BINECRESCUT, -Ă, binecrescuți, -te, adj. Care a primit o educație aleasă; cu purtări cuviincioase. – Bine + crescut (după fr. bien-élevé).^[1]

OBRAZ, (1) obraji, s. m., (2, 3, 4) obraze, s. n. 1. S. m. Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței; pielea care acoperă aceste părți. ◊ Expr. Să-ți fie rușine obrazului! sau să-ți fie în obraz!, se spune cuiva care a făcut ceva necuviincios. A-i plesni (sau a-i crăpa) cuiva obrazul de rușine = a-i fi cuiva foarte rușine, a se rușina foarte tare. A fi gros de obraz = a fi fără rușine, îndrăzneț. (A fi) fără (de) obraz = (a fi) nerușinat, necuviincios. A avea obraz subțire = a fi bine crescut, a avea purtări frumoase. Obrazul subțire cu cheltuială se ține = pentru a putea face față unor pretenții mari trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 2. S. n. Partea anterioară a capului omenesc; față, figură, chip. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa, a o scoate) cu obraz curat = a ieși cu bine, onorabil dintr-o situație dificilă. A-i spune sau a-i zice cuiva (un lucru) de la obraz = a-i spune cuiva (un lucru) fără înconjur, direct, fără menajamente. A orbi sau a prosti (pe cineva) de la obraz = a-i spune (cuiva) minciuni vădite, a căuta să înșeli (pe cineva) în chip grosolan. A-și scoate obrazul în lume = a apărea în societate, a se arăta printre oameni. A face (cuiva) pe obraz = a se purta cu cineva după cum merită, a se răzbuna pe cineva. A (nu) da obraz = a (nu) da ochi cu cineva, a (nu) se înfățișa la cineva. A-și pune obrazul (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva) cu cinstea, cu autoritatea, cu reputația proprie. A da (cuiva) obraz = a îngădui (cuiva) prea multe; a da (cuiva) nas. Cu ce obraz? = cu ce îndrăzneală? A (nu) (mai) avea obraz (să...) = a (nu) (mai) avea îndrăzneală (să...). ♦ Fig. Valoare morală a unei persoane; cinste, reputație; renume; demnitate. 3. S. n. (Înv.; adesea urmat de determinări adjectivale) Persoană, ins. Obraz subțire = persoană fină, pretențioasă, care trăiește în lux. 4. S. n. (Înv.; de obicei la sg.) Rang, condiție, stare socială. [Pl. și: (2, 3) obrazuri] – Din sl. obrazŭ.

BINECRESCUT ~tă (~ți, ~te) Care a primit o educație bună; cu purtări cuviincioase. [Sil. -cres-cut] /bine + crescut

bine-crescut (cuviincios) (copil ~) adj. m., pl. bine-crescuți; f. bine-crescută, pl. bine-crescute

bine crescut (dezvoltat bine) adv. + adj. (aluat ~)

FIN, -Ă adj. 1. subțire, delicat. ◊ mărunt. ◊ curat, pur; neamestecat. 2. foarte sensibil, delicat. 3. (despre oameni) manierat, elegant, bine crescut. 4. (fig.; despre gânduri, idei) subtil, ingenios; isteț. (< fr. fin)

MANIERAT, -Ă adj. 1. cuviincios, bine crescut, politicos; cu maniere frumoase. 2. (despre stil) afectat; meșteșugit; artificial. (< fr. maniéré)

STILAT, -Ă adj. (despre oameni) care are o comporare elegantă, corectă; manierat, bine crescut, instruit. (< fr. stylé)

URBAN, -Ă adj. 1. referitor la oraș; orășenesc. 2. (fig.; despre atitudine, comportare) politicos, bine crescut, civilizat. (< fr. urbain, lat. urbanus)

BINECRESCUT, -Ă, binecrescuți, -te, adj. Care a primit o bună educație; cu purtări frumoase. – Din bine¹ + crescut (după fr. bien-élevé).

*civíl, -ă adj. (lat. civilis, d. civis, cetățean. V. cetate). Cetățenesc: drepturĭ civile. Se zice în opoz. cu militar și ecleziastic: funcțiune, autoritate civilă. Fig. Cĭoplit, civilizat, bine crescut. Moarte civilă, perderea drepturilor de cetățean. Războĭ civil, între cetățeniĭ aceluĭașĭ stat. Dreptu, codu civil, cel relativ la drepturile și datoriile cetățeanuluĭ. Căsătorie, înmormîntare civilă, făcută numaĭ cu actele oficiuluĭ stăriĭ civile, decĭ fără preut. Stare civilă, situațiunea unuĭ om conform actelor de la oficiŭ stăriĭ civile (la primărie), de ex. dacă e bărbat, femeĭe, însurat orĭ nu, viŭ saŭ mort: ofițeru stăriĭ civile. Bĭurou în care se țin hîrtiile acesteĭ situațiunĭ. S. m. Un civil, o persoană civilă (nu militar, nicĭ preut). Adv. A te cununa civil, fără preut, ci numaĭ la primărie. Cu politeță: a te purta civil. – Vechĭ, azĭ pop. țivil (germ. zivil).

