prin pp „din”, „cu”) A-și procura cele necesare traiului Si: a se întreține. 35 vi (Îrg) A se hrăni (cu mâncare și cu băutură). 36 vi A continua să existe Si: a dăinui, a dura, a se menține, a se perpetua. 37 vt (Fig) A participa emotiv, sufletește (la...). 38 vi (Fig; îe) A ~ din nou A-și aminti cu intensitate.

vârî [At: URECHE, L. 111 / Pzi: vâr, (îrg) ~răsc / E: vsl ] 1 vt A introduce. 2 vt A înfunda. 3 vt A cufunda (1). 4 vt (Îe) A-și ~ (ceva) în cap A învăța. 5 vt (Îae) A-și forma o prejudecată (despre ceva sau cineva). 6 vt (Îe) A ~ (cuiva ceva) în cap A face (pe cineva) să înțeleagă bine (ceva). 7 vt (Îae) A convinge pe cineva de adevărul unui fapt (eronat). 8 vt (Îae) A sugera cuiva ceva. 9 vt (Îe) A ~ (cuiva ceva) pe gât A forța pe cineva să accepte ceva împotriva voinței proprii. 10 vt (Fam; îe) A-și ~ coada (în ceva) A interveni în chestiuni care nu-l privesc. 11 vt (Pfm; îe) A-și ~ dracul (necuratul, naiba etc.) coada A se ivi neînțelegeri sau complicații neașteptate. 12 vt (Îe) A-și ~ (sau a-i ~ cuiva) mințile (sau, rar, mintea) în cap A-și da bine seama (sau a face să-și dea seama) de urmările faptelor sale. 13 vt (Îae) A se cuminți sau a face să se cumințească. 14 vt (Îe) A ~ pe dracu în sân (sau, reg, în cămașă) A arăta dragoste și bunăvoință unui om nerecunoscător. 15 vt (Îe) A ~ banii în buzunar A-și însuși în mod ilicit o sumă de bani (care revine de drept altcuiva). 16 vt (Îe) A-și ~ mâna până-n cot în banul public sau a-și ~ mâinile până la coate în banii cuiva A comite o fraudă. 17 vt (Îae) A sustrage o sumă de bani din avutul cuiva. 18 vt (Îe) A ~ (cuiva ceva) sub (sau în) nas A prezenta (ceva cuiva) cu insistență. 19 vt (Rar; îe) A ~ răspuns A-și exprima părerea. 20 vt (Reg; îe) A-și ~ capul în gard A nu ști unde să se ascundă de rușine. 21 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) o rață-n traistă A pricinui (cuiva) neliniște, îngrijorare. 22 vt (Fam; îe) A o ~ pe mânecă A se speria de consecințele faptelor sale Si: a o sfecli, a o băga pe mânecă. 23 vt (Îe) A-și ~capul (la cineva sau, reg, pe ceva) A se angaja (la cineva). 24 vt (Înv; îe) A o ~ cu oiștea în gard A face o gafă. 25 vt (Fam; îe) A ~ un fitil (sau fitiluri) A țese intrigi, provocând discordie. 26 vt (Reg; îe) A nu-și ~ capu-n roată A nu se expune pericolului. 27 vt (C. i. corpuri ascuțite) A înfige. 28 vt (Rar; îe) A-i ~ (cuiva) un cuțit în suflet A-i pricinui (cuiva) neliniște, supărare. 29 vt (Prin exagerare) A se apropia (de...). 30 vt (Îe) A-și ~ nasul A cerceta cu indiscreție Si: a iscodi. 31 vt (Îae; șîe a-și ~ nasul în toate, a-și ~ nasul pretutindenea, a-și ~ nasul unde nu-i fierbe oala) A se amesteca (inoportun) în chestiuni care nu-l privesc. 32 vt A include. 33 vt A insera. 34 vt (C. i. bani, capital) A investi. 35 vt (Fig) A inocula. 36 vt (Fig) A stârni. 37 vt (C. i. ființe; cu diverse determinări locale introduse prin prepoziții și care indică un spațiu închis) A face să intre (de bună voie sau forțat). 38 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la (sau în) pușcărie (sau la închisoare, în temniță, în ocnă) A face să fie închis, întemnițat. 39 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (de viu) în groapă (sau în mormânt, în pământ) A omorî (pe cineva). 40 vt (Îae) A pricinui (cuiva) supărări foarte mari. 41 vt (C. i. oameni) A face să fie angajat într-un post2. 42 vt (C. i. oameni) A determina să facă un anumit lucru (reprobabil). 43 vt (C. i. oameni) A face să fie copleșit (de…). 44 vr (D. ființe) A pătrunde (într-un spațiu închis sau acoperit). 45 vr (Îe) A se ~ sub pielea (cuiva) A câștiga (prin mijloace nepermise) încrederea, protecția sau dragostea (cuiva). 46 vr (Îe) A se ~ în dragoste (la cineva) A căuta să câștige încrederea (cuiva). 47 vr (Înv; îe) A se ~ sub aripile (cuiva) A obține protecția (cuiva). 48 vr (Îe) A se ~ în sufletul (cuiva) A plictisi (pe cineva), manifestând un interes sau o simpatie prea insistentă, agasantă. 49 vr (Îe) A se ~ în ochii (sau, rar, în auzul cuiva) A agasa (2) (pe cineva). 50 vr (Îe) A se ~ ca musca (în curul calului sau în băligar) A se amesteca cu insistență, nepoftit, în treburile altuia. 51 vr A se înghesui (în mulțime). 52 vr A se amesteca (intervenind într-un fel oarecare). 53 vr A se angaja ca…

viață sf [At: PSALT. HUR. 51v/18 / P: vi-a~ / S și: (înv) vii~ / Pl: vieți / E: ml *vivitia (<vivus) sau viu + -eață] 1 Proprietate esențială a ființelor care evoluează de la naștere până la moarte Si: suflet, suflare, trai, trăire, (înv) cust (1), custare (1), viețuire (1), (îvr) viare (3), vietate (3). 2 (Îs) Asigurare pe ~ Tip de poliță de asigurare în care se prevede plata unei sume de bani stabilite prin contract în cazul accidentării sau al decesului asiguratului. 3 (Îvr; îs) Certarea (sau pedeapsa) vieții Pedeapsa capitală. 4 (Îvr; îs) Cumpănă de ~ Pericol de moarte. 5 (Îla) În (sau, înv, cu) ~ Care este (încă) viu. 6 (Îla) Fără ~ Mort. 7 (Îla) De ~ și de moarte Capital3 (1). 8 (Îal) Absolut (1). 9-10 (Îljv) Pe ~ și pe moarte (Într-un mod) desperat. 11-12 (Îal) Din toate puterile și fără a ține cont de riscuri. 13 (Îlav) Cu prețul vieții Cu orice risc. 14 (Îe) A fi (sau a se afla, a rămâne) în (sau, înv, cu) ~ A trăi. 15 (Îae) A supraviețui. 16 (Îe) A da ~ (cuiva sau la ceva) sau a da cuiva ~ța A face să ia ființă. 17 (Îae) A naște. 18 (Îe) A da ~ (cuiva sau la ceva) A învia. 19 (Fig; îae) A reînvia. 20 (Fig; îae) A face să apară, să se manifeste. 21 (Fig; îae) A face să prindă substanță. 22 (Fig; îae) A însufleți. 23 (Îe) A lua (sau a căpăta) ~ A lua ființă. 24 (Îe) A (se) ține în (sau cu) ~ sau (înv) a ține (cuiva) ~ța A (se) menține viu. 25 (Îe) A lăsa (ori a cruța, a ierta cuiva) ~ța sau a dărui (cuiva) ~ța (ori, pop, ~), a lăsa (pe cineva) în (sau cu) ~, (înv) a ierta (pe cineva) cu ~ A-i permite (cuiva) să (mai) trăiască (după ce îi fusese hotărâtă moartea). 26 (Îe) A scăpa cu ~ A se salva de la moarte. 27 (Fig; îe) A i se ține (sau a-i sta, a-i atârna) ~ța într-o ață (sau într-un fir de ață, de păr1, de pai) A fi (mereu) într-o situație nesigură. 28 (Fig; îae) A fi în mare primejdie. 29 (Îe) A înceta (sau a se stinge, a se săvârși, înv, a conteni) din ~ ori a-și sfârși (sau, înv, a-și săvârși, a-și mântui) ~ța, a i se sfârși (sau, îvp, a i se stinge, a i se săvârși) ~ța (cuiva) A muri1. 30 (Îls) Încetarea (sau stingerea, rar, săvârșirea) din ~, (înv) încetarea vieții Moartea. 31 (Îe) A-i lua (sau, îvp, a-i răpi, înv, a-i stinge, a-i sfârși, reg, a-i strânge cuiva) ~ța ori (pop) a găti (sau, înv, a lipsi) (pe cineva) de ~ A ucide. 32 (Îe) A-și lua (sau, înv, a-și răpi) ~ța A se sinucide. 33 (Îe) A-și da ~ța A se jertfi (din devotament față de o persoană, pentru o cauză etc.). 34 (Reg; îae) A prefera moartea. 35 (Îe) A-și pune ~ța în joc (sau, pop, la mijloc) sau a se juca cu ~ța A risca foarte mult. 36 (Fam; îe) Pe ~ța mea sau să n-am parte de ~ța mea! Formulă de jurământ pentru a întări o afirmație. 37 (Fig) Impresie de viață (1) pe care o creează artistul în opera sa prin mijloace specifice. 38 (Fig; mai ales în legătură cu verbul „a fi”; adesea urmat de un aps) Ceea ce constituie pentru cineva rațiunea de a trăi. 39 (Fig; mai ales în legătură cu verbul „a fi”; adesea urmat de un aps) Obiect al iubirii, al admirației necondiționate și exclusive a cuiva. 40 (Înv; fam; dov; adesea urmat de un aps) Termen cu care se dezmiardă o persoană dragă. 41 (Ccr) Tot ceea ce are viață (1) Si: ființă (18). 42 (Spc) Om. 43 (Spc) Persoană. 44 (Spc) Suflet. 45 Forță vitală. 46 (D. oameni sau părți ale corpului lor; îla) Fără (de) ~ sau fără (un) pic de ~ Cu funcțiile vitale parțial pierdute Si: inert. 47 (Îae) Lipsit de energie Si: apatic (2). 48 (D. ochi; îal) Cu privirea fixă, fără țintă. 49 (D. obiecte sau d. abstracte; îal) Artificial (4). 50 (D. abstracte; îal) Neviabil. 51 (Îe) A aduce (sau, înv, a întoarce, a trezi pe cineva) la ~ A face (pe cineva) să-și revină în simțiri. 52 (Îae) A însănătoși (pe cineva). 53 (Îe) A avea șapte vieți A avea o mare rezistență fizică (și morală). 54 (Îae) A trăi mult. 55 Vivacitate (1). 56 Exuberanță (4). 57 (D. oameni; îla) Plin de ~ Viguros (1). 58 (D. oameni; îal) Energic (3). 59 (D. oameni; îal) Exuberant (4). 60 (D. oameni; îla) De ~ Căruia îi place să petreacă. 61 (D. oameni; îal) Sociabil. 62 (Îlav) Cu ~ Cu putere. 63 (Pan) Însuflețire. 64 (Pan) Forfotă (1). 65 (Blg) Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, reproducere, autoreglare etc.) pe care le prezintă toate organismele vegetale și animale de la naștere până la moarte. 66 (Bot; reg; îc) ~ța-omului Gheață (Begonia semperflorens). 67 (Bot; reg; îac) Crăciun (Begonia metallica). 68 Existență umană. 69 Curs al lucrurilor pământești. 70 (Îe) Când ți-e ~ța mai dragă Când nici nu te gândești. 71 (Îe) A izbuti (sau a răzbi) în ~ A reuși să ajungă într-o situație materială sau socială bună (în ciuda vicisitudinilor, a greutăților inerente). 72 (D. oameni; îe) A intra (sau a păși) în ~ A începe să se confrunte cu realitatea. 73 (Rar; îe) A intra în ~ A începe să funcționeze. 74 (Îe) A (se) trece (sau a se petrece, îvp, a se muta, a se strămuta, a ieși, pop, a se duce) din (sau de la această) ~ A muri1. 75 (Îvr; îe) A muta (sau a izgoni) (pe cineva) din (această) ~ A omorî (pe cineva). 76 (Îvr; îls) Mutare dintru această ~ Moarte. 77 (Îoc imaginar, ireal) Realitate obiectivă. 78 (Flz; îoc neființă) Existență obiectivă. 79 (Bis; șîs ~ța veșnică, ~ța de veci, (înv) ~ța de veac, ~ța veacului, ~ța vecilor, ~ța de vecie sau urmat de determinări ca „fericită”, „cerească”, „fără de sfârșit”) Fericirea veșnică de care se vor bucura drept-credincioșii. 80 (Bis; și îas) Starea de mântuire. 81 (Bis; îs) ~ța de apoi (sau viitoare, cealaltă) Existența de după moarte Si: lumea cealaltă, vremea de apoi. 82 Existență pe care o duce cineva Si: trai, trăire (1), (înv) cust (2). 83 Mod în care trăiește cineva. 84 Condiții în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități. 85 (Îe) A-și îngropa (sau a-și închide) ~ța (undeva) A duce o existență lipsită de satisfacții. 86 (Îe) A-și reface ~ța A se recăsători. 87 (Pop; îs) ~ cusută (sau legată, cârpită) cu ață Existență grea, plină de necazuri și lipsuri. 88 (Îs) ~ de câine Existență grea, plină de umilințe. 89 (Fam; îe) Un trai și-o ~ Se spune despre cineva care se bucură de o existență îmbelșugată, fără muncă și fără griji. 90 (Fam; îe) Altă ~ ! Se spune când intervine o schimbare benefică în existența cuiva. 91 (Rar; d. femei; îe) A-și face ~ța A duce o existență imorală. 92 (Trs) ~ bună Formulă de salut. 93 (Udp „de”) Manieră de existență. 94 (Înv; de obicei urmat de determinări ca „bună”, „rea”, „dreaptă”, „păcătoasă” etc.) Comportament (1). 95 (Îrg) Temperament. 96 (Îrg) Caracter (7). 97 (Reg; îe) Ține-ți ~ța! Păstrează-ți calmul! 98 (Reg; d. oameni; îla) Lăsat de ~ Nelegiuit. 99 Conviețuire (între soți). 100 (Pop; îe) A-și petrece (sau a-și trăi, a-și duce, a-și trece, reg, a-și face, a-și mânca) ~ța cu … ori (înv) a-și avea ~ între … A conviețui. 101 (Îvr; îe) A se da în ~ cu… A face voia (cuiva). 102 (Pfm; îae) A stabili relații intime cu… 103 (Îvp; îe) A avea (sau a trăi) ~ bună (sau dulce) (cu…) A se înțelege bine (cu…). 104 (Rar; d. soți; îe) A-și desface ~ța A se despărți. 105 Mod de existență proprie unei persoane sau unui grup de persoane, care se caracterizeză printr-un ansamblu de condiții sociale, economice, culturale etc. sau prin ocupații, activități ori preocupări specifice. 106 Totalitatea activităților specifice unei persoane, unei colectivități, unui domeniu. 107 Formă de manifestare a existenței umane. 108 Subzistență. 109 (Ccr) Ceea ce este necesar (hrană, îmbrăcăminte etc.) pentru existența zilnică a cuiva. 110 (Îe) A-și ține (sau, îvr, a-și sprijini) ~ța (cu…) A face față cheltuielilor necesare traiului Si: a se întreține (cu…). 111 (Pop; îe) A-și ține ~ța de azi pe mâine A fi foarte sărac, trăind la limita subzistenței. 112 Perioadă de timp cuprinsă între nașterea și moartea cuiva. 113 Durată a existenței cuiva Si: (înv) vreme (49). 114 (Prin exagerare; în legătură cu verbe ca „a consacra”, „a închina” etc.) Parte considerabilă a vieții (112) cuiva. 115 (Îlav) În (sau din) ~ Încă din timpul când trăiește (cineva). 116 (Îlav) În ~ Niciodată (pe parcursul vieții). 117 (Îcn; îlav) În (toată) ~ța mea (sau ta, lui etc.) Niciodată. 118 (Îcn; îal) Nicidecum. 119 (Înv; îlav) După ~ța (cuiva) După moartea (cuiva). 120 (Îe) A-i tăia (sau a-i curma cuiva) firul (ori ața) vieții sau a-i tăia (ori a-i curma, a-i ciunti) (cuiva) ~ța, a pune capăt vieții (cuiva) A ucide (pe cineva). 121 (Îe) A i se rupe (sau a i se frânge) ~ța A muri1. 122 (Îe) A-și pune capăt vieții sau a-și curma ~ța A se sinucide. 123 (Îvr; îe) A(-și) împlini zilele vieții sau a-și plini ~ța A ajunge la sfârșitul vieții. 124 (Pop; îe) Ți s-a împlinit cu ~ța Formulă prin care cineva este amenințat cu moartea. 125 (Îlav) De-o ~ sau (de-) o ~ de om (De) foarte mult timp. 126 (Pan) Timp de funcționare în bune condiții a unei unelte, a unui aparat, a unei mașini etc. 127 (Pex) Existență istorică. 128 (Determinat prin „toată” sau „întreagă”; adesea precedat de pp „în”, „pe”, „pentru”) Timpul care rămâne de trăit cuiva (începând dintr-un moment determinat) până la moarte. 129-130 (Îljv) Pe ~ (Care durează) până la moartea cuiva. 131 (Îe) Pe ~ (și) pe moarte Pentru totdeauna. 132 (Șir de) fapte, întâmplări, evenimente etc. trăite de cineva. 133 Totalitatea acțiunilor săvârșite de cineva în timpul vieții (112) sale. 134 (În credința creștină; îs) Cartea (sau, rar, cărțile) vieții Carte în care sunt înscrise numele și faptele aleșilor lui Dumnezeu. 135 (În credința creștină; îas) Carte în care sunt înscrise faptele (rele) după care vor fi judecați morții, la ziua de apoi. 136 (Îe) A(-i) fi scris (cuiva) în cartea vieții A(-i) fi sortit (cuiva). 137 (Îe) A șterge (pe cineva) din cartea vieții A scoate din rândul celor vii. 138 (Spc) Gen de scriere care are ca obiect descrierea faptelor, a evenimentelor trăite sau a acțiunilor săvârșite de cineva Si: biografie. 139 (Înv) Loc în care își duce cineva existența. 140 (Înv) Locuință a cuiva.

sucit2, ~ă [At: PO 269/15 / Pl: ~iți, ~e / E: suci3] 1 a (D. fire textile) Supus unei mișcări de rotație în jurul lui însuși sau în jurul altuia printr-o acțiune neîntreruptă și în același sens Si: răsucit Cf suci3 (1). 2 (Reg; îe) (Că-i) ~ă, (că)-nvârtită Situația în care cineva caută pretexte ca să se eschiveze de la ceva sau când dă explicații neconvingătoare, contradictorii. 3 a (D. mustăți, păr) Care este învârtit într-un anumit sens Si: răsucit Cf suci3 (3). 4 a (Reg; îs) Păr ~ Perciune. 5 a Care este mișcat (continuu) în cerc, în spirală, de jur-împrejur Si: întors, învârtit, răsucit, rotit Cf suci (12-14). 6 a În formă de spirală Si: răsucit, spiralat. 7 a (D. drumuri) Care are (multe) cotituri Si: cotit2 (6), întortocheat, sinuos, strâmb, șerpuit2, șerpuitor, (rar) șerpuind, (îrg) șovăit, (înv) serpentin. 8 a (D. obiecte flexibile) Strâns în formă de sul Si: înfășurat, învălătucit Cf suci3 (26). 9 a (D. țigări) Făcut cu mâna, prin înfășurarea tutunului într-o foiță Si: răsucit Cf suci (27). 10 a (Rar) Răsfrânt. 11 a Care are corpul întors într-o parte Si: răsucit Cf suci3 (41-53). 12 a (D. oameni sau, mai ales d. corpul lor ori, în special, d. părți ale acestuia) Care este deviat (din naștere sau în urma unei boli, a unui accident etc.) de la poziția normală (fiind orientat într-o poziție nefirească) Si: adus2 (4), aplecat2 (1), cocârjat2 (1), contorsionat2 (2), cocoșat2 (2), curbat2 (2), gârbov (2), gârbovit (1-2), înclinat, încovoiat, îndoit, plecat2, răsucit, strâmb (1), strâmbat. 13 a (D. obiecte flexibile sau neflexibile sau d. părți ale acestora) Care prezintă neregularități, abateri etc. de la forma normală sau inițială Vz: contorsionat, curbat, deformat, diform, întors, răsucit, strâmb, strâmbat Cf suci3 (54). 14 a (Pfm; d. oase, tendoane etc.) Luxat. 15-16 smf, a (Fig) (Persoană) care nu este sau nu se comportă normal, ca toată lumea. 17-18 smf, a (Fig) (Persoană) cu care nimeni nu se poate înțelege sau acomoda. 19-20 smf, a (Fig) (Persoană) care șochează prin manifestări, evoluție etc. 21 a (D. firea sau manifestările oamenilor) Care trădează o comportare sucită (15-20) Vz: bizar, ciudat, curios, straniu. 22 a Care este potrivnic naturii, bunului simț, judecății. 23 a Care iese din comun. 24 a Care nu este cum trebuie să fie. 25 a (D. idei, cuvinte etc.) Care este greu de urmărit. 26 a (D. idei, cuvinte etc.) Care nu se înțelege bine Si: confuz (1), încâlcit, încurcat, întortocheat, neclar. 27 a (Înv) Neobișnuit. 28 a (Înv) Nefiresc. 29 a (Înv) Nepotrivit. 30 a (Trs; d. animale) Castrat2 (1). 31 sfa Numele unui dans popular. 32 sfa Melodia după care se execută dansul sucita (31).

băgá vb. I. I (în opoz. cu „a scoate”) 1 tr. (compl. indică obiecte, ființe etc.; urmat de determ. locale introduse prin prep. „în”, „la”, „sub”) A introduce, a pune, a vîrî într-un loc, într-un spațiu etc. mărginit (închis sau acoperit). Bagă cheia în broască. ◇ expr. A băga (ceva) în gură = a mînca. A băga (ceva) în (sau la) cap = a reține ceva; a pricepe bine (ceva). A băga (cuiva ceva) în cap = a) a face pe cineva să înțeleagă bine ceva, să se convingă de ceva; b) a face pe cineva să creadă ceva (neadevărat), să fie obsedat de ceva. A-și băga capul în foc = a-și pune viața în pericol. A-și băga mîna în sînge = a face moarte de om. A băga pe cineva la apă v. apă. A-și băga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) v. bot. A băga în buzunar v. buzunar. A băga în buzunar (pe cineva) v. buzunar. A-și băga carnea în (sau la) saramură v. carne. A băga pe toți într-o ciorbă v. ciorbă. A-și băga coada în ceva v. coadă. Își bagă, și-a băgat dracul coada (în...) v. coadă. A(-și) băga mîinile pînă-n (sau pînă la) coate v. cot. A-și băga capul (sănătos sau teafăr, zdravăn etc.) sub evanghelie v. evanghelie. A-și băga mințile în cap v. minte. A-și băga nasul (în ceva sau undeva, în toate, peste tot, unde nu-i fierbe oala) v. nas. A băga (pe cineva) în sîn v. sîn. A-i băga cuiva un șarpe în sîn v. șarpe. A-și băga mințile în traistă v. traistă. ◆ A face să intre în ceva izbind; a vîrî, a împlînta. A băgat cuțitul în el. ◇ expr. A băga cuiva sula în coastă (sau coaste) v. sulă. A introduce, a face să treacă printr-un orificiu, printr-o deschidere etc. Bag ața prin urechea acului.expr. A-și băga capul în laț v. laț. 2 tr. (compl. indică ființe; urmat de determ. locale introduse prin prep. „în”, „la”, „sub”, „înlăuntrul” sau de adv. de loc) A face, a determina, a obliga să intre într-un spațiu închis sau acoperit; a duce, a mîna în... (sau sub...). A băgat pisica în casă. ◇ expr. A băga pe cineva (de viu) în groapă (sau în pămînt) = a) a omorî pe cineva cu zile; b) a-i produce cuiva necazuri foarte mari (care să-l coste viața); c) a înmormînta. A băga pe cineva sub masă = a) a îmbăta pe cineva (facîndu-l să cadă sub masă); b) a învinge pe cineva într-o acțiune, într-o discuție etc. A băga pe cineva sub covată = a) a întrece pe cineva (umilindu-l); b) a învinge, a birui pe cineva. A băga (boii, vitele etc.) în cîrd cu cineva = a) a se întovărăși cu cineva (pentru lucrările agricole sau ale păstoritului); b) ext. a se asocia cu cineva; a-și face de lucru cu cineva. A băga pe cineva la mijloc = a) a înconjura; b) a pune pe cineva să medieze un conflict, (pop.) A băga oile în lapte = a) a despărți oile de miei și a începe a le mulge; b) ext. a înțărca mieii. A băga pe cineva în cofă v. cofă. A băga pe cineva (de viu) în mormînt v. mormînt. A băga sau a-și pune (boii, vitele etc.) la (sau în) plug cu cineva v. plug. ◆ (determ. prin „în lanțuri”, „în fiare”) A lega. În temniță, l-a băgat în lanțuri. 3 tr. (cu determ. ca „în închisoare”, „în temniță”, „la ocnă”, „la răcoare” etc.) A întemnița, a închide. Pentru furt l-a băgat în închisoare. ◇ expr. A băga în lanțuri (sau în lanț) (pe cineva) v. lanț. A băga la umbră v. umbră. 4 refl. (despre oameni sau animale; urmat de determ. locale introduse prin prep. „în”, „sub”, „între”, „printre”, „după” sau de adv. de loc) A intra într-un loc îngust, închis, acoperit sau într-o mulțime, cu intenția de a se ascunde, de a se face nevăzut etc. S-a băgat sub streașină cînd a început ploaia. Pentru a i se pierde urma s-a băgat în mulțimea de pe stradă.expr. A se băga în ochii cuiva = a) a se face cu insistență observat de cineva, spre a-i cîștiga încrederea, spre a-l convinge despre ceva; b) a arăta cuiva (cu insistență) dovezi de simpatie, de dragoste (interesată). A (i) se băga (pe) sub piele sau (pe) sub pielea cuiva v. piele. A se băga în sufletul cuiva v. suflet. ◆ A se ascunde. S-a băgat sub pat de frica hoților. ◆ (reg.; urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „pe la”, „pînă la”) A se abate. Și la crîșmă se băga Și vin cerea o oca (POP.). 5 refl. (despre ființe) A se îmbulzi, a se înghesui, a se îngrămădi. Nu vă mai băgați așa în mine! 6 tr. A îndesa, a înfunda, a trage. Bagă căciula pe cap. 7 tr. (compl. indică sume de bani) A plasa, a investi (într-o marfă, într-o întreprindere etc.). A băgat o mulțime de bani în firmă. 8 tr. (fam.; compl. indică produse alimentare) A aduce în magazine. Au băgat pîine proaspătă. II 1 tr., refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja într-un serviciu. L-am băgat funcționar la primărie. ◇ expr. (refl.) A se băga la stăpîn = a) a intra slugă la cineva; b) a fi obligat să asculte de voința altei persoane prin angajamentul făcut. A se băga în (ori la) codru v. codru. (A se băga) slugă (sau argat) la dîrloagă v. dîrloagă. A băga în pîine (pe cineva) v. pîine. ◆ (pop.; tr.; cu determ. „la oaste”, „cătană”, „în cătănie”, „în cătane”) A lua (pe cineva) la armată; a înrola. Femeia plîngea că i-au băgat feciorul la oaste. 2 refl. (pop.; fam.; despre oameni; urmat de un vb. la conjunct.) A se angaja să facă ceva. Mă bag să curăț grădina. ◆ A se amesteca într-o afacere, într-o discuție etc. S-a băgat într-o treabă necinstită. ◇ expr. A se băga în cîrcotă (cu cineva) v. cîrcotă. A se băga ca (ori cum se bagă) musca-n lapte v. muscă. A se băga în terciul cuiva v. terci. A se băga (nepoftit ori nechemat) în vorbă v. vorbă. 3 tr. (pop.; fam.; compl. indică acte) A înainta autorităților competente. Am băgat plîngere la tribunal. Au băgat actele de căsătorie la Starea civilă. ◇ Loc.vb. A băga pîră (după cineva) v. pîră. ◇ expr. A băga instanție v. instanță. 4 tr. (compl. indică oameni; cu determ. introduse prin prep. „în”, „la”) A aduce pe cineva într-o situație neplăcută sau dificilă. Prin intervenția făcută a băgat-o în necazuri. ◇ Loc.vb. A băga pe cineva în groază (sau în toate grozile morții) = a speria, a înfricoșa, a îngrozi pe cineva. A intra boala în cineva (sau în oasele cuiva) v. intra.[1] A-și băga viața în nevoi sau a băga (pe cineva) la (mare sau grea) nevoie v. nevoie. A băga spaima în cineva sau a(-l) băga pe cineva (ori pe toți) în spaimă (ori spaime) v. spaimă. A băga (pe cineva) în sperieți (sau în toți sperieții) v. speriat. ◇ expr. A băga pe cineva în boală (ori, fam., în boale, în toate boalele) sau a(-i) băga cuiva boala în oase = a) a tulbura pe cineva sufletește; a impresiona pe cineva; a face pe cineva să-și piardă cumpătul; a supăra, a irita, a enerva pe cineva; b) a înspăimînta, a îngrozi pe cineva. A băga pe cineva în draci = a necăji pe cineva; a întărîta pe cineva. A băga zîzanie (sau vrajbă, intrigă) = a învrăjbi. (pop.) A băga (cuiva) vină = a acuza, a învinui, a învinovăți pe cineva. A (se) băga în (ori la) belea v. belea. A se băga în datorii v. datorie. A băga pe cineva la (o) idee (ori la idei) v. idee. A băga pe cineva la fabrica de pumni v. fabrică. A băga un fitil (sau fitiluri, fitile) (împotriva cuiva) v. fitil. A băga intrigi v. intrigă. A o băga pe mînecă v. mînecă. A băga în nebuneli v. nebuneală. A băga (cuiva) frica (sau spaima, groaza, fiorii etc.) în oase v. os. A (se) băga în răcori (ori în toate răcorile) v. răcoare. A băga rîcă v. rîcă. A băga o șopîrlă v. șopîrlă. A băga (pe cineva) în viteză v. viteză. 5 tr. expr. A băga în seamă (pe cineva sau ceva) sau, pop., a băga seamă cuiva (ori la cineva, la ceva) = a da atenție cuiva sau la ceva; a lua în seamă pe cineva sau ceva; ext. a stima. A băga de seamă sau a băga seama la ceva, a băga seama că... = a avea grijă de ceva, a fi atent la ceva; a remarca, a observa, a constata. El băga de samă că gîndirile lui adesa se transformau în șiruri ritmice (EMIN.). (Cum) bag de seamă (sau seama) = după cum mi se pare. (refl.) A se băga de seamă = a se observa, a se remarca (ceva). (Nici) nu știu, (nici) n-am văzut (nici în seamă n-am băgat) v. ști. 6 intr. (fam.; cu val. de interj.) A începe o acțiune. Zice către naistul care se odihnea: Maestre, bagă! • prez.ind. bag. /probabil cuv. autoh; cf. ngr. βαγω, de la βαλλω.

  1. Expresia nu are legătură cu verbul a băga. — gall

bineînțeles adv. Desigur, firește. • /bine + înțeles, după fr. bien entendu.

bineînțeles/(în tempo rapid) bine-nțeles (desigur) adv. (~ că pleacă.)

bine înțeles (priceput bine) adv. + adj. (lucru ~ de toți)

Lampa lui Diogene – Istoria anecdotică povestește că Diogene umbla în plină zi cu lampa aprinsă pe străzile Atenei. La întrebarea: „de ce?”, a răspuns: „Caut un om!”. Vom înțelege bine acest răspuns, dacă vom ști că filozoful grec predica munca, egalitatea între cetățeni, desființarea sclaviei, simplitatea moravurilor etc. și socotea, pe vremea lui, în Atena huzurului și a decadenței, că foarte puțini ar merita, în lumina ideilor sale generoase și înaintate, să fie numiți oameni. Cuvintele lui Diogene se mai explică și prin atitudinea lui retrasă, puțin sociabilă, fapt pentru care era poreclit „mizantropul”. Lampa lui Diogene servește de atunci ca termen de comparație, pentru a ilustra o situație asemănătoare. De pildă, Dostoevski vorbind de unul care era foarte avid de noblețe, spune: „o căuta cu lanterna, ca Diogene” (Frații Karamazov, partea 3-a, cap. 9); sau Goncearov în Prăpastia scrie: „Diogene căuta cu lanterna un om, eu caut o femeie”. FIL.

Párcele – Vechii greci au imaginat că viața omului e în mîna a trei zeități: Parcele, dintre care una, Clotho, ține fusul vieții, alta, Lakhesis, îl deapănă (de aici expresia: firul vieții) și a treia, Atropos, cu fatalul ei foarfece, îl taie. În poezie sau în graiul acelora care vor să evite cuvintul „soartă”, Parcele servesc spre a exprima ideea de ursită. Într-unul din cele cinci Sonete de mart, Anghel și Iosif ironizează pe criticii care așteaptă ca poeții să moară pentru a li se recunoaște meritele: „Ce oameni cumsecade sînt poeții! Cei morți bine-nțeles… Cei ce trăiesc I-aștept să moară toți ca să-i iubesc… O, Parcelor, lungiți-mi firul vieții! În literatură, Parcele mai sînt cunoscute prin perifraza: ”fiicele Nopții„, sau ”fiicele Destinului„ , sau ”fiicele lui Acheron„ (adică ale Infernului). La Fontaine le-a denumit ”les soeurs filandières„ (Surorile torcătoare). Coșbuc pomenește de ele în poemul Atque nos!: ”Soarta noastră-i profețită prin eterne ursitoare,/ N-au murit Lachesis, Clotos. Atropos n-a murit, oare?…" MIT.

AUZI (aud și auz) I. vb. tr. 1 A prinde, a percepe cu urechea un sgomot, niște sunete, vorbele cuiva: aud pași pe scară; am auzit cu urechile mele: m’ai auzit? expresiune care, sub formă interogativă, se adresează cuiva pentru a-i atrage luarea aminte asupra unui lucru, pentru a-i porunci ceva; să faci așa cum ți-am spus, ai auzit? 2 abs.: nu aude de-o ureche; proverb n’aude, n’a vede (n’a greul pămîntului), se zice despre cineva care nu-și dă seama de ce se petrece în jurul lui, care nu se îngrijește de ce zic alții, care nu se interesează de nimic ori nu se pricepe la nimic 3 A afla ceva din spusele cuiva: mult trăești, multe auzi, multe vezi (PANN) 4 A-și ~ ..., a afla din spusele altora ceva despre sine (mai ales lucruri neplăcute, supărătoare); proverb: bine, să-ți auzi rău 5 A lua în seamă, a da ascultare la ce spune cineva: să te audă Dumnezeu, exclamație cu care răspundem cuiva care ne dorește vre-un bine 6 Auzii urmat deseori de un alt cuvînt exprimă mirare, supărare, indignare: auzi! tocmai el să mă vorbească de rău! auzi colo! auzi vorbă! auzi îndrăzneală! 7 Aud? răspunsul pe care-l dă cineva cînd e chemat sau cînd n’a înțeles bine ce i s’a spus. II. vb. intr. 1 A prinde, a percepe cu urechea ce spune cineva (se construește cu de, despre): n’am auzit despre ce e vorba 2 A afla ceva din spusele altora: dacă auzi de perirea lor, căzu și el de muri (VARL.) 3 A nu mai ~ de..., a nu mai vrea să știe de...: să nu mai aud de el; să nu-i mai aud de nume 4 Să auzim de bine! expresiune prin care cineva, în momentul de a se despărți de altul, îi urează drum bun, sănătate [lat. audīre].

MONA s. f. 1. (La unii filozofi) Unitate simplă, materială sau spirituală, din care ar fi alcătuită lumea; (în filozofia lui Leibniz) substanță spirituală independentă care posedă automișcare și care oglindește tot ceea ce există în univers. Cf. COSTINESCU, LM, BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Mi-ai spus că totuși nu ai înțeles bine ce este o monadă. Acel punct care reflectă în el toată existența universului. CAMIL PETRESCU, T. II, 220, cf. 191. [Leibniz] găsea că absolut certă e existența substanței active, a monadelor, adică un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea. id. U. N. 86. Ca și odinioară, monada, eul sau voința, sub eticheta devenită prea largă a inconștientului, se introduc cu sila aproape toate fenomenele sufletești. RALEA, S. T. II, 11. [În filozofia lui Leibniz] monadele sînt substanțe spirituale individuale . . . independente unele de altele. DER. ♦ (Prin lărgirea sensului) Opera de artă trebuie să constituie o unitate, o monadă. CONTEMP. 1966, nr. 1033, 1/5. 2. (Rar) Animal inferior, microscopic, unicelular. Cf. COSTINESCU, CADE, DL, DM. – Pl.: monade. – Din fr. monade, germ. Monade.

*EXPLICA (-ic) I. vb. tr. 1 A lămuri, a desluși, ceea ce nu e destul de limpede 2 A arăta, a face cunoscut cauza, motivul unui fapt care pare neînțeles: ~ un fenomen; acum îmi explic purtarea lui 3 ~ un autor, un text, a-l tălmăci, a-l traduce, dînd toate lămuririle spre a fi bine înțeles. II. vb. refl. 1 A-și arăta gîndul, a face cunoscut felul său de a vedea 2 A avea cu cineva o explicație [fr.].

FIREȘTE adv. 1 În mod firesc: din fire 2 Bine înțeles, natural, de sigur, negreșit.

IT1 I. adj. p. I1. II. sbst. 1 Faptul de a hăi: depărtarea le slăbea glasurile, dar puteai înțelege bine ~ul lor (s.-ald.) 2 Strigătul celor ce umblă la urat cu plugușorul.

localnic, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. <înv.> patriot. Profesorul nou-venit în sat se înțelege bine cu localnicii. 2 adj. (înv.) v. Local.

OBIECTIVITATE s. f. 1. Însușire a ceea ce există în mod obiectiv (I 1). cf. ȘĂINEANU, BĂRCEANU, ALEXI, W. Trebuie bine înțeleasă noțiunea de obiectivitate a valorii estetice. CONTEMP. 1958, nr. 593, 3/5. 2. Nepărtinire, imparțialitate. Arta dramatică are să expună conflictele, fie tragice, fie comice, între simțirile și acțiunile omenești cu atîta obiectivitate curată încît... să ne poată emoționa, MAIORESCU, CR. II, 188. Mai este o categorie foarte mică... dar pe care, pentru interesul obiectivitătii cercetării de față, nu trebuie s-o dăm uitării, CARAGIALE, O. v, 247. – Obiectiv + suf. -itate, după fr. objectivité.

NEAUZIT, -Ă adj. 1. Negativ al lui auzit; (despre sunete, zgomote sau surse de zgomot) care nu se aude; p. ext. (învechit) care nu se înțelege (bine), confuz, nedeslușit. Și așe, cîți mai de nainte era ascultători, atîția atunce se făcură învățători, dintr-a cărora cuvinte și sfaturi alta ceva nu se înțelege fără numai chiote netocmite și huete neauzite. cantemir, ist. 32, cf. drlu, valian, v., bacovia, o. 249. ♦ (Substantivat, n. pl.; în expr.) Auzite și neauzite = lucruri, fapte de tot felul, cunoscute și necunoscute de cineva. cf. zanne, p. ii, 483. 2. Care sau cum nu s-a mai auzit, care sau cum nu s-a mai pomenit, care întrece tot ce se știa de mai înainte, care n-are precedent; p. ext. extraordinar; nemaiauzit, nemaipomenit. Și tot într-acela an, [au venit] lăcusteale neauzite vacurilor. m. costin, ap. gcr i, 201/2. Nespusă mulțime de unguri au tăiat, făcînd ucidere neauzită, carea nu s-au mai făcut într-o bătaie din veac. șincai, hr. i, 266/23. Că întru adevăr, neauzită este... ciuma (a. 1819). uricariul, vii, 77. Au cutezat a săvîrși în Teheran o faptă neauzită. ar (1829), 772/12. După ce polonii au plinit cruziile neauzite în curs de douăzeci de zile, se înturnară încărcați de prăzi. asachi, s. l. ii, 103. În casa mea, Afrodita? Ce lucru neauzit! La mine ea niciodată nu știu să fi găzduit. conachi, p. 65. Împăratul Roș vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită. creangă, p. 250. Meșterii ăi bătrîni s-au hlizit la început De asemenea lucru nemaivăzut. Și-nțelepții cu scufă au chicotit de cîntecul ăsta neauzit. deșliu, g. 26. – pl.: neauziți, -te.pref. ne- + auzit.

