MONADĂ s. f. 1. (La unii filozofi) Unitate simplă, materială sau spirituală, din care ar fi alcătuită lumea; (în filozofia lui Leibniz) substanță spirituală independentă care posedă automișcare și care oglindește tot ceea ce există în univers. Cf. COSTINESCU, LM, BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Mi-ai spus că totuși nu ai înțeles bine ce este o monadă. Acel punct care reflectă în el toată existența universului. CAMIL PETRESCU, T. II, 220, cf. 191. [Leibniz] găsea că absolut certă e existența substanței active, a monadelor, adică un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea. id. U. N. 86. Ca și odinioară, monada, eul sau voința, sub eticheta devenită prea largă a inconștientului, se introduc cu sila aproape toate fenomenele sufletești. RALEA, S. T. II, 11. [În filozofia lui Leibniz] monadele sînt substanțe spirituale individuale . . . independente unele de altele. DER. ♦ (Prin lărgirea sensului) Opera de artă trebuie să constituie o unitate, o monadă. CONTEMP. 1966, nr. 1033, 1/5. 2. (Rar) Animal inferior, microscopic, unicelular. Cf. COSTINESCU, CADE, DL, DM. – Pl.: monade. – Din fr. monade, germ. Monade.