URBÁN, -Ă (< fr.; lat. urbanus < urbs, „oraș”, „cetate”) adj. Care ține de oraș, privitor la oraș; orășenesc. ♦ Fig. (Despre comportare) Politicos, amabil, bine crescut. ◊ Topoclimat u. = topoclimat influențat de condițiile specifice marilor orașe: modificarea bilanțului radiativ datorită ponderii mari a suprafețelor construite sau asfaltate, adăpost față de vânt, existența unei „cupole” de poluare care care învăluie orașul (limitând pătrunderea radiației ultraviolete și determinând existența unui număr mai mare de nuclee de condensare, deci și o frecvență sporită a precipitațiilor). În general, orașele apar ca „insule de căldură” în raport cu regiunile învecinate.

*fixéz v. tr. (fr. fixer, d. fixe, fix). Fac fix, înfig, înțepenesc: a fixa o scîndură la gard. Fig. Asigur: a fixa victoria. Determin, evaluez: a fixa un preț. Opresc definitiv: îmĭ fixez alegerea unuĭ lucru. Stabilesc: îmĭ fixez domiciliu undeva saŭ mă fixez undeva. Atrag, captivez: a fixa atențiunea cuĭva. Fac constant: a fixa un spirit ușuratic. Privesc lung, fix: omu bine crescut nu fixează pe nimenĭ.

*gentilóm m. (fr. gentilhomme, it. gentiluomo. V. galantom). Nobil, boĭer. Fig. Bine crescut, cavaler, distins în purtare.

rîdíc (est) și ridíc (vest), -á v. tr. (lat. eradicare, a zmulge din rădăcină, a înlătura. Maĭ puțin probabil d. *ridicare, derivat d. rîdîca „harag”, adică „a pune pe haragĭ”, ca sprijin d. prăjină. Forma rădic e o particularitate din nord, ca și romănesc, tărziŭ, hărtie îld. românesc, tîrziŭ, hîrtie. În vesr aridíc și ardic. V. rîdiche). Înalț, duc maĭ sus: a rîdica mîna ca să loveștĭ, a rîdica picĭoru ca să porneștĭ, a rîdica ochiĭ (a-ĭ îndrepta maĭ sus(, a rîdica capu de pe pernă. Ĭaŭ, strîng, duc de acolo: a rîdica masa, gunoĭu, niște banĭ, niște lucrurĭ. Suprim, desființez: a rîdica cuĭva vĭața (zilele, dreptu ș. a.), a rîdica ședința. Zidesc construĭesc, înalț: a ridica o biserică, o statuă. V. refl. Mă înalț: m’am rîdicat în vîrfu picĭoarelor ca să văd maĭ bine. Cresc, ajung mare: copiiĭ se ridică pe nesimțite. A rîdica trupe, a recruta trupe. A rîdica un plan, a face planu pe hîrtie. A rîdica prețu, a-l mări, a scumpi marfa. A rîdica ancora, a porni cu corabia. A rîdica mîna contra cuĭva, a-l lovi saŭ a face gestu p. a-l lovi. Fig. A rîdica capu, a deveni amenințător. A rîdica nasu, a deveni pretențios orĭ obraznic. A rîdica mănușa. V. mănușă.

crescut a. 1. mărit, adăogat: apă crescută; 2. fig. instruit: om bine crescut ║ n. creștere: oprind iarbă din crescut.

omenie f. calitate de om și în special de om bine crescut: afabilitate, bunăcuviință, politeță.

politeță f. mod de a vorbi sau de a se purta conform cu obiceiurile persoanelor bine crescute. [După fr. politesse].

politicos a. bine crescut, cu maniere frumoase. [Gr. mod.].

răsgăì v. a răsfăța peste măsură. [Serb. RAZGOYITI, a crește bine (un copil)].

BINE adv., s. n. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! Fii (sau fiți) bine venit (veniți)! Bine te-am (sau v-am) găsit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos! te simți rău?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta îți stă bine ◊ (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. ◊ Compuse: bine-crescut = care a primit o bună educație, cu maniere frumoase, cuviincios; bine-cunoscut = celebru; bine-venit = care vine la momentul potrivit, agreat, oportun; a cărui sosire face plăcere. II. S. n. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. – Lat. bene (sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