REPETA, repet, vb. I. Tranz. A spune, a face, a produce încă o dată (sau de mai multe ori) ceea ce a mai fost spus, făcut sau produs. ♦ A citi sau a spune încă o dată un rol, o lecție, pentru a le reține, pentru a le fixa în memorie sau pentru a le înțelege mai bine conținutul; (despre artiști) a face exerciții pregătitoare în vederea unui spectacol sau a unei audiții publice, a face repetiția unui rol, a unei piese de teatru etc. ♦ (Despre elevi, studenți) A urma din nou cursurile clasei sau anului de studii (în care a rămas repetent). ♦ Refl. A se produce, a se întâmpla încă o dată (sau de mai multe ori), a avea loc din nou. [Var.: (înv.) repeți vb. IV] – Din fr. répéter, germ. repetieren.

A DESCOASE descos tranz. 1) A face să se descoase. 2) fig. (probleme, situații etc.) A analiza amănunțit pentru a înțelege mai bine. 3) (persoane) A întreba cu insistență, recurgând la vicleșuguri, în vederea aflării unui secret; a ispiti; a iscodi. /des- + a coase

bíne adv. (lat. bĕne, d. benus, bonus, bun; it. bene, pv. ben, fr. sp. bien, pg. bem). Așa cum se cuvine, frumos, conform adevăruluĭ, esteticiĭ saŭ moraleĭ: a face bine, a vorbi bine. Tare, mult, foarte: a ploŭat bine, e beat bine (= e beat răŭ). A ședea bine, a ședea liniștit, a fi cuminte, a fi astîmpărat; a veni, a se potrivi bine pe corp: haĭna-ĭ șade bine. A sta bine, a fi înfloritor, a fi bogat: bine staĭ! Bine făcut, robust, zdravăn. Bine văzut, stimat, respectat. A vinde bine, a vinde cu folos. A fi bine, a-țĭ fi bine, a fi sănătos: acuma-s bine, dar ierĭ mĭ-a fost răŭ. Nu ți-ĭ bine? Ești nebun? A face bine cu, a’mprumuta cu: fă-mĭ bine c’un franc! A pune bine (Munt.), a pune la o parte, a economisi, a ascunde ca să se păstreze. Să-țĭ fie de bine, să-țĭ folosească, să-țĭ priĭască (iron. orĭ serios): să-ți fie de bine prînzu! Ia fă bine și pleacă de aci, ia fă bunătate (orĭ plăcere) și pleacă de aci! Exclamativ: 1) ca aprobare (= îmĭ place, am înțeles, am auzit): Dute-n’dată! – Bine! 2) Ca aprobare ironică saŭ ca amenințare: Vrea să zică, nu vrei? Bine saŭ Bine-bine! Maĭ bine, maĭ degrabă, preferabil: dacă e așa, rămîn maĭ bine acasă. Maĭ mult: doĭ anĭ și maĭ bine, maĭ bine de doĭ anĭ. A vrea maĭ bine, a prefera. De-a binele, serios, cu tot dinadinsu, de tot: a adormit de-a binele. Cu binele, cu binișoru, cu blîndeță, încet. Vezĭ bine! se’nțelege, fără’ndoială! Ba bine că nu! se’nțelege, nici nu poate fi altfel! De bine, de răŭ, cu maĭ multe orĭ maĭ puțin folos: avea de bine, de răŭ, o văcuță, care i-a murit. Mult și bine V. mult. Bine zici! în adevăr, aĭ dreptate (cp. cu curat așa!). De bine ce, arată contrastu, surpriza: lupiĭ mi-aŭ mîncat caiĭ de bine ce mi-ĭ cumpărasem; de bine ce l-am ajutat, m’a ocărît. S.n. fără pl. Acțiune bună, frumoasă, morala: binele va fi răsplătit, mult bine a făcut săracilor. Folos: ploaĭa a făcut mult bine semănăturilor. Noroc, bucurie: du-te cu bine, vino cu bine (formulă de urare unuĭa care pleacă). S’auzim de bine, să fim sănătoșĭ, rămînețĭ sănătoșĭ. Rămîĭ cu bine, rămîĭ sănătos (formule de a-țĭ lua adiĭo). A vorbi de bine, a lăuda (o persoană).

răsînțelege v. a înțelege foarte bine: ați înțeles și răsînțeles CR. [Slav. RAZŬ și înțelege].

DECURGE, pers. 3 decurge, vb. III. Intranz. 1. A urma, a rezulta, a deriva din..., a-și avea izvorul în... Viața dovedește că cu cît oamenii muncii înțeleg mai bine, mai adînc politica partidului, sarcinile imediate ce decurg din ea, perspectivele spre care duce, cu atît mai însemnate succese obțin în construcția economică și culturală. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2732. Din această lipsă de bogăție și de mlădiere a limbii decurge în mod firesc nesiguranța... cu care e nevoit să-și prezinte capitalul lui de cunoștințe și de observații orice scriitor. VLAHUȚĂ, O. AL. 235. 2. A se petrece, a se desfășura. Comșa își recapitulă cum avea să decurgă explicația. C. PETRESCU, Î. I 37. Cu solicitatorii, conversația decurgea obișnuit. BRĂESCU, V. A. 26.

FIDEL, -Ă, fideli, -e, adj. 1. Statornic în sentimente (față de cineva sau ceva); foarte devotat, credincios. Prieten fidel. 2. Care urmează cu exactitate un model, o normă, un obicei; care păstrează (ceva) întocmai. Memorie fidelă.Comisiunea... ar putea imputa [traducătorului] de a se depărta, adeseori fără necesitate, de la structura frazeologiei latine, spre a produce fraze romînești... mai puțin elegante decît ar fi fost o traducțiune simplă și fidelă a textului latin. ODOBESCU, S. II 352. ◊ (Adverbial) [Traducătorul] s-a pătruns bine de înțelesul autorului său, pe care-l urmărește foarte fidel... în frazeologia lui. ODOBESCU, S. II 372.

PAS1, pași, s. m. 1. Fiecare dintre mișcările alternative pe care le fac picioarele pentru a înainta. Pînă să facă Huțan un pas, eu făceam trei și totuși mergeam alăturea. HOGAȘ, M. N. 200. ◊ Loc. adv. (Mai ales în construcție cu verbe de mișcare) Pas cu pas = încetul cu încetul, treptat; mereu, neîncetat, necontenit. Se ține pas cu pas de ele. CARAGIALE, O. III 258. Și pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Țesînd cu recile-i scîntei O mreajă de văpaie. EMINESCU, O. I 168. Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesei rochii, id. ib. 142. La tot pasul sau la fiecare pas = la orice mișcare, pretutindeni; mereu, neîncetat. Toată familia îi repetăm la fiecare pas: e pace, e pace! SAHIA, N. 25. Nici (un) pas (învechit nici de-un pas) = de loc, nicidecum. Nu te las nici chiar de-un pas. Nici chiar morții nu te las. ALECSANDRI, P. III 161. Bădiță, bădiță! Că bărbatul rău mă teme, Nici de-un pas el nu-mi dă vreme. id. P. P. 324. ◊ Expr. A face primul pas în lume = a-și face apariția în societate. (Mai ales în construcții negative) A avea (sau a da cuiva) pas (să)... = a avea (sau a da cuiva) posibilitate, îngăduință, putință să facă un lucru. Voința măriei-tale nu-mi dă pas să voiesc altfel. DELAVRANCEA, A. 129. Cei ce n-au avut pas să intre se trîntesc... la pămînt. CARAGIALE, O. III 144. Voi dați pas unui dușman îngrozit și în risipă a-și aduna puterile. BĂLCESCU, O. II 246. Dar și Costea ce făcea? Pas lui Fulga nu-i dădea, Că la el se repezea. TEODORESCU, P. P. 511. A face (sau a păși cu) pași mari (sau a păși cu pas mare)= a înainta repede, a progresa mult. Iată! Lumea se deșteaptă din adînca-i letargie! Ea pășește cu pas mare către-un țel de mult dorit. ALECSANDRI, P. II 6. A face un pas greșit = a se poticni în mers; fig. a săvîrși o greșeală. A-și îndrepta pasul (sau pașii) v. îndrepta. A ceda pasul = a lăsa pe altul să treacă înainte, a se lăsa depășit (în mers sau în acțiuni). În toate ocaziunile îi cedau pasul. GHICA, A. 38. ♦ Zgomotul produs de cel care merge. Pașii i se mai auziră pe uliță. REBREANU, I. 119. S-aud pași. Vin boierii. DELAVRANCEA, O. II 132. ♦ Fig. (Mai ales în construcție cu verbele «a face», «a întreprinde») Acțiune, act. Te rog să întreprinzi negreșit acest pas, i se adresă președintele. VORNIC, P. 156. Pasul ce făcuse era atît de neașteptat, că toate încercările mele ca să-l explic rămîneau trudă stearpă. GALACTION, O. I 224. Cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161. Trebuia un monstru pentru a face un asemenea pas. HASDEU, I. V. 165. 2. Mod de a umbla; mers, umblet. Cu pasul slab, cu ochii beți El a plecat, gemînd p-afară. COȘBUC, P. I 101. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I 119. Mergînd cu un pas repede, curînd a ajuns la portița unei case. NEGRUZZI, S. I 27. Hai, murgule, în pas mai tare, S-ajungem în sat cu soare; Hai, murgule-n pas lupește, Că mi-a dat puica nădejde. ȘEZ. I 10. ◊ Fig. Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas Abia conture triste și umbre-au mai rămas. EMINESCU, O. I 69. Pas de manevră = mers normal al unei trupe. Pas alergător = mers în fugă. Pornim în pas alergător. SAHIA, N. 121. Pas de front sau de defilare = mers ostășesc de paradă, cu cadență bine marcată. Pas de marș sau pas de voie = mers ostășesc, obișnuit în marșuri lungi, fără efortul de a păși energic, cadențat. Pornim pe drumul lung în pas de voie. SADOVEANU, O. VI 232. A ține pasul (sau cadența) = a nu ieși din ritmul mersului; a păstra cadența. A merge în pas (cu cineva) = a avea același mers, aceeași cadență (cu cineva). În pasul calului (sau cailor) sau la pas = în mersul liber, în voie, al calului. Mergînd noi în pasul cailor, din hop în hop... am ajuns într-un tîrziu, noaptea, în cieriul Socolei. CREANGĂ, A. 128. Caii mergeau la pas, și, în liniște, ascultam freamătul ușor al desișurilor. SADOVEANU, O. VII 321. Am ținut la pas încetinel, fluierind un cîntec de lume, ca pentru mine singur. CARAGIALE, P. 37. Doi tineri mergeau alăturea la pas. Unul, călare pe un armăsar negru, purta un costum arnăuțesc. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Expr. A se ține de pasul cuiva = a se ține de cineva, a urmări pe cineva. Te duci, ș-am înțeles prea bine Să nu mă țin de pasul tău. EMINESCU, O. I 18. A ține pas (sau pasul) cu... = a merge sau, fig., a progresa în aceeași măsură, cu aceeași iuțeală ca altcineva. A da pas = a se grăbi. Fetele grăbesc la rînduiala casei, iar flăcăii dau pas ca să aducă vitele de la pășune. EMINESCU, N. 139. ♦ Mișcare ritmică a picioarelor, caracteristică unui anumit dans. Pas de vals.Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor. COȘBUC, P. I 57. 3. Măsură de lungime (de 4-6 palme) echivalentă cu distanța dintre picioare în mersul obișnuit al unui om. Automobilul ajunsese numai la vreo cincizeci de pași și copilul nu se clintea din loc, în ciuda avertismentelor nervoase ale trompetei. REBREANU, R. II 31. Pămîntul între răzeși se vinde cu pasul, și pasul are 6 palme: un pas se da cu un galben. I. IONESCU, P. 379. Am cerut boi într-un ceas Ca să-mi ar și eu de-un pas, Nevoii să nu mă las. ALECSANDRI, P. P. 285. ◊ Expr. A da cu pasul = a măsura un teren. 4. Urmă lăsată de picior în mers. Totul e în neclintire, fără viață, fără glas; Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă, nici un pas. ALECSANDRI, P. III 18. ◊ Expr. (Învechit) A călca (a urma sau a merge) pe pașii cuiva = a urma exemplul cuiva. (Atestat în forma de pl. păsuri) Părinții noștri... se luptară vitejește și învinseră mai multe stăvili decît am avea noi a întîmpina dacă am avea inimăurmăm pe păsurile lor. BĂLCESCU, O. I 7. După moartea lui Ștefan vv., în Moldova, Bogdan, fiul său, și Petru Rareș calcă pe păsurile lui. id. ib. II 17. 5. (Tehn.) Distanța dintre două puncte consecutive ale unei elice geometrice situate pe o paralelă la axa acesteia. ◊ Pas de filet = distanță axială dintre o spiră a unui filet și prima, a doua, a treia spiră, după cum filetul are unul, două sau mai multe începuturi. ♦ Distanța dintre doi dinți consecutivi ai unei roți dințate, măsurată perpendicular pe direcția dinților în dreptul cercului primitiv. ◊ Pus unghiular = unghiul la centru corespunzător pasului de dințare la roțile dințate cilindrice cu dinți drepți. – Pl. și: (învechit, n.) păsuri (EMINESCU, O. I 95, ALECSANDRI, P. I 143, ALEXANDRESCU, M. 30).

PIERDUT, -Ă, pierduți, -te, adj. 1. Care nu se mai găsește în posesiunea cuiva, nu mai este la locul lui obișnuit, nu se știe unde se află. Viața asta-i bun pierdut Cînd n-o trăiești cum ai fi vrut. COȘBUC, P. I 256. 2. (Despre ființe) Care a plecat din locul unde era, căruia nu-i mai știm de urmă; rătăcit. Cad fulgi pe cîmpul gol Și plînge-o rîndunică Pierdută dintr-un stol. COȘBUC, P. I 278. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume, Dar frumoasa lui stăpînă A rămas pierdută-n lume. EMINESCU, O. I 68. ♦ Care nu mai trăiește în preajma cuiva, s-a depărtat de cineva; care nu se mai află în viață, mort. Te duci, ș-am înțeles prea bine Să nu mă țin de pasul tău Pierdută vecinic pentru mine, Mireasa sufletului meu! EMINESCU, O. I 118. ◊ (Substantivat) Cu geana ta m-atinge pe pleoape. Să simt fiorii strîngerii în brațe – Pe veci pierduto, vecinic adorato! EMINESCU, O. I 120. 3. Care abia se vede dintre alte obiecte, care nu apare clar din cauza depărtării; șters, estompat. Printre crengi, pierdute-n ceață Luna-ncet la geam apare. IOSIF, PATR. 45. Departe munții cu fruntea încununată de codri, cu poalele pierdute în văi cu izvoare albe. EMINESCU, N. 49. Și pe-ntinderea pustie fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ (Despre sunete) Cu intensitate scăzută, slăbit din cauza depărtării; stins. Auzeam, din ce în ce mai pierdute, bătăile ciocanelor. SADOVEANU, O. VI 277. Cu glas pierdut își caută amantul. TOPÎRCEANU, B. 101. Lătrătura lor chelălăită, cînd mai apropiată, cînd apoi pierdută prin atmosfera rărită de ger răsună... la urechile vînătorului. ODOBESCU, S. III 41. ♦ (Despre culori) Palid, decolorat, șters. Ochiurile de un verde palid, pierdut, al parcurilor tinere. STANCU, U.R.S.S. 197. 4. Copleșit de gînduri sau sentimente, stăpînit de emoție puternică; p. ext. desperat. Topită de veghere bunica toarce, toarce, Cu mințile p-aiurea, cătînd la foc, pierdută. IOSIF, V. 42. Pierdută, nemaiștiind ce face, alergă într-un suflet în casă. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz. EMINESCU, O. I 82. ◊ (Determinat prin «în gînduri») Umbla pierdut în gîndurile lui. DUMITRIU, N. 60. Voi, pierduți în gînduri sînte, convorbeați cu idealuri. EMINESCU, O. I 35. (Adverbial) Ea n-a mai plîns, pierdut privea La sfetnic, lung, dar nu-l vedea. COȘBUC, P. I 152. ◊ Expr. Cu ochii pierduți = privind în vag, dus pe gînduri. Călărește... cu ochii pierduți în depărtări. SADOVEANU, O. I 566. Stătea în același loc, cu mîna repetînd mereu același gest, cu ochii pierduți după cei plecați. REBREANU, R. II 103. Stătui așa multă vreme cu ochii pierduți în întunerecul șoselei și deodată mi se păru că aud un țipăt dureros pierzîndu-se în liniștea nopții. DUNĂREANU, CH. 124. 5. (Despre persoane) Aflat în primejdie de moarte, expus distrugerii (fizice sau morale). Leahul rîdea, c-o gură mare și știrbă; și-ntr-o clipă de cumpănă, Cantemir-bei se simți pierdut. SADOVEANU, O. VII 13. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți, O, mîntuie-i, de vrei, că poți! COȘBUC, P. I 109. Eu poate să mai scap... dar d-ta... d-ta ești pierdut. CARAGIALE, O. I 172. ◊ (Substantivat) Cu vuiet s-a izbit un pas De spaimă-n lături și-a rămas Cu pumnii strînși, fără de glas, Ca un pierdut. COȘBUC, P. I 146. 6. Care n-a fost folosit bine; nevalorificat; irosit. Părintele Antonie se gîndi numaidecît la o viață de om pierdută. SADOVEANU, O. VII 366. Se încăpățîna... să-și cîștige anul pierdut și să se întoarcă la viața pentru care simțise chemare. C. PETRESCU, R. DR. 29. Ziua aceea socotind-o pierdută, o însemna... cu o cruce. DRĂGHICI, R. 153.

PÎ1 conj. I. Introduce propoziții circumstanțiale de timp. Stabilește un raport de posterioritate, precizînd limita pînă la care se îndeplinește acțiunea din regentă. (Construit cu indicativul) Greu le-a fost, pîn’ și-au făcut rost de coase. CAMILAR, N. II 385. Mai șede moș Nichifor așa pe gînduri, pînă-și gătește de băut luleaua. CREANGĂ, P. 132. Dar ce zgomot se aude? Bîzîit ca de albine? Toți se uită cu mirare și nu știu de unde vine, Pînă văd păinjenișul între tufe ca un pod. EMINESCU, O. I 87. (Construit cu conjunctivul) Dar escortele trebuiră s-aștepte mult pînă să poată tăia strada. CAMILAR, N. II 58. Și pînă să băgăm de seamă Vîntoasele-și făcură rost. COȘBUC, P. I 241. Stăi un minut pînă să-mi schimb haina; ieșim împreună. CARAGIALE, O. I 107. 2. (De obicei urmat de negație; stabilește un raport: de anterioritate) Mai înainte ca..., mai înainte de a..... Era mai bine ca negura să nu se mai ieie, pîn’ nu vor ajunge ei după zarea aceea vînătă unde bat tunurile tot mai aprige. CAMILAR, N. I 8. Ea nu voiește nici în ruptul capului să-l iubească pînă nu-i va aduce herghelia ei de iepe. ISPIRESCU, L. 23. Ba eu nu m-oi mărita Pînă nu t-ei însura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. ◊ (Construit cu infinitivul negativ) Pînă a nu părăsi satul meu, adică pînă a nu isprăvi clasele primare, nu știam despre aceste flori. GALACTION, O. I 56. Plec miercuri seară la București, unde voi ședea vro trei zile pînă a nu merge la Sinaia. ALECSANDRI, S. 151. Ci-n Dunăre se țîpa, Și pîn-a nu se țîpa, Ea din gură cuvînta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. ◊ Loc. conj. (Urmat de negație) Pînă cînd. Să zic da, nu-mi vine bine Pînă cînd nu m-am gîndit. COȘBUC, P. I 178. Pînă cînd nu te știam Unde mă culcam dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. Pînă ce. Să nu cumva să deschideți pînă ce nu-ți auzi glasul meu. CREANGĂ, O. A. 138. 3. Atîta timp cît, cîtă vreme, cît. Ia mai dă-te oleacă pe jos, pînă se mai vede. CREANGĂ, P. 129. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Pînă țineam cu codrul, Eram roșu ca focul. id. ib. 290. ◊ Loc. conj. Pînă cînd. Așteaptă-mă pînă cînd mă întorc din oraș. Pînă ce. Haide, bade, de mă ia Pîn’ ce-s pruncă tinerea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. Pînă ce iubeam copile, Mai era ceva de mine. id. ib. 367. II. Introduce propoziții circumstanțiale de loc; arată limita, hotarul în spațiu; uneori urmat de adv. «unde». Peste fluviu, drept în fața pădurii, se aflau șapte cazemate, șapte coline rotunde, pînă unde nimeni nu ajunsese. CAMILAR, N. I 241. La Broșteni nu știe cum a ajunge. Noroc că are acolo niște cunoscuți de la care a putea împrumuta ceva, ca să răzbească pînă unde are asemenea durere. SADOVEANU, B. 145. ◊ Fig. Bine, frate, înțeleg plastografie pînă unde se poate. CARAGIALE, O. I 111. – Variantă: pîr (I. CR. III 307) conj.

PUNCT, puncte, s. n. I 1. Semn mic și rotund, folosit în scrierea de mînă și de tipar ca: a) semn de punctuație folosit la sfîrșitul unei expuneri care are înțeles deplin (și după care vorbirea nu mai continuă) sau marcînd pauza care se face între propoziții sau fraze independente. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! s-a isprăvit! Cu asta, punct! hotărî el. V. ROM. mai 1954, 73. Două puncte = semn de punctuație constînd din două puncte așezate unul deasupra altuia și folosite pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constînd dintr-un punct așezat deasupra unei virgule și folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constînd din trei puncte așezate în linie orizontală și folosit pentru a arăta o întrerupere a gîndirii sau o omisiune într-o frază; b) semn grafic folosit după un cuvînt prescurtat printr-o literă sau prin mai multe;semn grafic deasupra literelor «i» și «j». Expr. A pune punctul pe i = a preciza, a sublinia ceea ce e esențial, a spune exact ceea ce trebuie într-o chestiune. 2. (Rar, în expr.) Punct de întrebare = semn de întrebare (v. întrebare); fig. întrebare rămasă fără răspuns. Ca și cum ar fi lunecat înadins pe lîngă punctul meu de întrebare, se plecă în mod firesc și... rupse un mare și frumos fir de romaniță. HOGAȘ, M. N. 102. 3. Semn convențional care marchează pe o hartă așezările omenești. Ca punctele pe hartă colorate. Sînt porturi și orașe populate. D. BOTEZ, F. S. 20. 3. Semn convențional desenat pe zaruri. ♦ (Muz.) Semn mic și rotund pus la dreapta unei note spre a-i prelungi durata cu încă jumătate din valoarea ei. 4. Model de cusătură; broderie, împletitură etc. Covor lucrat în punct de chelim. 5. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. Jucătorii romîni au avut trei puncte avans. ♦ Unitate de măsură pentru cîștiguri sau pierderi la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). La unele jocuri asul valorează unsprezece puncte. ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. Acțiunile fabricilor de celuloză au sărit cu o mie de puncte. BARANGA, V. A. 15. Sînt sătul de opțiuni și puncte de redevență. C. PETRESCU, R. DR. 201. ♦ (Ieșit din uz) Fiecare din diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = în baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat. Pantofi – pe puncte, ciorapipe puncte, hainepe puncte. GALAN, B. I 6. ♦ Punct (tipografic) = unitate de măsură a lungimii, egală cu 0,376 mm, folosită pentru materialul tipografic (literă, linie, spațiu etc.). II. Figură geometrică fără dimensiuni care poate fi reprezentată, de exemplu, prin partea comună a două curbe care se întîlnesc. Printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă la acea dreaptă. GEOMETRIA 21. ♦ Loc determinat pe o lungime sau pe o suprafață mai mare. Examinînd punctul de creștere la un microscop puternic, se vede că el este format dintr-o mulțime de celule cu pereții subțiri. BOTANICA 64. ◊ (Neobișnuit) Puncte de foc = procedeu terapeutic în anumite afecțiuni, constînd din aplicarea vîrfului incandescent al termocauterului pe locul bolnav; ardere, cauterizare. Ploua subțire, pieziș, o ploaie rece ce-ți înțepa obrazul ca punctele de foc. BRĂESCU, V. A. 102. 2. Loc, parte în cadrul unei acțiuni mai largi, al unui plan, al unei discuții, al unei probleme, al unei scrieri etc. Cu părere de rău, nu pot să lămuresc acest punct întunecat al discuției. SADOVEANU, O. VIII 183. Despre toate aceste puncte mă rog să dai deslușiri cum vrei să se urmeze. BĂLCESCU, la GHICA, A. 512. Încă un punct al criticii nu înțeleg. RUSSO, O. 93. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru care interesează onoarea cuiva; obligație care angajează prestigiul, autoritatea, reputația cuiva. Dacă pentru întreaga țară, cărbune mai mult, mereu mai mult, este o problemă de viață și de moarte, pentru noi din Valea Jiului, este și un punct de onoare. DAVIDOGLU, M. 7. Punct de plecare (sau de pornire) = locul de unde pleacă cineva; fig. începutul unei lucrări, al unei acțiuni. Sosit din nou în punctul de plecare, îmi plimb privirea tristă împrejur. BENIUC, V. 28. Drepturile omului au fost punctul de plecare al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. ♦ Punct nevralgic v. nevralgic. A fi pe punctul de a... (sau, învechit, în punct de...) = a fi gata de..., a fi pregătit să... Eram în punct de plecare, cînd aflarăm că și munții aceia erau coprinși de vrăjmași. GHICA, A. 631. Punct de vedere = unghiul din care privește cineva o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; chip, fel, mod de gîndire. Acesta e un punct de vedere superior, pe care trebuie să-l sprijinim. VORNIC, P. 224. Recunoscui ușor aceste două puncte de vedere și asta aduse o trecătoare mîngîiere. SADOVEANU, E. 126. Înțelegea prea bine «punctul de vedere» al doamnei colonel, dar n-avea ce face. Adevărul e adevăr! C. PETRESCU, Î. I 18. Din punct de vedere = în privința, sub raportul. Industrie multilateral dezvoltată din punct de vedere tehnic. Din punctul de vedere (al cuiva) = după felul cum privește cineva lucrurile. Din punctul lui de vedere, Nae... a avut dreptate. CAMIL PETRESCU, U. N. 73. Înfățișaserăm cauza noastră din punctul său adevărat de vedere. GHICA, A. 801. Din punct în punct sau punct cu punct = din fir în păr, pe larg; amănunțit, detaliat, dezvoltat. Și totuși, muierea aceasta care-l urmărește a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. SADOVEANU, E. 281. A pune (un aparat) la punct = a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a putea funcționa în condițiile dorite; fig. a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nimic, a face să meargă bine, a aranja. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. Am așadar dungă [la pantaloni], sînt pus la punct. SAHIA, N. 20. A pune (pe cineva) la punct = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu; a pune (pe cineva) la locul lui. ♦ (Adverbial) Tocmai, precis, exact, fix. Pleacă înainte ca să ducă vestea că la 12 punct, Zapis se va pogori cu Șoimul, împreună cu prinții, în curtea palatului său. VISSARION, B. 321. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de mișcare) La punct = la momentul potrivit; la țanc. Ai venit la punct. 3. Corp, porțiune dintr-o materie, avînd dimensiuni neglijabile. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132 ♦ Ceea ce se vede foarte mic, din cauza depărtării. Din depărtare... se ivi întîi un punct negru, apoi încă unul. Erau căruțele. DUMITRIU, P. F. 33. Spre ostrovul cu sălcii aplecate și desfrunzite pluteau puncte negre și mărunte: erau rațele sălbatice. SADOVEANU, O. VII 164. În fund, pe cer albastru... un negru punct s-arată! E cocostîrcul tainic, în lume călător. ALECSANDRI, P. A. 118. ♦ Pată mică, detașată pe un fond de altă culoare. Pe strada întunecată aproape, cîteva puncte de lumină au lucit. ANGHEL, PR. 38. 4. Loc determinat în spațiu (avînd anumite caracteristici). Îl tîrî pe toate străzile și bulevardele principale, să-i fixeze cîteva puncte de reper în orașul necunoscut. C. PETRESCU, C. V. 48. O clipă, animalul se oprește înghețat E pierdut!... Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare. CARAGIALE, O. II 14. ◊ Punct mort v. mort. Punct cardinal = fiecare dintre cele patru direcții principale ale orizontului, servind Ia orientarea în spațiu (v. răsărit, apus, miazănoapte, miazăzi). Pentru a ajunge aici, de la nord, de la răsărit sau din orice parte a punctelor cardinale, trebuie să mergi cîte o sută de kilometri printr-un defileu îngust de munți stîncoși. BOGZA, Ț. 12. (Fig.) Proclamarea unei constituții era punctul cardinal al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. Unul preface toată limba în «iune» altul în «ție»... de nu știi cum să te întorci între aceste patru puncte cardinale a gramaticilor. RUSSO, O. 54. Punct de ochire = locul în țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. Punct de agitație v. agitație. 5. Temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de fierbere. Punct de topire. 6. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. Încet cîte încet neamul se priface în popol sau nație... istoria... stă un minut la punctul acela unde viața tradițiilor se priface în viața istorică. RUSSO, S. 97. ◊ Loc. adv. Pînă la un (sau la acest) punct = pînă la o anumită limită, etapă; într-un anumit grad, într-o anumită măsură. (Atestat în forma punt) Pînă la acest punt, sîntem încredințați că toți bărbații de stat ai Romîniei stau într-un perfect acord. ODOBESCU, S. III 380. ◊ Expr. Pînă la ce punct = în ce măsură, pînă unde... – Pl. și: (învechit) puncturi (FILIMON, C. 263). – Variantă: (învechit) punt, punturi (ODOBESCU, S. A. 479, KOGĂLNICEANU, S. 117), s. n.

STREAȘINĂ, streșini, s. f. Prelungire a acoperișului unei construcții în afara zidurilor, care apără de ploaie fațada și fundațiile. Chiar în colț văzu cîrciuma cu streașină foarte lată. REBREANU, R. I 93. Veni-vor rîndunele din nou la primăvară Și iar vor face cuibul sub streșini peste prag. COȘBUC, P. II 192. Săracele mîndrele Chiscuiesc ca paserile Pe sub toate streșinile; Numai la streașina mea Chiscuiesc și nice prea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376. ◊ Fig. Spre asfințit, din cînd în cînd, din luminișuri, se lămuresc, sub streașina cerului, valuri de munți. SADOVEANU, O. VII 216. Radu... se uită în sus, la crengile negre și fără nici o frunză ale marelui pom și se așeză trudit sub streașina-i largă. VLAHUȚĂ, O. A. 132. ◊ Expr. A(-și) pune mîna (sau palma) streașină (la ochi, mai rar ochilor, sau la frunte) sau a duce mîna streașină la ochi sau a se uita, a sta etc. cu mîna streașină (la sau pe ochi sau deasupra ochilor) = a(-și) pune, a duce (sau a se uita, a sta cu) palma la frunte deasupra ochilor, pentru a se apăra de soare și a putea vedea mai bine. Își privi omul, punîndu-și mîna streașină la ochi, vrînd să înțeleagă mai bine ce vrea să spună. PREDA, Î. 95. Cînd aveau răgaz, și mai ales dumineca, se bucurau făcîndu-le [porumbeilor] vînt și urmărindu-i cu mîna streașină, cum se rotesc și cît de mult se înalță în văzduh. PAS, Z. I 129. Se ridică din locu-i și se uită peste țarcuri, cu mîna streașină pe ochi. GALACTION, O. I 166. Duce mîna streașină la ochi, căutînd să deslușească zarea. DUNĂREANU, CH. 105. ◊ (Glumeț, pentru borul pălăriei; atestat în forma streșină) Ian privește, parcă-s umflată cu țevia; am talie de modă, cît o bute, ș-o oboroacă de capelă cu streșină. ALECSANDRI, T. 920. ♦ Jgheab de scurgere a apelor, montat la acoperișul caselor. Streșinile se dezgheață, Picură mărgăritare. IOSIF, V. 26. ♦ Acoperiș (de șindrilă) cu care se acoperă la țară unele garduri sau porți. ♦ Partea ieșită mai în afară la o claie sau la o gireadă, pe care se scurge apa de ploaie. ♦ (Mai ales la pl.) Ramurile copacilor din marginea unei păduri; terenul din marginea pădurii; poalele pădurii. Petrecură cu ochii pînă departe pe necunoscuți, pe supt streșinile luncii. SADOVEANU, la TDRG. (În forma strașină) Aici, pe lîngă Olt, avea sub strașina unor păduri întinse de stejar, un crîmpei de moșie. GALACTION, O. I 291. ◊ Marginea de jos a caierului (din care se trage firul). Cîntă, muindu-și pripit degetele de sub streașina caierului. DELAVRANCEA, S.167. – Variante: strașină (pl. strașini, VLAHUȚĂ, P. 10, și strășini, VLAHUȚĂ, O. A. 80), streșină s. f.

dric După dicționarele noastre (TDRG, DU, CADE, DLRM, Ciorănescu) vine din magh. derék „trunchi”. Singur TDRG pune înainte tc. direk „stîlp”, iar Scriban face apel atît la v.sl. drĕkŭ, ceh. drik, slovac drék, cît și la magh. derék. Dar cuvîntul maghiar, care se potrivește cel mai bine ca înțeles, e de origine slavă (vezi Bárczi, s.v.; Berneker cunoaște familia drĕkŭ cu același înțeles ca în maghiară). Avînd în vedere că în maghiară s-a introdus, în mod normal, o vocală epentetică, absentă în românește, ar fi de crezut că în română cuvîntul vine direct din slavă (cu toate paralelismele invocate de Tamás în favoarea etimologiei maghiare). Cît privește vocala i, în loc de ĕ, aceasta s-ar putea explica prin ucraineană, dar o formă ucr. drik nu este atestată. Să mai adăugăm că expresiile românești în dricul verii, în dricul nopții au un corespondent exact în ungurește (a nyár derekán).

repeta [At: ÎNVĂȚĂTURĂ, 68/17 / V: ~eți / Pzi: repet, (înv) ~tez / Cj și: 3 să ~tească, să ~teze / E: fr répéter, ger repederen] 1 vt A spune, a face încă o dată (sau de mai multe ori) ceea ce a mai fost spus, făcut sau produs mai înainte Si: (înv) a repetui, (îvr) a repetirui, a repetălui. 2 vt A citi sau a spune de mai multe ori un text, o lecție etc. pentru a le reține sau a le înțelege mai bine Si: a recapitula (5). 3 vt (Spc) A face repetiția (4) unui rol, a unei piese de teatru etc. 4 vt (D. elevi, studenți) A urma din nou cursurile anului de studii (în care a rămas repetent). 5 vr A se întâmpla din nou Si: a se reproduce (8).

repetare sf [At: POLIZU / V: ~tire, ~ețire / Pl: ~tări / E: repeta] 1 Reluare a acelorași vorbe, idei, acțiuni etc. Si: repetiție, (înv) repetuire, (îvr) repetiruire. 2 Citire sau spunere a unui text, a unei lecții etc. pentru a le reține sau pentru a le înțelege mai bine Si: recapitulare (5). 3 Reluarea de către un student sau un elev a cursurilor anului de studii (în care a rămas repetent). 4 Repetiție (4).

sensibil, ~ă [At: PARAB. 45/8 / V: (rar) ~nzi~ / Pl: ~i, ~e / E: lat sensibilis, fr sensible, it sensibile] 1 a (D. oameni, animale sau plante și d. organe, părți ori simțuri ale lor) Care este capabil (din punct de vedere fiziologic) de senzații, de percepții Si: simțitor (1). 2 a (D. oameni, animale sau plante și d. organe, părți ori simțuri ale lor) Care reacționează (cu ușurință sau exagerat) la senzații, la percepții Si: simțitor (2), emotiv. 3 a (Pex; d. oameni, animale sau plante și d. organe, părți ori simțuri ale lor) Care rezistă greu sau nu poate rezista la unele condiții exterioare Si: simțitor (3). 4 a (D. oameni, animale sau plante și d. organe, părți ori simțuri ale lor) Care, la cel mai mic contact cu ceva, devine dureros, produce suferințe fizice. 5 a (D. aparate, instrumente de măsură, mașini etc.) Care reacționează la cele mai neînsemnate variații ale unor agenți externi Si: (reg) sensibilos (1). 6 a (D. aparate, instrumente de măsură, mașini etc.) Care înregistrează cele mai mici valori, deosebiri etc. Si: fin, senzitiv (4). 7 a (D. materiale fotografice) Care are însușirea de a fi impresionat într-o măsură determinată de radiațiile din regiunea vizibilă a spectrului. 8 a (D. senzații, percepții, fenomene etc.) Care poate fi sau este perceput cu ajutorul simțurilor. 9 a Care poate fi înțeles (mai bine) pe cale intuitivă. 10 sn Domeniul lucrurilor și fenomenelor sensibile. 11 a Care este suficient de evident încât să poată fi perceput, simțit Si: apreciabil, considerabil, evident, important, simțitor (11), vădit. 12 a (Pex) Specific (datorită evidenței sale) Si: caracteristic. 13 a (D. oameni sau d. firea, caracterul lor etc.) Care este capabil de o viață afectivă intensă Si: (reg) sensibilos (2). 14 a (D. oameni sau d. firea, caracterul lor etc.) Care trăiește profund sentimentele, impresiile, situațiile Si: (reg) sensibilos (3). 15 a (D. oameni sau d. firea, caracterul lor etc.) Care suferă excesiv din punct de vedere moral din cauza situațiilor, atitudinilor etc. pe care le întâlnește Si: (reg) sensibilos (4). 16 a (Pex; d. oameni sau d. firea, caracterul lor etc.) Care poate fi ușor impresionat Si: emotiv, impresionabil, simțitor (15), (înv) simțibil (4), (rar) simțicios (2), (reg) sensibilos (5). 17 a (D. manifestări, trăsături ale oamenilor) Care exprimă sensibilitate (1) Si: (înv) simțibil (5). 18 sn Ceea ce aparține vieții afective. 19 sf (Muz) Treapta a șaptea a modurilor major și minor, situată la o septimă superioară sau la o secundă inferioară față de tonică. 20 sf Acordul construit pe treapta a șaptea a modurilor major sau minor armonic. 21 av În mod perceptibil. 22 a Care se poate constata cu ușurință Si: apreciabil, simțitor, vădit.

