DOSPI, dospesc, vb. IV. Intranz. și (rar) refl. 1. (Despre aluat sau despre pîinea în curs de fabricație) A se transforma într-o masă buretoasă sub acțiunea unui ferment specific introdus intenționat prin maia. V. crește (6). E după pîinea care rodește În glod de sînge și se dospește Numai în lacrimi și în sudori! BOLLIAC, O. 137. Apoi mama plămădea Ș-o lăsa pînă dospea; Apoi colaci învîrtea, Pe lopată mi-i culca Și-n cuptor îi arunca. ANT. LIT. POP. I 619. Am lăsat Pînea-n covată dospind. SEVASTOS, C. 312. ◊ Tranz. (Rar) Halal, zău, de cine știe Să facă plăcintărie, S-o dospească, plămădească, În cuptor s-o rumenească. ALECSANDRI, T. 142. Sătencele obicinuiesc a dospi cocă. ȘEZ. IV 23. ♦ (Despre alte alimente) A suferi un proces (natural) de fermentație, modificîndu-și (în bine sau în rău) gustul sau aspectul. Cașul dospește. 2. (Despre unele materii organice) A fermenta sub acțiunea unor fermenți naturali, în condiții specifice de căldură, umezeală etc.; a se transforma într-o nouă formă, de obicei alterată (rareori utilă omului). Erau pe-aici mormane de moloz, Gunoaie ce dospeau mustind în soare. D. BOTEZ, F. S. 55. Nu se grămădeau mușterii. Pepenii se dospeau în soare. PAS, Z. I 169. ◊ Tranz. fact. Murdăria... o dospise soarele de vară. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 39. 3. Fig. A se dezvolta în ascuns, a mocni. Moș Petrache vedea carnea umflată și înțelegea bine că acolo dospea puroi. POPA, V. 139. ◊ Tranz. Se lasă frig de munte, dar pămîntul Dospește-n taină colțul ierbii crud. D. BOTEZ, F. S. 83. ♦ Tranz. A face să crească. În beznă, poporul Își dospea, dîrz, dorul! CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 5/4. Îi purtau ură și-i dospeau gînd rău. DELAVRANCEA, S. 16.