OBRAZ, (1) obraji, s. m., (2, 3, 4) obraze, s. n. 1. S. m. Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței; pielea care acoperă aceste părți. ◊ Expr. Să-ți fie rușine obrazului! sau să-ți fie în obraz!, se spune cuiva care a făcut ceva necuviincios. A-i plesni (sau a-i crăpa) cuiva obrazul de rușine = a-i fi cuiva foarte rușine. A fi gros de obraz = a fi fără rușine, îndrăzneț. (A fi) fără (de) obraz = (a fi) nerușinat, necuviincios. A avea obraz subțire = a fi bine-crescut, a avea purtări frumoase. Obrazul subțire cu cheltuială se ține = pentru a putea face față unor pretenții mari trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 2. (Înv.) S. n. Partea anterioară a capului omenesc; față, figură, chip. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa, a o scoate) cu obraz curat = a ieși cu bine, onorabil dintr-o situație dificilă. A-i spune sau a-i zice cuiva (un lucru) de la obraz = a-i spune cuiva (un lucru) fără înconjur, direct, fără menajamente. A orbi sau a prosti (pe cineva) de la obraz = a-i spune (cuiva) minciuni vădite, a căuta să înșeli (pe cineva) în chip grosolan. A-și scoate obrazul în lume = a apărea în societate, a se arăta printre oameni. A face (cuiva) pe obraz = a se purta cu cineva după cum merită, a se răzbuna pe cineva. A (nu) da obraz = a (nu) da ochi cu cineva, a (nu) se înfățișa la cineva. A-și pune obrazul (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva) cu cinstea, cu autoritatea, cu reputația proprie. A da (cuiva) obraz = a îngădui (cuiva) prea multe; a da (cuiva) nas. Cu ce obraz? = cu ce îndrăzneală? A (nu) (mai) avea obraz (să...) = a (nu) (mai) avea îndrăzneală (să...). ♦ Fig. Valoare morală a unei persoane; cinste, reputație; renume; demnitate. 3. S. n. (Înv.; adesea urmat de determinări adjectivale) Persoană, ins. ◊ Obraz subțire = persoană fină, pretențioasă, care trăiește în lux. 4. S. n. (Înv.; de obicei la sg.) Rang, condiție, stare socială. [Pl. și: (2, 3) obrazuri] – Din sl. obrazŭ.

SPĂLAT², -Ă, spălați, -te, adj. 1. Curățat cu ajutorul apei, săpunului, detergenților etc.; curat. 2. (Despre oameni și corpul lor) Îngrijit, dichisit. ♦ Fig. Cu educație îngrijită, cu maniere alese, bine-crescut. – V. spăla.

ADMINISTRAT, -Ă, administrați, -te, adj. Cîrmuit, gospodărit. ♦ (Substantivat; rar) Persoană aflată sub conducerea cuiva. Ca un om bine crescut, vizita pe administrații săi. NEGRUZZI, S. I 111.

PARCHETAT, -Ă, parchetați, -te, adj. 1. (Despre încăperi) Pardosit cu parchet (1). 2. (Despre păduri) împărțit în parchete (II). Pari și nuiele se vor putea scoate din pădurea parchetată, care trebuie curățită spre a putea crește bine. I. IONESCU, D. 413.

URBANITATE s. f. (Rar) Mod civilizat de a se comporta, purtare de om bine crescut; politețe, bună-cuviință. Ca să pronunțe d. Anghelache, care este un tip de urbanitate, astfel de cuvînt, desigur trebuie să fie scos din țîțîni. CARAGIALE, M. 237.

buhăi, buhăiesc, vb. tranz. – (reg.) A mișca pâinea în cuptor, pentru a crește bine la copt (Grai. rom., 2000; Biserica Albă). – Din buhav „a se umfla”, var. a lui puhav (< scr. buhav „ușor, pufos”) (Șăineanu); cf. buhav (MDA).

târsă², târse, s.f. – (reg.) Iarbă subțire și rezistentă care, după uscare, se utilizează la așternuturi, în paturile țărănești: „Când era bine crescută târsa, ne duceam cu coșurile în pădurea Bozântii, s-o aducem de pus în paturi” (Crâncău, 2013). – Din ucr. tyrsa (DER, DEX, MDA).

POLITEȚE. Subst. Politețe, amabilitate, omenie, amenitate (franțuzism), manieră, bună-cuviință; decență; urbanism (fig.), urbanitate (rar); curtenie, curtoazie, galanterie, gentilețe. Respect, stimă, considerație, condescendență, deferență. Omagiu. Afabilitate, cordialitate; bună-voință, atenție, îndatorire (rar), complezență, serviabilitate. Salut, salutare, reverență, închinare, închinăciune, plecăciune. Felicitare; compliment. Bună-creștere, educație; cei șapte ani de acasă. Reguli de politețe, codul manierelor elegante, etichetă (fig.), protocol, ceremonial, ceremonie. Adj. Politicos, de politețe, amabil, manierat, bine-crescut, cuviincios, respectuos, condescendent, civilizat, urban (fig.), ceremonios, ceremonial (rar); curtenitor, galant, gentil. Afabil, cordial; binevoitor, atent, îndatoritor, prevenitor, complezent, serviabil. Vb. A fi politicos; a avea o comportare civilizată, a se purta cu mănuși, a da dovadă de tact. A saluta, a se închina, a face reverențe, a se pleca. A prezenta (cuiva) omagii. A felicita, a complimenta. Adv. Din politețe, (în mod) politicos, amabil. V. comportare, cordialitate, educație, formule de salut, respect, salut, sociabilitate.

Rhododendron schlippenbachii Maxim. Specie originară din Coreea, Japonia. Înflorește primăvara. Flori roz-închis cu pete roșii la baza lobilor care au formă de fluture, dispuse, 3-6, în buchete și apar înaintea frunzelor. Azalee caducă, pînă la 2,5 m înălțime, mult întinsă în spațiu. Arbust rezistent, crește bine afară.