MÍJLOC s. n. I. 1. (De obicei precedat de prep. „în”, „din”, „prin”, „la”, „pe la”, învechit, „pre”, și urmat de un genitiv) Punct, linie, parte a unui lucru, a unei suprafețe care se găsește la depărtare egală de punctele periferice, de circumferință, de extremități (v. c e n t r u, j u m ă t a t e, m i e z, b u r i c); p. ext. (în opoziție cu m a r g i n e) parte a unui lucru situată la oarecare distanță de fiecare dintre punctele marginale ale acestuia; (în opoziție cu c a p ă t, e x t r e m i t a t e) interval cuprins între două extremități sau între două elemente de același fel. În mijloc de besearecă cîntu tinre. PSALT. HUR. 17v/21. În mijlocul raiului răsădi Dumnezeu pom de preceput ce iaste bine și rău. MOXA, ap. GCR I, 57/39. Banii. . . să să facă în loc vestit, cum are fi în mijlocul târgului, să vadză toți. PRAV. 76, cf. 230. În mijlocul teatrului. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19r/29. Zveazda. . . slujeaște încă, ca să stea pururea în mijlocul discosului cinstita pîine (a. 1680-1700). GCR I, 244/24. Din iezăr cură apă prin mizlocul orașului. N. COSTIN, ap. IORGA, L. I, 94. După ce au aflat Brîncovanul pe Bălâceanul mort în război, trimisu-i-au capul la București, de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrâdzîi lui. NECULCE, L. 105. La mijlocul moșiei Brăndușăni au intrat Chirileștii (a. 1759). BUL. COM. IST. IV, 201. Merse în mijlocul bisericii și. . . se înturnă spre norod. NEGRUZZI, S. I, 149. Luni pe la amiazi, pe cina eram m ulița mare, in mijlocul tîrgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu. GHICA, S. 244. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Harap Alb. . . cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul. id. ib. 226. Văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. CARAGIALE, O. II, 262. Acel vas. . . se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe. ISPIRESCU, L. 29. Vulturul de pe monumentul independenții ridicat. . . în mijlocul orașului Calafat. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Era o casă albă, veche și simplă, în mijlocul unei curți largi. id. O. A. III, 72. Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții. HOGAȘ, M. N. 87. Avînd margine sau poale, bolta cerului are și un mijloc sau o inimă, pe sub care. . . se crede că nu-i bine să meargă omul. PAMFILE, CER. 3. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. Nu apucă însă să ajungă decît pînă la mijlocul uliței. id. R. I, 152. Din mijlocul chiliei îi privea zîmbind bătrînul Mihu. SADOVEANU O. V, 569. Spune-mi un' mi-i îngropa? În ușa altarului, În mijlocu raiului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 173, cf. DENSUSIANU, Ț. H. 162, ALR I 965/1, ALR II 6673/47, 235, 362, 6 706/102, 141, 235, 250, 812, 886, 987, A II 6. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247. (Determinat de termeni care denumesc spații, întinderi mari, include ideea de zonă foarte înaintată, foarte lăuntrică, cu caracteristici excesive) Apele îngroșară-se și undele pre mijloc de mare. PSALT. 311. Corabiia era în mijlocul măriei. CORABIA, EV. 262. Iară corábiia era pre în mijlocul mării învăluită de valuri. CHEIA ÎN. 31v/21.au trecut pre mijloc de Marea Roșie ca pre uscat. FL. D. (1680), 69v/7. Au venit împăratul. . . într-un mijloc de cîmpu pustiiu. NECULCE, L. 226. În mijlocul cîmpiei întinsă ce se perde. . . Culcat pe spate șede voinicul bivolar. ALECSANDRI. POEZII, 368. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului. BOLINTINEANU, O. 387. În mijloc de codru-ajunse Lîngă teiul nalt și vechi. EMINESCU, O. I, 66, cf. 215. Cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău și prinse a certa pe neguțător că o înșelase. ISPIRESCU, L. 25. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului. JARNIK-BÎRSEANU, D. L-am cătat vara toată. . . în mijlocul codrului, La porțile dorului. MAT. FOLK. 1050, cf. 74, DENSUSIANU, Ț. H. 97, A II 2, 8. ◊ Mijlocul cerului = a) (învechit) zenit. Zenitu și căruia uneori i se mai dă numirea de mijlocul ceriului. CULIANU, C. 9; b) (regional) miazăzi (1). Cf. ALR I 1236/75, 85. L o c, a d j. De mijloc = situat (sau destinat a fi așezat) în centru sau, p. e x t., în spațiul dintre alte lucruri. Plasa de mijloc [a năvodului]. ANTIPA, P. 461. (Indicînd poziția într-o clasificare, o ierarhie) Birnicii sînt 17214 familii din care 4 082 „dă frunte”, 4 961 „dă mijloc” și 8171 „dă coadă” (a. 1819). DOC. RC. 225. Ține treapta cea de mijloc între sublim și simplu. HELIADE O. II, 37. Locuitorii săi din clasa de mijloc . . . vara se adunau la grâdinele Rreslea, Barbălată. FILIMON, O. I, 175. (Expr.) Drum (sau cale, linie, învechit, hotar) de mijloc = soluție intermediară, atitudine de compromis. Povățuiește pre părinți ca să nu se arate cu atîtă neomenire și asprime către fiii lor . . . ci să cuvine să păzească hotarul cel de mijloc. PANN, E. I, [prefață] 7/4. Cînd îi alb, spun alb și la negru, spun negru . . . ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. (Regional) Degetul de mijloc = degetul mijlociu, v. m i j l o c i u (I 2). Sâ-m trimeatâ inelu Dzîn zezetu hăl dze milzoc. DENSUSIANU, Ț. H. 160. Gegitu dă meljoc. ALR II/I MN 32, 2 186/310. ◊ Din mijloc = a) l o c. a d j. așezat în centru, în zona centrală; central. După catapeteazma din mijloc era cortul ce să chiamă sf[i]nția sf[i]nților. N. TEST. (1 648), 297r/2; b) l o c. a d j. (Învechit) în devălmășie. La tovărășie, cheltuiala iaste din mijloc, cum și cîștigul și paguba. PRAVILA (1814), 86/10; c) l o c. a d v. din centru; (în opoziție cu d i n d ă r ă t și d i n a i n t e ) din flanc; p. e x t. în plin. Goniră pre Alexandru . . . și deteră în trîmbițe și în tîmpine și-i loviră unii din dărăpt, unii din mijloc, alții dinainte.ALEXANDRIA 37/11. (E x p r.; învechit) A ridica (sau a scoate) (pe cineva sau ceva) din mijloc = a înlătura, a îndepărta; a exclude (din discuție). Trebuie să se rădice Mihai Vodă den mijloc, ca un amestecător și turburător de prieteșug între domni. N. COSTIN. LET.2 I, 494. Pentru cutremur, căutînd pe filosofi, vom găsi unii zicînd una și alții alta, scoțînd la aceasta pre D-zeu din mijloc. ANTIM, ap. TDRG. Acest hrisov prin lămurită sa înțălegere, rădică din mijloc toată îndoiala și toată împotriva punere înainte asupra stăpînirei vrăncenilor (a. 1817). URICARIUL, IV, 341/13. ◊ L o c. a d v. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. R ă s t i g n i r ă . . . și alți doi de încoace și de încolo, e în mijloc I[su]s. CORESI, ap. GCR I, 21/25. Cela ce va ucide pri cela ce va întră la mijloc să-i împartă . . . nu să va certa. PRAV. 116, cf. 91. Cîte 3 alăturea mergînd, craiul la mijloc (a. 1700). GCR I, 334/29. Piața sfintei Troiți. . . are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 25. O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan O mânușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu. EMINESCU, O. I, 166. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere. CARAGIALE, O. II, 268. Casa n-avea nici o podoabă, dară în mijloc era o masă mare. ISPIRESCU, L. 50. Lăutarii trecură la mijloc. REBREANU, R. I, 220. Își așternu și lui un pat, la mijloc, între tovarășii săi de suferință. MIRONESCU, S. A. 129. Îl crepăm așe cu cuțîtu în jumătate ș-avem un ic de lemn și-l băgăm la ńiljoc. ALR SN I h 222/141. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc, se spune despre cei bețivi. ZANNE, P. IV, 92. Sus copaie, jos copaie, La ńiljoc carne de oaie (Scoica). SADOVEANU, P. C. 12. (E x p r.) A sta (sau a se pune) la mijloc = a se interpune, a sta între două persoane pentru a le împiedica să se încaiere; (învechit și popular) a interveni, a stărui (pentru cineva). Ca să pot isprăvi mai iute, te rog umil pe dumneata, milostivul mieu domn și de bine făcător, să te pui la mijloc . . . ca să stăruie cu trecerea lui crăiască pe lîngă măria sa domnul (a. 1 681). IORGA, S. N. 79. Ș-au stătut banul la mijloc cătră viziriul, de au aședzat să-l puie pre dînsul leșii craiu. NECULCE, L. 59. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept. CARAGIALE, O. II, 227. Boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. ISPIRESCU, ap. CADE. (Învechit) A pune (ceva) la mijloc = a aduce, a oferi în folosința, în fondul comun. Li-au adus toate [prăzile] și li-au pus la mijloc cît au dobîndit. HERODOT (1645), 493. La logodnă au fost pus la mijloc galbini 12000, cine ar strica logodna, acela să peardă acea somă de bani. N. COSTIN, LET2. I, 382. Toată averea mea o puiu la mijloc cu voi. GORJAN, H. I, 147/6. (Învechit) A aduce (sau a pune pe cineva sau ceva) la (sau în) mijloc = a aduce în fața, la cunoștința, în discuția unei adunări; a convoca pe cineva într-o adunare. Iară Domnul nostru Isus Hristos, aciiaș aduse la mijloc cugetul lor și grăi lor. CORESI, EV. 61. Nici întrebare ca aciasta la mijloc să puie s-au căzut. CANTEMIR, IST. 153. A filului și a inorogului pomenire la mijloc să fie adus de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunare dintei chemați să nu fie fost. id. ib. 159. Să aducem în mijloc pe fericitul David carele zice. . . ANTIM, ap. TDRG. Iată ascultai cuvîntul tău și voi scoate din sfat mîniia și pohta și voi aduce la mijloc înțelepciunea și dragostea. VARLAAM-IOASAF, 9V/17. Ritorul, pentru ca să dovedească după leage și după dreptate lucrul acela. . . aduce la mijloc vreun cap din pravilă. MOLNAR, RET.102/18. (Învechit) A sta la mijloc = a nu fi hotărît, a sta în cumpănă; a rămîne în suspensie. Acealea ce să feaceră pre tine au fost den farmeci, iară nu dentr-adevăr. Și stînd la mijloc voroava, socoti de chemă pre popii idolilor să facă și ei ceva minune. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 103v/25. A-și pune capul (sau, rar, gîtul) la mijloc = a garanta (cu viața). Mi-a spus mie cine l-a văzut, că Ion a luat-o, gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. Despre asta mi-aș pune capul la mijloc. id. P. 170. A fi la mijloc = a) (învechit) a fi prezent într-o adunare, la o consfătuire. Or sta la pace, fiind și alți crai megieși la mijloc să socotească și să judece. NECULCE, L. 248; b) a fi în cauză, în joc. Așadar, a răspuns Făt-Frumos, un om prost, pă cum ai spus măria-ia, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduința, iar eu n-am, cînd e la mijloc tot norocul vieții mele. CARAGIALE, O. II, 354; c) se spune pentru a semnala că există un dedesubt al lucrurilor, că desfășurarea faptelor este influențată de un factor suplimentar. Vezi d-ta că-i un „dacă” la mijloc. CONV. LIT. IV, 336. Îți venea parcă să crezi că e vreo șiretenie la mijloc. GANE N. III, 161. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă.CREANGĂ, P. 266. La casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părințească la mijloc, id. ib. 286. Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. CARAGIALE, O. II, 354. Dăscălița înțelese numaideât că nu poate fi la mijloc lucru curat. REBREANU, I. 262. Era la mijloc o înșelare și o uneltire. SADOVEANU O. XI, 110. Bănuind că e ceva încurcat la mijloc, se duse de-a dreptul la jupîneasa Ralița. CAMIL PETRESCU, O. II, 268. E o confuzie la mijloc. CĂLINESCU, S. 123. Ați trimis după doctor?. . . Crezi că nu e nimic la mijloc, DEMETRIUS, C. 41. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. (Cu parafrazarea expresiei) Bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie. ISPIRESCU, U. 16. Muma zmeului pricepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie, id. L. 19. (Popular) A băga (pe cineva) la mijloc = a înconjura (pe cineva) cu simpatie sau cu afecțiune. Lumea nu-l bagă la mijloc, toți îl ocolesc. JIPESCU, ap. ZANNE, P. IV, 220. ◊ L o c. p r e p. În (sau prin) mijlocul. . . sau (învechit) în mijlocul a . . ., pe mijlocul. . ., în (sau prin pre, întru) mijloc de . . ., la mijloc = (urmat de un pl.) între, printre; (urmat de un nume colectiv) în. În mijloc de mulți lăuda-voiu el. PSALT. HUR. 97r/11. Atunce stătu Pavelu prin mijlocu de ei și dzise. COD. VOR. 88/27. Tremiseși izvoare în balte, pre mijloc de codri trecu ape. PSALT. 214. Ia socotiți credința ucenicilor lu Hristos și ascultarea ! Că ei în mijloc de lucrure-s fiind, și deaca auziră Hristos zicîndu-le. . . lăsară tot, de mearseră după el. CORESI, EV. 334. [Sămínța] căzu în mijloc de mărăcini. id. ib. 350. Și zice Dumnezeu: fie tărie în mijlocul apelor, să despartă apele de la ape. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/6. În mijlocul celor fărădeleage se numără ca să te ducă pre tine să viețuiești (a. 1642). GCR 1, 102/22. Cînd să va prileji în mijlocul a mulți, de vor fi unii dentrănși mai capete, cumu s-are dzice, ispravnici, atunce la unii ca aceia nu va micșura giudețul certaria aceii greșeale pentru cei mulți. PRAV. 271, cf. 154. Chemă I[su]s un poroboc și-l puse în mijlocul lor (a. 1648).GCR I, 127/8. Văzură pe sv[î]nta în cuptoriu în mijloc de doi îngeri. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21r/9. Unde sînt doi sau trei adunați întru numele mieu, acolo sînt pre mijlocul lor (a. 1 693). GCR I, 310/7. Iată eu vă trimeț pre voi, ca pre niște oi în mijlocul lupilor (a. 1746). id. ib. II, 38/4. Spînzurat în mijlocul a doi tîlhari. MINEIUL(1 776), 127r2/10. Se fălesc cei ce se îngrașă în mijlocul societăței făr' de a-i fi de vreun folos. MARCOVICI., C. 18/24, cf. 9/9. Corabia plutea cu mare repejiune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24/26. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. Văzînd pe Galben de Soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. D. Sadoveanu, în mijlocul povestirilor sale, are și nuvele veritabile: Păcat boieresc, Haia Sanis etc. IBRĂILEANU, S. L. 58. Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților frumoase. REBREANU R. I, 55. A crescut ca un dușman în mijlocul nostru. C. PETRESCU, C. V. 229. Cît îi de ticăloasă lumea ! . . .D-apoi n-o cunosc eu? suspină baba. Că doar în mijlocul ei am îmbătrînit l SADOVEANU, O. VII, 320. Din mijlocul. . . sau (învechit) de mijloc de. . . = (urmat de un sg. cu înțeles colectiv) din; (urmat de un pl.) dintre. Deaci dzise voiniciloru se deștingă și se-lu rapă elu din mijlocul loru. COD. VOR. 50/5. Izbăvit-au sufletul mieu de mijloc de schimeni. PSALT109. Vor ieși îngerii de vor aleage răii den mijlocul drepților. CORESI, ap. GCR I, 18/9. Numai iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194. Harap Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului, id. ib. 262. Regretíndu-vă foarte mult absența din mijlocul nostru, am avut onoarea să ridicăm primul pahar în sănătatea domniei voastre. CARAGIALE, O. VII, 585. ♦ (Învechit, în opoziție cu m a r g i n e I 2) Teritoriu de centru, zonă de interior. Cîmpul de jos și Bahnița dă jos, ca niște mărginași. . . să să socotească. . . Iar jilțurile dă Sus i Baia, ca niște mijloace ale județului (a. 1819). DOC. EC. 225. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brîu. Era Ioan îmbrăcat cu peri de cămilă și brîu de curea prespre mijlocul lui. N. TEST. (1648), 41r/20. Legă cu brîul mijlocile lor. BIBLIA (1688), 3682/2. Încingînd vîrtos mijlocul său, întări brațele sale pre lucru (a. 1 694). GCR I, 313/6. Ș-au legat mijlocul cu brîul de o creangă groasă. DRĂGHICI, R. 49/30. Voinic foarte chipos.. . Din mijlocul delicat, Gîndea cineva că vede un alt Narțis. PANN, E. II, 19/7. Gîndeá că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de brațul lui. EMINESCU, N. 74. Atunci, ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88, cf. 98. Era încins cu bete cu mărgele mici. . . învîrtite de cinci ori în jurul mijlocului, peste brîul roșu. CAMIL PETRESCU, O. I, 72. Mijlocul [fetelor]. . . e locul din care tot farmecul pleacă, să li se răspîndească în restul ființei. BOGZA, C. O. 282. S-a mișcat încet, a săltat o mînă și s-a îndoit de mijloc pe spate. PREDA, Î. 159. Murgu-i mic și drumu-i greu, Abia duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele. ALECSANDRI, P. P. 17. O fețișoară Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). E iubitul, care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, O. I, 76, cf. id. N. 9. Ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș. CARAGIALE, O. II, 225. Cînd vezi răul lîngă mineHaide, prinde-mă mai bine De mijloc. COȘBUC, P. I, 238. Unde să stăm? întrebă Titu, cuprinzîndu-i mijlocul. REBREANU, R. I, 245. El de mijloc o ținea, Lîngă peptu-i o strîngea. ALECSANDRI, P. P. 97. A fi moale de mijloc = a fi lingușitor. Cf. ZANNE, P. II, 273. ♦ Șale; crucea șalelor. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare Și mijlocu nu te doare? JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. Hai, Ioane, de fă focul! Nu pot. Mă doare mijlocul. ANT. LIT. POP. I, 216, cf. ALRM II/I h 120. ♦ Durere de șale. Cf. LB. Și io-s secerător, De mijloc numai nu mor. JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. P. a n a l. Parte a corpului albinei situată între torace și abdomen (unde corpul pare a fi sugrumat). Cf.CHEST. VI 65/17, 20. ♦ (Regional) Tulpina unei plante. Vro doi meri Și vro doi peri, Din stupină stupinași, Din mijloace depărtași, La vírfuri apropiași. BIBICESCU, P. P. 253. [Scaiete] rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. 3. (Regional) Nume dat anumitor părți ale unor obiecte, situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv sau care reprezintă corpul principal al acestuia: a) mijlocar (I 4). Cf. CADE; b) (la pl., în forma mijloace) cruce de lemn care desparte fereastra în mai multe cîmpuri ; răscruci, (regional) mijlocar (I 6). Cf. CHEST. II 177/91; c) (la pl., în forma mijloace) broderie, dantelă sau orice alt lucru de mînă care unește două bucăți de țesătură (măi ales la fețele de masă); (regional) mijlocar (I 7). Prostirile. . . fiind late se compun din mai multe foi, cusute de-a lungul sau legate prin împletituri numite mijloace sau mijlocuțe. PAMFILE, I. C. 284, cf. ALR II 5 780/791; d) plasa din mijloc a năvodului cu trei plase. Cf. ANTIPA, P. 461; e) (urmat de determinări) calota pălăriei. Cf. ALR II 3 279/325; f) parte a cobzei nedefinită mai de aproape, probabil bîrdan. Cf. H XII 176. ♦ Partea interioară, lemnoasă a unui fruct, în care stau sîmburii; cocean. Mijlocu mărului. ALR I 890/214, cf. 890/576, 764, 842, 887, 926, 990. 4. (Învechit și popular, în opoziție cu m a r g i n e I 5, a r i p ă) Corp central al unei formații de luptă; (învechit) temei. Tabăra. . . la mijloc era mai cu puțini oameni decît la perși. HERODOT (1645), 347. Așezarea oștilor în „rînduiala bătălieiera astfel: pedestrimea . . . la mijloc (centru); la cornul din dreapta sau aripa dreaptă se așezau călărașii. BĂLCESCU, M. V. 618. Bate tu marginile, Că eu bat mijloacele, Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine. ALECSANDRI, R. P. 126. 5. (Învechit, calc după fr. milieu) Mediu1 (înconjurător), ambianță. Plăcerea noastră . . . pentru producerile literare ale d-rei Cugler și ale d-lui Șerbănescu va fi cu atît mai ușor de explicat, cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. MAIORESCU, CR. I, 300. Spiritele ce nu sînt accesibile . . . senzațiunilor ce deșteaptă în noi mijlocul înconjurător. MACEDONSKI, O. IV, 103. Pîn-acum am vorbit despre înrîurirea mijlocului social asupra creațiunei literare și de stabilirea legăturei între mijlocul natural și social. GHEREA, ST. CR. I, 38, cf. 36, II, 70. Din mijlocul social al lui Tudorache, al țigănașilor, al slugilor . . . voia mama să mă scoată. MILLE, V. P. 162. 6. (În opoziție cu început, sfîrșit) Moment situat (aproximativ) la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unei unități de timp, al unei acțiuni sau al unui fenomen care se desfășoară în timp. Începutul iernii va fi cu grindină, mijlocul cald. CALENDARIU (1 814), 64/8. Un străin. . . a călătorit prin părțile noastre pe la mijlocul secolului al XVII-lea. CANDREA, F. 139. Băură ce mai era de băut și mîncară ce mai era de mîncat, neuiúnd să caute după aceea mai cătră mijlocul mesei alte hartane și alte căni, pentru oamenii lor, care așteptau . . . la căruțe. SADOVEANU, O. XI, 36. Cînd la mijloc de cale. . . S-a iscat un vînt. SEVASTOS, N. 136. Mńișlocu postului. ALR II 2 850/325. ◊ L o c. p r e p. În mijlocul sau (învechit) în mijloc de = în timpul, în cursul; (cu nuanță intensivă) în plină desfășurare, în toiul. . . În mijloc de bănat, învie-mă-veri. PSALT. HUR. 117r/16, cf. 64r/2. Îmi făgăduiam . . . zile seninoase și liniștite în mijlocul chinurilor vieții. MARCOVICI, C. 15/7. În mijlocul zburdăciunei tinereței ferbăntate. . . De adevărul acesta fii lovit și zi și noapte. CONACHI, P. 289. După o ocară așa de mare care mi s-au făcut, adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului. . . ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit ? KOGĂLNICEANU, S. 190. Moș Nichifor era și geambaș de cai și cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Avea amnezii lacunare, uitînd dintr-o dată în mijlocul vorbirii ideile. CĂLINESCU, S. 236. Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre ușă. PREDA, D. 122. ◊ E x p r. A trece (sau a fi, rar, a face) la (sau, învechit, în) mijloc, se spune pentru a insista asupra ideii de interval, de răstimp intervenit între două date de referință. Nu multă vreamea în mijloc fu. CORESI, EV. 58. De la așezămîntul romanilor în Dachia pănă la acest Aorelian a trecut la mijloc 167 de ani. CANTEMIR, ap. HEM 1 998. Într-o vreme . . ., sînt mulți ani trecuți la mizloc, o rudenie a bâtrînilor noștri, anume Enache Bîrzu, aflîndu-se la închisoare pentru o blăstâmăție, au mers doi moși ai noștri. . . de l-au scos de la închisoare (a. 1 786). URICARIUL, XIV, 250. Și trecând multă vreme la mijloc . . . ei s-au apucat că vor scrie și niciodată nu contenia ca să scrie (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 204/11. Așa scria unul la altu tot cu poșta, făcînd luni la mijloc pănă lua unu de la altul scrisoarea, ib. 256/10. Fiind acun trei săptămîni la mijloc (a. 1825). URICARIUL, XXV, 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istoris ceva. DRĂGHICI, R. 111/12. Trecură trei ani la mijloc de la despărțirea acestor doi frați. GORJAN, H. I, 2/17. Să-ți vorbesc despre aceasta, trebui timp la mijloc. PANN, E. I, 92/3. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în car ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I, 120. Astăzi, că ai trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioșare. GANE, N. III, 28. Nu po ști cît a fi trecut la mijloc, pînă ce am adormit mort. CREANGĂ, A. 16, cf. id. P. 140, 183, 260 305. A trecut după aia o săptămînă la mijloc. CARAGIALE, O. VI, 6. Nu trecu mult timp la mijloc și rămase grea împărăteasa. ISPIRESCU, L. 112. ♦ (Astăzi rar) Veacul (sau vîrsta) de mijloc = evul mediu. O pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI S. I, 36. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II, 106. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc. CAMIL PETRESCU, O. II, 55. ♦ P. e x t. Parte centrală a unei comunicări orale sau scrise Ei! începutul [basmului] nu-i nimica; să vez dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, O. II 247. Ți-o trimite, bade, carte Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 135. 7. (Învechit și popular, în opoziție cu frunte, coadă) Ceea ce are dimensiunea, calitatea valoarea situate între extrema inferioară și cea superioară. Scos-au hîrtii frunte de 4 ugh,i mijlocul de trei ughi și de 2, coada de un ughi. NECULCE, L. 322. ◊ (Adjectival) Om mijloc = om de statură mijlocie. Cf. DR. IX, 429, ALRM II/I h 137. ◊ L o c. a d j. De mijloc = a) nic prea mare, nici prea mic (ca dimensiune); potrivit. Alecsandru Vodă era la stat de mijloc. N. COSTIN, LET. II, 98/4. 8 tingiri de mijloc (a.1 738). IORGA, S. D. XIV, 56. Era. . . la mărirea trupului om de mijloc. MINEIUL (1776), 18r2/27. Cartoflele. . . cele de mijloc să pun întregi. I. IONESCU, C. 58/26. Nu depășea pe un om de mijloc, nici prin înălțime, nici prin grosime. GALAN, B. I, 35. Fărină de mńijlocu. ALR 1 372/357, cf. 1 372/359, 388; b) nici prea bun nici prea rău; obișnuit, banal; mediocru. Care scaune. . . le îmbracă cu postav roș, nici prei bun, nici prea rău, de mijloc. GHEORGACHI, LET. III, 320/25. Frăgarii mai bine cresc în loc de mijloc și cam arinos, decît în loc gras. ECONOMIA, 210/4. Acel om este un autor de mijloc. HELIADE, O. II, 25. Multe [poezii] prea de mijloc. . . ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate. MAIORESCU, CR. I, 322. Muntenii, rîdea sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece. . ., ori dușmani căpcăuni. . . la noi nu sînt oameni de mijloc. SADOVEANU, O. X, 587. (Învechit, în construcții negative cu valoare de superlativ) Nădăjduind și alte vrednice cărți a se tipări în limba românească, spre literatura aceștei limbi și spre nu de mijloc folos acestui națion (a. 1814). BV III, 102. Limba latinească cea de obște nu de mijloc schimbare au pătimit. MAIOR, IST. 233/28; c) moderat, temperat. Începutul iernii va fi cu grindină . . . iară sfîrșitul de mijloc. CALENDARIU (1814), 64/8, cf. ib. 72/2, LB. ◊ (Adverbial) Mazerea iubește mai mult un pămînt de mijloc de vîrtos. IONESCU, C. 24/14.1. II. 1. (Învechit) Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru a stabili o legătură, pentru a obține o favoare, mediator (1); persoană de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Deci găsind Racoț și Matei Vodă mijloc pre acest boiar, ș-au așăzat între dînșii să-i trimiță oști den țara Ungurească și den țara Rumânească și el va fi cap lor de va scoate pre Vasilie Vodă den scaun (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 299/14. ◊ L o c. prep. Prin (sau cu) mijlocul. . . sau prin mijloc de . . . = prin intermediul. . . , cu concursul. . ., prin intervenția . . . ; pe calea . . . Grăiaște cu noi. . . pren mijloc de îngeri. CORESI, EV. 282. Au făcut pă Dionisie patriearh Țarigradului cu mijlocu domnului Constantin Vodă Brîncoveanu. IST. Ț. R. 56. I-au văzut osînda perind nevinovat de alți domni, însă tot prin mijlocul Ducăi Vodă și cu îndemnarea lui. N. COSTIN, LET. II, 18/3. Au fost isprăvit Șerban logofătul, cu mijlocul Ducăi Vodă, de au fost mărsu un capegi-bașe de au luat pre toți frații lui Șerban și neamul lui din închisoarea lui Grigorie Vodă din Rucurești. NECULCE, L. 51. Au ieșit. . . de la închisoare, din Vama, cu mijlocul hanului. id. ib. 272. Pren mijlocul ev[an]gh[e]liei biruim pre iudei (a. 1703). GCR I, 348/12. Silia cu mijlocul tergimanului și a capichihaelilor să isprăviască să-i ierte împăratul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 150/27. Sînteți datori să le știți și să le păziți nu numai voi, ce și bieții creștini prin mijlocul vostru. ANTIM, ap. GCR II, 28/16. Venit-au iarăși Constantin Duca Vodă la scaunul țării Moldovei, luînd domniea cum și cea dintăi cu mijlocul socru-său. MUȘTE, LET. III, 31/14. Zic că i s-ar fi dat otravă prin mijlocul unui dohtor. VĂCĂRESCUL, IST. 259, cf. 248. Dumnezău știe. . . că era să să facă mai bun prin mijlocul ticăloșiilor. DRĂGHICI, R. 54/17. 2. P. g e n e r. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (de obicei la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva într-un anume scop; p. e x t.chin, cale, metodă, procedeu de_a acționa; (învechit) mijlocire (3). M-am îndemnat a scrie o adunare istornică a prea puternicilor împărați otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd și cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea ei. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Vom arăta mijlocul cu care poate fieștecare să să facă de tot putearnic. MOLNAR, RET. [prefață] 8/23. Trebuia ca să-i găsească un mijloc ca să-l dizbrace de averea lui (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/3. Loghica iaste meșteșug ce învață pre mijlocul de a îndrepta mintea din lipse (a. 1826). GCR II, 253/13. Mijloc de ajutor pentru cei mai de treabă și cu familii grele. GOLESCU, Î. 31. Tipărirea în limba rumânească a unei gazete este negreșit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pe fieștecare asupra drepturilor și datoriilor sale. CR (1829), 2471/23. Toată lumea s-a pătruns de adevărul acesta că singurul mijloc al împărtășirii ideilor este limba patriei. ib. (1 833), 351/30. Muzica vedem asemenea că este un mijloc prin care artistul de multe ori mai mult și decît cu vorba poate a ne porni lacrămile. HELIADE, O. II, 38, cf. 10, 95, 168, 208. Gîndește la mijloacele cele mai bune ca să te aperi de nenorocire. MARCOVICI, D. 16/25, cf. id. C. 24/4, 35/18. Te faci drag la orcare Cu mijloace-nțelepțești. PANN, E. II, 127/8. Se îngrijea acum de mijloacele scăpărei amantului ei. ASACHI, S. L. II, 12. Numai acest mijloc au spre a-și redobîndi starea lor cea dintîi. BĂLCESCU, M. V. 393. Hrana obștiei de prin târguri să fie sub cea mai de aproape îngrijire a ocărmuirei spre a nu se mai face un mijloc de îmbogățiri particulare (a. 1848). URICARIUL, X, 10. Am recitit toate băgările de seamă ce faci asupra limbii românești și m-am bucurat văzînd în dumneata mijlocul prin care să ne putem înțelege mai bine cu moldovenii. BOLLIAC, O. 50. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. NEGRUZZI, S. I, 49, cf. 143, 286, 341. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat. ALEXANDRESCU, O. I, 72. Pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. FILIMON, O. I, 114, cf. 126. Baba are Mijloc de răzbunare. BOLINTINEANU, O. 74. Este un mijloc de a scăpa de această greutate. EMINESCU, N. 53. Să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim. ISPIRESCU, L. 162. Cînd chelnerița își bătuse joc de sufletul ei. . . Berta găsise mijloc să zîmbească. ZAMFIRESCU, A. 185. E o fericire pentru compilatorul nostru cînd mijloacele sale de a ști devin mai puține în secolul al XVI-lea. IORGA, L. I, 91. Aș fi regretat toată viața, dacă nu aș fi încercat și acest ultim mijloc. C. PETRESCU, C. V. 337, cf.108, 109. Sînt destule mijloace să vă fac să spuneți adevărul. SAHIA, N. 80. Căutau zadarnic un mijloc ca să-și cîștige pîinea. BART, E. 302. Deasupra patului, într-o nișă, o scară de frînghiemijloc de salvare în caz de incendiu. id. S. M. 41. Cititorul lui Creangă este mai întîi izbit de mulțimea mijloacelor tipice ale prozei sale. VIANU, A. P. 110, cf. GRAUR, I. L. 29 ◊ (Urmat de determinări care arată natura; uneori concretizat) Mijloacele fotografice excelente înlesnesc răspîndirea copiilor. PETICĂ, O. 407. Accentuarea, oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu-zis lingvistic, întrucât nu se exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). IORDAN, STIL. 18. Momente psihologice care cer o reducere pînă la maximum a mijloacelor de expresie. id. ib. 278. Într-o limbă există uneori mai multe mijloace gramaticale pentru a exprima aceeași categorie logică. GRAUR, I. L. 40. Chiar procedeele inversiunii, ale elipsei sau ale repetiției, care trec uneori drept mijloace stilistice specific poetice, sînt prezente în vorbirea comună. VIANU, M. 147. ◊ L o c. a d v. Prin toate mijloacele sau prin orice mijloc, cu orice (sau orișice) mijloace, (rar) cu tot mijlocul, cu multe feluri de mijloace = pe toate căile; p. e x t. cu orice preț, indiferent cum. Nevoea cu tot mijlocul ca să rădice domn de pămînt.IST. Ț. R. 5. Munciea cei mai mari cu multe feliuri de mijloace să-l oprească pre el și numai oștile cu seraschieariu să trimită. ib. 58. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I, 444. Cu orișice mijloace a face bani voim, în lux și-n desfătare ne place să trăim. BOLINTINEANU, O. 155. Boierii s-au făcut cu atît mai spoliatori. . . cu cît societatea consideră îmbogățirea prin orice mijloc, chiar dezonorant, ca o dovadă de destoinicie și talent. OȚETEA, T. V. 60. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu fi mijloc (de a . . .) = a nu exista o posibilitate de înfăptuire, de realizare; a fi cu neputință de înfăptuit, a nu fi chip, a nu fi mod. Caută, cum vei ști, a căpăta [bani] de la turci, altminterea nu e mijloc de lucrare. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 454. [Mănăstirea] de lemn s-o facem nu e mijloc, Căci lemnul poate s-ardă de foc. MARIAN, SA. 250. Împărate! nu e mijloc a prinde omul de flori altfel. H IV 59. A nu avea mijloc să. . . = a nu avea posibilitatea, a-i fi imposibil să . . . N-am mijloc să prefac Belele care nu-mi plac. I. VĂCĂRESCUL, P. 251/4. (Învechit) A face toate mijloacele (sau mii de mijloace) = a face tot ce este cu putință, tot ce este posibil. Am făcut mii de mijloace să fug din patria mea. PANN, E. I, 68/3. [Vistieria] au făcut toate mijloacele ca să înduplice pe dumnealui contracciul . . . să plătească banii acestui adaos (a. 1837). DOC. EC. 663. (Cu parafrazarea expresiei) Ca să-i vază înțelepți. . . Părinții. . . mii de mijloace pătimesc și griji nenumărate. PANN, E. IV, 16/19. ♦ Logică, rațiune, temei, motivare (a unui fapt); p. e x t. pretext, (învechit) cale, chip. Va arăta viața împăratului Roamei a lui Marco Avrelie și învățăturile lui carea să cuvin domnilor la cîrma obștii, arătînd de atocma direptatea și mijlocile cu carea va fi domnul întru aleagerea giudecătorilor. N. COSTIN, ap. GCR II, 9/23. Gîndul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie el împărat în Țarigrad. Și cu acel mijloc silie să facă pe Cantemir domnu în Moldova. NECULCE, L. 88. Nu aduce mijloc boale mincinoase. ANTIM, ap. ROSETTI-CAZACU, I. L. R. I, 167. Arătăm cele de mai sus mijloace profundei voastre judicăți, deși sîntem convinși că neasemănata voastră înțelepciune poate să invente alte mai avantagioase (a. 1776). UTICARIUL, I, 180. Tu nu poți vedea, sărace, corzile nenumărate A căror armonie ține lucrurile atîrnate Nici a ști cu ce mijloace . . . Au așezat rînduiala crugurilor. CONACHI, P. 259. Să uita . . . la el. . . Dar prea nebăgat în seamă și cu un tainic mijloc. PANN, E. I, 114/18. Se mai adăuga la toți membrii Comisiei și duhul camaraderiei, amintirea vieții și a petrecerilor împreună, peste care nu aveau mijloace destule ca să treacă. CAMIL PETRESCU, O. II, 580. 3. (La pl., urmat de determinări arătînd natura sau scopul) Unelte, instrumente, utilaj. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. Mijloace de muncă (sau de bază) = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii și îl modifică. Mijloacele de bază se trec în folosința Comerțului Interior. BO (1953), 10. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție a creat un puternic sector socialist în economia națională. CONTEMP. 1 948, nr. 104, 13/1. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 4. (La pl.) Avere, stare, fonduri, resurse materiale (suficiente); spec. (urmat de determinări ca „bănești”, „financiare” etc.) bani; (învechit) mijlocire (4). Mijloacele de monedă ale grecilor de ce merg să împuținează. CR (1829), 42/3. Multe familii cărora le-au mai rămas ceva mijloace de bani au fugit în ostrovul bălții Ianinii. ib. (1 830), 1302/12. Neavînd mijloace, la școală nu m-a dat. HELIADE, O. II, 110. Avînd lipsă de mijloace trebuincioase spre a susține schitul acesta, au lăsat nesăvîrșit și nefăcut toate ce era de făcut (a. 1856). URICARIUL, IV, 411/1. Pe la anul 1816, Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în streinătate. GHICA, S. 698. Ni se cer mijloace finanțiare. MAIORESCU, D. I, 87, cf. id. CR.I, 273. Această instituție culturală.. . dă avînt învățăturilor științei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. D. ZAMFIRESCU, Î. 55. Mi-a dat 40 de florini, rugîndu-mă . . . să-i înapoiez banii, fondurile consulatului fiind . . . destinate celor lipsiți cu totul de mijloace. BRĂESCU, A. 201. Bătrînul a avut totuși mijloace de a-și susține familia. CĂLINESCU, E. 158, cf. id. S. 375. Mai am puține zile de trăit, Lucica. Puține mijloace. CAMIL PETRESCU, O. I, 410. - Accentuat și: mijloc. - Pl.: mijloace, mijlocuri și (învechit) mijloci. – Și: (regional) míjluc (ALR II 2940/414, 551, 6496/365), míjlic (A V 26, accentuat și míjlic GLOSAR REG.), míjoc (GR. S. VI, 241, ALR II/I H 43, ib. MN 32, 2186/130, ib. MN 34, 2 194/723, 2 940/130), míljoc (PUȘCARIU, ET. WB., DENSUSÍANU, Ț. H. 43, ALR Il/l MN 17, 6 929/769, ib. MN 32, 2 186/141, 872, ib. MN 34, 2 194/157, A III 5, 6, 12, GL. V. J., GLOSAR REG.), míljuc (ALR II 2 940/95, A V 14, accentuat și miljúc GLOSAR REG.), míljluc (A V 14, accentuat și miljlúc GLOSAR REG.), mílgoș (MAT. DIALECT. I, 181), mínjoc (ALR II 2 940/27, 172), mírjoc (L. COSTIN, GR. BĂN. 138), míșloc (BL I, 112, ALR II/I MN 34, 2 194/325, ib. MN 32, 2 186/334, 574, 987), méljoc (ALR II 2 940/102, 310, A I 13), méljuc (ALRT II 52), mióljoc (A I 26, 31), mióljuc (ib. 21), míójuc (ALR II 2 940/605), móljuc (PHILIPPIDE, P. 141), (învechit) mízloc s. n. - Lat. medius locus.

ALES I. adj. 1 p. ALEGE contr. NEALES 2 Care se deosebește prin însușiri rari de altul: o mînă de oameni aleși cari se deosebesc prin faptele... lor cele frumoase (ISP.); societate aleasă; lume aleasă; proverb: mulți (sînt) chemați, (dar) puțini (sînt) aleși, se zice pentru a arăta cum din mai mulți, prea puțini se disting; ~ pe (sau după) sprînceană, ales după plac; tot unul și unul 3 Lămurit, vădit, hotărît: Că de multe ce sînt și dese, nu le putem spune ~e (TEOD.) 4 Țesut cu flori, cu desenuri: pe patul de scînduri e așternută o scoarță, aleasă în fel de fel de migălituri (DLVR.). II sm. 1 Care a primit de la cineva o favoare, care e deosebit de alții pentru anumite însușiri: Doamne, multă răbdare ai dat aleșilor tăi (CRG.) 2 Cui i se dă prin simplu consimțimînt ori vot o demnitate, o distincțiune: ~ul județului Iași la Cameră 3 Acela (aceea) pe care și-l (și-o) alege cineva de mire (de mireasă): Mi-oiu găsi și eu aleasă, Alta ’n lume mai frumoasă (HASD.); ~uI (aleasa) inimii 4 🔎 pl. Aleșii (satului), țărani de frunte ai unui sat cari conduceau afacerile lui cu dreptul de a da unele hotărîri, de a judeca neînțelegerile dintre săteni; cuvîntul se mai păstrează și azi în unele locuri, cînd este vorba de țăranii fruntași ai unui sat, cari au vre-o funcțiune administrativă. III adv. 1 Cu însușiri rare, mai de seamă: scrie ~; vorbește ~ 2 Cu de-amăruntul, de aproape, hotărît, limpede: Ți-am spus, bade, rupt ~, Că nu pot să te iubesc (IK.-BRS.) 3 †Mai cu seamă: Antioh Vodă foarte era milostiv, și ~ spre călugări străini și la mănăstiri (N.-COST.) 4 ~ de bine, foarte bine: tinerii au trăit tare cu ticnă și se înțelegea ~ de bine între olaltă (SB.) 5 Mai ~, a) mai cu seamă; poezia noastră populară este bogată mai ~ în genul liric; b) mai mult, mai vîrtos: cu mănăstirile nu se răscumpără sîngele, ci mai ~ ispitești și înfrunți pre D-zeu (NEGR.). IV sbst. 1 Faptul de a alege: Amar de ~ul meu Cum mi-am ales eu de rău (IK.-BRS.) 2 ‡Alegere (a unui Domn, etc.): cu ~ul tuturor boierilor l-au rădicat Domn (NEC.) 3 🐑 ~ui (mieilor), despărțirea mieilor de oi care se face de ciobani primăvara: mînzările au intrat acum în stînă și s’a ’nceput pe dată ~ul (LUNG.) 4 Băn. 🐑 Sărbătoarea pe care o țin ciobanii, în ajunul S-tului Gheorghe, cu prilejul alegerii mieilor dintre oi 5 Băn. ~ul viilor, culesul viilor 6 ‡Ce rezultă dintr’un lucru, hotărîre: pînă la anul s-au trăgănat ~ul lucrului (CANT.) 7 ‡Fixarea hotarelor unei moșii: cartea de ~ul și de hotărnicia aceștii moșii (HASD.) 3 Pe ~(e), într’~, dintr’~, loc. adv. După alegere, după plac: Nu caut vorbe pe ~ (EMIN.); ia sălăți într’~ și cîte-i vrea de multe (CRG.)