Rhododendron sinogrande Balf. et W. W. Smith. Specie originară din China, Tibet. Înflorește primăvara. Flori albe sau crem cu pete ciclam, dispuse, cîte 20, în buchete. Frunze oblong-lanceolate, verzi-strălucitor, pe partea inferioară argintii, pînă la 70 cm lungime. Crește bine în zone mai blînde și cu ploi multe. Decorativ prin frunze, mai puțin prin flori.

binecrescut, ~ă a [At: MDENC / Pl: ~uți, ~e / E: bine + crescut] Manierat.

obraz [At: CORESI, EV. 412 / Pl: (49-58) ~aji, (1-28, 49-59) ~e, ~uri / E: vsl образъ] 1 sn Parte anterioară a capului omenesc Si: chip, față, figură. 2 sn (Pop; îe) A închide cuiva ușa în ~ A nu primi pe cineva. 3-4 sn (Pfm; îe) A (nu) (mai) avea ~ (să ...) A (nu) mai avea îndrăzneală (să ...). 5 sn (Pfm; îe) Cu ce ~ ? Cu ce îndrăzneală ? 6 sn (Pfm; îe) A-i spune sau a-i zice cuiva (ceva) de la (sau în) ~ A-i spune cuiva ceva direct. 7 sn (Pfm; îe) A ieși (sau a scăpa, a o scoate la capăt) cu ~ (sau cu ~ul) curat A ieși cu bine dintr-o situație dificilă. 8 sn (Pfm; îe) A-și pune ~ul (pentru cineva) A garanta pentru cineva cu cinstea, cu reputația, cu autoritatea proprie. 9 sn (Pfm; îe) A orbi sau a prosti (pe cineva) de la ~ A-i spune cuiva minciuni vădite. 10 sn (Îae) A încerca să înșele pe cineva în mod grosolan. 11 sn (Pfm; îe) A(-și) scoate ~ul în lume (sau printre oameni) A se arăta printre oameni. 12 sn (Pop; îe) A da (cuiva) ~ A îngădui cuiva prea multe, facându-l astfel să devină obraznic. 13 sn (Îrg; îe) A-și face ~ A se pune bine cu cineva. 14 sn (Îae) A se preface. 15 sn (Înv; îe) A fi cu două ~e A fi nesincer. 16 sn (Pop; îe) Cu ~ curat Cu conștiința curată. 17 sn (Înv; îe) A-și curăți ~ul A se dezvinovăți. 18 sn (Înv; îe) A face ~ (la cineva) A ține piept. 19 sn (Înv; îe) A nu da ~ A nu se prezenta în fața cuiva. 20 sn (Reg; îe) A căuta cuiva la (sau în) ~ A ține seamă de autoritatea cuiva. 21 sn (Reg; îe) A face (cuiva) pe ~ A se răzbuna pe cineva. 22 sn (Reg; îe) Parcă i-a luat pânza de pe ~ Se spune despre cineva cu fața palidă ca de mort. 23 sn (Ban; îc) ~zu-fetei Plantă erbacee ornamentală din familia compozitelor, cu tulpina ramificată și cu florile galbene pe margini și roșii-negricioase la mijloc (Coreopsis tinctoria). 24 sn (Fig) Suprafață, în special a pământului. 25 sn (Înv) Înfățișare. 26 sn (Îrg; îe) Pre ~ sau pre (sau după) -ul cuiva La fel cu cineva. 27 sn (Fig) Valoare morală a unei persoane Si: reputație. 28 sn (Fig) Demnitate. 29 sn (Înv) Pildă de urmat. 30 sm Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței. 31 sm Piele care acoperă aceste părți. 32 sm (Îrg; îs) Merele ~ului Umerii obrazului. 33 sm (Îs) Umărul ~ului Parte proeminentă, osoasă, a obrazului (29). 34 sm (Pfm; îe) Să-ți fie rușine -ului! sau să-ți fie în ~! Se spune cuiva care a săvârșit ceva necuviincios. 35 sm (Pfm; îe) A(-i) crăpa (sau a-i plesni cuiva) ~ul de rușine A-i fi cuiva foarte rușine. 36 sm (Pfm; îe) A avea (atâta) ~ A avea bun-simț. 37 sm (Pfm; îe) A avea ~ subțire sau a fi subțire de ~ A fi bine crescut. 38 sm (Îae) A fi susceptibil. 39 sm (Pfm; îe) ~ul subțire cu cheltuială se ține Pentru a putea face față unor pretenții mari, trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 40 sm (Pfm; îe) A fi gros de ~ sau a avea ~ gros (sau, reg, de săftian, de scoarță etc.) sau a-i fi cuiva gros ~ul A fi obraznic. 41 sm (Pfm; îe) A fi fără ~ A fi necuviincios. 42 sm (Îrg; îe) A apuca (sau a prinde pe cineva) de ~ A face pe cineva să treacă drept mincinos. 43 sm (Îrg; îe) A lua (sau a prinde, a dobândi) ~ A se obrăznici. 44 sm (Îae) A îndrăzni. 45 sm (Reg; îe) A îngroșa din ~ (sau a-și îngroșa ~ul) A deveni mai îndrăzneț. 46 sm (Reg; îe) A-i da (sau a-i pune) cuiva o pupăză în ~ A ofensa pe cineva. 47 sm (Reg; îe) A-și tăvăli ~ul A se face de rușine Si: a se compromite. 48 sm (Reg; îe) A-i bate (cuiva) ~ul A-i imputa cuiva ceva Si: a-i reproșa. 49 sm (Pfm; îe) A-i ieși (sau a i se ridica, a i se sui cuiva) sângele în ~ A se înfuria. 50 sn (Înv) Imagine. 51 sn (Înv) Desen. 52 sn Mască. 53 sn (Reg) Căpută. 54 sn (Înv) Persoană. 55 sn (Îs) ~ subțire Persoană fină, aristocratică, pretențioasă, care trăiește în lux. 56 sn (Înv) Personaj în piesele de teatru. 57 sn (Îvr) Reprezentant. 58 sn (Îvr) Condiție. 59 sn (Îrg; îe) A ieși (sau a scoate) la ~e A deveni bogat. 60 sn (Îrg; îe) A ajunge ~ A deveni demnitar.