FIE2 Imperativul lui A FI, întrebuințat cu funcțiunea de adv. sau de conj. I. adv. 1 Cu înțelesul concesiv sau potențial: dacă vezi pe cineva în mare nevoie, ~ și un dușman, trebue să-l ajuți; destulă muncă avu, dar ~, că izbuti ISP.; ~ și-un lup mîncat de-o oaie ZNN. 2 Uneori e o adevărată interj. cu înțelesul de bine! primesc! mă învoesc! vrei să pleci? fie! Din construcțiunica: cela ce va găsi ceva mergînd pre un drum, fie ce va fi, veri mult veri puțin ... PRV. -MB., sau ca pe un fur să-l spînzure, fie cine ar fi PRV. -MB., s’au născut pronumele și adverbele: fie-care, fie-ce, fie-cine, fie-cînd, fie-cum, etc.. II. conj. Fie ... fie ..., sau ... sau ..., ori ... ori ...: ~ unul, ~ altul; ~ zi, ~ noapte, spunea că vede cu dînsul CRG..

ACORD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) (Plată sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, număr, gen sau caz a) formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

INTELIGENȚĂ, inteligențe, s. f. 1. Capacitatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior; deșteptăciune. ◊ Inteligență artificială = capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a obține performanțe cvasiumane. ♦ Persoană inteligentă. 2. (Înv.; art.) Totalitatea intelectualilor; intelectualitate (2). [Var.: inteligință s. f.] – Din fr. intelligence, lat. intelligentia, germ. Intelligenz, rus. inteligenciia.

ACORD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, consimțămînt la ceva. ♦ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). A cădea de acord = a ajunge la o înțelegere deplină (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. Convenție (internațională) care stabilește relațiile reciproce dintre părți, privind drepturile și îndatoririle lor. 3. (În expr.) (Plată sau salariu) în acord = (sistem de remunerare) în raport cu cantitatea de produs realizat. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescîndă, în raport cu depășirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată în acord. 4. Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, număr, gen sau caz) între cuvinte legate prin raporturi de determinare. 5. Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formînd o armonie. – Fr. accord.

BINE1 adv. I. 1. În mod convenabil, după cum își dorește cineva. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare (JARNÍK-BÎRSEANU). ◊ Expr. A fi (sau a face, a se simți) bine sau a-i fi (sau a-i merge) bine (cu sănătatea) = a fi sănătos. A (se) face bine = a (se) însănătoși. A nu-i fi bine = a fi bolnav; (fam.) a fi nebun. A(-i) prinde (cuiva) bine = a(-i) fi (cuiva) de folos. A sta bine = a fi bogat. A-i veni bine (să...) = a găsi momentul prielnic (să...), a-i fi la îndemînă (să...). (Decît...) mai bine să... = (decît...) prefer să... Dacă (sau de)..., e bine = dacă (sau de)..., poți fi mulțumit. Bine-ai venit! formulă de salut la primirea unui musafir. Bine v-am găsit! formulă de salut pe care o spune un nou venit. 2. În mod plăcut, agreabil. Floarea miroase bine.Expr. E bine = e vreme bună. 3. În mod comod, confortabil. S-așază mai bine pe prispă (CAMILAR). 4. (Eliptic, cu sensul unei propoziții afirmative) sînt de acord, îmi convine. Bine, Ivane, du-te (CREANGĂ). ◊ Expr. Ba bine că nu! = se înțelege! firește! Ei bine! = fie (și așa)! Bine că... = noroc că... II. 1. Cum trebuie, cum se cere. ◊ Expr. A pune (ceva) bine = a pune (ceva) la păstrare, la o parte. (Fam.) A pune bine (pe cineva) = a ponegri (pe cineva) căutînd să-i prejudicieze situația. Bine-rău = mai mult sau mai puțin, după posibilități. După ce ne-am pus bine-rău gura la cale... (CREANGĂ). 2. Conform realității, adevărului; exact, precis; corect, just. ◊ Expr. A ști (prea) bine (ceva). = a) a ști (ceva) mai dinainte; b) a fi convins de ceva. Să știu bine că... = măcar să..., chiar dacă... A vedea bine = a-și da seama (de ceva). Vezi bine (că...) = firește, negreșit. (Că) bine zici = așa este, ai dreptate. 3. În mod reușit, frumos. A cînta bine.Expr. A-i sta (sau a-i ședea) bine = a i se potrivi. ◊ (Adjectival, fam.) Un bărbat bine. 4. În conformitate cu cerințele sociale, morale, profesionale etc. Se poartă bine.Expr. A fi bine = a fi spre binele cuiva, a fi recomandabil. A face bine (să...) = a proceda așa cum e (mai) potrivit. Nu faci bine ceea ce faci! (CREANGĂ). Bine ți-a făcut! = așa-ți trebuie! III. (Cu sens întăritor) 1. De-a binelea, de tot, pe deplin. Vorba bine nu sfîrșea Și de cale se gătea (ALECSANDRI). 2. Tare mult, foarte... ◊ Expr. Mai bine (de...) = mai mult (de...). Mult și bine = foarte mult. (Fam.) De bine ce... = abia, cu toate că. De bine ce am venit, tu pleci. A dormi bine = a dormi adînc, fără întrerupere. A mînca bine = a mînca mult, din lucruri bune. – Lat. bene.

PĂI1 adv. (Fam.) 1. (Exprimă o afirmație, o aprobare) a) Desigur, se înțelege. Păi că bine zici (ȘEZ.); b) se putea altfel? 2. (Exprimă rezervă, ezitare) Cum să spun? știu eu? Ce cei pe dînsul? – Păi, ce-i vrea să-mi dai (ISPIRESCU). 3. (Exprimă neîncredere) Păi cine știe ce ai de gînd! 4. (Exprimă mirare) Păi cum, omule! [Var.: poi adv.] – Din apăi (< apoi).

ACORD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. ◊ Acord-cadru = înțelegere între parteneri sociali, care servește ca model înțelegerilor ulterioare mai detaliate. ♦ Concordanță, potrivire (în păreri, atitudini etc.). ♦ Aprobare, acceptare. ◊ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) Plată (sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. (Gram.) Concordanță (în persoană, număr, gen sau caz) a formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

inteligent a. 1. care înțelege iute și bine: servitor inteligent; 2. care denotă inteligență: privire inteligentă.

DESTUL, -Ă, destui, -le, adj., adv. 1. Adj., adv. (Care este) în cantitate suficientă, atât cât trebuie. 2. Adj., adv. (Care este) în cantitate sau în număr mare; mult. ◊ (Substantivat, n. pl.) A suferit destule. 3. Adj., adv. (Care este) mai mult decât trebuie, prea mult. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ajunge! încetează!. 4. Adv. (Urmat de un adjectiv sau de un adverb de care se leagă prin prep. „de”) a) (Exprimă ideea de diminuare a calității pozitive indicate de adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește) Aproape..., suficient de..., relativ... S-au înțeles destul de bine. b) (Exprimă ideea de sporire a calității negative indicate de adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește). Destul de puțin. Destul de rău.De4 + sătul.

DESTUL, -Ă, destui, -le, adj., adv. 1. Adj., adv. (Care este) în cantitate suficientă, atât cât trebuie. 2. Adj., adv. (Care este) în cantitate sau în număr mare; mult. ◊ (Substantivat, n. pl.) A suferit destule. 3. Adj., adv. (Care este) mai mult decât trebuie, prea mult. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ajunge! încetează!. 4. Adv. (Urmat de un adjectiv sau de un adverb de care se leagă prin prep. „de”) a) (Exprimă ideea de diminuare a calității pozitive indicate de adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește) Aproape..., suficient de..., relativ... S-au înțeles destul de bine. b) (Exprimă ideea de sporire a calității negative indicate de adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește). Destul de puțin. Destul de rău.De4 + sătul.

INTELIGENȚĂ, inteligențe, s. f. 1. Capacitatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior; deșteptăciune. ◊ Inteligență artificială = domeniu al informaticii care dezvoltă sisteme tehnice capabile să rezolve probleme dificile legate de inteligența umană. ♦ Persoană inteligentă. 2. (În forma intelighenție) Totalitatea intelectualilor; intelectualitate (2). [Var.: inteligință, intelighenție s. f.] – Din fr. intelligence, lat. intelligentia, germ. Intelligenz, rus. inteligenciia.

GREU3, GREA, grei, grele, adj. (În opoziție cu ușor) I. (În sens material) 1. Care are greutate. Toate corpurile sînt grele. ♦ (Sens curent) Care are greutate mare; care apasă tare asupra suprafeței pe care stă; care trage (mult) la cîntar. Vîntul abia clintit al acelui ceas prinse a frămînta marea grea a semănăturilor. CAMILAR, TEM. 146. Cînd strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline, Frumoasă ești, pădurea mea Și singură ca mine... TOPÎRCEANU, B. 8. Vouă și-un butuc vi-e greu, Eu ridic o bîrnă. COȘBUC, P. II 24. Voinicii osteneau, Că povară grea duceau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Aur greu = aur masiv. Șapte policandre de aur greu, cu cîte șapte sfeșnice, atîrnau din tavanul lucrat în sidef. CARAGIALE, P. 140. Benzină grea v. benzină. Artilerie grea = artilerie care cuprinde piese de mare calibru, anevoie deplasabile. Industrie grea v. industrie. (Sport) Categorie grea = categoria boxerilor care au greutatea corpului de la 81 kg în sus. ◊ Expr. Bani grei = bani mulți, sumă mare. Trebuie să dea bătrînul bani grei la avocați. DUMITRIU, P. F. 44. Cuvînt greu = cuvînt hotărîtor, decisiv. A avea pas(ul) greu = a călca apăsat. 2. Îngreuiat, împovărat, încărcat. Era greu pămîntul de atîtea jivine. RETEGANUL, P. V 6. ♦ (La f.; popular, despre femei) Gravidă. Nu trecu mult și fata rămase grea. ISPIRESCU, L. 63. ♦ (Despre nori) De ploaie, de furtună. II. Care dă senzația sau impresia de greutate, de apăsare. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare greu (I 1) (din cauza oboselii etc.). Capul, greu de strălucirea părului și de gînduri, se înclinase ușor pe un umăr, iar zîmbetul – poate intîiul ei zîmbet cald – îi întipărise pe figură o nevinovăție de imaculată arătare. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 92. Tîrziu de tot s-a ridicat Și ochii-i se făcură grei. COȘBUC, P. I 231. Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit. EMINESCU, O. I 141. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, trist, îndurerat. Cînd se-apropie de-amiazi, mi-e inima grea. DAVIDOGLU, M. 39. A avea mîna grea = a) a avea mînă tare, care lovește rău; b) (familiar, despre unii chirurgi și dentiști) a lucra dur, provocînd dureri. A fi greu de (sau la) cap = a nu pricepe ușor, a fi prost. Moș Ioane, dar dumneata, cum văd, ești cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. CREANGĂ, A. 164. Ha, ha, ha, greu ai mai fost de cap. ALECSANDRI, T. I 254. 2. (Despre mîncări, alimente) Care îngreuiază stomacul, care produce indigestie; care se digeră sau se asimilează greu; indigest. Carnea de porc e grea la stomac. 3. (Despre miros) Grețos, neplăcut, nesuferit; (despre aer) mirosind rău, închis, încărcat. În atmosfera grea de mirosul substanțelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure, roșie, galbănă și somnoroasă. EMINESCU, N. 52. Un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. Aici este nu știu ce miros greu. NEGRUZZI, S. I 89. 4. (Despre abstracte) Apăsător, copleșitor. O lene grea se lasă din cerul cald de vară. VLAHUȚĂ, P. 4. ◊ Atmosferă grea = aer înăbușitor, atmosferă apăsătoare, gata de ploaie; fig. mediu, atmosferă încărcată de griji, amenințări, certuri etc. ♦ (Despre somn) Adînc. Somnul cel vecinic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. 5. (Despre noapte, întuneric, ceață) Dens, compact. Tovarăși, dați iureș la lupta cea mare Cu întunericul greu și cu beznele! DEȘLIU, G. 28. Fumul vapoarelor îngroșa pîcla grea, apăsătoare. BART, E. 386. III. (În sens abstract) 1. Care se face cu greutate, anevoie, cu mare încordare de puteri, care cere eforturi mari; dificil, anevoios. Ascensiune grea.Aceasta este cea din urmă și mai grea slujbă ce mai ai să faci. ISPIRESCU, L. 29. La început se pare greu, dar te vei deprinde. Rădăcina învățăturii este amară, dulci sînt însă rodurile sale. NEGRUZZI, S. I 9. ◊ Muncă grea = muncă făcută în condiții vătămătoare sănătății, ca temperatură înaltă sau prea scăzută, umiditate mare etc. ◊ (Urmat de un verb la supin) Sînt grei bătrînii de pornit, Dar de-i pornești sînt grei de-oprit! COȘBUC, P. I 58. Un fragment... din poema lui Grațiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înțeles ne-au păstrat limba tehnică a strămoșilor noștri, vînătorii latini. ODOBESCU, S. III 64. Încercarea trebuie să fie cît mai grea și de priceput și de îndeplinit. ȘEZ. I 98. ♦ (Despre drumuri, locuri etc.) Anevoie de parcurs, de străbătut. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. Bița calu-și potcovește, De grea cale mi-l gătește. ȘEZ. I 46. Unde-a fi drumu mai greu Să te-ajungă dorul meu, Unde-a fi calea mai grea, Să te-ajungă jalea mea. ib. 166. ♦ Anevoie de înțeles, de lămurit, de rezolvat, de învățat. Problemă grea. Text greu. Întrebare grea. Expunere grea. Limbă grea.Un călugăr bătrîn stă pe o bancă de lemn, în gang, înaintea porților. Se gîndește la ceva, – poate – la ceva greu și adînc. SADOVEANU, O. VII 201. ♦ (Despre răspunderi, sarcini) Anevoie de îndeplinit; însemnat, important, mare. 2. (Despre rele, necazuri, suferințe) Anevoie de suportat; apăsător, mare. La grea belea m-a vîrît iar spînul. CREANGĂ, P. 219. Turcii, măre, mi-l aflau, la greu bir mi-l așezau. ȘEZ. III 212. ◊ Temniță grea v. temniță. Familie (sau casă) grea = familie numeroasă, greu de întreținut. ◊ (Adverbial, în expr.) Greu la deal și greu la vale sau greu la deal cu boii mici, se zice despre o persoană care are multe greutăți, pe care n-o ajută puterile sau despre o situație anevoioasă. ♦ (Despre boli, răni, slăbiciuni trupești) Care se vindecă anevoie sau care nu se vindecă de loc; grav. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta îi fu. Căzu la grea boală. ISPIRESCU, L. 311. Rana ce nu se vede, aceea e mai grea.Fig. Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta...? ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Zile grele (sau viață grea, trai greu) = trai anevoios, viață plină de lipsuri, de suferințe, mizerie. Și strămoșii tăi au dus zile grele. SADOVEANU, O. VI 51. Frunză verde doi pelini, Nu-i greu traiul prin streini, Dar îi greu cînd n-ai cu cine, Cînd nu-i mîndra lîngă tine. ANT. LIT. POP. I 40. Bătrînețe grele = bătrînețe cu infirmități, cu boli. Lovitură grea = lovitură mare, dureroasă. ♦ (Mai ales despre ocări, insulte, pedepse etc.) Serios, grav. Vină grea. Pedeapsă grea.Boieri, sînteți nebuni? Vă bateți joc de mine? – «E grea ocara ce ne-o faci», spătarul îi răspunde. COȘBUC, P. I 196. ◊ Vorbă grea (sau vorbe, cuvinte grele) = insultă, ocară. A făcut scandal... și a spus vorbe grele. PAS, Z. I 143. Spune o vorbă grea, bate-mă, alungă-mă, mă duc! SADOVEANU, O. I 428. ♦ (Despre timp, împrejurări, situații) Cu greutăți, cu dificultăți; critic. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi; ia așa, pentru împrejurări grele. CREANGĂ, P. 330. Atunci, în acele grele și amari minute [ale luptei de la Călugăreni], turcii... stau înmărmuriți și cu durere își întorceau ochii către pustiile Asiei. BĂLCESCU, O. II 64. ♦ Iarnă grea = iarnă geroasă și lungă. Vreme grea = a) furtună. Cărarea asta o știa, Și colo stînca de-adăpost Pe ploaie-n vreme grea. COȘBUC, P. I 232; b) (mai ales la pl.) vremuri, împrejurări critice. ♦ (Învechit; despre oameni) Dușmănos, inaccesibil. Se plînse de nemți că sînt grei și scumpi, că nu trimiseră pînă atunci nici oștiri, nici bani, nici ajutoare. BĂLCESCU, O. II 197.

CĂMAȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pînză sau de mătase) care se poartă pe piele acoperind partea superioară a corpului. Cămașă de zi. Cămașă de noapte. ▭ [Locomotiva] duce pe trupul odihnit zeci de muncitori agățați de ea ca un ciorchine. Sînt numai în cămăși, cu piepturile și brațele goale. SAHIA, N. 29. Deasupra pantalonilor, băietănașul purta o cămașă... cu mînicile suflecate pînă la coate. SADOVEANU, N. F. 53. Draga badiului brîndușă, Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. E mai aproape cămașa decît haina, se spune despre cei care pun interesele personale sau ale celor apropiați mai presus de ale străinilor. Parcă au uscat cămășile la același soare ( = trăiesc bine împreună, se înțeleg). Ce, am uscat cămășile pe un gard? se spune celui care are o atitudine lipsită de respect. ◊ Cămașă de forță = cămașă confecționată (din pînză tare) astfel ca să împiedice mișcările mîinilor și folosită la imobilizarea nebunilor furioși. ◊ (Eliptic, în forma cămeșă) Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele... Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii, În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie. EMINESCU, O. I 150 Cămașă de zale = platoșă. ◊ Expr. A scăpa ca pe mîneca cămășii = a scăpa foarte ușor. A spune ca pe (sau prin) gura cămășii = a spune ceva cu greu, cu sfială. A rămîne în cămașă = a rămîne sărac, a pierde tot. A nu avea cămașă pe el= a fi sărac lipit, a nu avea după ce bea apă. își dă și cămașa de pe el, se zice despre un om foarte milos și darnic. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua și cămașa de pe el = a-i lua cuiva tot, a-l lipsi de toate. A se certa pe cămașa altuia = a se certa pentru un lucru străin. A-și bea și cămașa = a cheltui totul pe băutură. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat, fudul, plin de sine; (determinat uneori prin «de bine ce-i merge», «de bine ce-o duce») a-i merge cuiva foarte bine. A arde cămașa pe cineva = a fi în mare zor. ◊ (Peiorativ) A schimba părerile (sau convingerile etc.) cum schimbi cămășile = a schimba părerile (sau convingerile etc.) cu foarte mare ușurință. 2. Membrana, învelișul, căptușeala care îmbracă unele materii, obiecte sau piese: a) îmbrăcăminte exterioară sau interioară a unei piese de mașină. Cămașă de cilindru = căptușeala interioară a unui cilindru. Cămașă de argilă = strat argilos folosit Ia turnarea pieselor metalice; b) pieliță, pojghiță care se prinde deasupra unor lichide; c) pojghița care acoperă bobul de grîu, pleavă; d) îmbrăcăminte de hîrtie sau carton care învelește dosare, cărți, hîrtii. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de forma unei rețele, care acoperă suprafața apelor dulci (Hydrodictyon reticulatum). – Variantă: (Mold., Transilv.) cămeșă (CREANGĂ, P. 254, EMINESCU, O. I 150, NEGRUZZI, S. I 104, KOGĂLNICEANU, S. 112) s. f.

DESTUL1 adv. 1. (Adesea urmat de un adjectiv introdus prin prep. «de») Atît cît trebuie, atît cît ajunge, în cantitate suficientă; de ajuns, suficient. Timpul se încălzise destul, pentru ca Sîmbotina să poată sta peste zi afară. MIHALE, O. 503. Încerc să fiu destul de profund. SEBASTIAN, T. 64. Deși am iubit-o pînă la idolatrie, tot mi se pare că n-am iubit-o destul. M. I. CARAGIALE, C. 73. Nu-s destul de legate dulcețile. ALECSANDRI, T. I 31. ◊ A fi destul = a ajunge. Da, sîntem brațe și guri însetate, Nimic, nimic nu-i destul. De pîine, de soare, de aspră dreptate Nici unul din noi nu-i sătul. BANUȘ, B. 77. Dar oare viața-mi întreagă nu-i destul să-ți dovedească În toată clipa că Vidra știe și ea să iubească? HASDEU, R. V. 127. E destul o măciucă la un car de oale. (Eliptic) Ivane, destul de-acum; ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat mălaiul. CREANGĂ, P. 319. ◊ (Întrebuințat ca adverb predicativ) Tu lasă, măi Grigore. Destul că eu mă duc... Ai grijă de pușcă și de scripcă. CAMILAR, N. I 273. Ce-mi pasă a cui ești? zise el. Destul că te iubesc. EMINESCU, N. 9. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ajunge! încetează! Destul!... îl întrerupse colonelul. CAMILAR, N. I 349. O, bunul meu domn! viteazul meu soț! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîția sărimani. NEGRUZZI, S. I 146. 2. Mai mult decît trebuie, prea mult. M-a apăsat destul personalitatea marelui profesor. CAMIL PETRESCU, T. III 290. Destul ți-ai făcut mendrele pînă acum. CREANGĂ, P. 242. Destul m-am supărat Și nimic n-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 215. ◊ Loc. adv. Din destul = din belșug, în mare cantitate. Porunci să mai aducă [mîncare], ca să fie din destul. ISPIRESCU, L. 216. ♦ (Regional) De multe ori, adesea. Cînd eram la mama fată, Mă culcam destul pe vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 443. 3. (Exprimă ideea de scădere a calității pozitive indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește, echivalînd cu un diminutiv format de la adjectivul sau adverbul care urmează) Aproape..., suficient de... S-au înțeles destul de bine cu gospodarii localnici. SADOVEANU, P. M. 9. O răzeșie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă... alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, P. 3. ◊ (Exprimă ideea de sporire a calității negative indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește) Prin unghere, se află celelalte obiecte pe care păstorii le-au adus cu ei din sat... Sînt destul de puține și de ciudat împerecheate. BOGZA, C. O. 69. Ei!... și ce-a făcut Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229.

COLȚ, (I, II 2) colțuri, s. n., (II 1, 3, III) colți, s. m. I. (Uneori urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Punct unde se întîlnesc două (sau mai multe) laturi ale unui obiect sau ale unei figuri. Colțul mesei.Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întîlnesc buzele. Ține țigara în colțul gurii.Zîmbea într-o parte cu un colț al gurii, arătîndu-și dintele cenușiu de tinichea. DUMITRIU, N. 159. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întîlnesc; locul unde cotește o stradă sau unde se desface o altă stradă. Colțul străzii. ▭ (Determinarea «străzii» este subînțeleasă) Oameni ca el întîlnești... la toate colțurile. SAHIA, N. 93. După ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Cald și-a rupt piciorul în colț, la Petrea bacalul. ALECSANDRI, T. 238. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de două străzi. Calea Victoriei, colț cu bulevardul 6 Martie. 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. V. unghi. Își ținea un colț al Arpei din cap, lipit de gură. DUMITRIU, N. 250. Întinse mîna spre buzunarul de la piept al brigadierului și-i aranjă un colț al batistei albe, scoase în afară. MIHALE, O. 501. Se găseau alături, luptînd cu-n colț de pînză care-i înfășură, zbătîndu-se în urletul furtunii. BART, E. 273. Lumea se răzlețește în toate colțurile ogrăzii. BUJOR, S. 10. ◊ Fig. (Eliptic) Caragiale e unul din, cei dintîi care, pe scenă, a ridicat un colț mic de pe marile suferinți țărănești. GHEREA, ST. CR. II 180. ♦ (În publicistică; totdeauna cu determinări) Rubrică rezervată unei anumite specialități. Colțid juridic. ♦ Margine, extremitate. Ia pe ciof, îl duce-n casă Și-l pune pe colț de vatră. ALECSANDRI, P. P. 384. Colț de pîine = fiecare dintre cele două capete ale unei pîini lungi (v. coltuc); p. ext. orice bucată de pîine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere, cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. V. ungher. În celalt colț al automobilului, tînărul Vîrlan se frămînta în sufletul lin de tot ce auzise din gura lui moș Gheorghe. BUJOR, S. 167. Își mai aruncă ochii o dată prin grajd, și zărind într-un colț un cal răpciugos... se duse la dînsul. ISPIRESCU, L. 3. Ea pasul și-l îndreaptă Lingă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. Slujitorii dedeau din colț în colț și nu mai știau ce să răspundă. ISPIRESCU, L. 44. (În sistemele pedagogice din trecut) A pune (un copil) la colț = a-l obliga să stea, drept pedeapsă, într-un ungher al camerei, cu fața la perete. Ia mai lasă-ne, domnule, că nu sîntem la școală. Atîta ar mai trebui: să ne pui la colț! PAS, Z. IV 161. ♦ Colț roșu = încăpere a unei instituții, anume amenajată, unde au loc diferite manifestări culturale sau profesionale. Sindicatele desfășoară o intensă activitate culturală de masă prin numeroase biblioteci, cluburi, colțuri roșii etc.în vederea continuei ridicări a nivelului politic și profesional al celor ce muncesc. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2132. Alături de activitatea de zi cu zi ce trebuie să se desfășoare în căminele culturale și colțurile roșii, o atenție deosebită trebuie să fie acordată organizării de manifestări cultural-educative și artistice la locul de muncă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 1/2. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. În orice colț zîmbească veselia. CERNA, P. 52. Vederea lui nu poate străbate prin toate colțurile și afundăturile [pădurii]. ISPIRESCU, L. 57. Vesela artistă... Acum e pierdută într-un colț de lume, sub negrul pămînt. ALECSANDRI, P. I 229. ◊ Fig. Poate să primească bine și să înțeleagă sinceritatea cu care îți deschizi inima,dar poate să se și supere... Știu eu?... Sînt atîtea colțuri în sufletele omenești! D. ZAMFIRESCU, R. 150. Acești poeți caută să găsească colțuri noi în domeniul artei. DEMETRESCU, O. 146. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. Și-n fiecare cuvînt Nu răsună glasul tuturor oamenilor Din toate colțurile lumii? BARANGA, V. A. 9. Dragele iubirile Cîntă ca paserile în toate colțurile. ALECSANDRI, P. P. 304. La colț de țară și la mijloc de masă = într-un loc ferit de primejdii. II. 1. (De obicei la pl.) Dinții animalelor (mai rar ai oamenilor), în special caninii. Colțun își descoperi colții într-un rînjet amenințător. SADOVEANU, N. F. 34. Scroafa se puse cu colții săi și sparse zidul, făcînd o gaură numai cît putea ea să treacă. ISPIRESCU, L. 129. [Mama zmeului] se pune, cu cei doi colți ce-i avea, a roade la zid. RETEGANUL, P. I 40. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, un caracter aprig. În Rusanda și-a arătat colții o făptură dîrză, care a vrut să trăiască și să-și apere inima. POPA, V. 309. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata să se încaiere. A avea colți = a fi dîrz, obraznic la răspunsuri, la replică. Aha... băietul are colți la răspunsuri. VISSARION, B. 287. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vîrfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii s-au ale altor instrumente asemănătoare; crăcană. O întoarse [furca] cu colții în sus. MIHALE, O. 218. 3. (Mai ales la pl.) Un fel de cui de fier care se aplică, iarna, pe talpa încălțămintei, ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vîrf ascuțit și proeminent de stîncă, de gheață etc. Colțuri de stîncă se îmbrăcau la rădăcină cu peria deasă, negricioasă, a tufelor țepoase. DUMITRIU, V. L. 6. Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. Deodată se ridică din pămînt un colț sur, drept, neclintit. EMINESCU, N. 23. Așezînd genunchi și mînă cînd pe-un colț cînd pe alt colț, Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți. EMINESCU, O. I 76. Un vultur cu durere țipa p-un colț de stîncă. BOLINTINEANU, O. 6. Să bei apă de pe piatră, Printre colțuri strecurată. TEODORESCU, P. P. 73. ◊ Compus: floare-de-colț = albumeală, floarea-reginei. 5. Vîrful plantelor (în special al ierbii) chiar la începutul dezvoltării lor, cînd încolțesc. Pe izlaz, iarba încă nu-și ridicase colțul într-atît, încît cirezile satului să meargă la păscut. MIHALE, O. 503. Nici nu-ți faci idee ce simțire de bucurie am cînd zăresc colțul unui fir de busuioc, al unei rozete; un sîmbure de viață, care crește, tinde cătră soare. SADOVEANU, O. IV 398. Mi se părea că fiecare pom, fiecare bulgăre, fiecare colț de iarbă au văzut... goana nebună a tatei. SAHIA, N. 62. Femeia trimite pe băiet cu vitele la cîmp, să pască colț de iarbă, să se mai înfiripe. ȘEZ. VII 137. (În legătură cu verbele, «a prinde», «a scoate», «a da» etc.) [Simion] se și auzea cîntînd din fluier... în timp ce oile pășteau repede iarba dată în colț. CAMILAR, TEM. 122. Începea a scoate colț porumbul. SADOVEANU, P. M. 275. III. 1. (Mai ales la pl.) Tăietură (sau șir de tăieturi) în formă mai mult sau mai puțin triunghiulară, făcută pe marginea unei stofe; dantelă împletită în formă de asemenea triunghiuri. 2. (Rar) Șuviță de păr ondulată, trasă pe frunte sau pe tîmple. Își drege colții de pe frunte. CARAGIALE, T. II 202.

INTELIGENȚĂ, inteligențe, s. f. 1. Calitatea celui inteligent, facultatea de a înțelege (ușor și bine), de a pricepe (just), de a cunoaște; deșteptăciune. V. minte, pricepere. Adesea inteligența lui elastică, generoasă prin rezerva și cumpănirea ei, făcea impresia acelor tablouri cu perspective mari, adînci, pierdute, ce par a nu mai avea sfîrșit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. Cunoștințele dobîndite, neputîndu-se grupa împrejurul unei idei predomnitoare... lasă numai oarecare idei nestatornice, mai adesea pernicioase pentru inteligență și moralitate. ODOBESCU, S. II 63. 2. (Învechit) Totalitatea intelectualilor, intelectualitate. Inteligența romînă geme în temniți sau se rătăcește pribeagă prin țări străine, persecutată din toate părțile de inimicii libertății. BOLLIAC, O. 224.

ÎNȚELEGE, înțeleg, vb. III. 1. Tranz. A pătrunde cu mintea, a prinde sensul, înțelesul unei idei, al unei noțiuni, al unei situații etc.; a pricepe. Biruiții înțelegeau ce mînă-i lovește. SADOVEANU, O. VII 12. O clătinătură și un duruit stîmpărat se simte în vagon; după asta înțelege și Moș Gheorghe că sînt plecați. SP. POPESCU, M. G. 31. Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nțelegi tu oare Cum că eu sînt nemuritor Și tu ești muritoare? EMINESCU, O. I 172. Cînd am început a înțelege cele ce se petrec în lume, intrase de curînd, în cursul timpului, un secol nou, secolul al XIX-lea. GHICA, S. A. 27. ◊ (În forma interogativă, însoțind o poruncă, pentru a o întări) Dacă pînă mîne demineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți steie capul unde-ți stau talpele. Înțelesu-m-ai? CREANGĂ, P. 84. Luați un nevod și o pușcă cu voi și mergeți la lucru; iar dacă le veți zări cumva, zvîr și poc!... M-ați înțeles? ALECSANDRI, T. I 251. ◊ (La perf. c., ca răspuns la o poruncă, în semn că se va executa) Am înțeles = da. ◊ Expr. Mă-nțelegi! se folosește cînd vorbitorul vrea să atragă atenția interlocutorului asupra celor spuse sau cînd presupune că interlocutorul pricepe o aluzie sau o insinuare. A da (cuiva) înțeleagă (sau a înțelege, de înțeles) că... = a face (pe cineva) să priceapă ceva prin aluzii sau gesturi, fără a se exprima explicit. Dă a înțălege că dreptățile politice... erau a se întinde preste tot. RUSSO, S. 121. Așa ceva înțeleg și eu = așa da, admit, aprob, găsesc pe placul meu. ◊ Absol. Stătu o clipă fără să înțeleagă. DUMITRIU, N. 104. (Expr.) Bate șaua (ca) să-nțeleagă iapa v. iapă.Refl. pas. (în expr.) Se înțelege (de la sine) = este evident, natural, limpede, lămurit; firește, bineînțeles. Ce privești zîmbind în unde? Ești frumoasă, se-nțelege. EMINESCU, O. I 210. ♦ A fi de acord, a accepta, a primi. Eu înțeleg să vă apăr viața, onoarea. C. PETRESCU, C. V. 101. Iartă-mă, zic; înțeleg să combați pe haimanale, dar să susții că sînt ale mele... CARAGIALE, M. 179. ◊ Expr. A nu înțelege de glumă = a lua în nume de rău o glumă, a nu o primi cu bunăvoință. ♦ A interpreta. Cum trebuie înțeles acest lucru? ♦ A avea un anumit punct de vedere cu privire la ceva. Cum înțelegi să rezolvi această problemă? ♦ A pricepe o limbă străină. Voi vă ziceți romîni, ș-apoi vorbiți o limbă pe care eu n-o înțeleg. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Refl. pas. Intru în vorbă cu maiorul negru; dar mă înțeleg foarte greu căci abia știe vreo două cuvinte franceze. BART, S. M. 27. ◊ Refl. reciproc. Van den Vandel se înțelege destul de bine romînește cu mine. C. PETRESCU, A. 452. (Fig.) Și paserile se înțeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veți crede. GÎRLEANU, L. 12. 2. Tranz. (Cu privire la persoane) A-și face o idee justă despre mentalitatea, ideile, sentimentele, caracterul, intențiile sau activitatea cuiva; a-și da seama de motivele care determină comportarea cuiva (transpunîndu-se în situația lui). Nu te înțeleg, tovarășe Filip. – Ei, nu mă înțelegi... SAHIA, N. 31. Țe-nțeleg, te simt aproape... Cu ochii gînditori și galeși. VLAHUȚĂ, O. A. 49. Visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi, Aș simți-o că-i aproape și ar ști c-o înțeleg. EMINESCU, O. I 157. ◊ Refl. reciproc. Își întorceau privirile unul către altul, înțelegîndu-se fără cuvinte. SADOVEANU, M. C. 88. ♦ Refl. reciproc. A trăi în bună înțelegere, în armonie. 3. Tranz. (De obicei urmat de o completivă directă) A constata, a vedea, a observa. A! Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, cum înțeleg? NEGRUZZI, S. I 139. (Cu pronunțare regională) Judecata și gustul se vor isca în ziua aceea în care vom înțălege că literatura este pîinea zilnică a unui neam. RUSSO, S. 91. ◊ Refl. pas. Cînd s-a înțeles din cerdac că sosește oaspete de devale, jupîneasa Marușca a dat glas. SADOVEANU, F. J. 614. ♦ (Regional) A afla, a auzi. A fi vai de capul tău de-oi mai înțelege eu ceva despre tine. SBIERA, P. 241. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A ajunge la învoială, a cădea de acord, a se învoi, a conveni, a se împăca (cu cineva). Ințelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= îngrășate) ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Se înțelese cu el la cuvinte. ISPIRESCU, M. V. 55. ◊ Refl. reciproc. Nădăjduiesc că ne vom înțelege amîndoi. NEGRUZZI, S. I 7. 5. Tranz. (Mai ales în propoziții negative, complementul fiind «nimic») A se alege sau a rămîne cu ceva, a cîștiga, a profita; a simți. Nu ia banii cu țîrîita, că nu înțelege nimic așa. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. – Forme gramaticale: perf. s. înțelesei, part. înțeles.

NOROC, (rar) noroace, s. n. 1. Soartă, ursită, destin (favorabil). Din casa voastră, unde-n umbră Plîng doinele și rîde hora, Va străluci odată vremii Norocul nost’ al tuturora. GOGA, P. 11. A oftat adînc de nedreptatea norocului. CARAGIALE, P. 24. Cearcă și tu, să vezi cum ți-a sluji norocul. CREANGĂ, P. 187. Cînd norocu-și schimbă pasul, N-aduc ani ce-aduce ceasul! ALECSANDRI, O. 116. Norocul e cum și-l face omul.Expr. La (sau într-un) noroc = la întîmplare, fără a fi sigur de rezultat. Socotind că a venit vremea... o ceru de soție într-un noroc. GANE, N. I 96. Apucă și el într-un noroc spre răsărit. ISPIRESCU, L. 124. Cum a da tîrgul și norocul = după împrejurări. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. La cît mi-a sta norocul = în ce măsură voi fi favorizat de soartă. Nu știu zău la cît mi-a sta norocul. CREANGĂ, P. 219. A(-și) încerca norocul v. încerca (1).2. Întîmplare neașteptată sau concurs de împrejurări favorabile care asigură reușita, succesul unei acțiuni, îndeplinirea unei dorințe etc.; șansă. A fost un noroc că în clipa aceea i-a văzut Gică. C. PETRESCU, C. V. 181. Norocul mă făcu să dau peste o așezare omenească. HOGAȘ, M. N. 76. ◊ (În proverbe și zicători) Munca, norocul omului cel mai mare și mai sigur. Cînd cu gîndul nu gîndești, Atunci norocul ți-l găsești. Numai (sau tot) de noroc să se plîngă omul, se spune despre omul norocos, pe care-l ajută norocul în toate. Nu ședea, că-ți șade norocul ( = dacă ești inactiv nu realizezi nimic). ◊ Joc de noroc = joc (cu cărți, zaruri etc.) practicat mai ales în societatea burgheză, în care partenerii riscă sume de bani, urmărind cîștiguri care depind numai de întîmplare. Bacaraua e un joc de noroc la care proștii n-au noroc. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. A avea noroc sau a fi cu noroc = a avea succes în acțiunile întreprinse, datorită unor împrejurări favorabile neașteptate. N-avea noroc la vînat. ISPIRESCU, L. 288. Se vede că tot mai ai oleacă de noroc, de-ai nimerit tocmai la mine. CREANGĂ, P. 90. Intrase acasă cu torba plină, căci avusese noroc în ziua aceea. NEGRUZZI, S. I 82. A avea norocul să... = a se ivi prilejul favorabil pentru... Înțelegea să prețuiască binele în care avusese norocul să intre. SADOVEANU, O. VIII 222. A avea noroc de (sau la) cineva (sau ceva) = a avea avantajul de a da peste cineva (sau ceva) folositor; a putea profita sau a se bucura de cineva (sau ceva), a se putea sluji de cineva (sau de ceva). Tot drumul avură noroc de vreme bună. SADOVEANU, O. I 129. Au avut noroc de un vînt bun de la coastă. BART, E. 277. Ai avut mare noroc de mine. CREANGĂ, P. 202. Noroc că... = din fericire s-a întîmplat că..., bine că... Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul. ISPIRESCU, L. 30. Noroc din cer pînă-n pămînt, că nu m-a prins... haraminul de Trăsnea. CREANGĂ, A. 68. ◊ (În formule de salut sau de urare, uneori determinat prin «bun») Le dai tovarășilor de la Uniune «noroc bun» și din partea mea. DAVIDOGLU, M. 72. Noroc, noroc, Trifoane! strigă Leonte Orbișor din uliță. REBREANU, R. II 59. Noroc bun, Tudore! ALECSANDRI, T. II 26. ◊ (Familiar, afectuos, în formule imitînd imprecațiile) Bată-te norocul să te bată! 3. Stare sufletească în care omul se simte fericit; ceea ce procură omului o astfel de stare; fericire, bine. Soarele mirat sta-n loc Că l-a ajuns și-acest noroc, Să vadă el atîta joc P-acest pămînt! COȘBUC, P. I 58. Fața-i roșie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii. EMINESCU, O. I 85. Cît îmi pare de bine C-am să mă mărit! Ce noroc pe mine! Ce vis fericit! ALECSANDRI, T. I 37.

PĂI1 adv. (Familiar, în concurență cu apoi (4); adesea cu rol de interjecție) a) (De obicei întărit prin «da», «desigur», «că», exprimă o afirmație sau o aprobare) Desigur, se înțelege. Păi că bine zici tu, măi babă, așa să facem, răspunse moșneagul. ȘEZ. II 107. b) (Întărește o întrebare retorică) Om stricat, domnule. Păi de ce am dezvorțat-o (= divorțat-o) pe Zița de el, gîndești? CARAGIALE, O. I 50. ◊ (Întărește o interjecție, un îndemn) E departe lotul tău.?Uite, d-aici, din pădure, încă un plan.Păi hai să-i dăm drumul mai repede. PREDA, Î. 145. Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept! Ce-a fost bun; păi, uite, mînecile-s rele! COȘBUC, P. I 246 b) (Urmat de «dar») Se putea altfel? Am auzit că-i bolnav. – Păi dar! c) (Uneori urmat de interj. «de», «dă», exprimă rezervă, ezitare) Cum să spun? Știu eu? Ce cei pe dînsul?Păi, ce-i vrea să-mi dai. ISPIRESCU, L. 267. Pleci? întrebă el... – Păi, ce să fac? CONTEMPORANUL, VIII 295. (În forma poi) Poi dă, măi femeie, tot ești tu bisericoasă de s-a dus vestea! CREANGĂ, A. 39. d) (Exprimă neîncredere, suspiciune) Păi, cine știe ce ai de gînd! e) (Urmat de «bine», «cum» sau «cum așa», exprimă mirare) Păi cum, omule! - Variantă: poi adv.

SINCERITATE s. f. Însușirea de a fi sincer; franchețe. I-am spus și eu, cu sinceritatea de la douăzeci de ani, cine sînt, de unde și de ce am plecat și încotro mă duc. GALACTION, O. I 88. O sinceritate absolută reiesă din opera tuturor scriitorilor tineri. ANGHEL, PR. 185. Anna e fire semeață... Poate să primească bine și să înțeleagă sinceritatea cu care îți deschizi inima, dar poate să se și supere. D. ZAMFIRESCU, R. 150.

inteligență sf [At: MAIORESCU, CR. II, 119 / V: (înv) ~gin~, ~ție / Pl: ~țe / E: fr intelligence, lat intelligentia, ger Intelligenz] 1 Capacitate de a înțelege ușor și bine fenomenele, lucrurile etc., pe baza experienței acumulate anterior Cf deșteptăciune, înțelepciune. 2 Înțelegere profundă a unor idei, mai ales din domeniul culturii și tehnicii. 3 (Pex) Persoană inteligentă. 4 (Înv) Intelectualitate. 5 (Îs) ~ artificială Capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a obține performanțe cvasiumane.

Mai bine să mori în picioare, decît să trăiești în genunchi – Sînt veacuri multe de cînd istoricul latin Tacit scria în Viața lui Agricola (33): „O moarte demnă este mai frumoasă decît o viață rușinoasă”. De atunci mulți oratori și scriitori au reluat sub diferite forme aceeași idee, dar poate nimeni pînă la Dolores Ibarruri, cunoscuta luptătoare și conducătoare a Partidului Comunist Spaniol, n-a formulat-o mai plastic și cu mai mult înțeles. Fraza „mai bine să mori în picioare decît să trăiești în genunchi”, făcînd parte din cuvîntarea pe care ea a rostit-o la Paris, la 3 septembrie 1936, la cîteva luni după izbucnirea războiului din Spania, a și trecut în antologie. Dovadă că e menționată într-o lucrare apărută la New-York în 1944, care se ocupă în mod special de limbajul și expresiile născute în perioada celui de-al doilea război mondial: A.M. Taylor: The language of world war II. În literatura noastră, o idee similară e exprimată de Bolintineanu în legenda istorică Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare: „Ce e viața noastră în sclavie oare? Noapte fără stele, ziuă fără soare. Cei ce rabdă jugul ș-a trăi mai vor, Merită să-l poarte spre rușinea lor!” LIT.

CA1, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă1. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. A-i fi cuiva casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, normală, liniștită. A nu avea (nici) casă, (nici) masă = a duce o viață neregulată, plină de griji, de frământări. ♦ (Reg.) Cameră, odaie. ◊ Casă de veci = mormânt. 2. Încăpere specială într-o clădire, având o anumită destinație. ◊ Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează cabina unui ascensor. Casa scării = spațiul dintr-o clădire care adăpostește o scară. 3. Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele etc. tipografice de același caracter. 4. Gospodărie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Căsnicie, menaj. ◊ Expr. A face (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi cu cineva (în bună înțelegere), a se împăca bine. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinări) Nume dat unor instituții, așezăminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ◊ Casă de economii = instituție publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităților bănești temporare ale populației, acordând pentru acestea mai ales dobândă. Casă de ajutor reciproc = asociație benevolă a unor angajați sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi și de ajutoare membrilor ei din fondurile obținute din depunerile lor lunare. Casă de filme = instituție producătoare de filme cinematografice. Casă de cultură = instituție culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative etc. Casă de nașteri = instituție medico-sanitară, în care se acordă viitoarelor mame, la naștere, asistență calificată. Casă de vegetație = construcție specială, cu acoperișul și cu pereții de sticlă, folosită pentru experiențe de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetație. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boală a vinurilor, pe care acestea o capătă când ajung în contact cu aerul și care se caracterizează prin tulburare și prin schimbarea culorii. – Lat. casa.

A SE ÎMPĂCA mă împac intranz. 1) A restabili raporturile de prietenie; a se împăciui. S-au ~at după un conflict. 2) pop. A ajunge la o înțelegere; a cădea de acord; a conveni; a se învoi. ~ cu gândul.~ cu ceva a se obișnui; a se deprinde. 3) A trăi în bună înțelegere. Ei se împacă bine. /în + lat. pacare

împăca (împac, împăcat), vb.1. A restabili raporturi de prietenie, de înțelegere cu cineva. – 2. A liniști, a potoli, a calma. – 3. A mulțumi, a satisface. – 4. A pune de acord, a conveni. – 5. (Refl.) A face pace. – 6. (Refl.) A se învoi, a se conforma. – 7. (Refl.) A se înțelege, a trăi în bună înțelegere, a se avea bine. Lat. pacāre (Pușcariu 783; Candrea-Dens., 1298; REW 6132; DAR), cf. alb. paḱoń, it. pagare, prov., sp., port. pagar, fr. payer. Sensul etimologic se conservă numai în rom. și în alb.; compunerea cu pref. în- trebuie să se fi făcut în cadrul limbii rom. Cf. pace. Der. împăcăcios, adj. (care împacă); împăcătură (var. împăcătoare), s. f. (înv., împăcare); împăcăciune, s. f. (reconciliere); neîmpăcat, adj. (implacabil).

îngădui (îngădui, îngăduit), vb.1. A permite, a lăsa. – 2. A admite, a accepta, a se învoi. – 3. A îndura, a suporta. – 4. A slăbi, a diminua, a domoli. – 5. A ierta, a absolvi, a scuti de (o pedeapsă). – 6. A aștepta, a avea răbdare. – 7. (Refl.) A se înțelege, a se avea bine. Mag. engedni (Cihac, II, 50; Tiktin; DAR; Gáldi, Dict., 93), cf. bg. din Trans. enieduva (Miklosich, Bulg., 121). – Der. îngăduială (var. îngăduință), s. f. (permisiune, voie; concesie; toleranță; cedare; răbdare; păsuire, răgaz); îngăduitor, adj. (tolerant, răbdător); neîngăduitor, adj. (intolerant); neîngăduință, s. f. (intoleranță).

îngrădi (îngrădesc, îngrădit), vb.1. A închide, a astupa. – 2. A împrejmui, a îngrădi. – 3. A pune limite, a stăvili. – 4. A stăpîni, a subjuga. – 5. A împleti, a face cozi. – 6. (Refl.) A se pune la adăpost, a se apăra. – 7. (Refl.) A se înțelege, a se avea bine. – Mr. ngărdire, megl. angărdés, angărdiri. Sl. graditi (Cihac, II, 115; DAR), cf. bg. gradjă, sb. graditi, rus. goroditĭ, și de asemenea gard, grădină.Der. neîngrădit, adj. (fără îngrădire, deschis; nelimitat); îngrăditor, adj. (care îngrădește); îngrăditură, s. f. (gard, împrejmuire; înv., fortificație); îngrădeală, s. f. (separare); îngrădiș, s. n. (înv., gard); desgrădi, vb. (a scoate gardul, a desface o împrejmuire).

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon)si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

putére f. (d. pot; it. podére și potére, pv. sp. pg. poder, fr. pouvoir. D. rom. vine rut. puterĕa). Forță, vigoare, tărie fizică la animale și forță de presiune (de propulsiune, de exploziune, de descompunere) la mașinĭ cu abur saŭ electricitate și la agențĭ naturalĭ (foc, căldură, frig, apă, gravitațiune ș. a.): atributu lui Ercule era puterea, boiĭ trag plugu cu puterea lor, locomotiva are puterea de a trage vagoanele, elicea are puterea de a împinge vaporu, apa care îngheață într’un vas are puterea de a-l sparge, puterea valurilor. Violență, impetuozitate: fulgeru are puterea de a topi metalele. Fig. Posibilitate, putință saŭ mijloc de a face: n’avem puterea de a fi eternĭ. Eficacitate, virtute: puterea unuĭ remediŭ, unuĭ venin. Vigoare, energie, voință mare: a interveni cu putere. Autoritate, drept legal de a impune voința ta: puterea materială, puterea paternă, puterea statuluĭ, puterea suverană. Forță, influență, trecere: puterea vorbeĭ, puterea frumusețiĭ, a avea putere pe lîngă un ministru. Mandat, procură, plenipotență: a da cuĭva putere să lucreze în numele tăŭ. Dominațiune, stăpînire: maĭ toată lumea veche cunoscută era supt puterea Romeĭ. Mînă, stăpînire: eram în puterea tîlharilor. Stat suveran: țările româneștĭ fură puse la 1856 supt garanția marilor puterĭ ale Europeĭ (Francia, Anglia, Prusia [azĭ Germania], Austria, Italia, Rusia și Turcia), marĭ puterĭ sînt și Statele-Unite și Japonia. Mat. Produsu unuĭ număr inmulțit de un număr oare-care de orĭ cu el singue: 9 e puterea a doŭa a luĭ 3. Pl. Vigoare, tărie: părăsindu-l puterile, s’a înecat. Mandat, însărcinare: are depline puterĭ. Îngeriĭ din gradu al treilea. Puterea legislativă, parlamentu. Puterea executivă, administrațiunea, poliția, jandarmeria. Puterea judiciară, magistratura. A patra putere (fig.), ziarele, revistele. Vechĭ. Mulțime: mare putere de vrăbiĭ. Minune (după ngr. dýntamis). În puterea nopțiĭ, în toĭu (mijlocu) nopțiĭ (V. viple). În toată puterea cuvîntuluĭ, de-a binele, adevărat, în adevăratu înțeles al cuvîntuluĭ. Cu putere, puternic: a lovi, a striga cu putere. A veni la putere, a veni la guvern, la conducerea țăriĭ.

CA1, case, s. f. 1. Clădire care servește drept locuință. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă1. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. A-i fi cuiva casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, normală, liniștită. A nu avea (nici) casă, nici (masă) = a duce o viață neregulată, plină de griji, de frământări. ♦ (Reg.) Cameră, odaie. ◊ Casă de veci = mormânt. 2. Încăpere specială într-o clădire, având o anumită destinație. ◊ Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează cabina unui ascensor. Casa scării = spațiul dintr-o clădire în care se găsește scara. 3. Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele etc. tipografice de același caracter. 4. Gospodărie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Căsnicie, menaj. ◊ Expr. A face (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi cu cineva (în bună înțelegere), a se împăca bine. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinări) Nume dat unor instituții, așezăminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ◊ Casă de economii = instituție publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităților bănești temporare ale populației, acordând pentru acestea mai ales dobândă. Casă de ajutor reciproc = asociație benevolă a unor angajați sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi și de ajutoare membrilor ei din fondurile obținute prin depunerile lor lunare. Casă de filme = instituție producătoare de filme cinematografice. Casă de cultură = instituție culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative etc. Casă de nașteri = instituție medico-sanitară, în care se acordă viitoarelor mame, la naștere, asistență calificată. Casă de vegetație = construcție specială, cu acoperișul și cu pereții de sticlă, folosită pentru experiențe de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetație. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boală a vinurilor, pe care acestea o capătă când ajung în contact cu aerul și care se caracterizează prin tulburare și prin schimbarea culorii. – Lat. casa.

TĂLMĂCI, tălmăcesc, vb. IV. Tranz. 1. A traduce un text dintr-o limbă în alta. [Operele lui M. Gorki] sînt astăzi o bogăție a poporului rus și a tuturor popoarelor lumii în ale căror limbi minunata sa operă a fost tălmăcită. STANCU, U.R.S.S. 26. ◊ Refl. pas. Oaspeții cerură cu îndărătnicie să li se tălmăcească versurile latinești. VORNIC, P. 238. 2. A interpreta, a tîlcui. Ursuzenia ta a fost tălmăcită ca semn al oboselii. PAS, Z. I 267. Lămurea și tălmăcea vestea cea proaspătă. SADOVEANU, O. VII 79. 3. A explica, a lămuri. Căutai să-mi tălmăcesc pricina. HOGAȘ, M. N. 94. N-oi mai uita mai ales ochii mici și vărgați ai ctitorului care-mi tălmăcea zugrăvelile. DELAVRANCEA, H. T. 6. Pare-mi-se, dragă Smărăndiță, că ți-am înțeles planul.Dacă l-ai înțeles... cu atît mai bine, pentru că n-oi fi silită să ți-l tălmăcesc. ALECSANDRI, T. 299. ◊ Absol. Mai bine ce v-am tălmăcit, și un copil putea să înțeleagă. CREANGĂ, O. A. 107. ♦ A dezlega, a ghici. Să închipuim niște întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci. NEGRUZZI, S. I 12. ♦ Refl. reciproc. A se lămuri, a se explica. Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem și noi. CARAGIALE, O. I 123. Mă duc să mă tălmăcesc cu cuconu Grigori. ALECSANDRI, T. I 51. ♦ (Rar) A se înțelege cu cineva. Îi venea... cam greu să se tălmăcească cu domnul Wondracek, un om care nici nu știa romînește. SLAVICI, N. I 162. 4. A exprima, a exterioriza. Doina plîngea pe strune, tălmăcind o patimă adîncă. SADOVEANU, O. I 301. Cea mai înțeleaptă limbă este limba care agiută pe om a-și tălmăci gîndul într-un chip ca toți ascultătorii să-l poată înțelege. RUSSO, O. 56. ◊ Refl. pas. Doina de la munte, acea melodie curat romînească, în care toată inima omului se tălmăcește prin suspinuri puternice și prin note dulci și duioase. ALECSANDRI, O. P. 241.

VĂDI, vădesc, vb. IV. Tranz. 1. A face să se vadă, să fie evident; a pune în evidență, a dovedi, a arăta. Viața industrială o vădeau coșurile înalte ale fabricilor și uzinelor. STANCU, U.R.S.S. 177. Mîinile ei desfăcură pachetul și afișe vechi, strînse de o jumătate de veac, apăreau... ca să vădească mai bine drepturile ei. ANGHEL, PR. 120. Ochii, spălăciți și leneși, vădeau o minte somnoroasă. HOGAȘ, M. N. 32. Păru-i blond și moale ca mătasa Grumazul alb și umeri-i vădea. EMINESCU, O. IV 355. ◊ Refl. Să dai dascălului meu răsplata după cele ce se vor vădi. SADOVEANU, D. P. 23. 2. (Cu privire la persoane) A da de gol, a da pe față, a denunța. Înțelese că nu-i bine să-l vădească în acel loc față cu toți. SADOVEANU, Z. C. 260. ◊ Refl. Eu fusei pricina de se vădi vătavul. NEGRUZZI, S. II 236.

învoia sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 374/6 / P: ~vo-ia~ / Pl: ~ieli, (rar) ~iele, (înv) ~le / E: învoi + -eală] 1 Înțelegere prealabilă Si: acord, aranjament, convenție, pact. 2 (Îe) A face (sau a cădea la) ~ A cădea de acord. 3 (Jur) Tranzacție. 4 (La cumpărături) Tocmeală. 5 (La angajarea unei munci) Acord asupra condițiilor de plată. 6 (Pex) Contract. 7 (Îs) ~ agricolă Contract agricol. 8 (Îs) Legea ~ielilor agricole Lege votată de parlament după răscoalele țărănești din 1907. 9 Condiție. 10 Angajament. 11 Concordanță de opinii și de caractere Si: înțelegere. 12 (Pop; îe) Mai bine varză acră cu ~, decât zahăr dulce cu cârteală Mai bine trai în sărăcie dar cu bună înțelegere, decât în belșug cu ceartă. 13 (Îs) Bună ~ Angajament în urma convenirii de bună voie asupra unor condiții. 14 (Jur) împăcare la judecată. 15 (Înv) Concesie.

știutu sf [At: CORESI, L. 495/20 / P: ști-u~ / Pl: ~ri / E: ști + -(u)tură] (Înv) 1 Cunoaștere (1). 2 Înțelegere. 3 (Îs) Pomul ~rii (binelui și răului) Pomul din Eden, din ale cărui fructe, interzise de Dumnezeu, au mâncat Adam și Eva, dobândind conștiința binelui și a răului.

vorovi vb. IV. I (înv., reg.) 1 intr., tr. A vorbi. Scoală-te și vorovește de grăiește fără nice o-mpiedicare (DOS.). ♦ (intr.; cu determ. care indică modalitatea de articulare, intensitatea vocii etc.) A rosti, a pronunța. Știți, Tănase al lui Ispas Care vorovea pe nas (POP.). ♦ (intr.) A exprima prin cuvinte gînduri, sentimente, intenții; a spune, a zice, a grăi. Cel ce bine vorovește nu să înțelege (CANT.). 2 tr. A considera, a socoti, a crede. ♦ Ext. A bîrfi, a zvoni, ◊ (refl. impers.) Așa se vorovește că mai mult sfatul și-ndemnătura lui Dumitrașco Vodă au fostu decît voia vizirului (NEC.). 3 refl. recipr. A se învoi; a se vorbi. S-au vorovit cu toții și au dat știre țării (COSTIN). 4 (intr.) A comunica ceva cuiva; a povesti. Voiesc a asculta povestirea celor ce ți s-au întîmplat, vorovește (BELD.). ◊ Expr. A vorovi pleve v. pleavă. ♦ (intr.) A discuta cu cineva. Craii amîndoi vorovesc unul cu altul (BELD.). II intr. (înv.) A face larmă, zarvă; a se neliniști, a se tulbura, a se zbuciuma, a se agita. • prez.ind. -esc. și (înv., reg.) vorobi vb. IV. /<ucr. говорити; cf. și slav. говорнтн „a face zarvă, a se agita”.

bine adv., s.n. (în opoz. cu „rău”) I 1 adv. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util; după cum își dorește cineva, spre mulțumirea cuiva; în concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare (POP.). ◊ expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, lipsită de griji. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine (POP.). A(-i) merge (treburile) bine = a prospera, a avea succes, noroc. Nu i-a mers bine în acea zi (CR.). A sta bine = a fi bogat, avut. A(-i) fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întimplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A-i veni (cuiva) bine (să..., ca să..., de..., de a..., a...) = a-i fi bine (să...); a-i fi pe plac, comod, convenabil (să...); a-i fi (cuiva) la îndemînă (să...), a găsi momentul prielnic (să...); a fi avantajat de o situație prielnică. A fi (sau a trăi) bine cu cineva = a fi în relații de bună înțelegere, apropiate cu cineva; a se înțelege, a o duce bine cu cineva. A primi bine pe cineva = a primi prietenește, cu dragoste, (fam., iron.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urîtă, condamnabilă)! A ajunge bine v. ajunge. Cu atît mai bine v. atît. A se avea bine cu cineva v. avea. A-i cădea bine v. cădea. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine v. fi. A o începe bine v. începe. Bine născut v. născut. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A-i pica (cuiva) bine (ceva) v. pica. A fi bine situat v. situat. (A fi) bine văzut v. vedea. A-i veni (cuiva) bine cu... (sau că...) v. veni. ◊ (în formule de salut, de întîmpinare, de urare) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! Fii (sau fiți) bine venit (veniți)! Bine te-am (sau v-am) găsit (sănătos, sănătoși)!expr. Mai rămîneți cu bine v. mai. Îmi pare bine (de cunoștință) v. părea. Rămîi cu bine! v. rămîne. Umblă cu bine! v. umbla. (A fi) bine venit v. venit. 2 Mult și prielnic. A mîncat bine.Bine hrănit v. hrănit. ◊ expr. Hăt și bine v. hăt. Mult și bine v. mult. 3 expr. A se face bine = a se însănătoși. A se simți bine = a fi sănătos. A(-i) face (cuiva) bine (mîncarea, băutura, plimbarea etc.). (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 4 În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cîntă și dansează bine.expr. A o aduce (bine) din condei v. aduce. A (se) îmbrăca bine v. îmbrăca. A(-i) sta (cuiva) bine v. sta. A (nu)-i suna bine la (sau în) urechi (sau ureche) v. suna. ♦ (fam.; adj.; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. Un bărbat bine.expr. A arăta bine v. arăta. A-și purta (sau duce) bine anii v. an. A se ține bine v. ține. 5 În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. ◊ expr. A vedea bine = a-și da seama. Văd eu bine că nu vrei să mă ajuți. Să știu bine că mor, și nu mă las pînă nu-mi aflu dreptatea! Ba bine că nu! v. ba. A fi bine inspirat v. inspirat. Bine intenționat v. intenționat. A judeca bine despre sine v. judeca. Nu-l vede bine de drag v. vedea. 6 (avînd val. unei afirm.) Da, desigur. Bine, am să procedez cum vrei tu! ♦ De acord cu ceva. Bine, Maria, poți să pleci.expr. Ei bine... = după cum spuneam... Ba că bine zici! v. ba. (Că) bine zici v. zice. ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 7 Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. Cămașă bine călcată.(la compar.) Mult A fost plecat doi ani și mai bine. II s.n. sg. 1 Ceea ce este util, favorabil, prielnic; ceea ce aduce mulțumire sau folos cuiva; ceea ce este conform unui ideal, moralei; ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care ajută pe cei din jurul său. Facere de bine v. facere. ◊ Loc.adv. De bine de rău v. rău. ◊ expr. A face (cuiva) (un mare) bine = a ajuta (pe cineva) la nevoie. A face cuiva bine cu ceva = a împrumuta pe cineva cu ceva. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (iron.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A i se urî cu binele sau a da binelui cu piciorul = a disprețui o situație bună. A nu face a bine = a nu fi semn bun. Parcă nu faceți a bine! (CR.). A lua (pe cineva) cu binele v. lua. A se lua pe lîngă cineva cu binele v. lua. A nu fi a bine v. fi. A-i gîndi cuiva bine v. gîndi. A grăi (de) bine (de cineva) v. grăi. A-i ieși cuiva de bine v. ieși. A învăța de bine pe cineva v. învăța. A lua (ceva) în nume de bine v. lua. A meni a bine v. meni. A nu(-i) mirosi (a) bine v. mirosi. A lua în nume de bine (pe cineva) v. nume. A vrea (cuiva) binele (sau bine) v. vrea. A zburda de bine v. zburda. ♦ Faptă bună. Binele ades vine pe urmele mîhnirii (ALEX.). ◊ Loc.adv. De-a binele(a) = așa cum trebuie; bine de tot. Afară se întunecase de-a binelea (SADOV.). Cu binele = cu blîndețe. ◊ expr. A întoarce binele făcut v. întoarce. 2 (filos.; art.; calc după gr. „άγαθός”, germ. „das Gut”) Obiectul moralei ca știință. • /lat. bĕne.

conj. 1 Servește de legătură între două propozițiuni ale căror verbe nu sînt la subjonctiv: știe ~ l-am căutat; tot astfel după o propozițiune eliptică: iată ~ s’a supărat: acum ~ ne-am înțeles 2 În propozițiuni exclamative: ~ bine zici! ~ mare te-ai mai făcut! 3 pop. Căci: du-te mai iute, ~ nu-l mai găsești 4 Intră în formațiunea mai multor locuțiuni conjunctive: cum ~, cu toate ~, măcar ~, pe lîngă ~, fiind ~ (fiindcă), pentru ~, parcă (= pare că), etc. [lat. quod].

conj. 1 Servește de legătură între două propozițiunii ale căror verbe nu sînt la subjonctiv: știe ~ l-am căutat; tot astfel după o propozițiune eliptică: iată ~ s’a supărat: acum ~ ne-am înțeles 2 În propozițiuni exclamative: ~ bine zici! mare te-ai mai făcut! 3 pop. Căci: du-te mai iute, ~ nu-l mai găsești 4 Intră în formațiunea mai multor locuțiuni conjunctive: cum ~, cu toate ~, măcar ~, pe lîngă ~, fiind ~ (fiindcă), pentru ~, parcă ( = pare că), etc. [lat. quod].

HA interj. 1) (se folosește pentru a exprima surprindere, mirare, satisfacție, indignare, ironie etc.). 2) fam. (se folosește când interlocutorul n-a auzit bine s-au n-a înțeles cele spuse) Poftim?; ce-ai spus? 3) (se folosește repetat pentru a reda râsul în hohote). /Onomat.

A SE ÎNȚELEGEînțeleg intranz. 1) A se împăca bine; a nu avea probleme. 2) A ajunge la învoială; a cădea de acord; a se învoi; a conveni. ~ din preț. /<lat. intelligere

buc (buci), s. m. 1. Scamă, cîlți. – 2. Coajă, cocoloș. Origine necunoscută. Cihac crede că expresia într-un buc „într-o clipă” se bazează pe un cuvînt diferit, pe care îl pune în legătură cu pol. buch, rus. buch „zgomot”, cf. buh; însă pare a se potrivi mai bine cu sensul 1, de „scamă”, înțeles ca „pic, strop, cantitate neînsemnată”. Se folosește în Mold. și Trans.Der. bucos, adj. (cu părul încîlcit).

REALIZA vb. I. tr. 1. a înfăptui, a face ceva; a-și îndeplini obligațiile, planul etc. 2. a crea, a elabora; a desăvârși; a întruchipa. 3. a obține, a câștiga (ceva). 4. a-și da bine seama, a reuși să înțeleagă. II. refl. a se dezvolta deplin, a se desăvârși; a-și pune în valoare capacitățile creatoare. (< fr. réaliser, /I, 4/ engl. realize)

cum adv. (lat. quómodo, d. quo, în care, și modo, mod; it. come, pv. vfr. com, nfr. comme, sp. pg. como). 1) În ce mod, în ce fel: cum staĭ? 2) De ce: cum m’a găsit tocmaĭ pe mine să mă mustre? 3) Îndată ce, imediat ce: cum l-a văzut, l-a și prins. 4) Că, cum că (Vechĭ): știa cum este puțină oaste, arătîndu-se cum este de față (Cost. 1, 271 și 272). 5) Unit c’un verb, e echivalent c’un part. în ac.: l-am văzut cum trecea (= trecînd, cînd trecea, că trecea). 6) Cît de mult, ce mult, ce tare, ce fel (ce bine, ce prost): Cum pleoscăĭaŭ valurile! Cum a’mbătrînit! Cum se bucura! Cum se răstea! Cum scrie de bine, de răŭ, de prost! Nicĭ de cum, de loc, cît de puțin: nu mă tem nicĭ de cum. Cum dă Dumnezeŭ, la noroc, la întîmplare, ca vaĭ de lume, prost: era îmbrăcat cum a dat Dumnezeŭ. Ba bine că nu, de sigur, se’nțelege: L-aĭ prins? Ba bine că nu! Cum nu, cum să nu, cum de nu?, da, de sigur, de ce nu?: Vreĭ o cafea? Cum nu? – Fals cum îld. fiind-că (după fr. comme): și cum nu știam (corect fiind-că nu știam), n’am venit. Cum că îld. că, V. că.

clar a. 1. luminos, strălucit: ca marmura de clară EM.; 2. ce s’aude bine: sunet clar; 3. ce se înțelege ușor: vorbă clară; 4. care pricepe bine: spirit clar.

BUN1 adv. (Exprimă o aprobare sau face trecerea, aprobativ, de la o idee la alta) Bine, da, așa, așa da. Bun, măi Chirică, ia acum văd și eu că nu ești prost. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. Cîte i-au mai rămas?Patru bucăți, domnule judecător.Bun! ia acuși avem să ne înțelegem cît se poate de bine. CREANGĂ, A. 149. Cu tine, și numai cu tine m-oi întrece din chiuit; și care-a chiui mai tare, acela să iele banii.Bun!... zise Dănilă în gînd; las’ că te-oi chiui eu, măi Michiduță! CREANGĂ, P. 53.

GROS1 adv. Mult, din plin. Pe lîngă asta era și ageamie și-nfumurată că nimeni nu știe juca mai bine ca eași, se-nțelege, pierdea gros. CARAGIALE, O. III 34. [La cărți] tot meșteșugu-i de-a giuca gros. ALECSANDRI, T. I 118. ◊ Expr. A bate (pe cineva) gros = a bate (pe cineva) tare, a-i trage o bătaie bună, zdravănă. Hai, mă, s-o batem gros. BIBICESCU, P. P. 193.

ÎNVOI, învoiesc, vb. IV. 1. Refl. reciproc. A face cu cineva o învoială, a ajunge la o înțelegere, a cădea de acord. Dar, ca să nu mai știe satul, Putem ușor a ne-nvoi: Tu lasă-n pacoste vînatul, Căci eu renunț de-a pescui. COȘBUC, P. II 175. Se învoiră să se ia la luptă dreaptă. ISPIRESCU, L. 87. Fu atunci o dispută între săcui, din care unii voiau să păstreze în viață vreo cîțiva din nobilii prinși... se învoiră apoi a amîna pentru cîtăva vreme moartea unora dintr-înșii. BĂLCESCU, O. II 259. 2. Refl. A fi de aceeași părere cu cineva, a se declara de acord cu ceva, a accepta, a primi, a consimți la ceva. E mulțumit că alde fiică-sa s-au învoit îndată cu planul lui. SP. POPESCU, M. G. 47. Tu nu te-nvoi la nimic, numai la aceste. RETEGANUL, P. III 16. Ei bine, dacă este așa, mă învoiesc! ISPIRESCU, L. 273. Nu ne putem învoi cu [terminațiile] -ciune și cu -iune. NEGRUZZI, S. I 348. 3. Refl. reciproc. A se avea bine, a trăi în bună înțelegere, a se împăca cu cineva. Să-i dau ajutor, că tare i-e greu și de loc nu se învoiește cu celelalte fete. REBREANU, R. I 92. Eu am fost însurat și m-am învoit cu nevasta ca și cu un frate. ISPIRESCU, la TDRG. 4. Refl. A se tocmi, a se angaja. Ia bani, cu cît se învoiește, și se duce și el după Chirică. CREANGĂ, P. 160. 5. Tranz. (În orînduirea burghezo-moșicrească) A face o învoială agricolă. Noi toți te rugăm a învoi oamenii după cum cer ei, să nu ne mai sugrumați în pragul primăverii ca alți ani. DUMITRIU, N. 46. ◊ Refl. Vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. SANDU-ALDEA, D. N. 229. 6. Tranz. (Învechit și regional, construit cu dativul; complementul indică lucrul permis) A acorda (cuiva) ceea ce cere, a da voie, a face voia cuiva, a permite, a îngădui, a aproba. Cinstesc pe socrul cel mare c-o oca sau două de rachiu, pentru a le învoi a da parul la pămînt. SEVASTOS, N. 280. Spînul... cheamă pe Harap-Alb de față cu dînsele și-i învoi aceasta, însă cu tocmală ca în tot timpul ospățului să steie numai la spatele stăpînu-său. CREANGĂ, P. 231. Deci, învoiască acum măria-ta lui Despot, al meu oaspe, să vie-a-l saluta. ALECSANDRI, T. II 91. ♦ A permite cuiva să lipsească pentru scurt timp de la locul de muncă.

RELUARE s. f. (< relua < re + lua, după fr. reprendre): exprimare din nou a subiectului sau a subiectivei (prin formele de nominativ ale pronumelui personal de persoana a III-a), a complementelor directe și indirecte (prin formele neaccentuate de persoana a III-a ale pronumelui personal sau ale pronumelui reflexiv) și a subordonatelor completive directe și indirecte (prin formele neaccentuate de persoana a III-a ale pronumelui personal), ca în exemplele „Virtutea pentru dânșii ea nu există” (M. Eminescu), „Cine știe secretul spune el mai târziu”, „Pe colegi i-a primit bine”, „Pe sine nu se înțelege”, „Lui Matei i-a trimis o carte”, „Sieși își reproșa acest lucru”, „Pe cine vezi acolo să-l oprești”, „Cui întârzie atrage-i atenția”.

poghibală Între dicționare nu sînt divergențe prea mari cu privire la etimologia acestui cuvînt. După DU, care declară originea necunoscută, TDRG trimite la bg. пoгuбeль „pierzare”, scr. pogibej, pogibeo, „primejdie”, CADE la ucr. пoгuбeль, „prăpăd”, Scriban la rus. пoгuбaль, participiul lui пoгuбamь, dar și la rus., ucr. пoгuбeль, bg. пoгuбeл „moarte, ruină”, iar DLRM la ucr. пoгyбeль, rus. пoгuбeль. Ciorănescu la rusă, bulgară, sîrbă (a scăpat dicționarelor mai noi nota mea din BL, III, p. 35-37, în care combăteam aceste explicații). În primul rînd, înțelesul nu se potrivește prea bine, căci poghibală înseamnă „pușlama” (vezi și Lex. reg. II, p. 121 „om (sau animal) foarte slab”), dar găsim în CV, 1950, nr. 1, p. 14 (din comuna Țepu), poghibală cu înțelesul de „rămășiță de la snopii de cereale fără spic”, prin urmare înțelesul primitiv de „pagubă” pare asigurat. Mai serioase sînt dificultățile formale.Accentul în cuvintele slave este pe i, chiar dacă admitem o deplasare pe silabă următoare, încă nu se justifică schimbarea lui o în a participiul rusesc пoгuбaль, dacă a existat (participiul actual e пoгuб), diferă ca sens; forma ucraineană, cea mai indicată din punctul de vedere geografic (în românește cuvîntul e cunoscut din Moldova), se pronunță cu h, nu cu g. În realitate, în limbile slave nu apare nicăieri derivatul de care avem nevoie (totuși SemcinsKI, p. 96, admite originea ucraineană). S-ar putea crede că avem aici o formație românească cu sufixul -eală, pronunțat regional -ală; această ipoteză are puține șanse de a fi acceptată, în primul rlnd pentru că nu există un verb *poghibi (să presupunem că acest verb a existat, și a fost eliminat de concurența lui păgubi, sau să vedem în poghibală un derivat de la păgubi, influențat de sl. пoгuбamь?); în al doilea rînd pentru că ne-am aștepta ca măcar cu totul accidental să apară undeva și o formă cu -eălă. Absența totală a acesteia mă face să cred că am avut dreptate cînd am susținuții, (SCL, VII, p. 272) că la baza sufixului nostru este slavul -adlo. Putem oare presupune că a existat un sl. *pogibadlo, păstrat numai în românește?