bine crescut (înalt, bine educat) adv. + adj.

zdreanță s.f. 1 Bucată, fîșie ruptă dintr-o pînză sau dintr-un obiect de pînză; cîrpă. Femeia... se ștergea pe față de sudoare cu o treanță nu prea curată (PRED.). ♦ (mai ales la pl.) Haină, rufă sau pînză uzată și ruptă; ext. orice obiect (țesut, lucrat etc.) vechi, rupt, degradat. ◊ Loc.adj. În zdrențe = a) (despre oameni) care este îmbrăcat în haine zdrențuite; flenduros, zdrențăros; b) (despre obiecte de îmbrăcăminte) care este zdrențuit. ◊ Compar. Zăcea la picioarele lui ca o zdreanță fără preț (REBR.). ◊ Fig. Pe zdreanța toamnei mari s-au prins Medalii triste de lumină (VOIC.). 2 Fig. (fam.) Ființă decăzută fizic sau moral; om de nimic; lepădătură, secătură. A fi bine crescut înseamnă a nu permite celui care înșeală să facă din tine o zdreanță (PRED.). 3 (culin.; la pl.) Bucățele de aluat subțiri, făcute din făină și ouă, care se fierb în supă. • pl. -e. și (pop.) streamță, streanță, treanță s.f., drețe s.f. pl. /<slav. съдраньца <sl. veche съдранъ „rupt”.

crește (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cresc, 3 sg. crește, perf. s. 1 sg. crescui, m.m.c.p. 1 pl. crescuserăm; conj. prez. 1 sg. să cresc, 3 să crească; imper. 2 sg. afirm. intranz. crești / tranz. crește (Crește-l bine! Crește-i nota!); ger. crescând; part. crescut corectat(ă)

binecrescut, -ă adj. Care a primit o educație aleasă. ♦ Care se comportă cuviincios; manierat. • pl. -ți, -te. /bine + crescut, după fr. bien-élevé.

buhăi, buhăiesc, v.t. (reg.) A mișca pâinea în cuptor, pentru a crește bine la copt. – Din buhav „a se umfla”, var. a lui puhav (Șăineanu); cf. buhav (MDA).

bine-crescut (cuviincios) adj. m., pl. bine-crescuți; f. bine-crescută, pl. bine-crescute

bine crescut (dezvoltat bine) adv. + adj.