vorbă sf [At: (a. 1654). NEAGOE, ap. GCR I, 168/14 / V: ho~, voar~, voarvă, vorvă / Pl: ~be / E: ns cf slv дворьва] 1 (Lpl) Șir de cuvinte care exprimă o cugetare Si: (îrg) voroavă (12). 2 Idee exprimată în cuvinte Si: (îrg) voroavă (13). 3 (Prc) Cuvânt (1). 4 (Îs) ~ goală (sau seacă) Vorbă (2) lipsită de sens, de temei (într-un context). 5 (Îas) Vorbă (2) lipsită de importanță. 6 (Îs) ~ de clacă Vorbă (1) fără rost Si: flecăreală. 7 (Îs) ~ în doi peri Vorbă (2) cu sens ambiguu. 8 (Îs) ~ bună Vorbă (1) amabilă. 9 (Îas) Intervenție în favoarea cuiva Si: recomandare. 10 (Îs) ~ de duh (sau de spirit, rar, sărată) Vorbă (1) inteligentă, spirituală. 11 (Și irn; îs) ~ adâncă Vorbă (2) înțeleaptă. 12 (Îs) ~ dulce Vorbă (1) care alină. 13 (Îas) Vorbă (1) care încântă. 14 (Îas) Vorbă (1) care ademenește. 15 (Irn; îas) Vorbă (1) aspră, jignitoare. 16 (Îs) ~ rea Vorbă (2) neîntemeiată. 17 (Îas; șîs ~ de rău) Vorbă (2) supărătoare. 18 (Îas) Calomnie (1). 19 (Îs) ~ piperată Vorbă (1) sarcastică. 20 (Îas) Vorbă (1) indecentă. 21 (Îs) ~ nesărată Vorbă (1) nepotrivită. 22 (Îas) Vorbă (2) anostă, fără haz. 23 (Îs) ~be grele Mustrare. 24 (Îas) Injurie. 25 (Pop; îs) ~ proastă Vorbă (1) jignitoare. 26 (Pex; îas) Vorbă (2) fără sens. 27 (Îs) ~ de taină (sau, reg, ferită) Secret. 28 (Îs) ~ de pace Propunere de pace. 29 (Reg; îs) ~ încornorată Minciună. 30 (Îs) ~ subțire Vorbă (2) greu de înțeles. 31 (Pex; îas) Șiretlic. 32 (Îas) Vorbă (3) rafinată. 33 (Îs) ~ groasă Vorbă (1) grosolană Si: mitocănie. 34 (Îs) ~ (spusă sau aruncată) în vânt Vorbă (2) lipsită de importanță, care nu trebuie luată în seamă. 35 (Îlav) Din (sau, rar, în) două ~be sau dintr-o ~ Repede. 36 (Îlav) Fără nici o ~ sau fără (multă) ~ Fără (multe) comentarii. 37 (Îal) Pe neașteptate. 38 (Îvr; îlav) În scurte ~be Pe scurt. 39 (Îlav) ~ cu ~ Fiecare cuvânt. 40 (Îlav) Fără nici o modificare. 41 (Îe) ~ba vine (sau, rar, merge) Exprimă îndoiala în privința exactității unei afirmații. 42 (Îae) Avertizează că cele spuse nu trebuie luate ca atare. 43 (Îe) ~ să fie! Nu cred așa ceva Si: nici gând! nici pomeneală! 44 (Îe) (I)auzi ~! Exprimă surprinderea față de afirmațiile cuiva. 45 (Îae) Exprimă indignarea față de afirmațiile cuiva. 46 (Îe) Cum vine ~ba asta? sau ce ~ e asta? Ce vrei să spui? 47 (Îae) Cum e posibil așa ceva? 48 (Îe) A înțelege (sau a pricepe) unde bate ~ba cuiva A înțelege la ce face aluzie sau pe cine vizează cineva. 49 (Rar; îe) A bate cu ~ba pe departe A face aluzii (vagi). 50 (Îvr; îe) A-și deschide ~bele către cineva A încredința (cuiva) un secret. 51 (Rar; îe) A ieși cu ~ba înaintea cuiva A contrazice pe cineva. 52 (Îe) A-i scoate (cuiva) ~ba cu cleștele (din gură) A determina cu greu pe cineva să vorbească. 53 (Îe) A(-și) cântări (sau măsura) ~ele A(-și) alege cu grijă cuvintele. 54 (Îae) A vorbi adecvat. 55 (Îe) Măsoară-ți ~ele! Fii atent cum vorbești (cu mine)! 56 (Fam; îe) Nici o ~! Liniște! 57 (Îe) A lua (cuiva) ~ba din gură A spune tocmai ceea ce voia să zică altul în momentul respectiv. 58 (Îae) A întrerupe pe cineva când vorbește. 59 (Îe) Cu alte ~be, (rar) cu o ~ sau în puține ~be Exprimând același lucru altfel. 60 (Îae) În rezumat. 61 (Îae) Prin urmare. 62 (Îe) A arunca (cuiva) (câte) o ~ (sau două ~be) A spune (cuiva) ceva în treacăt. 63 (Îe) ~ba e ~ Cele spuse sunt semnificative. 64 (Îae) Cele spuse rămân valabile. 65 (Îae) A pune o ~ (bună) la … (sau pentru …) A interveni în favoarea cuiva. 66 (Reg; îe) A nu-i putea întâlni ~ba Se spune despre un om nesincer. 67 (Dep; lpl) Vorbă (1) lipsită de temei Si: palavră. 68 (Îvr) Verb (1). 69 (Îvr; îs) ~ ajutătoare Verb auxiliar. 70 Ceea ce comunică (oral) cineva Si: istorisire, mărturie, povestire, relatare, (îrg) voroavă (15). 71 Afirmație făcută de cineva într-o împrejurare Si: spusă, voroavă (16). 72 (Îe) A-și lua ~ba înapoi A retracta. 73 Discurs (1). 74 Subiect al unei expuneri (orale). 75 Predică. 76 (Îe) A lua ~ba (sau ~) A lua cuvântul. 77 (Îe) A cere ~ba A cere cuvântul. 78 (Îe) A avea ~ba A avea cuvântul. 79 (Îvp; lpl) Text (rimat) al unui cântec. 80 (Trs; lpl) Snoavă. 81 Constatare exprimată printr-o formulare revelatoare și concisă Si: (îrg) voroavă (20). 82 (Pop; îe) ~ba ceea (sau aia) Expresie stereotipă care introduce un proverb, o expresie consacrată. 83 (Îe) ~ba cântecului Cum se spune din bătrâni (într-un cântec vechi, cunoscut). 84 (Construit cu verbul a fi) Problemă importantă. 85 (Construit cu verbul a fi) Situație. 86 (Îs) (A fi) altă ~ (A fi) altă situație. 87 (Îe) A înțelege (sau a pricepe, a vedea etc.) despre ce este ~ba A înțelege care este realitatea. 88 (Îe) Dacă (sau fiindcă) (ți-)e ~ba (de- sau pe-) așa sau dacă așa ți-i ~ba Dacă situația se prezintă astfel. 89 (Îe) Dacă e ~ba, (reg) când e ~ba La drept vorbind. 90 (Îae) De fapt. 91 (Fam; îe) Așa ți-i ~ba Ăsta mi-ești? 92 Intenție. 93 Scop. 94 (Îe) Cu ~ (sau cu ~ba) că... Zicând că... 95 Sfat. 96 Poruncă. 97 (Îe) A veni (sau a ajunge) la ~ba cuiva A recunoaște că cineva a avut dreptate. 98 (Îe) A nu ieși din ~ba (sau, rar, din ~bele) cuiva ori a nu-i ieși (cuiva) din ~ A îndeplini întocmai ordinul, hotărârea cuiva. 99 (Îae) A se supune dorinței cuiva. 100 (Îe) A călca ~ba cuiva A nu respecta sfatul cuiva. 101 (Îe) A înțelege (sau a pricepe, a asculta) de ~ (bună) A se conforma îndemnului, ordinului cuiva, fără nici o constrângere. 102 Părere. 103 Convingere (2). 104 Hotărâre (4). 105 (Îe) A nu asuda de ~ba cuiva A nu ține seama de părerile cuiva. 106 (Îrg; îe) A fi pe (sau la) o ~ (cu cineva) A fi de aceeași părere cu cineva. 107 (Îae) A fi în înțelegere cu cineva. 108 (Reg; îe) A-i vorbi în ~ (cuiva) sau a-i da ajutor la ~ (cuiva) A aproba pe cineva. 109 (Reg; îae) A măguli pe cineva. 110 (Reg; îe) A nu se potrivi la ~ A avea păreri diferite. 111 Promisiune. 112 Angajament (2). 113 (Reg; îe) A se prinde cu ~ba A promite. 114 (Îvr; îe) A sta la ~ele lui (lor etc.) A se ține de cuvânt. 115 (Îe) A purta (sau a duce, a ține, rar, a aduce) (pe cineva) cu ~ba (sau, îvr, cu ~bele) A înșela pe cineva, prin amânarea la nesfârșit a îndeplinirii unor promisiuni. 116 (Îe) A-și lua (sau, înv, a-și trage) ~ba înapoi A-și retrage promisiunea Si: a retracta. 117 (Pop; mai ales îcn; îe) A zice (sau a spune) ~ mare (ori, rar, ~be mari) A-și lua un angajament. 118 (Îae) A vorbi demagogic. 119 (Îe) ~ba-i ~ Cuvântul dat trebuie respectat. 120 Înțelegere. 121 Negociere. 122 (Reg; îlav) Pe ~ Conform înțelegerii. 123 (Îe) Așa (ne-) a fost ~ ? Formulă prin care se reproșează cuiva că nu a respectat o înțelegere. 124 (Îrg; îe) A se ajunge (sau a se afla) în ~be cu cineva A cădea de acord cu cineva. 125 (Îe) A fi în ~ (cu cineva) A fi în tratative pentru încheierea unui acord (de căsătorie, de afaceri etc). 126 (Pop; îe) A intra (sau, reg, a se da) în ~ cu cineva A lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană de sex opus. 127 (Pop; îe) A-i face (cuiva) ~ba (sau ~) (cu cineva) A mijloci cuiva o întâlnire, o relație cu o persoană de sex opus. 128 (Îrg; îe) A face ~ba (sau ~ ori ~bele (cu cineva) A se înțelege cu cineva în vederea căsătoriei. 129 (Îrg; pex; îae) A se logodi. 130 (Reg; îe) A face ~bele (sau a pune ~) ori a băga ~bele la părinți A peți. 131 (Reg) Logodnă. 132 Știre. 133 Zvon. 134 Presupunere. 135 (Îe) Umblă ~ba (sau, rar, ~be, ~bele) ori merge ~ba că ... Se zvonește că ... 136 (Pop; îe) A face (ori a da) ~ sau (reg) a lăți ~ba A răspândi un zvon. 137 (Reg; îe) A da cu ~ba de cineva A înștiința pe cineva (de ceva). 138 Mesaj (1). 139 (Îe) A trimite (cu) ~ (sau, rar, ~be) A transmite un mesaj. 140 (Îe) A lăsa ~ A lăsa un mesaj. 141 (Îae) A anunța ceva înainte de a pleca undeva. 142 Bârfă. 143 Calomnie. 144 (Îe) A purta (sau a duce) ~ba (sau ~be ori ~bele) A colporta știri false, calomnioase. 145 (Îe) A (se) face de ~ A (se) face de râs. 146 (Îe) A(-i) ieși (cuiva) ~ (sau ~ba ori ~be) A deveni subiect de bârfe. 147 (Îe) A-și auzi ~be A-i ajunge cuiva la cunoștință lucruri neplăcute, bârfe, pe care le spun alții despre el. 148 Conversație. 149 Taifas. 150 (Îvr; îs) Împreunare (sau comunicare) de ~ Discuție (2). 151 (Îlav) Din ~ în ~ Din discuție în discuție. 152 (Îe) A fi ~ba (sau ~) de … (sau despre …, înv, pentru) A forma obiectul discuției. 153 (Îae) A se pune problema. 154 (Îe) Nu poate fi ~ba (ori ~) de ... (sau, rar, despre …) Nu este plauzibil (să se vorbească despre …). 155 (Îrg; îe) A avea ~ asupra (sau pentru, de) ceva (sau cineva) A discuta despre cineva sau ceva. 156 (Îae) A aminti de cineva sau ceva. 157 (Îe) A fi ~ba să ... (sau de a ...) A urmări să ... 158 (Îae) A se impune să ... 159 (Îe) Nu-i (sau nu e) ~ (sau ~ba) ori nu (mai) încape (sau poate încăpea) ~ E de la sine înțeles. 160 (Îae) Fără îndoială. 161 (Îae) E adevărat. 162 (Îe) Ce vorbă! Se înțelege de la sine. 163 (Îae) Bine spui. 164 (Îe) Nici ~ (nu-i) (că …) Desigur. 165 (Îae) Cu siguranță. 166 (Îe) Mai e (sau încape) ~! În mod sigur. 167 (Îe) Nici ~ (despre …, de … ori să …) sau nici ~ nu (mai) poate fi (ca… ori de …, să …, a …) Nici pomeneală (despre așa ceva). 168 (Îae) Nicidecum. 169 (Îae) În nici un caz. 170 (Îe) () fie ~ba între noi (sau între noi fie ~ba) Formulă adresată interlocutorului, care însoțește o observație confidențială. 171 (Îe) A deschide ~ (despre sau de ceva) A aborda un subiect de discuție. 172 (Îe) A sta (sau a ședea) de (ori, îrg, la, înv, în) ~ (cu cineva) sau (îvr) a se împreuna la ~ A discuta (cu cineva). 173 (Pex; îae) A petrece un timp discutând cu cineva Si: a tăifăsui. 174 (Îe) A intra în ~ (cu cineva) sau (reg) a se da în (sau la) ~ ori a se lua în (ori la) ~ (cu cineva) A începe o conversație cu cineva. 175 (Îe) A lungi ~ba (sau, înv, cu ~ba) ori a se lungi la ~, a se întinde la ~ (lungă) (sau cu ~ba), a întinde (multă, atâta) ~ (lungă), a întinde ~ba (sau ~be), a o întinde la ~bă A prelungi inutil o discuție. 176 (Îe) A se pune la (sau pe) ~ A se apuca de vorbit. 177 (Îae) A zăbovi cu cineva la discuție. 178 (Îe) A avea o (sau de) ~ (cu cineva) A avea de comunicat cuiva ceva (secret). 179 (Îae) A fi necesar să se lămurească cu cineva într-o problemă. 180 (Îe) A-și face de ~ (cu cineva) A căuta prilej de discuție (cu cineva). 181 (Pop; îe) A da (cuiva) pricină de ~ A da cuiva prilej de discuție. 182 (Îe) Ce mai atâta ~? Să curmăm discuția! 183 (Îe) A se amesteca (sau a intra) (nepoftit sau nechemat) în ~ (sau în ~ba altora) A interveni (în mod inoportun) într-o discuție. 184 (Îe) A lua (pe cineva) cu ~ba (înainte) A distrage atenția (cuiva). 185 (Îe) A lua (pe cineva) cu ~ba pe departe A aduce indirect un subiect în discuție. 186 (Îe) A se lua cu ~ba A se antrena într-o conversație, uitând de treburi. 187 (Îe) A aduce ~ba despre … (ori de …) sau (pop) a lua (cu cineva) ~ba (despre ceva), a se lua de ~ (cu cineva) (despre ceva) A îndrepta discuția asupra cuiva sau a ceva. 188 (Îae) A aborda un subiect anume. 189 (Îae) A face aluzie la... 190 (Îe) A veni ~ba (sau, înv, ~) (despre ... sau de ..., că..., înv, pentru ..., rar, la ...) A ajunge cu discuția la un anumit subiect. 191 (Îae) A discuta (în continuare). 192 (Îe) A schimba o ~ (-două) sau a schimba două (-trei ori câteva) ~be A discuta (puțin) cu cineva. 193 (Îae) a dicuta în grabă. 194 (Îs) Schimb (sau schimburi) de ~be Discuție sumară. 195 (Spc; îae) Schimb violent de replici. 196 Ceartă (1). 197 (Îe) Să nu am ~be Să nu apară discuții neplăcute, motiv de ceartă. 198 (Reg; îe) A se mâna în ~be sau a se mânca din ~ A se ciorovăi (1). 199 (Îrg; îe) A întoarce (sau a înturna) (cuiva) ~ba A riposta. 200 (Îrg; îae) A contazice. 201 Subiect de discuție. 202 (Îe) A schimba (sau a-și întoarce) ~ba ori a lua (sau, rar, a intra în) altă ~ A schimba subiectul discuției. 203 (Îe) A se depărta cu ~ba A se abate de la subiectul discuției. 204 (Îe) Să venim (sau să ne întoarcem) la ~ba noastră Să revenim la subiectul discuției. 205 (Fam; îe) Să nu-ți uiți ~ba! Formulă prin care cineva intervine într-o discuție, întrerupându-și interlocutorul. 206 (Fam; îe) Să nu-mi uit ~ba! Mi-am amintit ce voiam să spun. 207 (Lsg) Vorbire (10). 208 (Îlav) Cu (sau, înv, prin, reg, din) ~ Prin viu grai Si: oral. 209 (Îlv) A face ~ A vorbi (3). 210 (Îal) A discuta (2). 211 (Îe) A tăia (sau a curma cuiva) ~ba A întrerupe discursul cuiva. 212-213 (Pop; îe) A (nu) da cuiva pas la (sau, îvr, de) ~ A (nu) permite cuiva să vorbească. 214 (Îe) (Lasă) ~ba! Tăcere! 215 (Îe) A se întrece cu ~ba sau a se înnădi la ~ A vorbi prea mult și fără rost. 216 (Îe) A(-i) da cu ~ba A vorbi întruna. 217 (Îae) A certa (pe cineva). 218 (Reg; îe) A-i ține calea cu ~ba A îngâna (pe cineva). 119 (Îrg) Facultatea de a vorbi. 220 (Lsg) Mod de a se exprima. 221 (Reg; îe) A aduce ~ba cu bățul A vorbi răstit, nepoliticos. 222 (Reg; îae) A vorbi batjocoritor. 223 (Îe) (A fi) scump (sau zgârcit, scurt, reg, strâns, rar, împuținat) la ~ A fi necomunicativ. 224 (Îe) A fi lung la ~ sau (reg) a fi cu ~ multă A fi comunicativ. 225 (Îc) ~-lungă Palavragiu. 226 Elocvență (1). 227 (Îrg) Voce (1). 228 (Îrg) Timbru al vocii. 229 Pronunțare. 230 Zgomot produs de voci. 231 (Lsg) Limbă (a unui popor).

MĂCAR adv., conj. I. Adv. 1. (Învechit și regional, urmat de prep. „de”, subliniază sensul optativ al propoziției) Ce bine ar fi (dacă...), fie să... Măcarî de le-ai învăța și tu să te spodobești! DOSOFTEI, V. S. septembrie 36r/4. Mâcară de ar fi fost cu putință o învățătură. . . să răsune la urechile tuturor. BIBLIA (1688), [prefață] 3/17. Si măcar de ar hotărî împreună asupra noastră amândurora și o moarte și într-un ceas. AETHIOPICA, 44v/19. Macar de-ar da Dumnezeu să mă mărit. ALECSANDRI, T. 330. 2. Cel puțin, barem, (regional) încaltea, batăr, (învechit și regional) încai ; fie (și), chiar (și). Să ți-ară fi și tată și mumă macară. CORESI, EV. 205, cf. 503. Îndemnă pre fiecene să o primească [scris: primescă] măcar poțin (a. 1644). GCR T, 111/9. Cine va lua piatra hotarului, sau măcar lemn... se va certa. PRAV. 40, cf. 114. Pot să dea bani turcilor și să puie domn strein, măcar și din feciorii de domn ce era la Țarigrad. IST. Ț. R. 5. Rugatu-se-au ca să o vază măcară. CANTEMIR, ap. GCR I, 358/21. Cei mai proști [să se spovedească] măcar o dată într-un an. ANTIM, ap. GCR II, 29/4. Măcar la bătrîneațe să mă pocăiesc. MINEIUL (1 776), 201r2/14. Slavă și dobîndire. . . sînt îndatorați Pururea să le ceară, până măcar să piară. VĂCĂRESCUL, IST. 254, cf. 249. Să fie măcar un cățel, sau un canar, pentru că trebuie oareșce să iubească un om. KOTZEBUE, U. 9r/18. Nu ajută nici patria, nici trebuințele orașului, cu nici un mijloc, măcar să dea din averea lui dintr-o mie una. GOLESCU, Î. 24 .Fieșcare ar voi să pătrunză măcar o parte a soartei sale. MARCOVICI, D. 3/22, cf. 245/1. Bine că au putut isprăvi macar unul. GRĂGHICI, R. 60/6, cf. 13/12, 23/16. Gramen. . . ar fi dorit ca macar călătoria să ție păn-la capătul lumii. ASACHi, S. L. II, 62. Tu știi. . . De mai pot trăi. . . măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, p. 103. Eu de aș fi în locul dumitale, aș căuta s-o mîngăi macar pentru dragostea nației. NEGRUZZI, S. I, 45, cf. 48. Ferice care lasă macar un dulce nume L-a patriei durere! ALECSANDRI, P. I, 224, cf. id. T. 302. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. EMINESCU, O. I, 151. Să le dea și lor măcar un copilaș. CARAGIALE, O. II, 248, cf. VII, 458. Să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stîrpitură de fecior. ISPIRESCU L. 41, cf. 9. Măcar din deal, așa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor! COȘBUC, F. 77, cf. id. P. II, 254. Îi mulțumea măcar cu o vorbă bună. REBREANU, R. I, 166, cf. 253. Cînd. . . vei fi mai bătrîn, măcar așa ca mine, vei înțelege deșertăciunea vieții. GALACTiON, O. 88. Bine c-am rămas macar cu băietul. SADOVEANU, O. IX, 39, cf. 139. D-apâi aveți răbdare, bre, pînă la anul macar, cînd v-o vini mintea. CĂLINESCU, E. O. II, 9. cf. id.79. Măi bădiță al meu dulce, Fă-mi cu ochiul cînd te-i duce, Măcar, bade, cu geana Să ies după dumneata! JARNIK-BÎRSEANU, D. 47. Las' să ardă macar satul, Dacă mi-i bețiv barbatul. SEVASTOS, C. 259. Mă, bădiță. . . Cînd mai vii tu pe la noi? Eu, mîndro, măcar și joi. BIBICESCU, P. P. 37. Puteai să stai la noi măcar șî două zile. ALR II 3 238/791, cf. 3 238/27, 29, 36, 76, 130, 365, 370, 514, 812. Fă-mă mamă cu noroc Și măcar m-aruncă-n foc. CREANGĂ, p. 235, cf. 218. De nu curge, macar picură, și cine mișcă tot pișcă. id. ib. 110. ◊ (În construcții negative, cu valoare de negație, adesea întărind pe „nici”) Muiaria ce-ș va piiarde dzeastrele nu va putea să-ș ceară de la bărbat, macar ceva să-i dea de hrană. PRAV. 136. Nu zisăși măcar un singur cuvînt. IST. CAROL XII, 76r/13. Nici frunzele măcar nu s-au turburat. BELDIMAN, N. P. I, 102/4, cf. id. E. 120/20. Nu sînt în stare de a prevedea nici măcar întîmplările zilei. MARCOVICI, D. 6/28, cf. id. C. 10/22, 13/17. Chip n-au fost a scoate din gura ei cuvînt macar. DRĂGHICI, R. 27/19, cf. 15/7, 26/1, 45/23. Se priveau unul pe altul, fără să pronunțe o vorbă măcar. FILIMON, O. I, 132, cf. 119, ALECSANDRI, T. 119. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar. EMINESCU, O. I, 192, cf. 84,174, id. N. 77. Nu știi nici macar ceea ce vorbesc muritorii? CREANGĂ, P. 146. Piatra nici că se clinti din loc măcar. ISPIRESCU, L. 228, cf. 8, 27. Pentru ce, rogu-te, n-ai spus nici măcar un cuvînt despre o altă pasere de pădure. ODOBESCU, S. III, 33, cf. 22, 71. Nici măcar n-am căutat vrodată să-mi alcătuiesc în minte. . . figura lui bădița Costachi. VLAHUȚĂ, O. A. 428. în cinci ani n-a fost în stare să inspire soției sale măcar respectul elementar. REBREANU, R. I, 249, cf. 116. Vii de la Tarcău și te duci la Dorna, și nici macar nu ți-s caii în bună rînduială. SADOVEANU, O. X, 584. Ăștia nu sînt în stare să facă măcar un scaun. PREDA, M. 24, cf. 104. Nu, draga mea, nu pot să stau aici o clipă măcar! SBIERA, P. 25. În zi dă lucrătoare toate oasele mă doare, iar în zi dă sărbătoare nici un oscior măcar mă doare, se spune în batjocură la adresa celor care fug de muncă. Cf. ZANNE, P. II, 56, V, 394. ◊ (Pleonastic) Vițecraiul iaste datoriu a fi de față la toate aceste, fie măcar și fără gust. IST. AM. 72v/21, cf. 85v/20. ♦ (În corelație cu el însuși exprimă o alternativă) Fie. . . fie, sau. . . sau, ori. . . ori. Și noi înșine, care sîntem măcar domni, măcar bogați, măcar săraci, tot greșim. NEAGOE, ÎNV. 6/8. Avem și ținem puterea de a pune. . . giudeci și castelani, măcar unguri, măcar teutoni sau nemți, măcar de alt neam. ȘINCAI, HR. I, 345/10. (Întărit prin „și”) Ba încă, chiar. Nicolai vodă. . . să trimită oaste multă, măcară și singur să încalece și să meargă. AXINTE URICARIUL, LET. II, 157/24. În zadar se socotesc că cinurile. . . sau măcar și șeptrul pot avea pornire asupra inimii oamenilor. MARCOVICI, C. 42/5. Că-i om bun, Ioane, și nu-i drept să mai pătimească în zilele cîte le are; că multă năpastă i-a adus lumea, măcar și tu. POPA, V, 300. Să vă mai dăruiască Mult cu mult Ca apa din Prut; Măcar și ca Siretiu Că așa este adetiu. POP., ap. GCR II, 317. ** (În construcții negative) Nici chiar. Toate s-au sfîrșit, dar moartea, macar cu cruzimea sa, Legăturile iubirei n-au putut desființa. CONACHI, P. 195. 3. (învechit și popular) Fie și să. . ., chiar să. . ., chiar dacă. . . N-oi părăsi nicedinăoară a mă-nchina svintei icoane. . . macară nu vă placă voauă. DOSOFTEI, V. S. octombrie 63r/27. ◊ Loc. conj. Măcar de (sau să, dacă) = și dacă, chiar de, chiar dacă. Nu-și poate scumpăra sufletul lui, măcară s-ară da toată avuția și toată lumea. CORESI, EV. 74. Macar se-are hi și împărat. VARLAAM, C. 27. Oricine de va strica dobitocul altuia, macar de i-are fi fost și vinovat și de să va vădi, să plătească paguba celuia cu dobitocul. PRAV. 20. Macar de-are face neștine bani cît de buni. . . nu va putea să încapă în voia nemărui. ib. 77. Nu voi afla locul domnului macar să pieiu. N. TEST. (1 648), [prefață] 3r/25. Măcar de i-ar zdrumica și fărîme tot trupul, iar și-l va vindica (a. 1 654). GCR I, 167/4, cf. 223/11. Nu-i iaste grijă de moarte, măcar de ar cădea în mii de răotăți. MINEIUL (1 776), 186v2/36, cf. 19 r2/29, 84r1/16. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce ați iubi cît de mult, macar de v-ar fi și cu lesnire de a-l câștiga. DRĂGHICI, R. 157/2, cf. 17/16, 29/2. Așa e lumea asta. . . nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223, cf. 152. S-a dus la bunică-sa acasă și i-a spus că nu mai merge la școală, măcar să-l taie. CARAGIALE, O. I, 132. Nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu știu cine. ISPIRESCU, L. 63, cf. 215. Florico, ascultă, să știi că te iau de nevastă, măcar de-ar fi orice! REBREANU, I. 81, cf. 27. Am să mă duc, macar dacă și creapă petrile. ALR II 3 232/105, cf. 3 232/141, 219. (În corelație cu „dar” din principală) Măcar de-o fi să răbdâm de foame, dar nu ne mai trebuie plugul și caii lor. V. ROM. aprilie 1 956, 26. (Prin dislocare) Trufașii. . . încă macară și toate bunătățile s-ară face, întru deșertu se ustenesc. CORESI, EV. 13. Macar și pînă de șeapte ori. . . s-ai face aceasta, nemică nu iaste. VARLAAM, C. 211. N-are nici o vină, măcar și pre toți de i-ar fi tăiat. NECULCE, L. 215. Macar vîntul să mă bată Și soarele să mă arză, Numai badea să mă vază. RETEGANUL, TR. 98. ♦ Deși, cu toate că. Să rugă. . . cu inimă înfrîntâ și plecată, macar și nu cetisă ea scriptura. VARLAAM, C. 254, cf. 87. Pentru tine, măi bădiță, Mă teme cea măiculițâ Și nu-mi dă drumu în uliță; Măcar m-ar putea lăsa, Că dracu-ți are grija. JARNIK-BÎRSEANU, D. 409. Îți dă de toate, fără să-ț ceie bani, măcar îi om sărac. ALR II 3 246/130, cf. 3 246/27. ◊ L o c. c o n j. Măcar că (sau, învechit, că ce) = deși, cu toate că. Se cade a tot omul bine să viețuiască și cu bună ogoadâ cătră Dumnezeu, macar că ce au înțeles și samovolnicie. CORESI, EV. 24. Să va certa ca un suduitoriu, macar că aciaslea toate stau după voia giudețului. PRAV. 227. Păgînii. . . îș aduc aminte de D[u]mn[e]zău . . . măcar că lipseau departe de la D[u]mn[e]zău. BIBLIA (1 688), [prefață] 6/19. Aceasta au făcut și pre Orighen tare ca diamantul, măcar că era mai nainte plesmuit cu trup. MOLNAR, RET. 7/10. Matca [stupului] în căsuliile aceale goale. . . sloboade cîte un ou (măcar că unii zic că matca oauâ din luna lui făurariu pînă în octombrie). ECONOMIA, 178/7. Dar măcar că între ele parașa întrolocate, Pute-vei zice că răul este și o bunătate? CONACHI, P. 284. Acum nu mă mai iubești ca atunci, măcar că eu tot aceea sînt. NEGRUZZI, S. I, 18, cf. 251. Nevinovate fie, [jocurile de cărți] Măcar că vini destule din ele pot să vie. ALEXANDRESCU, O. I, 192. Eu, nu-i vorbă, măcar că e așa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. CREANGĂ, P. 263, cf. 218. Tînârul, măcar că și-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el. CARAGIALE, O. I, 219. Nu mi-ai spus nimic, măcar că ți-am arătat dragoste și te-am cinstit. ISPIRESCU, L. 23, cf. 20. Dar moșia n-o dăm înapoi, că-i a noastră, măcar că n-am plătit-o. REBREANU, R. I, 133. M-ai salvat atunci, măcar că nu-mi erai cine știe ce prietin. C. PETRESCU, C.-V. 106. Nu ți-oi da guriță-n viiă, Măcar că mi-ai plăcut mie Și dorul tău mă mîngîie. TEODORESCU, P. P. 323. Au fugit necurmat, măcar că înapoia lui părea că se prăvále pămîntul și se prăpădește lumea de vuiete, țipete și trăsnete. SBIERA, P. 25, cf. ALR II 3 246/2, 29, 36, 76,192, 260, 298, 784. (În corelație cu „dar” sau „iar” din principală) Petru vodă, măcară că era frate mai mic, iară pentru blăndețele. . . sale mai mult plecat spre inimile a mai mulți. URECHE, LET. I, 101/8. Măcară că numai 10 săptămâni au domnit acest domn, dară mari folosinți au făcut. CANTA, LET. III, 188/9. Că, măcar că era grec, om străin, dar era om bun. NECULCE, L. 33, cf. 26. Măcar că Venere avu cinste într-acea vreme, dar birui și perși și nemți. VĂCĂRESCUL, IST. 262. 4. (Învechit și popular, în sintagme care au valoarea unor compuse) Măcar cine = a) oricine. Cf. ST. LEX. 217v/4. Măcar cine putea zice c-a-nebunit negreșit. PANN, E. V, 48/21. Cîtu-i țara românească Nu-i ca fat-ardelenească, Măcar cine ce gîndește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. 217, ALR II 3102/36 ; b) fiecare (Mărtănuș-Tîrgu Secuiesc). Cf. ALR I 296/200. Măcar ce = orice. Omul ce va fi den-afară de minte, macar ce greșeală are face nu să va certa. PRAV. MOLD. 146v/9, cf. 24v/5. Pre cela ce-l vor certa pentru furtușag macar ce certare micșoară are fi pățit (a. 1646). GCR I, 120/33. Cînd ștați a vă ruga, iertați, măcar ce aveți pre cineva. N. TEST. (1 648), 56v/6, cf. 18v /33. Mai bine poți ținea într-însul bucatele, decît în măcar ce groapă. ECONOMIA, 59/18. Despre suliță nu era sminteală Că măcar ce faur o știa face. BUDAI-DELEANU, T. V. 42, cf. 120, ALR I 1 557/144, 150. (Cu intercalarea unei prepoziții între adverb și pronume) Rar se-ntîmplă creștin drumeț să treacă pe lîngă așa bătrînă nevoiașă și să nu se-ndure măcar cu ce. CARAGIALE, S. N. 253. Măcar cît = oricît. Cela ce va fura den casa stăpînu-său lucru macar cît de puțin. . . să va certa mai cumplit. PRAV. MOLD. 19r/8. Cuvînt măcară cît de prost de H[risto]s. . . să nu cumva să auză (a. 1 648). GCR I, 133/41. Dacă face un domn obiceiu măcar cît de rău, alții pre urma lui prea lesne făcu pe obiceiul acela (a. 1 792). GCR II, 25/16. Unele lucruri [scris: lucrui] singure de sine așa sînt de rîs, cît, macar cît de mîhnit de ar fi cineva, totuși trebuie să rîdă. ȚICHINDEAL, F. 108/13. Măcar cum = oricum. Veri dobitoacele ar zbura, veri pasirile s-ar încorna și s-ar pedestri, macar cum aminte nu-i iaste. CANTEMIR, IST. 103. (În corelație cu „tot” sau „dară” din principală) Măcar cum era de mic, dar tot i-au ișit înainte și i-au făcut urație. NECULCE, L. 292. Măcar cum se vor face, dară așa trebuie orînduite și întocmite paturile. ECONOMIA, 219/22. Măcar unde = oriunde. Toate morile împregiurul otarelor acelora făcute și cele de a se face măcar unde. . . le lăsăm spre folosul fraților acestora. ȘINCAI, HR. I, 270/35, cf. 15/31. Fasolea. . . oloagă se poate semăna măcar unde. ECONOMIA, 44/10. Măcar care = a) oarecare, cineva. De-ar fi niște pețitori, Cheamă-i, maică, pe la noi, Să le dăm și de mîncare, Doar m-a cere măcar care. HODOȘ, P. P. 198. Frunzuliță ș-o lalea! Dureri D-zeu să-i dea Casă fără macar care. BIBICESCU, P. P. 136. C-oi vini io mai pă urmă, Să nu zîcă macar sine, C-am vinit io de vro frică. ALEXICI, L. P. 4 ; b) oricare. Cf. ALR I 280/273, 576, 582 ; c) fiecare. O mîncat măcar care cît o vrut. ALR I 296/180, cf. ib. 296/249. II. Conj. (Prin nordul Transilv.) Ori, sau. Să cîntă, macar plînje. ALR I 82/273. Scîndură covînată macăr strîmbă. ib. 1851/283, cf. ib. 1504/283, 1508/283, 1604/283. – Accentuat și: (Transilv.) măcar. – Și: (învechit și regional) macár, măcáră, (învechit) macáră, (regional) măcăr adv. – Din m. gr. μακάρι „să dea Dumnezeu!, fie !” Cf. bg. макар.

*ADVERB (pl. -be) sn. 📖 Parte de cuvînt invariabilă care determină mai de aproape circumstanțele acțiunii unui verb (merge iute), ori gradul însușirii exprimate de un adjectiv (mai bun), sau precizează chiar înțelesul unui alt adverb (foarte bine); ~ de loc (unde, acolo); ~ de timp (cînd, atunci); ~ de mod (cum, așa); ~ de cantitate (cît, atît), ~ de afirmare (da); ~ de negare (nu, ba); ~ de îndoială (poate) [fr. < lat].

AMESTEC (pl. -ecuri) sn. 1 Punere la un loc a mai multor lucruri 2 Lucruri îngrămădite fără nici un rost, confuziune 3 Împreunare de mai multe lucruri, de mai multe însușiri: Laurent era ~ul cel mai plăcut de om serios și de ceea ce se numește „un gamin” (I.-GH.) 4 Participare la un lucru, la o afacere, faptul de a fi tovarăș cu cineva (mai des în înțeles pejorativ): ai face mai bine să stai deoparte, să n’ai nici un ~ în această afacere 5 Legătură, raport: se strecoară în inima copiilor datina și obiceiuri ce n’au aici un ~ cu datinile moștenite de noi de la străbunil Romani (JIP.) 6 ‡Pretenție asupra unui lucru 7 De-~ul, loc. adv. Amestecat la un loc, împreună: porțile zidiului tocmite cu aur și cu argint de-ameastecul (DOS.) [amesteca].

BUN I. adj. 1 Care are însușirile cerute (contr. RĂU, PROST): o stofă ~ă; un școlar ~; proverb: lucrul ~ anevoie se dobîndește 2 Care-și împlinește bine menirea, care poate sluji bine: o peniță ~ă; haina e încă ~ă; un leac ~ pentru friguri 3 Potrivit: loc ~ de pășune; e ~ de însurat 4 Folositor: a da sfaturile ~e 5 Mulțumitor, satisfăcător: mi-a făcut o primire ~ă; a scoate la capăt ~; iron. mi-ai făcut o treabă ~ă! na-ți-o ~ă! 6 Favorabil, priincios: un ~ prilej; ce ~ vînt te-a adus pe-aici? 7 Fericit, norocos: un an~; într’un ceas ~; adesea în urări și salutări: noroc ~! ~ă dimineața! ~ă ziua! ~ă seara! noapte ~ă 8 Care te umple de bucurie, de mulțumire deplină: o veste ~ă; care prevestește binele: un semn ~; (de-)a ~ă DLVR. DON. 9 Roditor, îmbelșugat: se anunță un an ~ pentru poame 10 Frumos, senin, fără turburări atmosferice: vreme ~ă; proverb: ziua ~ă se cunoaște de dimineață 11 De valoare, plin de merit: o scriere ~ă; o pictură ~ă 1 Priceput, iscusit, destoinic, îndemînatec, dibaciu: un ~ meșteșugar; nu e ~ de nimic 13 Plăcut la gust: mîncare ~ă; vin ~ 14 Valabil: ~ pentru două persoane; ⚖️ ~ și aprobat! formulă ce se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare; 👉 APROBAT 15 Curat, neprefăcut, nealterat, nefalsificat, de calitate superioară: aur ~ 16 Care au curs, care au valoarea cerută: bani ~i 17 Adevărat, veritabil, de gradul întîiu (vorb. de rudenii): frate ~; mamă ~ă; văr ~; cîți tot dintr’un același tată și aceeași mamă se nasc sînt ~i LEG. CAR. 18 Care e conform cu dreapta judecată, cu morala, cu dreptatea: o faptă ~ă; a avea purtare ~ă 19 a) Îndurător, milostiv (vorb. de Dumnezeu): ~ul Dumnezeu; ~ e Dumnezeu! am nădejde în Dumnezeu! se va îndura Dumnezeu și cu mine și-mi va ajuta: b) omenos, cu frica lui Dumnezeu, milos: un om ~; are inimă ~ă; un suflet ~; proverb: cine e ~ place și lui Dumnezeu 20 a) Binevoitor, amabil, drăguț: a fost ~ cu mine; fii așa de ~ de-mi citește scrisoarea; b) de neam,de soiu ales, distins: e de familie ~ă; lumea ~ă; societatea ~ă 21 De seamă, considerabil, care aduce mult cîștig: moșia i-aduce un venit ~; a căpătat o slujbă ~ă 22 Mare: un ~ număr de oameni; o bucată ~ă de drum 23 📰 ~ de imprimat, formulă care se scrie pe ultima corectură, dîndu-se aprobarea pentru tipărit 24 ~ și rău, toată lumea; bun rău, bună rea, ori-cum ar fi: foarte-ți mulțumesc, ...că... mi-ai cinstit masa, așa ~ă rea, cum s’a putut găsi CAR.; una și ~ă, un singur lucru: el știa una și ~ă, să-și vadă țara Iui mare și lăndată ISP. 25 Atributiv și ca element de compoziție: crezu că ce-i găsit e ~ găsit EMIN.; grădinarul fu bun-bucuros să-l primească ISP.; bun-credinclos, pravoslavnic, ortodox; bună-credință 👉 CREDINȚĂ; bună-cuviintă 👉 CUVIINȚĂ; bun-gust 👉 GUST; bun-plac 👉 PLAC; bună-seamă 👉 SEA; bun-simț 👉 SIMȚ; bunăvestire, evanghelie; Buna-vestire, sărbătoare a bisericii creștine, prăznuită la 25 Martie, ca aniversare a vestirii, prin arhanghelul Mihail a nașterii Mîntuitorului, către Sfînta Fecioară, Blagoveștenie; bună-voie 👉 VOIE; bună-voință 👉 BUNĂVOINȚĂ. II. adj. Bine. așa să fie!: bun! ia acuș avem să ne înțelegem cît se poate de bine CRG.. III. sm. 1 Tatăl tatei sau al mamei, bunic: îi răspunseră că ~ii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se asemenea fleacuri ISP... IV. BU (pl. -ne) sf. 1 Mama tatei sau a mamei, bunică: Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată IK. -BRS. 2 Trans. Bine, bunătate, vorbă bună. numai în expr. cu buna, cu binele, cu binișorul. domol, cu vorbe bune: dumnea-ei îl va lua cu buna, cum știu muierile RET.; Nu-i înjuga așa cu buna pe vițel COȘB.. v. BUN (pl. -nuri) sn. Avut, bogăție: părăsindu-și casele, se ridicaseră cu tot ~ul lor BĂLC.; împăratul a început să-i făgăduiască toate ~urile din Iume ISP. [lat. bonus, – a, -u m].

MUSTRARE s. f. Acțiunea de a (se) m u s t r a1. 1. Exprimare (prin cuvinte) a nemulțumirii față de atitudinea, de faptele cuiva, d o j a n ă, c e a r t ă; p. e x t. cuvinte care exprimă o asemenea nemulțumire. Cf. m u s t r a1 (2). Cei ce era răstigniți cu el cu mustrare huliia pre el. N. TEST. (1648), 63r/7. Cît l-au adus pre Răzvan la Ieremie Vodă, după cîtăva mustrare, i-au tăiat îndată capul. M. COSTIN, O. 46. Rușine și necinste, feațe ocărite Pizmașii miei să pață și mustrări cumplite. DOSOFTEI, PS. 24/4. Sfînta ta mustrare să mă-ndrepteaze. id. ib. 54/7. Spre mustrare zicea D[u]mn[e]zău jidovilor pren Isaiia. BIBLIA (1688), [prefață] 8/5, cf. 3682/24. Înaintea pedepselor le dau totdeauna cîte o mustrare care face pe vinovat a le primi ca o îndreptare. IST. AM. 18v/15. Ne-ai făcut să înțelegem glasul tău cel părintesc prin mustrări bine cuvîntate și potrivite cu greșalele noastre. MARCOVICI, D. 4/21. Aș suferi și cele mai mari certări și mustrări a oamenilor. DRĂGHICI, R. 80/11. Cu-atîtea mustrări crude, spune-mi, faci vreo ispravă ? CONACHI, P. 281. După mai multe mustrări ce primi de la soțul său . . . , căzu iar în ispită. NEGRUZZI, S. I, 79. Aș ave poate a-mi face o mustrare . . . că în sinodul generale n-am rezervat elementului laic un loc îndestul de larg (a. 1865). URICARIUL, X, 379. Mustrările ce-mi faci nu le merit. BOLINTINEANU, O. 338. Toate sînt scrise cu vioiciune, cu îngrijire pentru amănuntele împrejurărilor reale și, pe lîngă unele mustrări meritate, cu bunăvoință pentru noi. MAIORESCU, CR. III, 22. La blînda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă. EMINESCU, O. I, 91. Pentru fiecare oaie el avea . . . cîte o mustrare, după cum și ea stătea la muls. GANE, NJ. II, 40. Nu avea cele trebuitoare și-i era lehamite de mustrările socrilor. CREANGĂ, P. 89. Am plîns . . . Dar nu pentru mustrarea ta. COȘBUC, P. I, 298. Toți se-ntrebau . . . Ce poate fi acel fior misterios care venise Să turbure, ca o mustrare, pacea lor de mai nainte. DENSUSIANU, L. A. 62. Socoti mustrarea drept o aluzie la buna lor stare. C. PETRESCU, C. V. 226. Chiar astăzi mă făcu să mănînc mustrare și urechială de la părintele Macarie. STĂNOIU, C. I. 114. În fiecare mișcare a lui, în fiecare vorbă despre lucruri străine, ea simțea mustrarea neînduplecată. SADOVEANU, M. 124, cf. id. E. 220. Aprecierile elogioase alternează . . . cu mustrări prevenitoare. V. ROM. noiembrie 1954, 159. Mustrarea ce i-o face înțeleptul Vine mai frumos cîrmită decît otova, de-a dreptul. ARGHEZI, S. P. 9. Vino, bade, sările, De-ascultă mustrările, Cum mă mustră măicuța, Bade, pentru dumneata. JARNIK-BÎRSEANU, D. 269, cf. PODARIU, FL. 22. Cel ce urăște mustrarea niciodată se-ndreptează. ZANNE, P. VIII, 378. ◊ F i g. Colo, spînzură în aer, pe copaci . . . Cuiburi cu totul ferite de a vremilor mustrare. CONACHI, P. 298. ◊ L o c. a d j. De mustrare = mustrător, dojenitor. Tonul ei de mustrare dovedește că nu mă mai respectă atîta. IBRĂILEANU, A. 45. Mama le făcu semn cu degetul la gură și cu un ochi de mustrare, să tacă. BASSARABESCU, S. N. 164. ◊ L o c. a d v. Cu mustrare = cu reproș. Dumneavoastră, după cît înțeleg eu, nu prea vorbiți bine românește – zise Artemie cam cu mustrare. STĂNOIU, I. 51. ◊ E x p r. (Învechit) A da în mustrare = a mustra1 (2). Prin ce-ț greși omul, l-ai dat în mustrare. DOSOFTEI, ap. GCR I, 212/11. ♦ Una dintre pedepsele disciplinare aplicate pe linie administrativă sau politică, pentru abateri mai puțin grave. Cf. LEG EC. PL. 279. Primiți mustrări și avertismente de la forurile superioare. V. ROM. ianuarie 1954, 77. 2. (Adesea urmat de determinările „de cuget”, „de conștiință” sau „cugetului”, „conștiinței”) Părere de rău; remușcare, căință. Eu sînt nemulțămitoriu, mustrarea aceasta îm va otrăvi viața. BELDIMAN, N. P. I, 159/2. Au dezbrăcat țara fără cea mai mică mustrare de cuget. id., ap. LET. II, 442/34. Se chinuiește de mustrarea cugetului. MARCOVICI, C. 19/4. Acum ce trebuie să facă ? l-au întrebat Robinson rușinat și plin de mustrarea greșelii sale. DRĂGHICI, R. 13/21. Un om fără mustrare de cuget. id. ib. 66/8. Această nelegiuită . . . Fără mustrare de cuget, fără frică de păcat, Necontenit mă muncește cu armele ce i-am dat. CONACHI, P. 121. N-ai mustrare de cuget ? Nu-ți pare rău ? NEGRUZZI, S. I, 30. Mustrarea de conștiință dispăru de la dînsul întocmai ca fulgerul. FILIMON, O. I, 104. Pradă pe văduvă și pe sărac fără cea mai mică mustrare de cuget. id. ib. 113. Să chemi cumplita moarte și ea l-a ta chemare Să rîdă, să te lase luptînd cu-a ta mustrare. ALECSANDRI, POEZII, 305, cf. id. T. II, 166. După ce a venit aici, își trecea zilele în lacrimi și în rugăciuni, ca și cînd o mare mustrare de cuget o gonea. BOLINTINEANU, O. 349. Mai multă mustrare am simțit în cugetul mieu decît oricînd. CREANGĂ, A. 70. Intrigantul . . . se ucide el însuși de mustrarea cugetului. CARAGIALE, O. V, 258. Mustrarea conștiinții fu condamnat s-afrunte. MACEDONSKI, O. I, 256. Spun Poveștile că-n urmă mustrarea conștiinții S-a prins de el. COȘBUC, P. II, 180. Te îmbia cu un susan ca să fie liber să ronțăie și el, fără mustrare de conștiință, două. PAS, Z. I, 165. ◊ F i g. Mulți sînt ca nisipul mării, Mulți ca ghearele mustrărei. ALECSANDRI, P. II, 14. 3. (Învechit) Cîrteală, murmurare (3); păcat. Cade-să [preotu]lui să aibă și laudă de om bun, de cei necredincioși, ca să nu cază în mustrare și în lațul vrăjmașului (cca 1618). GCR I, 47/14. Fiți ospătători unii cătră alalți fără mustrare. N. TEST. (1648), 185r/24. – Pl.: mustrări. – V. mustra1.

BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine.Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine.Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea!De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu!Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

ARANJA vb. I. 1. tr. A rîndui, a ordona (lucruri, ființe etc.) ♦ A pune la cale; a isprăvi cu bine o acțiune, o întreprindere. ♦ (Fig.) A face (cuiva) rău. 2. (refl.) A lua anumite măsuri în interes personal. ♦ A se înțelege cu cineva, a se pune bine. ♦ A-și potrivi ținuta exterioară, a se găti. 3. tr. A transcrie o bucată muzicală pentru instrumente sau voce. [P.i. -jez, 3,6 -jează, 4 -jăm, ger. -jînd. / < fr. arranger].

ARANJA vb. I. tr. 1. a rândui, a pune în ordine. ◊ a pune la cale. 2. (fam.) a face cuiva un rău. 3. a prelucra, a transcrie o bucată muzicală pentru instrumente sau voce. II. refl. a lua anumite măsuri în interes personal; a-și face un rost. ◊ a se înțelege cu cineva, a se pune bine. ◊ a-și potrivi ținuta exterioară. (< fr. arranger)

revanșism s. n. (pol.) Atitudine politică dictată de spiritul de revanșă, după o înfrângere ◊ „Italienii încep să înțeleagă din ce în ce mai bine realitatea pericolului revanșismului și al militarismului vestgerman și chiar consecințele pe care le are în propria țară.” R.l. 16 IX 61 p. 4 (din germ. Revanschismus, fr. revanchisme; PR 1950, F; DEX, DN3)

BINE adv., s. n. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! Fii (sau fiți) bine venit (veniți)! Bine te-am (sau v-am) găsit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos! te simți rău?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine.Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta îți stă bine ◊ (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea!De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu!Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. ◊ Compuse: bine-crescut = care a primit o bună educație, cu maniere frumoase, cuviincios; bine-cunoscut = celebru; bine-venit = care vine la momentul potrivit, agreat, oportun; a cărui sosire face plăcere. II. S. n. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. – Lat. bene (sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

ACORD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoire, consimțămînt mutual la ceva. Nu există problemă litigioasă care să nu poată fi rezolvată pe cale pașnică, prin acordul părților interesate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2634. ◊ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva), a fi de părere să..., a aproba. A fi de acord (cu cineva) sau a se alia în acord cu cineva = a fi de aceeași părere cu cineva. În înfăptuirea politicii sale de pace, Uniunea Sovietică se află în deplin acord cu celelalte state democratice, iubitoare de pace. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 22. A cădea de acord = a ajunge sau a fi ajuns la o înțelegere deplină, la un punct de vedere comuni De acord! = bine! așa să fie! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere, în deplină armonie. 2. Convenție, de obicei cu caracter internațional, care stabilește relațiile reciproce dintre părți, privind drepturile și îndatoririle lor. Prin strîngerea de relații prietenești și încheierea de tratate de amiciție și asistență mutuală, prin acordurile economice între R.P.R. și vecinii ei; în frunte cu Uniunea Sovietică, politica noastră externă a dus la consolidarea situației internaționale a Republicii Populare Romîne. REZ. HOT. I 15. 3. (Mai ales în loc. adj. și adv. în acord) Sistem de remunerare în care plata se stabilește prin înțelegere, pe unitatea de produs realizat (piesă sau operație), ceea ce duce la mărirea producției. Munca în acord constituie expresia justă a sistemului de repartiție după cantitate și calitate. ◊ Prin sistemul salarizării în acord este stimulată puternic creșterea productivității muncii.Acord progresiv = plata muncii în acord, în proporție crescîndă, în raport cu depășirea normei. ◊ Sumă dată sau primită ca plată pentru unitatea de produs realizat. Acordurile se plătesc la sfîrșitul lunii. 4. (Gram.) Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, în număr, în gen sau în caz) între cuvinte legate prin raporturi de determinare. Acordul predicatului cu subiectul. 5. Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formînd o armonie. Buruiană dădea din scripcă cîteva acorduri ușoare. HOGAȘ, DR. II 106. ◊ Fig. Subt degetele tale... Clavirul cînd răsună... Deștepți în al meu suflet acorduri fioroase. ALEXANDRESCU, M. 127.

MOGORÓGEA s. m. (Regional) Om care abia vorbește, care nu pronunță bine, pe care nu-l poți înțelege; (regional) mogorogilă. Cf. ȘEZ. III 71, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, MAT. DIALECT, I, 81. ♦ Epitet dat unui om tăcut, dar care nutrește în mod ascuns sentimente de ură, de răzbunare etc. Cf. I. CR. V, 375. - Și: mogoróge (MAT. DIALECT, I, 81), s. m., mogoroágea (I. CR. V, 375) s. m. – De la mogorogi.

BA adv. 1. (Exprimă opoziția față de ideea din propoziția negativă sau negativ-interogativă anterioară, de obicei cu reluarea verbului) N-am timp acum de tine! – Ba ai! Nu mi-ai văzut ochelarii? – Ba i-am văzut pe birou. ◊ (Întărind pe nu) Mă duc la meci. – Ba n-ai să te duci! ◊ (Întărind pe da prin care se răspunde la o propoziție interogativ-negativă sau se rectifică ideea din propoziția negativă anterioară) N-ai bani (?) – Ba da, am. Expr. A nu zice (sau spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța într-o problemă; a se abține. ◊ (Reg.; în expr.) Ca mai ba sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! ◊ (Pop.) Nu. Fost-ai azi la sapă? – Ba! ◊ (Cu slăbirea ideii de opoziție, în expr.) Ba bine că nu = evident că da, se-nțelege. Ba (nu) zău! = a) (ir.) haida de! să fim serioși!; b) să fim drepți! 2. (Urmat de și sau chiar, încă) Mai mult, în plus, pe deasupra. Cine bea fără măsură își bea banii, mintea, ba și sănătatea. 3. (În corelație cu el însuși, având rol de conjuncție disjunctivă) Sau... sau; când... când; acum... acum; aci... aci. – Din bg., scr., pol., ucr. ba.

MENAJA, menajez, vb. I. Tranz. 1. A trata pe cineva sau ceva cu înțelegere; grijă și îngăduință, a se purta bine cu cineva; a cruța. ♦ Refl. A-și cruța sănătatea, forțele; a se îngriji, a se feri. 2. (Rar) A nu irosi în zadar, a economisi. 3. (Franțuzism), A pregăti ceva cu dibăcie, a procura; a înlesni. – Din fr. ménager.

BA2 adv. 1) Nicidecum; nu. Ai fost la școală?Ba. 2): Ba bine că nu evident că da; se înțelege că da. /<bulg., sb. ba

BA adv. 1. (Exprimă opoziția față de ideea din propoziția negativă sau interogativ-negativă anterioară, de obicei cu reluarea verbului) N-am timp acum de tine!Ba ai! Nu mi-ai văzut ochelarii?Ba i-am văzut pe birou. ◊ (Întărind pe nu) Mă duc la meci.Ba n-ai să te duci! ◊ (Întărind pe da prin care se răspunde la o propoziție interogativ-negativă sau se rectifică ideea din propoziția negativă anterioară) N-ai bani (?)Ba da, am.Expr. A nu zice (sau spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța într-o problemă; a se abține. ♦ (Reg.; în expr.) Ca mai ba sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! ♦ (Pop.) Nu. Fost-ai azi la sapă?Ba! ♦ (Cu slăbirea ideii de opoziție, în expr.) Ba bine că nu = evident că da, se-nțelege. Ba (nu) zău! = a) (ir.) haida de! să fim serioși!; b) să fim drepți! 2. (Urmat de și, chiar sau încă) Mai mult, în plus, pe deasupra. Cine bea fără măsură își bea banii, mintea, ba și sănătatea. 3. (În corelație cu el însuși, având rol de conjuncție disjunctivă) Sau... sau; când... când; acum... acum; aci... aci. – Din bg., sb., pol., ucr. ba.

MENAJA, menajez, vb. I. Tranz. 1. A trata pe cineva sau ceva cu înțelegere, grijă și îngăduință, a se purta bine cu cineva; a cruța. ♦ Refl. A-și cruța sănătatea, forțele; a se îngriji, a se feri. 2. (Rar) A nu irosi în zadar, a economisi. 3. A pregăti ceva cu dibăcie, a procura; a înlesni. – Din fr. ménager.

TRĂI, trăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi în viață, a fi viu, a exista; a viețui. Ți-aduci aminte, Smărăndițo, cînd trăia bietul tata. VLAHUȚĂ, O. AL. II 15. Ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine. CREANGĂ, P. 194. Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit. EMINESCU, O. I 107. Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ♦ (La conjunctiv) a) Formulă prin care se urează cuiva viață lungă. Îndată ridică sticla: Să trăim, Anuță! REBREANU, I. 19. Să-ți trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea. ISPIRESCU, L. 5. Să trăiești, să-nveselești, Ca garoafa să-nflorești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. b) Formulă prin care se mulțumește cuiva pentru un serviciu făcut. c) (Și la imperativ, pers. 2 pl.) Formulă de salut (mai ales în armată, de la inferior la superior). Trăiți, don’ căpitan, răspunse el salutînd militărește. HOGAȘ, H. 85. ◊ Expr. Așa să trăiesc (să trăiești etc.), formulă de jurămînt; zău (așa). Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești; așa să trăiești! CREANGĂ, P. 268. Am venit să-ți spun că-mi ești drăguță ca ochii din cap.Așa să trăiești. ALECSANDRI, T. 824. Frate, așa să trăiești, ușurează-mă de această întrebare, căci nu sînt destoinic să-ți împlinesc voia. GORJAN, H. I 6. (Tranz.) Trăi-te-ar (sau trăiască-te) dumnezeu (sau cerul) = să-ți dea dumnezeu sau cerul viață lungă. Trăiască-te cerul întru mulți ani. GORJAN, H. IV 219. (Rar și la pers. 3) [Fata] asta, vezi, ne place nouă, trăiasc-o dumnezeu, asta-i de noi. SEVASTOS, N. 56. 2. Intranz. A continua să existe, a dura, a se menține, a se păstra, a dăinui, a se perpetua. Trăiește și-acum crucea de stejar, bătută de ploi. STANCU, D. 11. Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăiește pomenirea Poveștilor cu dulce rost. COȘBUC, P. I 125. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ (Urmat de determinările: «în inima», «în amintirea» etc.) Lenin trăiește în inimile oamenilor sovietici și în inimile oamenilor muncii de pretutindeni. STANCU, U.R.S.S. 23. 3. Intranz. A-și duce, a-și petrece viața. Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d-alde astea n-o să vă mai întîlniți! DELAVRANCEA, H. T. 7. ◊ (Urmat de determinări modale) Nu mi-ar ierta niciodată, dacă aș lăsa-o să trăiască în minciună. BARANGA, I. 191. Moșneagul însă era foarte bogat, el și-a făcut case mari și grădini frumoase și trăia foarte bine. CREANGĂ, P. 70. Dă-mă și dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. ◊ Expr. A trăi ca în sînul lui Avram v. sîn. A trăi cu capul în nori = a nu-și da seama de realitate, a rămîne străin de ceea ce se petrece în jurul său. ◊ Tranz. (Cu acuzativ intern) Nu se putea procopsi în nici un fel, așa că își trăia zilele tot în sărăcie. VISSARION, B. 10. Frunză verde, măr pălit, Ce trai rău am mai trăit. HODOȘ, P. P. 155. Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. (Expr.). A-și trăi traiul = a se bucura de viață, a duce un trai bun, fără griji. Ea știe cît a suferit sărmana maică-sa și s-a jertfit și că măcar acuma are dreptul să-și trăiască și ea traiul. REBREANU, R. I 29. A-și trăi traiul (și a-și mînca mălaiul) = a îmbătrîni, a ajunge la capătul vieții; a fi perimat. Un om aproape de 60 de ani!... Ce rușine! Ar trebui să-nțelegi că ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat malaiul demult. ALECSANDRI, T. 753. ♦ (Urmat de determinări locale) A fi stabilit undeva, a locui. Am trăit o vreme la Kiev, eram un copilandru. SADOVEANU, O. VII 22. Pe culmi atunci, pe creste Uriași trăiau cumpliți. COȘBUC, P. I 295. Sînt acum cîțiva ani de cînd trăia în orașul nostru o tînără damă. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Urmat de determinări care indică scopul) A-și închina, a-și consacra viața. El e născut pentru aceasta și trăiește pentru aceasta. C. PETRESCU, C. V. 198. 4. Intranz. A-și petrece viața împreună cu cineva; a conviețui. I-a luat în casa ei, să trăiască toți împreună. REBREANU, R. I 150. Era odată un om însurat și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. CREANGĂ, O. A. 291. Din copilărie și eu am trăit cu tămădăienii, vînători de dropii din baștină. ODOBESCU, S. III 14. ◊ Expr. A trăi bine (sau rău) cu cineva = a se înțelege, a se împăca (sau a nu se înțelege, a nu se împăca) cu cineva. Trăiește rău cu tovarășii lui. SADOVEANU, O. VII 202. A trăi (cu cineva) ca cîinele cu pisica v. cîine. ♦ A avea relații de dragoste cu cineva. Trăia... de zece ani cu un inspector. PAS, Z. I 86. 5. Intranz. A se întreține, a-și procura cele necesare traiului, a-și cîștiga existența. Are haine sărace, e îmbătrînit timpuriu, din ce-o fi trăind? C. PETRESCU, Î. II 253. I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi, Trăia la praguri, și-n nevoi. COȘBUC, P. I 229. Ideea că n-are cu ce trăi îl chinuia zi și noapte. VLAHUȚĂ, O. A. 238. ◊ Expr. A trăi din seul său v. seu. A trăi de azi pe mîine v. azi (2). A trăi pe spinarea cuiva = a se întreține din munca sau cîștigul altcuiva; a trăi pe socoteala altcuiva. ♦ A se hrăni. Stridiile așa de rareori se găsea, încît nu era chip de a trăi numai cu aceste. DRĂGHICI, R. 57. 6. Intranz. A se bucura, a profita din plin de viață. Să-i trimitem în cer pe ciocoi, Să mai trăim și noi pe pămînt. STANCU, D. 124. Ce rai... e aici, Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. 7. Tranz. Fig. A simți cu intensitate, a participa (la). Actorul își trăiește rolul.Scriitorul trăiește viața societății sale. V. ROM. decembrie 1953, 271. Eminescu și-a trăit versurile. Ele izvorăsc din adîncul vieții lui, care-n adevăr a fost nenorocită. VLAHUȚĂ, O. A. 401. ◊ Expr. A trăi din nou = a-și aminti cu intensitate. Scenele îi păreau atît de vii, încît le trăia din nou. DELAVRANCEA, la TDRG.

înțeles2, ~ea [At: CORESI, EV. 369/29 / Pl: ~eși, ~e / E: înțeles] 1 a Care a fost pătruns cu mintea Si: priceput. 2 a Aflat. 3 a Considerat. 4 a Care a stabilit o înțelegere cu cineva Si: învoit. 5-6 av (Îljv) Bine ~ sau de (la) sine ~ (Într-un mod) evident pentru toată lumea. 7 a (D. oameni; lpl) Care trăiesc în armonie. 8 a (D. oameni; lpl) Care au ajuns la un acord. 9 av (Rar) Cuminte. 10 a (D. un mesaj) Decodat. 11 a Față de care există compasiune. 12 a Scuzat.

vorbi vb. IV. (despre oameni) 1 intr. A avea facultatea, capacitatea de a utiliza limbajul articulat. Mioara..., zguduită de emoție, nu poate vorbi, îi dau lacrimile (CA. PETR.). 2 intr. A rosti, a pronunța, a emite sunetele, cuvintele unei limbi; a spune, a zice; (înv., reg.) a vorovi. Cînd vorbea, făcea un zgomot ca și cînd din gură i-ar fi căzut niște noduri (PRED.). ◊ expr. A vorbi în barbă = a vorbi încet, a mormăi numai pentru sine. A vorbi în buze v. buză. A vorbi cu sufletul la gură v. gură. A vorbi monosilabic v. monosilabic. A vorbi în (sau din) vîrful limbii (sau buzelor) v. vîrf. 3 tr. A se exprima într-o anumită limbă. Mulți români ardeleni culți... vorbesc limba maghiară frumos, cum mulți maghiari culți ar dori s-o vorbească (CAR.). ◊ (refl. pas.) A prins o franțuzească curentă, care se vorbește pe la noi, dar franțuzească, în fine (CĂL.). ◊ (intr) În ce limbă vorbeai tu cu Vavila, de nu v-am înțeles deloc? (HOG.). ◊ expr. A nu vorbi aceeași limbă sau a vorbi (două) limbi diferite v. limbă. A vorbi (pe) păsărește v. păsărește. A vorbi turcește v. turcește. 4 intr. A exprima prin cuvinte gînduri, sentimente, intenții; a spune, a zice, a grăi; a vorovi. Nu mai rîdea, nu mai vorbea, nici nu ofta și nici că spunea cuiva vrodată ce vrea (VLAH.). ◊ (tr.) Rafira nu era vorbăreață. Viața... o învățase, între multe altele, să nu simtă nevoia de a vorbi oricînd și orice (STANCU). ◊ expr. A vorbi în numele cuiva = a se exprima în numele cuiva, invocînd autoritatea cuiva sau reprezentînd pe cineva. Sentimentul solidarității umane îl înfioară adesea și îl face să vorbească în numele unei colectivități (PER.). A vorbi în pustiu = a vorbi fără a fi luat în seamă, zadarnic, degeaba. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? (EMIN.). A vorbi aiurea (sau într-aiurea) = a) a spune tot felul de nimicuri, de lucruri nejudecate; b) a spune cuvinte fară sens, inconștient. Toată noaptea a vorbit într-aiurea și te-a chemat (GAL.). A vorbi cu gura altuia = a vorbi fără convingere, șovăielnic, evaziv. Mai marele zeilor se uita la dînsul tot chiondorîș și îi vorbea cu gura altuia, cum se zice (ISP.). (tr.) A vorbi cîte-n lună și-n stele = a vorbi multe și de toate; a flecări, a pălăvrăgi, a sporovăi. A vorbi ca la (sau ca din) carte v. carte. A vorbi (cam) în dodii v. dodii. A vorbi în ponturi v. pont. A vorbi cu subînțeles (sau subînțelesuri) v. subînțeles. A vorbi în șarade v. șaradă. A vorbi (la sau cîte) verzi și uscate v. verde. A vorbi în vînt v. vînt. A vorbi vrute și nevrute v. vrut. ◊ fig. Nebunia vorbește în mine (CA. PETR.). ♦ analog. A se exprima, a comunica prin alt mijloc natural decît limbajul articulat. Liana vorbea prin ochii ei, prin toată înfățișarea ei (REBR.). 5 intr. A-și exprima o anumită părere, o anumită convingere despre cineva sau ceva, a-și expune punctul de vedere; a aprecia, a considera, a crede; a vorovi. George se scandalizează că un tată poate vorbi astfel despre niște oameni așa de simpatici (REBR.). ◊ expr. (La) drept vorbind = în realitate, de fapt. La drept vorbind, nici nu era mare lucru de înțeles (POPA). A vorbi (pe cineva) de bine v. bine. A vorbi cu parti-pris v. parti-pris. ♦ (cu determ. introduse prin prep. „împotriva”, „contra”, înv., „asupra”) A-și exprima dezacordul, dezaprobarea etc. față de cineva sau de ceva. Trebuie să vorbim în contra acelor neologisme deprisos (MAIOR.). ◊ expr. A vorbi împotrivă v. împotrivă. ♦ (tr., intr.) A comenta, a bîrfi. Toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori (CR.). ◊ expr. A vorbi pe (sau de) cineva (de rău ori rău) = a bîrfi, a calomnia pe cineva. Nu te-a vorbit nimeni de rău pe față..., firește, că n-ar fi îndrăznit (CAR.). A vorbi cu păcat v. păcat. 6 intr., tr. A afirma, a susține. A vorbi despre astfel de tendințe înseamnă a considera limba ca o realitate distinctă de realitatea socială (IVĂN.). ♦ fig. A adeveri, a atesta, a confirma. Să lăsăm faptele să vorbească (PER.). ♦ fig. A pleda în favoarea cuiva. Toată cariera ta vorbește pentru tine (CE. PETR.). 7 intr. A aduce în discuție; a aminti, a invoca. Economiștii, oamenii politici vorbesc des astăzi de dezastrul economic și de cel moral sau civic al acelor ani (PER.). ◊ (refl. pas.) N-am auzit niciodată vorbindu-se despre ei! (CA. PETR). ◊ A vorbi defunie în casa spînzuratului v. funie. 8 intr. A se adresa cuiva; a vorovi. Iaca că nu mă mai supăr..., îți vorbesc blînd (EMIN.). 9 intr. A(-i) aduce la cunoștință (cuiva), a comunica ceva prin viu grai, a spune, a zice; a povesti. Mumă-sa... îi vorbise adesea de tatăl său, de acel copil cine știe cum rătăcit în clasele poporului de jos (EMIN.). ◊ expr. (Ca să) numai vorbesc (sau vorbim) de... ori fără a mai vorbi (sau să mai vorbim) de... = trecînd sub tăcere..., excluzînd faptul... (fiind cunoscut, superfluu etc.); independent de... Casa e superbă, poate servi ca local pentru o instituție publică... Cît despre vie, nu mai vorbesc (CĂL.). A vorbi din experiență v. experiență. A vorbi numai prăpăstii v. prăpastie. ♦ (despre autori) A menționa, a semnala în scris (ceva); a expune, a relata prin scris; a trata o temă, un subiect etc. în scris. Se cuvine ca, pomenindu-l, să vorbim și de alții, mulți, din aceeași familie sufletească (GAL.). ◊ (refl. impers.) Citea romane, dar numai dacă se vorbea în ele de amoruri moderne, nu leșinate (PAPAD.). 10 intr. A ține o cuvîntare, un discurs; a lua cuvîntul. Convingerea cu care vorbi notarul învioră numaidecît pe mineri (AGÂR). 11 intr. A discuta, a comenta; a sta de vorbă, a tăifasui. Am vorbit cu țărani bătrîni și tineri (FIL.). ◊ (refl. recipr.) Nu vorbeam cu el... Știți că eram certați (CE. PETR.). ◊ expr. A vorbi între patru ochi (sau pereți) = a discuta (cu cineva) în taină, confidențial, fără martori. Zice că trebuie să vorbească între patru ochi cu dumneata (AGÂR.). A vorbi (cu cineva) pe sîrmă v. sîrmă. A-i vorbi cuiva la ureche v. ureche. ♦ (reg., fam.) A avea relații de dragoste cu cineva, a umbla cu cineva. Cu cine vorghește a Brădeanului? – Cu Niculaie Salcu! (POP.). 12 refl. recipr., intr. A se sfătui, a se învoi, a se înțelege; a vorovi. După cum se vorbiseră din vreme, luaseră același cabalîc și același număr de cai la fiecare sanie (CA. PETR.). Va veni vremea să îndeplinim fapta de care am vorbit (SADOV.). • prez.ind. -esc. /vorbă + -i.

Nec plus ultra (lat. „Nu mai departe”, sau „Pînă aici”, sau „Neîntrecut”, sau „Dincolo de asta nu se poate”, sau „Mai departe și mai bine decît atît nu există”) – Iată diverse înțelesuri ale lui „Nec plus ultra”. Legenda spune că aceste cuvinte le-ar fi crestat Hercule pe munții (de atunci numiți și „coloanele lui Hercule”) ce despart, la strîmtoarea astăzi numită Gibraltar, Marea Mediterană de Oceanul Atlantic. Explicația e următoarea: cei vechi credeau că lumea se termină acolo. Prin urmare: mai departe nu se mai poate. Astfel, expresia nec plus ultra, luînd sensul de ceva care nu mai poate fi întrecut, se aplică pentru orice este socotit la limita maximă a calității, a frumuseții, a măiestriei ș.a.m.d. Statuia „Venus din Milo” este o sculptură nec plus ultra. Se poate spune și non plus ultra. MIT.

APUCA (apuc) I. vb. tr. 1 A pune în grabă, cu iuțeală, mîna pe ceva: apucă o piatră și aruncă în ei 2 A prinde cu mîna, a lua ceva spre a ținea în mînă: a apucat oala de toartă 3 A prinde cu gura, cu dinții: puneau traistele în capetele cailor, ca să nu apuce iarbă (NEC.) 4 A ajunge să ia, a se folosi de un lucru: i-au dat poruncă să strice toate cetățile... să nu le apuce Leșii cu oști (MUST.) 5 A lua ceva pe un lucru (la vînzare), în spec. un preț mai mare decît face el, decît se putea aștepta: scîndurile să le vinzi, poți ~ pe ele pînă la o sută de lei (CRG.) 6 A lua cu sila, a răpi: cine lăcomește să apuce cele străine, pierde și ale sale (MUST.) 7 A ajunge la o situațiune, la o demnitate prin mijloace silite, pe cale ilegală: se ispiti să apuce domnia (MX.) 8 A prinde pe cineva de o parte a corpului: l-a apucat de gît; proverb: parcă a apucat pe D-zeu de un picior, se zice despre cineva care are o bucurie neașteptată; – ziua fuge de bivoli și noaptea-i apucă de coarne, se zice despre cei prefăcuți, cari vreau să pară virtuoși 9 A pune mîna pe cineva, a prinde: apucîndu-l Turcii, l-au dus la Țarigrad (MUST.); de aci, a pune mîna pe cineva ca să-i slujască, ca să se folosească de el: stăpînii unde slujea el... se băteau care de care să-l apuce (ISP.) 10 A cuprinde: l-a apucat în brațe 11 A sili pe cineva să facă un lucru, a nu-l lăsa să mai întîrzie: l-am apucat să-mi plătească datoriile 12 A lua la răspundere pentru ceva: el nu știa ca cine să i le fi luat și n’avea pe cine ~ de ele (ISP.) 13 ~ din scurt, a cere cuiva socoteală pentru ceva, a-l descoase: se mirau cum de știe el așa bine să potrivească... și l-au apucat din scurt (VOR.) 14 A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva sau ceva: de veneam cu două minute mai tîrziu, nu mai apucam trenul 15 A trăi atîta încît să poată fi martorul unor evenimente, unor timpuri bune sau rele, să ajungă să facă ori să dobîndească ceva, a ajunge cu viață pînă...; mai adesea în jurăminte: să n’apuc ziua de mîine, dacă mint; verbul fiind la un timp trecut, însemnează a fi trăit pe acele vremuri, a fi avut prilejul să vadă în trecut unele evenimente, timpuri, o anumită stare de lucruri: plăieșii spuneau că n’au mai apucat așa primăvară (CRG.); bătrînii spun c’așa l-au apucat (VLAH.) ; ~ de la părinți, de la strămoși, a primi prin moștenire, prin tradiție, o datină, un obiceiu, sau felul de viață, de vorbire, etc.; ~ o poveste, a auzi o poveste de la bătrîni 16 A-i veni pe neașteptate, a-l cuprinde, a-l ajunge: m’a apucat un dor nebun de casă; a-l ~ pe cineva somnul, leșin, frică, mînie, furie, de aici elipt.: cînd îl apucă, nu mai e chip să-i vorbești 17 A prinde fără veste, a surprinde: ne-a apucat ploaia; i-au apucat o iarnă grea, cu mare viscol (NEC.) 18 ~ putere, a se întări 19 ~ drum, a merge pe un drum: a apucat un drum greșit; ~ cale: Bujor a apucat calea codrului (ALECS.); ~ cîmpii, a-și lua lumea în cap; ~ sănătoasa, a o lua la fugă 20 A-și ~ sufletul, a-și relua răsuflarea: abia apucîndu-și sufletul de spaimă (SB.). II. vb. intr. 1 A nimeri, a atinge un loc: izbeau unde apucau 2 A ajunge într’un loc: sileau carii de carii... să apuce mai curînd la pod (NEC.) 3 A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva: n’au apucat tată-său să-l vadă viu (NEC.) 4 A începe: apucînd de la ușă, se adresă pe rînd la toate damele (I.-GH.) 5 A ajunge să știe, să vadă, să se întîmple ceva, a ajunge cu viață, (iar cînd verbul e la un timp trecut): a fi trăit pe acele vremuri, a fi avut prilejul să vadă în trecut un eveniment, o anumită stare de lucruri, etc., a fi ajuns să se facă, să se întîmple ceva: socoteam că n’o s’apuc să ajung odată la București (ISP.); pe tata nici n’am apucat să-l știu cum era (GR.-N.); de aci înțelesul din expresiunea negativă: a nu apuca (bine) să..., a nu isprăvi de tot o acțiune începută, a fi abia pe cale de a săvîrși un lucru: n’apucară să se așeze bine și auziră un sunet de bucium (ISP.); n’apuc bine a scăpa din una, și dau peste alta (CRG.); de aci, impers.: el cutreierase pămîntul pînă nu apucase să i se urască băiatului (ISP.) 6 A ajunge, a fi pe punctul de a...: de-abia apucasem a adormi și un vis fantastic veni (NEGR.); să n’apuce să cază și tu să găsești (ISP.) 7 A găsi o anumită stare de lucruri, a primi prin moștenire, prin tradiție, o datină, un obiceiu, sau felul de viață, de vorbire, etc.: eu zic cum am apucat, așa se zicea pe vremea mea (CAR.); așa am apucat din bătrîni (GR.-N.) 8 A se îndrepta într’o anumită parte: apucă și el într’un noroc spre răsărit (ISP.) 9 ~ înainte, a merge înaintea cuiva, a întrece pe cineva, a căpăta ceva înaintea altora: au apucat înainte și i-am pierdut din vedere; te-ai trezit prea tîrziu, au apucat alții înainte 10 ~ cu gura înainte, a începe să vorbească înaintea altuia, a nu lăsa pe altul să sfîrșască vorba sau să deschidă măcar gura 11 ~ la suflet, a căpăta curaj: ceialalți boiari... au mai apucat la suflet cu nădejdea de viață (M.-COST.) III. vb. refl. 1 A se prinde cu mîna, etc. de ceva; proverb: cel ce se înneacă se apucă și de un fir de paiu, cine e în primejdie caută scăpare în ori-ce 2 A se ~ de ceva (de lucru, de treabă, etc.), a începe a face ceva, a se hotărî pentru ceva: Romînului îi e greu pînă se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă (CRG.); a se ~ de (sau la) probă, la sfadă: s’apucară iar la sfadă pentru cele trei parale (I.-GH.) 3 A-i veni în gînd ceva și a-l pune îndată în execuțiune: atunci ei s’au apucat și s’au dus la Brăila (GR.-N.) 4 A începe: se apucă însuși cu mîna lui să le curețe de rugină (ISP.) 5 A face un lucru nepotrivit, nesocotit: s’a apucat să spue la toți cele întîmplate 6 A se ~ de cineva, a se lega de cineva, a nu-i mai da pace 7 A se tocmi la cineva, a se lega să facă ceva: s’a fost apucat la un om că-l va sluji un an (VOR.) 8 A se ~ pe jurămînt, a se lega prin jurămînt: Pe jurămînt s’apuca Stăpînii să hărățească și slugile să-i privească (ALECS.-P.) 9 A se ~ rămășag, a pune rămășag, a face prinsoare: s’a apucat rămășag pentru un lucru mare (VOR.) 10 A se lega prin cuvînt, a făgădui, a se îndatora că va face ceva: n’au ținut parola, cum s’au apucat cînd l-au pus Domn (NEC.); tu să te faci doftor... și să te apuci că-l vei lecui (SB.).

*aranjéz v. tr. (fr. arranger, d. rang, rînd, rang). Rînduĭesc, deretic, așez, regulez, ordonez: a aranja lucrurile pin casă, cărțile în dulap. Potrivesc, regulez, îndrept, dreg: a aranja o mașină. Fig. Regulez, rînduĭesc, întocmesc: a-țĭ aranja bine viața. Căpătuĭesc, pun într’o situațiune bună: șĭ-a aranjat fiiĭ. Fam. Iron. Pun ceva la cale contra cuĭva, aștern, defaĭm: lasă, că-l aranjez eŭ la minister! Pun la cale saŭ termin o afacere: a aranja o afacere. V. refl. Îmĭ așez lucrurile pin casă după mutare: pînă mîne ne aranjăm. Fig. Îmĭ fac o situațiune: s’a aranjat bine pin politică. Mă învoĭesc, ajung la o înțelegere: lasă, că ne vom aranja ușor!

vedeà v. (activ) 1. a primi imaginile obiectelor prin organul ochilor: a vedea limpede; a vedea lumina, a se naște (un copil), a se publica (o carte); văzând cu ochii, într’un mod sensibil: crește văzând cu ochii; 2. a asista, a fi matur la: a vedea o bătălie; 3. a vizita: vino de mă vezi; 4. a-și da seama, a înțelege: văd eu unde vrei s’ajungi; vezi bine, așa, e, negreșit; 5. a judeca, a examina: vezi dacă e bine; 6. a băga de seamă: vezi să nu o pățești, ║ (neutru) a se ocupa, a îngriji de: a vedea de casă, de copii ║ (reciproc) 1. a fi văzut: a se vedea în oglindă; 2. a se vizita: ei se văd rar; 3. a se putea vedea: acest far se vede de departe; se vede că, pare că; 4. a avea aerul, a arăta: nu e așa prost cum se vede. [Lat. VIDERE].

ÎNREGISTRA, înregistrez, vb. I. Tranz. 1. A înscrie (un act, o petiție etc.) într-un registru (sub un număr). Avea un serviciu de noapte la uzină, înregistra ceva acolo. SAHIA, N. 95. ♦ (Despre aparate tehnice) A consemna (în mod mecanic). Seismografele înregistrează cutremurele de pămînt. 2. A însemna, a consemna în scris (un fapt, un eveniment), a lua notă de... Înainte vreme tot se mai găsea din timp în timp... un Ureche, un Costin, un Neculcea, un Greceanu, uricari, letopiseți și cronicari istoriografi, care înregistrau zi cu zi, oră cu oră, cele ce se petreceau în timpurile lui Grigore Ghica, lui Cantemir, lui Brîncoveanu etc. GHICA, S. 86. ♦ A introduce, a încorpora, a primi. Ca urmare a marilor transformări petrecute în țara noastră în anii regimului democrat-popular limba romînă a înregistratîn vocabularul einumeroase schimbări de sens. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 1/1. ◊ Absol. Trecea, privea, înregistra, judeca. C. PETRESCU, A. 322. ♦ Fig. A reține (în memorie), a ține seamă de... De Marenne înțelegea cum stau lucrurile și afirma că înregistrează bine în memorie ce i se spune. SADOVEANU, Z. C. 66. Grigore se mulțumea să înregistreze dorințele ei ca să-i fie toate împlinite cu sfințenie. REBREANU, R. I 212. 3. Fig. (Cu privire la rezultate, realizări, succese etc.) A înscrie la activul său, a obține, a realiza. Țările democrate înregistrează necontenit succese atît în domeniul dezvoltării industriei, agriculturii și construcției de stat, cît și în domeniul culturii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2632. Sub conducerea partidului, poporul nostru a înregistrat victorii deosebite pe drumul dezvoltării economice și culturale a țării. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 410, 1/1.

limitare sf [At: DDRF / Pl: ~tări / E: limita] 1 Fixare a granițelor unei țări, ale unei proprietăți, ale unui teren etc Si: demarcație, hotărnicire, marcare, mărginire. 2 (Fig) Ceea ce separă net două lucruri Si: demarcație. 3 (Înv; îs) Linie de ~ Linie prin care se separă net două lucruri. 4 Fixare, menținere, restrângere etc. a ceva într-un spațiu bine determinat sau controlat. 5 Reducere a posibilităților de înțelegere, de creație, de aplicare etc.

ba adv. 1 (fam.) În nici un caz, nicidecum. ♢ (negînd fraza întreagă) Ți-e sete? – Ba! ♢ (în interog.; urmînd după un vb. afirm., pune în fața celui chestionat o alternativă) Mănînci ori ba? – Ba! ♢ (arată că ceva poate fi și altfel decît s-a spus înainte) E lung pămîntul, ba e lat (COȘB.). ♢ Expr. Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba!, nici ba! = nici nu poate fi vorba! nici pomeneală! A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală (CR.). A zice ba = a) a se opune, a se împotrivi. Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede (EMIN.); b) a refuza. Nu accept să zici ba. (A nu zice sau a nu spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța (într-o problemă), a nu spune nimic. Da sau ba? = răspunde clar! Ba una, ba alta = multe și de toate. La soare te poți uita, dar la dînsa (sau la dînsul) ba v. soare. Vodă da (sau vrea) (și sau iar, dar) Hîncu ba v. vodă. ♢ Nici vorbă!, nici pomeneală! Bătu o dată. Dar ca să răspunză cineva, ba (ISP.). 2 (exprimă opoz. față de ideea din prop. anterioară; de obicei cu reluarea vb.) Nu vreau să merg. – Ba vrei! ♢ (întărind pe „nu”) Mă duc la film. – Ba n-ai să te duci! ♢ (întărind pe „da” prin care se răspunde la o prop. interog.-neg. sau se rectifică ideea din prop. neg. anterioară) N-ai voie. – Ba da, am. N-ai bani? – Ba da, am. 3 (arată o gradație, de obicei întărind adv. sau loc. adv. „încă”, „chiar”, „unde mai pui că...” etc.) Mai mult, în plus, pe deasupra. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă (EMIN.). ♢ Loc.conj. Ba și (sau chiar) = a) chiar și; b) încă și. 4 (în corelație cu el însuși, avînd rol de conj. disj.) Sau... sau; cînd... cînd; acum... acum; aci... aci. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic (EMIN.). ♢ Expr. Ba e albă, ba e neagră (sau ba e laie, ba e bălaie) = a) nu știi ce să mai crezi; b) se contrazice singur. Ba ceea..., ba ceea... v. cela. (Ba) (-i) teacă, (ba) (-i) pungă v. teacă. Ba () (e) tunsă, ba () (e) rasă sau c-o fi tunsă, c-o fi rasă v. tuns. 5 Expr. (cu slăbirea ideii de opoz.) Ba bine că nu! = sigur că da! evident! se-nțelege! Ba că chiar! = (iron.) n-ai prea nimerit-o! Ba asta-i vorbă! = nicidecum! deloc! nici nu mă gîndesc! Ba că bine zici! = a) este o idee bună; b) ai dreptate! Ba (nu) zău sau nu zău v. zău. • /<bg., ucr. ба, pol., srb. ba.

BURUIAN, BURIAN sm. 🌿 Buruieni (în înțeles colectiv), ierburi: de s’ar usca mai bine buruianul, căci are de gînd să dea pîrjol viei ISP..

*EXPRESIV adj. 1 Care exprimă bine ceea ce gîndește sau spune, plin de înțeles 2 Plin de expresie: figurile lor ~e... compuneau un tablou demn de penelul unul mare artist ALECS. contr. NEEXPEESIV [fr.].

DREGE, dreg, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la obiecte) A face la loc, a aduce în stare bună, a repara, a îndrepta. Cuptorul cred că e în bună stare. – Bună. L-a dres meșterul. SADOVEANU, P. M. 246. Cum vezi, mi-am luat și pușca... Mă duc la lăcătuș s-o dreg. CAMIL PETRESCU, B. 127. (Absol.) Meșterul strică și drege de frică, se spune despre un lucrător prost. ◊ Expr. A-și drege glasul (sau vocea) = a-și îndepărta răgușeala tușind ușor, înainte de a vorbi sau de a cînta. Cîntăreții... își dreseră glasurile tușind în chip felurit. SADOVEANU, F. J. 28. Ei, ei! de-acum drege-ți «voacea» și descurcă-te, măi Trăsne, dacă poți. CREANGĂ, A. 88. Tuși spre a-și drege glasul. NEGRUZZI, S. I 8. (Poetic) Păsărelele-și dreg glasul prin hugeagul de sub luncă. ALECSANDRI, O. 175. A-și drege gustul = a mînca sau a bea ceva pentru a face să dispară gustul rău al unor alimente consumate mai înainte. A drege busuiocul v. busuioc.Refl. pas. Ceasornicul acesta nu se mai poate drege.Refl. (Despre vreme; în opoziție cu strica) A se îndrepta, a se îmbunătăți. O geană de se ivea pe cer, inima i se-nveselea, poate, poate s-a drege vremea. La TDRG. ♦ (În sens moral; construit adesea cu pronumele «o» cu valoare neutră) A îndrepta, a repara o greșeală, o nedreptate. Titu observă decepția tovarășului său de drum, îi părea rău că i-a sfărîmat o speranță și nu știa cum s-o dreagă. REBREANU, R. I 161. Desigur a voit s-o dreagă, să mă înșele. DELAVRANCEA, H. T. 73. Na-ți-o frîntă că ți-am dres-o! se zice cînd cineva, vrînd să îndrepte o greșeală, spune sau face o prostie. Na-ți-o frîntă, că ți-am dres-o! Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală. CREANGĂ, P. 44. 2. (Cu privire la o persoană) A întrema, a înviora, a restabili, a întări. Ăsta-i doctorul... Te drege el. CAMIL PETRESCU, T. I 175. Înjura cînd rachiul era bun și-l dregea, înjura cînd nu era bun și nu-l dregea. C. PETRESCU, Î. II 53. La munte doar trăiesc [țăranii] mai mulțumiți, că au aer curat, apă limpede, care le mai drege fața. La TDRG. ♦ (Cu privire la inimă, suflet) A alina, a liniști, a ușura, a vindeca. Cîntă-mi, mîndro, cînticul Să-mi mai dreagă sufletul! POP. la ODOBESCU, S. I 207. Să-mi dai o floricea, Dar mi-o dă cu mîna ta, Ca să-mi dreagă inima. ALECSANDRI, P. P. 150. 3. A face, a aranja, a ticlui, a pune la cale. Ei, cum o dresărăm noi, mai apucă hățurile, mai ia-o prin șanț, ajunserăm aproape de piață. PREDA, Î. 82. Ce-ai să spui, Gherasime?Apăi, zise pescarul, după ce se scărpină puțin la ureche, am s-o dreg așa: Prea cinstite... domnule. STĂNOIU, C. I. 83. [În] urmă-ți rămîn toate astfel cum sînt, de dregi Oricît ai drege-n lume. EMINESCU, O. I 64. ◊ Expr. A face și a drege = a face așa, încît să iasă bine la capăt, a pune ceva la cale; a lucra, a trebălui; (ironic) a se afla în treabă, a meșteri. De o lună tot la curte dregeam și făceam cîte toate și un crăițar nu-mi dase. DEMETRIUS, V. 85. Tot orașul... se întreabă ce tot faci, ce tot dregi de te închizi mereu singur în casă. SEBASTIAN, T. 286. Ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei și lui Ipate au început a le sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. ♦ (Regional; ironic, amenințător) A pune pe cineva la locul lui, a-l învăța minte, a-i veni de hac. Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. Ei! lasă, fa, că te-oi drege eu. ALECSANDRI, T. 274. Las’că mi te-oi drege eu, Cînd a veni birul greu. id. P. P. 250. ♦ A falsifica. (Atestat în forma regională direge) Rachiul însă era dires cum mai bine și ei s-au îmbătat cuc și pe urmă au și adormit. SBIERA, P. 256. 4. A așeza, a rîndui, a pune în ordine. Atuncea au găsit vreme și logofătul, de i-au dres [pe boieri] după cum se cade (= după rang). KOGĂLNICEANU, la TDRG. ♦ (Cu privire la foc) A face să ardă mai bine, a potrivi, a ațîța. De-o parte, pe un scăunaș cu trei picioare, roșie la față și asudată, ședea femeia cu un băț mare în mîini cu care dregea focul. ȘEZ. I 60. 5. (Uneori construit cu prep. «cu») A potrivi gustul unei mîncări, punînd în ea smîntînă, ouă sau diferite condimente. Lică Cartojan... dădu să înțeleagă gazdei că tuturor le-ar prinde teribil de bine un borș de găină dres cu smîntînă. C. PETRESCU, Î. II 143. 6. A da cu dresuri, cu suliman (pe obraz), a sulemeni; a ferchezui, a dichisi. Își dregea obrazul la fiecare sfert de ceas. PAS, Z. I 90. Casierul își drese mustățile seci în dreptul nasului. STĂNOIU, C. I. 117. Au uriciosul obicei de a-și drege obrazul cu suliman și a-și boi sprîncenele cu nucușoară arsă. ALECSANDRI, P. P. 128. ♦ A îndrepta, a(-și) potrivi o haină, o găteală. Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel. ALECSANDRI, T. I 343. 7. (Învechit și regional) A turna vin sau alte băuturi în pahare, a umple paharele. Să vie cuparul și pivnicerul să-mi dreagă un pocal de vin. SADOVEANU, D. P. 126. ◊ Absol. Păhărniceii dreseră la toți prin pahare. ODOBESCU, S. I. 78. Pe lîngă părete sta așezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobești și de Cotnar, și la spatele fieștecăruia boier dvorea cîte o slugă care dregea. NEGRUZZI, S. I. 151. – Variante: (Transilv. și Mold.) direge (BENIUC, V. 51, SBIERA, P. 5, RETEGANUL, P. IV 21), (învechit și popular) derege (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74) vb. III.

VEDEA, văd și (regional) văz, vb. II. I. 1. Tranz. A percepe cu ajutorul văzului. Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aieve parc-o văd aici Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. IOSIF, V. 41. Rada, cînd o vezi, te fură Cu necontenitul zîmbet. COȘBUC, P. I 95. Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate așa de mari? CREANGĂ, P. 217. ◊ (Cu subiectul «ochii») Ce-mi văzură ochii! Verișoara cu Pîlciu! Închiși într-un dulap! Prin întuneric! ALECSANDRI, T. 58. ◊ Expr. A vedea lumina zilei v. lumină. A nu avea ochi să vezi pe cineva v. ochi (I 1). A nu-și (mai) vedea capul de... v. cap1 (II). A nu vedea lumea înaintea ochilor v. ochi (I 1). Cînd mi-oi vedea ceafa v. ceafă. A vedea stele verzi v. stea (II). Cum te văd și mă vezi = evident, clar, sigur. A vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva v. apă (2). ◊ Absol. Ca să vedem mai bine, ne urcăm pe linia ferată. STANCU, D. 125. S-a stîrnit un vifor cumplit... de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. CREANGĂ, P. I 143. Băiatul meu... nu vede tocmai bine de un ochi. ȘEZ. IV 231. (Expr.) Cît vezi cu ochii (sau cu ochiul) v. ochi (I l). N-aude, n-a vede, n-a greul pămîntului v. auzi (1). A vedea ca prin ciur v. ciur. Văzînd și făcînd v. face (VI 1). A nu vedea de nas v. nas.Refl. Am un lup cu ochii sfecliți, de te vezi printr-înșii (Oglinda). GOROVEI, C. 256. ◊ Refl, pas. Parcă-i oaste Cum se văd în șir pe coaste Sutele de clăi. COȘBUC, P. II 16. Se vedeau nemișcați doi ochi de jaratec. EMINESCU, N. 23. Printre sucmane se vedeau amestecate multe surtuce. RUSSO, O. 56. ◊ Refl. reciproc. (Cu pronunțare regională) A fost o seară și o parte din noapte o negură atît de deasă, că nu se putea videa om cu om la un pas. ALECSANDRI, S. 240. ◊ Refl. impers. Ia mai dă-te oleacă pe jos, pînă se mai vede. CREANGĂ, O. A. 125. Slab că se vedea printr-însul. RUSSO, O. 48. Răsai, lună, mai degrabă, Să se vadă prin livadă. HODOȘ, P. P. 50. 2. Tranz. A fi de față la desfășurarea unui eveniment, a unei întîmplări; a asista, a fi martor. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile. CREANGĂ, P. 119. Astfel drepții ar zice, de ar vedea-mplinite, Cîte într-al tău nume ne sînt făgăduite. ALEXANDRESCU, M. 5. ◊ Refl. impers. Nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. 3. Tranz. A se convinge de ceva cercetînd, examinînd (cu oricare din simțuri sau pătrunzînd cu mintea). Mă pipăia la braț ca să-mi vadă bătaia vinelor. GANE, N. II 116. Mă duc să văd, nu mi-a picat ceva la turbincă. CREANGĂ, P. 300. De nu vrei să mă crezi, vezi ce zice Balzac în Papa Gobsec. NEGRUZZI, S. I 49. Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei nații și să vedem ce a făcut în acești optsprezece secoli. BĂLCESCU, O. II 11. Uită-te de vezi paingul în umbrita sa chilie. CONACHI, P. 269. Mă dusei miercurea-n tîrg Să văz boii cum se vînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. Vedea limpede în gîndul boierului. SADOVEANU, O. VII 63. ◊ Refl. impers. La treabă se vede omul ce poate. CREANGĂ, O. A. 189. 4. Refl. A fi, a ajunge, a se pomeni, a se găsi într-o anumită situație. Cînd mă văd în prada sorții, Plîng. COȘBUC, P. I 265. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn de fier peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. Cînd se văzură copleșiți de numărul dușmanilor, se traseră în munții Carpați. BĂLCESCU, O. II 12. 5. Tranz. A întîlni pe cineva. Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine. EMINESCU, O. I 92. Hei!... bine v-am găsit, bine v-am văzut, cinstiți boieri și cavaleri de toată mîna, și mai mari și mai mijlocii și mai mici. ALECSANDRI, T. 95. ◊ Refl. reciproc. Dar poate or ști alții cu care soția dumitale s-a văzut după aceea. SADOVEANU, B. 199. Feciorii craiului și fetele împăratului nu se văzuse niciodată. CREANGĂ, P. 183. La liberarea lui din închisoare și din armată el a devenit unul din tinerii cu cari mă vedeam mai des. GHICA, S. A. 140. ◊ Expr. Să ne vedem sănătoși (sau cu bine)! formulă de salut, la plecare. Sărutînd-o pe frunte, îi zise... Să ne vedem sănătoși! ISPIRESCU, L. 18. Adiosă ne vedem sănătoși. ALECSANDRI, S. 47. ♦ A vizita. N-ar fi oare păcat să nu văd la Moscova tot ceea ce cred eu că se poate vedea în timpul ce ne este hărăzit să-l petrecem aici? STANCU, U.R.S.S. 53. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinții și apoi m-oi întoarce ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. 6. Intranz. (Mai ales la imperativ) A avea grijă, a se îngriji, a se ocupa (de cineva sau de ceva). Vezi de găini, să nu se culce flămînde, și scoală pe argat. SADOVEANU, B. 31. O ține pe lîngă casă, să-i vadă de copii. REBREANU, I. 15. Ne ducem să vedem de boi și de sanie, și-om da pe la tine mai acuși. MIRONESCU, S. A. 34. ◊ Expr. A-și vedea de treabă = a se ocupa de treburile personale; a nu se amesteca în treburile altora. Da ce vrei, mări Cătălin? Iadu-t’ de-ți vezi de treabă. EMINESCU, O. I 174. Pînă vaca-o paște iarbă, Hai să ne vedem de treabă. TEODORESCU, P. P. 342. A(-și) vedea de coada măturii (sau de fuse și mosoare) = a se ocupa de treburile casei, ale gospodăriei. Șezi acasă... răspunse împăratul, de vezi de coada măturii. ISPIRESCU, L. 14. Șezi acasă de-ți vezi de fuse și mosoare. id. ib. 14. A-și vedea de drum v. drum (2). ♦ (Numai la imperativ, servind ca îndemn sau ca avertisment) Bagă de seamă, fii cu grijă. Vezi de te silește că, uite, avem oaspeți. SADOVEANU, O. I 44. Amice, vezi să nu păți și tu ca simigiul. ODOBESCU, S. III 10. ◊ (Cu valoare de interjecție, pentru a atrage atenția asupra celor ce urmează) Vezi, de-atunci eu alergai, lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Vezi? Tot de noroc să se plîngă omul. CREANGĂ, P. 91. Ei, vezi, mă rog, ce nătărău. DONICI, F. 78. ♦ Tranz. (Popular) A ajuta. Să îngrijească de noi, Să ne vază la nevoi. TEODORESCU, P. P. 141. 7. Tranz. A căpăta, a primi, a se alege cu ceva. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. CARAGIALE, P. 100. ♦ A avea în posesie; a poseda. Prepeleac... se chitea cum ar face să vadă banii acasă la dînsul. CREANGĂ, P. 49. Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. EMINESCU, O. P 46. II 1. Tranz. A-și da seama, a remarca, a observa. Unde văd că nu sînt binevenit, mă retrag. DUMITRIU, N. 37. Se bucura văzînd emoția lui Titu. REBREANU, R. I 54. Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană... trebuie să-și bată joc de casa mea? CREANGĂ, P. 28. ◊ Expr. Ce să vezi (sau ce să vadă), formulă expletivă prin care se exprimă mirarea față de ceva neașteptat. Cînd, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său. ISPIRESCU, L. 8. Cînd se uită mai bine, ce să vadă? CREANGĂ, P. 147. ◊ Absol. Dumneata, moșule, cum vedem noi, cauți pricină. CREANGĂ, P. 82. ♦ A lua în considerare; a considera, a socoti. Tu vezi ce sînt eu astăzi, iar nu ceea ce am fost. ALECSANDRI, T. II 123. Pe care îl voi vedea cu mai multă plecare către învățătura lucrurilor celor bune... DRĂGHICI, R. 60. ◊ Expr. A fi bine văzut = a fi apreciat. Om așezat și foarte bine văzut de toată obștea. CARAGIALE, S. 67. 2. Tranz. A înțelege, a pricepe. Nu văd ce rost au toate întrebările astea. BARANGA, I. 186. Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. Am avut prilej a vedea și a ne dovedi nepotrivirea doctrinilor nouă a limbii cu firea duhului, cu nevoile și cu obiceiurile neamului. RUSSO, O. 79. ♦ A imagina, a-și închipui; a interpreta. Prea vede însă lucrurile în negru. BARANGA, I. 182. Așa am văzut eu lucrurile și cred că le-am văzut bine. C. PETRESCU, C. V. 107. ◊ (Intranz., în expr.) A vedea departe = a prevedea. Poate, dar azi tot el stă mai bine ca noi toți! Asta înseamnă, că a știut să vadă departe. DEMETRIUS, C. 12. 3. Refl. impers. A părea, a se arăta. Cel mic se vedea a fi mai isteț decît cei doi mai mari. ISPIRESCU, L. 313. De treabă tînăr se vedea acela. DRĂGHICI, R. 8. ◊ Expr. Se vede că... sau se vede treaba (sau lucrul) = e probabil, pesemne. De ce nu vrea să-i spună ei ce are pe suflet? O crede tot copilă, se vede. VLAHUȚĂ, O. AL. II 88. Se vede lucru că și moș Nichifor era făcut pe drumuri. CREANGĂ, P. 112. Se vede că ești născută în codru.Ai ghicit. ALECSANDRI, T. I 432. – Perf. s. pers. 1 pl. și: (învechit) văzum (EMINESCU, O. I 208).

SEAMĂ, (2, rar) semi, s. f. (Și în forma samă) 1. (În locuțiuni și expresii; exprimă ideea de calcul mintal, judecată, constatare, observație) De bună seamă = desigur, fără îndoială, fără doar și poate. Deodată, în liniștea adîncă, porni din cîmpie un glas limpede. Cînta de bună samă vreo fată care se întorcea întîrziată în sat. SADOVEANU, O. I 107. Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. Mai cu seamă = mai ales, îndeosebi, în special. Mai cu seamă oamenii de astăzi nu mai seamănă cu cei și cele din tinerețea mea. GALACTION, O. I 64. Discută împreună mai cu seamă de afaceri. REBREANU, R. I 58. Vinațele, cafeaua, pînea și pelinul mai cu seamă, fără care nu este zi-întîi-mai! RUSSO, S. 103. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe, a se dumeri, v. da3 (I 16). A lua seama (sau, mai rar, seamă) = a) a se gîndi, a reflecta adînc, a chibzui, a fi atent la ceva. O, Despot, dar ia seama, ia seama la furtună! ALECSANDRI, T. II 157. Să fi luat seama bine Cu cine te împreuni Și cu cine te cununi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a observa îndeaproape pe cineva, a urmări; a supraveghea. Îi luam seama lui Oance și mi se părea că și el mi-o lua mie. GALACTION, O. I 66; c) a observa ceva, a remarca. Uite, zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa Și ce fată frumușică Are mama. COȘBUC, P. I 103. O ciută mioară... Iarbă nu păștea, Nici apă nu bea... Nimeni seamă-i lua, Afară d-un cerb, D-un cerb tretior, Al ei frățior. TEODORESCU, P. P. 59; d) a înțelege, a se lămuri. Romînii încă nu au luat bine sama ce au vrut să zică cînd au vestit și descoperit că Ardealul, în veacul trecut, au restaurat limba. RUSSO, S. 64. A-și lua seama (sau de seamă) = a se răzgîndi. Un moment se gîndi să cumpere și îndată-și luă de seamă. VLAHUȚĂ, la TDRG. A băga de seamă sau (rar) a băga seama că... v. băga (II 7). 2. Socoteală, cont. Socotelile sau semile mănăstirilor închinate... dovedesc cu prisos că într-astfel s-a urmat atunci, pe cînd clauzele donatorilor erau încă respectate. ODOBESCU, S. II 47. ◊ Expr. A ști seama = a cunoaște situația unui lucru (sub raport numeric, statistic); a ști rostul. Mămuca știe sama ouălor, caută găinile în fiecare dimineață. SADOVEANU, O. VIII 140. Popa Stoica din Fărcași... Știe seama oștilor, Cred și pe-a războaielor. ODOBESCU, S. II 427. A da seamă v. da3 (I 16). (Învechit) A cere (cuiva) seamă v. cere (4). 3. (În locuțiuni și expresii; exprimă ideea de folos, interes, grijă, sarcină) Pe seama (cuiva) = a) în folosul sau în interesul (cuiva), pentru (cineva). O, n-ai putea să-mi spui, Minune de copilă dalbă, Pe seama cui speli pînza albă? IOSIF, T. 65. Ești un nemernic Cînd n-ai un țel hotărîtor. Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni, Te lupți pe seama tuturor. COȘBUC, P. I 194. Comisionarul unui turc din Vidin... pe seama căruia strîngea zaherea de prin satele vecine. GHICA, S. A. 31; b) în sarcina (cuiva), asupra (cuiva). Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită... rușinea va rămînea numai pe seama mea, căci este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. Pe seamă = în proprietate sau în folosință personală; propriu. Se hotărî să-și deschiză prăvălie pe seamă. VLAHUȚĂ, O. A. 207. A lăsa pe (sau în) seama cuiva sau a da pe (sau în) seamă (sau în seama cuiva) = a da (sau a lăsa) în grija, în paza, în posesia cuiva, v. lăsa (4). Vodă... cheamă pe un edecliu și-i dă pe Niculaie în seamă, să-l ducă în munte. GHICA, S. A. 33. A lua (pe cineva) pe seamă = a lua (pe cineva) în grija și pe răspunderea sa; a apăra, a ocroti (pe cineva). Lasă-n urmă-ți teamă, Că te iau pe seamă Istor brațe groase, Groase și vînoase... Istui păloșel Cu buza de-oțel. ALECSANDRI, P. P. 64. A lua seama (de cineva) = a se ocupa, a se îngriji, a avea grijă (de cineva). O rugă... să ia seama de fetițe. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. A ține seama (sau, mai rar, seamă) de cineva (sau de ceva) = a lua în considerație, a avea în vedere. Voia tînărul să nu ție seama și totuși stătuse pe ghimpi la masă. REBREANU, R. I 90. 4. Însemnătate, importanță; vază, faimă, trecere. Supărară mai bine de trei sute de ani pe împărații romani de seama lui Aurelian, lui Teodosie, lui Justinian. ODOBESCU, S. III 108. ◊ Loc. adj. De seamă = important, însemnat; cu trecere. Cînd se va libera sergent-major, se va ruga în genunchi de toți superiorii și de toți oamenii de seamă din Romanați să-i deschidă o portiță în școala militară. GALACTION, O. I 129. Unde-i norocul s-o ia un fecior așa de seamă. REBREANU, I. 86. Să-ți cheltuiești puterea celui mai de seamă dar, Ca să-i faci mai răi pe oameni și mai sceptici și mai triști?... Asta vi-i chemarea sfîntă de profeți și de artiști? VLAHUȚĂ, O. AL. 65. ◊ Expr. A băga (sau a lua) pe cineva (sau ceva) în seamă v. băga (II 7). 5. Fel, gen, soi. Ba eu nu m-oi mărita, Pînă nu te-i însura, Să văd pe cine-i lua. De-i lua de seama mea, Tot să poți trăi cu ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. Te cunoști de pe năframă, Că ești de-a maică-ta seamă. id. ib. 249. ◊ Expr. De-o seamă cu cineva sau de seama cuiva = la fel cu cineva, în aceeași situație, stare, categorie socială cu cineva, de aceeași vîrstă cu cineva. Avea un fecior... Era de-o seamă cu Oleana și, mici copii, se jucaseră împreună. GALACTION, O. I 68. Nu mai știa încotro să meargă, pentru că îmblase pretutindine pe unde știa că sînt fete de sama lui. SBIERA, P. 216. Tu n-ai tată, eu n-am mamă, Amîndoi sîntem de-o seamă. ALECSANDRI, P. P. 242. 6. Rost, rînduială. Săreau în două picioare, nechezînd speriați... «Dar ce, măre, să mai fie și asta?» strigau unii din drumeții nencercați la seama cailor. ODOBESCU, S. I 162. ◊ Expr. A ști seama (la ceva) = a cunoaște rîndul sau rostul unui lucru, al unei îndeletniciri; a avea experiența unui lucru. Miclăuș, cîne-nvățat, Știa seama la vînat. ODOBESCU, S. III 183. A ști de seama cuiva = a avea știri despre cineva; a avea cunoștință de soarta cuiva. Îi mai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei și fiu-său îi răspunse că nu știe de seama lui nimic. ISPIRESCU, L. 57. A-i face (cuiva) seama = a omorî, a ucide (pe cineva). A-și face (singur) seama (sau, mai rar, seamă) = a se sinucide. Se mîhni pînă în adîncul sufletului și, după ce văzu că nu mai este mîntuire pentru bărbatul său, se duse și ea de-și făcu seamă singură. ISPIRESCU, U. 77. 7. (Învechit și popular, precedat de art. nehot.) Număr, cantitate (nedeterminată); cîțiva. O samă se cățăraseră și pe zidul de împrejmuire al mănăstirii, ca să vadă trecînd alaiul. SADOVEANU, Z. C. 214. Sigismund trimise pe mireasa sa la Gherla și grăbi a porni o seamă de oștiri, ce avea gata, în Țara Romînească. BĂLCESCU, O. I 196. O samă de învățați a Ardealului apără limba născută din sisteme ca limba ardelenească. RUSSO, S. 80. ◊ Loc. adj. și adv. Fără număr și fără seamă = în număr mare; mulțime, puzderie. În cîțiva ani, oi avea... fără număr și fără samă. SBIERA, P. 250. Peste seamă = peste măsură, foarte. Tăcerea... îi plictisise peste seamă. VORNIC, P. 127. Vitoria și Gheorghiță au intrat într-o odăiță peste samă de caldă. SADOVEANU, B. 120. ♦ (În legătură cu noțiuni temporale) Interval, bucată. Așa trăia biata mă-sa de o seamă de vreme. VLAHUȚĂ, O. A. 98. – Variantă: (regional) sa s. f.

aca av [At: VARLAAM, C. 48v/2 / E: a3 + casă] 1 (Înv; construit și cu pronume personal sau reflexiv) Spre casa în care locuiești. 2 În casă. 3 (Îs) Cei de ~ Rudele apropiate, familia. 4-5 (Îe) A nu-i fi boii ~ A nu se simți bine (dispus). 6 (Îe) Așa (sau acum) mai vii de ~ înțeleg sau admit ce spui. 7 (Îe) O vrea frumoasă, mănoasă (sau pop.) lăptoasă și devreme ~ Cere mult prea multe. 8 (Fig) La locul natal.

inteligibil, ~ă a [At: ODOBESCU, S. II, 369 / Pl: ~i, ~e / E: fr intelligible] 1-2 Care poate fi înțeles (ușor) Si: clar. 3-4 (D. sunet) Care se aude (bine) Si: deslușit, limpede. 5 (Flz) Care poate fi cunoscut numai de rațiune.

Better a witty fool, than a foolish wit (engl. „Mai bine un isteț nebun, decît un nebun isteț”) – E o reflecție a Bufonului din comedia A douăsprezecea noapte de Shakespeare (act. I, sc. 5). Traducerea lui Mihnea Gheorghiu subliniază limpede înțelesul: „decît un nebun care face pe deșteptul, mai bine un deștept care face pe nebunul”. (Shakespeare, Opere, vol. 7, pag. 227). Se folosește uneori în sensul zicalei noastre: „Mai bine cu un deștept la pagubă, decît cu un nătîng la cîștig”. LIT.

bun, -ă adj., subst., adv. I adj. (în opoz. cu „rău”) Care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale. 1 (despre oameni sau despre firea, faptele, manifestările lor etc.) Care are binele ca normă și scop, care din fire este înclinat a face bine celor din jur; care manifestă bunătate, care se poartă bine cu alții; cumsecade, binevoitor. ◊ expr. Bun, rău = oricum ar fi. (subst.) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. A-i gîndi cuiva gînd bun v. gîndi. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă (ori cu inima bună) v. inimă. Om bun! v. om. Bun depus (sau de legat) la rană v. rană. A fi bun ca sînul mamei v. sîn. ♦ Care este îndatoritor, amabil, înțelegător (în raport cu alte persoane). ◊ (precedă subst. pe care îl determină, accentuînd val.) Un bun prieten.expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! Fii bun, omule, și-nțelege (CAR.). ♦ ext. (despre oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți. ♦ (despre înfățișare, privire etc.) Care exprimă afecțiune, bunătate, bunăvoință; care trădează blîndețe. Ne privi cu zîmbetu-i tînăr și cu ochii lui albaștri și buni (SADOV.). ◊ expr. A căuta la cineva cu ochi buni v. căuta. A privi (sau a nu vedea) pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni v. ochi. A nu privi cu ochi buni v. privi. 2 Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; milos. ◊ Loc.adv. (subst.) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mîini bune = a) a ajunge la persoane de încredere; b) a ajunge în posesiunea unei persoane competente; c) a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A pune un cuvînt bun pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a susține pe cineva. (A fi) bun ca pîinea (cea) caldă (sau bună) v. pîine. A pune o vorbă (bună) pentru cineva v. vorbă. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. O bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț (CA. PETR.); bună-purtare = comportare conformă normelor moralei și educației. ∆ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atesta purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. bună-credință = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; c) corectitudine, loialitate, cinste. ∆ Loc.adj. De bună-credință = corect, loial, sincer, cinstit. Bravo... ești un om de bună-credință (CAR.). ♦ (despre prieteni) Care este devotat, sincer, loial. 3 (despre copii) Care are un caracter liniștit, blînd; care este cuminte, ascultător, îndatoritor. ♦ Care are grijă de părinți. Bătrînul ducea o viață fără griji; avea copii buni.ext. Ingenuu. Nu știa să se apere de răutate. Era prea bun. 4 (despre atitudini, manifestări ale oamenilor) Care este corect, adecvat. ♦ Care este eficient, avantajos. Colaborare bună. ♦ Care este agreabil, afabil. Bunele maniere. ♦ Care este afectuos, binevoitor. Cuvinte bune. (determ. numele lui Dumnezeu) Care este atotmilostiv, îndurător. Se ruga la bunul Dumnezeu să o ajute.(la vocat., în rugăciuni sau ca exclamație de nerăbdare, revoltă) Pînă cînd, bunule Dumnezeu, să mai aștept zile mai fericite! 5 Care este caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Loc.adj., adv. Cu (sau, rar, în) voie bună v. voie. ◊ expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. Chef și voie bună v. chef. Voie bună v. voie. II adj. (indică intensitatea) 1 Care face sau prinde bine; plăcut simțurilor, satisfăcător, agreabil. La nevoie e bun și el de mîncat (SADOV.). ◊ expr. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului (CA. PETR.). A o păți bună = a avea necaz, (iron.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frînt-o), se spune atunci cînd cineva se află într-o situație dificilă sau inoportună. A i-oface bună sau a-i face (cuiva) una și bună v. face. 2 Care este tare, puternic, strașnic. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia (POP.). ♦ (despre somn) Adînc, profund. 3 (despre modul de viață al oamenilor) Liniștit, calm, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună.expr. Într-o bună zi (sau dimineață) = pe neașteptate. A duce o viață bună = a avea o situație materială prosperă, îmbelșugată. A face (sau a duce) casă bună cu cineva v. casă. A fi în termeni buni cu cineva v. termen. A avea (sau a duce) trai bun (cu cineva) v. trai. A trăi viață bună v. trăi. A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) v. zi. ◊ (în formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Un an bun! Bun ajuns(ul)! v. ajuns. Bun ajunsa! v. ajuns. Bun găsit! v. găsit. Noapte bună! v. noapte. Bun sosit! v. sosit. Vînzare bună! v. vînzare. ∆ (în formule de despărțire) expr. A-și lua rămas bun de la călcîie v. călcîi. Rămas bun sau bun rămas! v. rămas. A-și lua rămas bun v. rămas. ◊ Compus: (bot.) bună-dimineața = zorea (Ipomaea). 4 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care este profund, de mare intensitate. Are pentru ea cele mai bune sentimente. 5 (despre mîncăruri și băuturi) Care este gustos, apetisant, ales; care are calități nutritive. ◊ expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios sau despre un derbedeu ori despre o femeie imorală. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini v. căciulă. 6 (despre miros, gust) Care este plăcut, agreabil. ♦ (despre substanțe mirositoare) Al cărui miros este plăcut, aromat. ♦ (despre aer) Care este curat, pur, ozonat. 7 (despre elemente ale naturii) Care se manifestă cu calm; care este îmbelșugat. O zăpadă bună.(despre vreme) Care este frumoasă, calmă, senină; cald. ♦ (despre fenomene atmosferice) Favorabil, prielnic. Vînt bun la pupă. 8 (despre lumină) Care permite vizibilitatea; care este odihnitoare, plăcută. III adj. (indică destinația, felul, calitatea) 1 Potrivit, apt pentru un anumit scop; care corespunde scopului pentru care a fost destinat. ◊ Loc.adj. Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. ∆ (subst.) A dat de curînd bunul de tipar. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios; a primi, a accepta un lucru ca atare. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățînare. A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) v. apuca. A (se) întoarce pe drumul cel bun v. drum. A (o) duce la bun sfîrșit v. duce. A ști una (și bună) v. ști. A o ține una (și bună) v. unu. ♦ (despre mecanisme, mașini etc.) Care funcționează bine, normal, ca urmare a calității materialelor, ansamblării etc. O mașină bună are și termenul de garanție mare. 2 (despre creații ale oamenilor) Care este frumos, prețios, valoros din punct de vedere estetic. Un roman bun. 3 (despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; ext nou, de sărbătoare. 4 (despre produse agricole, industriale etc.) De calitate; ext. de preț; scump; nou. ♦ (despre băuturi alcoolice) De calitate superioară. Bea numai vinuri bune. ♦ Care este veritabil, autentic. Toate pietrele din colier erau bune. 5 (despre bani) Care are putere de circulație; a cărei valoare reală corespunde valorii nominale. Am avut, zise el, întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc (m. I. CAR.). 6 (despre medicamente) Care este eficient (pentru o anumită boală). ◊ fig. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută (SADOV.). IV adj. 1 (despre oameni) Care este capabil, priceput, talentat într- un anumit domeniu; ext. care își îndeplinește bine menirea. Doctor bun.(urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „în”, arătînd domeniul) Un copil bun la carte.expr. Bun de nimic = (și în constr. neg.) incapabil, neserios. O să vă dau pe toți afară, că nu sînteți buni de nimic (CA. PETR.). A fi bun de dus la balamuc v. balamuc. A fi bun să se ia de mînă cu cineva v. mînă. A fi bun de plată v. plată. Bun platnic v. platnic. Nu e bun de-un tun v. tun. ♦ gener. Care se adaptează bine la sarcinile care îi revin, la anumite obligații. Un tată bun. 2 (în relație cu organele corpului sau cu funcțiile lor) Care funcționează bine. ◊ Bun de mînă = îndemînatic, abil. (deprec.) Bun de gură = limbut; convingător (cu vorba). ◊ expr. A fi bun de gură v. gură. V adj. 1 Folositor, util; profitabil, rentabil. Afaceri bune.expr. La ce bun? = la ce folosește? 2 Care este oportun. O ocazie bună. 3 Care este favorabil, prielnic. Mîni are să fie o zi bună de vînat (SADOV.). ◊ expr. A avea cărți bune = (la jocul de cărți) a avea în mînă o combinație de cărți care să-i permită să cîștige jocul. ♦ Care protejează, aduce noroc. S-a născut sub o stea bună.(în basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. A fi de bun augur v. augur. (Să fie) într-un ceas bun! v. ceas. 4 Care este acceptabil, just. O cauză bună.expr. Asta-i bună! = este inacceptabil, incorect, revoltător. Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? (CAR.). VI adj. 1Considerabil, mare. O bună parte din salariu. ◊ Loc.adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc etc.). 2 Care este bogat, abundent, îmbelșugat. Recoltă bună. 3 Întreg, plin; deplin; ext. mai mult decît..., și mai bine. A dovedit o bună cunoaștere a realităților economice. ◊ Compuse: bună-știință = conștiință și responsabilitate deplină în săvîrșirea unei fapte; bun-gust = simț estetic, rafinament. VII adj. (despre legături de rudenie) De sînge, adevărat. ◊ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. Soră bună v. soră. Tată bun v. tată. ♦ (despre familii, neam) Care este într-o poziție socială elevată, caracterizată prin bunăstare, distincție, eleganță; de viță, nobil. După cît se vede, e din neam bun (SADOV.). ◊ Lumea bună = totalitatea persoanelor care aparțin categoriilor care dețin puterea economică într-o societate, care sînt de origine nobilă. Treceau pe lîngă noi... doamne tinere din lumea bună (CA. PETR.). ◊ Loc.adj. De neam (bun, mare etc.) v. neam. VIII s.n. 1 Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru asigurarea existenței, bunăstării sau pentru valoarea estetică. Achiziția de bunuri se face și cu plata în rate. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. Producția de bunuri materiale. 2 (mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de larg consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3 (jur.) Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta într-un lucru (bun corporal) sau într-un drept (bun incorporal). * Bunuri imobile v. imobil. Bunuri incorporale v. incorporal. Bun mișcător v. mișcător. Bunuri mobile v. mobil. Separație de bunuri v. separație. 4 Calitate, virtute. Punîndu-le în cumpănă bunele și relele,... nu-și merita soarta (m. I. CAR.). 5 Rezultat, rod, folos. De la profesorul său a rămas cu un bun pe care-l va păstra toată viața : dragostea de studiu. IX s.m., s.f. (pop.; fam.) Bunic, bunică. X adv. (exprimă o aprobare) Bine, da, așa. Dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo (CA. PETR.). • pl. -i, -e. /lat. bŏnus, -a, -um.

*ARTICULA (-ulez) I. vb. tr. 1 🫀 A pune în mișcare o parte a corpului legată prin încheieturi de o alta: nu pot ~ brațul 2 A rosti sunete, cuvinte: în sfîrșit izbuti să articuleze trei cuvinte (D.-ZAMF.) 3 📖 A pune articolul la un cuvînt. II. vb. intr. A vorbi clar, despărțind bine silabele: nu articulează cum se cade, abia îl înțelegi [fr. < lat.].

CA1, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. A-i fi cuiva casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, liniștită. ♦ (Reg.) Cameră, odaie. ♦ Încăpere specială într-o clădire, avînd o anumită destinație. ♦ (Tipogr.) Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele. ♦ (Rar, în expr.) Casă de veci = mormînt. 2. Gospodărie. 3. Toți cei care locuiesc împreună (formînd o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 4. (Rar) Căsnicie. Mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum (CREANGĂ). ◊ Expr. A face (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi cu cineva (în bună înțelegere). A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. 5. (Urmat de determinări) Nume dat unor instituții sau așezăminte create pentru satisfacerea necesităților culturale, educative, sanitare etc. 6. (În regimul capitalist) Întreprindere, firmă comercială. Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi (p. ext. al unei gospodine), cu care aceasta se mîndrește. – Lat. casa.

needucogen, -ă adj. Care nu reușește să dea o educație bună ◊ „Să simțim, nu numai să înțelegem ce înseamnă o familie needucogenă, de ce nu-i bine să lași copiii pe mâna unei familii needucogene.Cont. 22 VI 73 p. 5 //din ne- + educogen//