MÍJLOC s. n. I. 1. (De obicei precedat de prep. „în”, „din”, „prin”, „la”, „pe la”, învechit, „pre”, și urmat de un genitiv) Punct, linie, parte a unui lucru, a unei suprafețe care se găsește la depărtare egală de punctele periferice, de circumferință, de extremități (v. c e n t r u, j u m ă t a t e, m i e z, b u r i c); p. ext. (în opoziție cu m a r g i n e) parte a unui lucru situată la oarecare distanță de fiecare dintre punctele marginale ale acestuia; (în opoziție cu c a p ă t, e x t r e m i t a t e) interval cuprins între două extremități sau între două elemente de același fel. În mijloc de besearecă cîntu tinre. PSALT. HUR. 17^v/21. În mijlocul raiului răsădi Dumnezeu pom de preceput ce iaste bine și rău. MOXA, ap. GCR I, 57/39. Banii. . . să să facă în loc vestit, cum are fi în mijlocul târgului, să vadză toți. PRAV. 76, cf. 230. În mijlocul teatrului. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^r/29. Zveazda. . . slujeaște încă, ca să stea pururea în mijlocul discosului cinstita pîine (a. 1680-1700). GCR I, 244/24. Din iezăr cură apă prin mizlocul orașului. N. COSTIN, ap. IORGA, L. I, 94. După ce au aflat Brîncovanul pe Bălâceanul mort în război, trimisu-i-au capul la București, de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrâdzîi lui. NECULCE, L. 105. La mijlocul moșiei Brăndușăni au intrat Chirileștii (a. 1759). BUL. COM. IST. IV, 201. Merse în mijlocul bisericii și. . . se înturnă spre norod. NEGRUZZI, S. I, 149. Luni pe la amiazi, pe cina eram m ulița mare, in mijlocul tîrgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu. GHICA, S. 244. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Harap Alb. . . cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul. id. ib. 226. Văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. CARAGIALE, O. II, 262. Acel vas. . . se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe. ISPIRESCU, L. 29. Vulturul de pe monumentul independenții ridicat. . . în mijlocul orașului Calafat. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Era o casă albă, veche și simplă, în mijlocul unei curți largi. id. O. A. III, 72. Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții. HOGAȘ, M. N. 87. Avînd margine sau poale, bolta cerului are și un mijloc sau o inimă, pe sub care. . . se crede că nu-i bine să meargă omul. PAMFILE, CER. 3. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. Nu apucă însă să ajungă decît pînă la mijlocul uliței. id. R. I, 152. Din mijlocul chiliei îi privea zîmbind bătrînul Mihu. SADOVEANU O. V, 569. Spune-mi un' mi-i îngropa? În ușa altarului, În mijlocu raiului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 173, cf. DENSUSIANU, Ț. H. 162, ALR I 965/1, ALR II 6673/47, 235, 362, 6 706/102, 141, 235, 250, 812, 886, 987, A II 6. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247. (Determinat de termeni care denumesc spații, întinderi mari, include ideea de zonă foarte înaintată, foarte lăuntrică, cu caracteristici excesive) Apele îngroșară-se și undele pre mijloc de mare. PSALT. 311. Corabiia era în mijlocul măriei. CORABIA, EV. 262. Iară corábiia era pre în mijlocul mării învăluită de valuri. CHEIA ÎN. 31^v/21.au trecut pre mijloc de Marea Roșie ca pre uscat. FL. D. (1680), 69^v/7. Au venit împăratul. . . într-un mijloc de cîmpu pustiiu. NECULCE, L. 226. În mijlocul cîmpiei întinsă ce se perde. . . Culcat pe spate șede voinicul bivolar. ALECSANDRI. POEZII, 368. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului. BOLINTINEANU, O. 387. În mijloc de codru-ajunse Lîngă teiul nalt și vechi. EMINESCU, O. I, 66, cf. 215. Cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău și prinse a certa pe neguțător că o înșelase. ISPIRESCU, L. 25. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului. JARNIK-BÎRSEANU, D. L-am cătat vara toată. . . în mijlocul codrului, La porțile dorului. MAT. FOLK. 1050, cf. 74, DENSUSIANU, Ț. H. 97, A II 2, 8. ◊ Mijlocul cerului = a) (învechit) zenit. Zenitu și căruia uneori i se mai dă numirea de mijlocul ceriului. CULIANU, C. 9; b) (regional) miazăzi (1). Cf. ALR I 1236/75, 85. L o c, a d j. De mijloc = situat (sau destinat a fi așezat) în centru sau, p. e x t., în spațiul dintre alte lucruri. Plasa de mijloc [a năvodului]. ANTIPA, P. 461. (Indicînd poziția într-o clasificare, o ierarhie) Birnicii sînt 17214 familii din care 4 082 „dă frunte”, 4 961 „dă mijloc” și 8171 „dă coadă” (a. 1819). DOC. RC. 225. Ține treapta cea de mijloc între sublim și simplu. HELIADE O. II, 37. Locuitorii săi din clasa de mijloc . . . vara se adunau la grâdinele Rreslea, Barbălată. FILIMON, O. I, 175. (Expr.) Drum (sau cale, linie, învechit, hotar) de mijloc = soluție intermediară, atitudine de compromis. Povățuiește pre părinți ca să nu se arate cu atîtă neomenire și asprime către fiii lor . . . ci să cuvine să păzească hotarul cel de mijloc. PANN, E. I, [prefață] 7/4. Cînd îi alb, spun alb și la negru, spun negru . . . ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. (Regional) Degetul de mijloc = degetul mijlociu, v. m i j l o c i u (I 2). Sâ-m trimeatâ inelu Dzîn zezetu hăl dze milzoc. DENSUSIANU, Ț. H. 160. Gegitu dă meljoc. ALR II/I MN 32, 2 186/310. ◊ Din mijloc = a) l o c. a d j. așezat în centru, în zona centrală; central. După catapeteazma din mijloc era cortul ce să chiamă sf[i]nția sf[i]nților. N. TEST. (1 648), 297^r/2; b) l o c. a d j. (Învechit) în devălmășie. La tovărășie, cheltuiala iaste din mijloc, cum și cîștigul și paguba. PRAVILA (1814), 86/10; c) l o c. a d v. din centru; (în opoziție cu d i n d ă r ă t și d i n a i n t e ) din flanc; p. e x t. în plin. Goniră pre Alexandru . . . și deteră în trîmbițe și în tîmpine și-i loviră unii din dărăpt, unii din mijloc, alții dinainte.ALEXANDRIA 37/11. (E x p r.; învechit) A ridica (sau a scoate) (pe cineva sau ceva) din mijloc = a înlătura, a îndepărta; a exclude (din discuție). Trebuie să se rădice Mihai Vodă den mijloc, ca un amestecător și turburător de prieteșug între domni. N. COSTIN. LET.² I, 494. Pentru cutremur, căutînd pe filosofi, vom găsi unii zicînd una și alții alta, scoțînd la aceasta pre D-zeu din mijloc. ANTIM, ap. TDRG. Acest hrisov prin lămurită sa înțălegere, rădică din mijloc toată îndoiala și toată împotriva punere înainte asupra stăpînirei vrăncenilor (a. 1817). URICARIUL, IV, 341/13. ◊ L o c. a d v. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. R ă s t i g n i r ă . . . și alți doi de încoace și de încolo, e în mijloc I[su]s. CORESI, ap. GCR I, 21/25. Cela ce va ucide pri cela ce va întră la mijloc să-i împartă . . . nu să va certa. PRAV. 116, cf. 91. Cîte 3 alăturea mergînd, craiul la mijloc (a. 1700). GCR I, 334/29. Piața sfintei Troiți. . . are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 25. O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan O mânușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu. EMINESCU, O. I, 166. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere. CARAGIALE, O. II, 268. Casa n-avea nici o podoabă, dară în mijloc era o masă mare. ISPIRESCU, L. 50. Lăutarii trecură la mijloc. REBREANU, R. I, 220. Își așternu și lui un pat, la mijloc, între tovarășii săi de suferință. MIRONESCU, S. A. 129. Îl crepăm așe cu cuțîtu în jumătate ș-avem un ic de lemn și-l băgăm la ńiljoc. ALR SN I h 222/141. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc, se spune despre cei bețivi. ZANNE, P. IV, 92. Sus copaie, jos copaie, La ńiljoc carne de oaie (Scoica). SADOVEANU, P. C. 12. (E x p r.) A sta (sau a se pune) la mijloc = a se interpune, a sta între două persoane pentru a le împiedica să se încaiere; (învechit și popular) a interveni, a stărui (pentru cineva). Ca să pot isprăvi mai iute, te rog umil pe dumneata, milostivul mieu domn și de bine făcător, să te pui la mijloc . . . ca să stăruie cu trecerea lui crăiască pe lîngă măria sa domnul (a. 1 681). IORGA, S. N. 79. Ș-au stătut banul la mijloc cătră viziriul, de au aședzat să-l puie pre dînsul leșii craiu. NECULCE, L. 59. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept. CARAGIALE, O. II, 227. Boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. ISPIRESCU, ap. CADE. (Învechit) A pune (ceva) la mijloc = a aduce, a oferi în folosința, în fondul comun. Li-au adus toate [prăzile] și li-au pus la mijloc cît au dobîndit. HERODOT (1645), 493. La logodnă au fost pus la mijloc galbini 12000, cine ar strica logodna, acela să peardă acea somă de bani. N. COSTIN, LET². I, 382. Toată averea mea o puiu la mijloc cu voi. GORJAN, H. I, 147/6. (Învechit) A aduce (sau a pune pe cineva sau ceva) la (sau în) mijloc = a aduce în fața, la cunoștința, în discuția unei adunări; a convoca pe cineva într-o adunare. Iară Domnul nostru Isus Hristos, aciiaș aduse la mijloc cugetul lor și grăi lor. CORESI, EV. 61. Nici întrebare ca aciasta la mijloc să puie s-au căzut. CANTEMIR, IST. 153. A filului și a inorogului pomenire la mijloc să fie adus de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunare dintei chemați să nu fie fost. id. ib. 159. Să aducem în mijloc pe fericitul David carele zice. . . ANTIM, ap. TDRG. Iată ascultai cuvîntul tău și voi scoate din sfat mîniia și pohta și voi aduce la mijloc înțelepciunea și dragostea. VARLAAM-IOASAF, 9^V/17. Ritorul, pentru ca să dovedească după leage și după dreptate lucrul acela. . . aduce la mijloc vreun cap din pravilă. MOLNAR, RET.102/18. (Învechit) A sta la mijloc = a nu fi hotărît, a sta în cumpănă; a rămîne în suspensie. Acealea ce să feaceră pre tine au fost den farmeci, iară nu dentr-adevăr. Și stînd la mijloc voroava, socoti de chemă pre popii idolilor să facă și ei ceva minune. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 103^v/25. A-și pune capul (sau, rar, gîtul) la mijloc = a garanta (cu viața). Mi-a spus mie cine l-a văzut, că Ion a luat-o, gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. Despre asta mi-aș pune capul la mijloc. id. P. 170. A fi la mijloc = a) (învechit) a fi prezent într-o adunare, la o consfătuire. Or sta la pace, fiind și alți crai megieși la mijloc să socotească și să judece. NECULCE, L. 248; b) a fi în cauză, în joc. Așadar, a răspuns Făt-Frumos, un om prost, pă cum ai spus măria-ia, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduința, iar eu n-am, cînd e la mijloc tot norocul vieții mele. CARAGIALE, O. II, 354; c) se spune pentru a semnala că există un dedesubt al lucrurilor, că desfășurarea faptelor este influențată de un factor suplimentar. Vezi d-ta că-i un „dacă” la mijloc. CONV. LIT. IV, 336. Îți venea parcă să crezi că e vreo șiretenie la mijloc. GANE N. III, 161. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă.CREANGĂ, P. 266. La casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părințească la mijloc, id. ib. 286. Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. CARAGIALE, O. II, 354. Dăscălița înțelese numaideât că nu poate fi la mijloc lucru curat. REBREANU, I. 262. Era la mijloc o înșelare și o uneltire. SADOVEANU O. XI, 110. Bănuind că e ceva încurcat la mijloc, se duse de-a dreptul la jupîneasa Ralița. CAMIL PETRESCU, O. II, 268. E o confuzie la mijloc. CĂLINESCU, S. 123. Ați trimis după doctor?. . . Crezi că nu e nimic la mijloc, DEMETRIUS, C. 41. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. (Cu parafrazarea expresiei) Bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie. ISPIRESCU, U. 16. Muma zmeului pricepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie, id. L. 19. (Popular) A băga (pe cineva) la mijloc = a înconjura (pe cineva) cu simpatie sau cu afecțiune. Lumea nu-l bagă la mijloc, toți îl ocolesc. JIPESCU, ap. ZANNE, P. IV, 220. ◊ L o c. p r e p. În (sau prin) mijlocul. . . sau (învechit) în mijlocul a . . ., pe mijlocul. . ., în (sau prin pre, întru) mijloc de . . ., la mijloc = (urmat de un pl.) între, printre; (urmat de un nume colectiv) în. În mijloc de mulți lăuda-voiu el. PSALT. HUR. 97^r/11. Atunce stătu Pavelu prin mijlocu de ei și dzise. COD. VOR. 88/27. Tremiseși izvoare în balte, pre mijloc de codri trecu ape. PSALT. 214. Ia socotiți credința ucenicilor lu Hristos și ascultarea ! Că ei în mijloc de lucrure-s fiind, și deaca auziră Hristos zicîndu-le. . . lăsară tot, de mearseră după el. CORESI, EV. 334. [Sămínța] căzu în mijloc de mărăcini. id. ib. 350. Și zice Dumnezeu: fie tărie în mijlocul apelor, să despartă apele de la ape. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/6. În mijlocul celor fărădeleage se numără ca să te ducă pre tine să viețuiești (a. 1642). GCR 1, 102/22. Cînd să va prileji în mijlocul a mulți, de vor fi unii dentrănși mai capete, cumu s-are dzice, ispravnici, atunce la unii ca aceia nu va micșura giudețul certaria aceii greșeale pentru cei mulți. PRAV. 271, cf. 154. Chemă I[su]s un poroboc și-l puse în mijlocul lor (a. 1648).GCR I, 127/8. Văzură pe sv[î]nta în cuptoriu în mijloc de doi îngeri. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/9. Unde sînt doi sau trei adunați întru numele mieu, acolo sînt pre mijlocul lor (a. 1 693). GCR I, 310/7. Iată eu vă trimeț pre voi, ca pre niște oi în mijlocul lupilor (a. 1746). id. ib. II, 38/4. Spînzurat în mijlocul a doi tîlhari. MINEIUL(1 776), 127^r2/10. Se fălesc cei ce se îngrașă în mijlocul societăței făr' de a-i fi de vreun folos. MARCOVICI., C. 18/24, cf. 9/9. Corabia plutea cu mare repejiune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24/26. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. Văzînd pe Galben de Soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. D. Sadoveanu, în mijlocul povestirilor sale, are și nuvele veritabile: Păcat boieresc, Haia Sanis etc. IBRĂILEANU, S. L. 58. Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților frumoase. REBREANU R. I, 55. A crescut ca un dușman în mijlocul nostru. C. PETRESCU, C. V. 229. Cît îi de ticăloasă lumea ! . . . – D-apoi n-o cunosc eu? suspină baba. Că doar în mijlocul ei am îmbătrînit l SADOVEANU, O. VII, 320. Din mijlocul. . . sau (învechit) de mijloc de. . . = (urmat de un sg. cu înțeles colectiv) din; (urmat de un pl.) dintre. Deaci dzise voiniciloru se deștingă și se-lu rapă elu din mijlocul loru. COD. VOR. 50/5. Izbăvit-au sufletul mieu de mijloc de schimeni. PSALT109. Vor ieși îngerii de vor aleage răii den mijlocul drepților. CORESI, ap. GCR I, 18/9. Numai iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194. Harap Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului, id. ib. 262. Regretíndu-vă foarte mult absența din mijlocul nostru, am avut onoarea să ridicăm primul pahar în sănătatea domniei voastre. CARAGIALE, O. VII, 585. ♦ (Învechit, în opoziție cu m a r g i n e I 2) Teritoriu de centru, zonă de interior. Cîmpul de jos și Bahnița dă jos, ca niște mărginași. . . să să socotească. . . Iar jilțurile dă Sus i Baia, ca niște mijloace ale județului (a. 1819). DOC. EC. 225. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brîu. Era Ioan îmbrăcat cu peri de cămilă și brîu de curea prespre mijlocul lui. N. TEST. (1648), 41^r/20. Legă cu brîul mijlocile lor. BIBLIA (1688), 368²/2. Încingînd vîrtos mijlocul său, întări brațele sale pre lucru (a. 1 694). GCR I, 313/6. Ș-au legat mijlocul cu brîul de o creangă groasă. DRĂGHICI, R. 49/30. Voinic foarte chipos.. . Din mijlocul delicat, Gîndea cineva că vede un alt Narțis. PANN, E. II, 19/7. Gîndeá că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de brațul lui. EMINESCU, N. 74. Atunci, ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88, cf. 98. Era încins cu bete cu mărgele mici. . . învîrtite de cinci ori în jurul mijlocului, peste brîul roșu. CAMIL PETRESCU, O. I, 72. Mijlocul [fetelor]. . . e locul din care tot farmecul pleacă, să li se răspîndească în restul ființei. BOGZA, C. O. 282. S-a mișcat încet, a săltat o mînă și s-a îndoit de mijloc pe spate. PREDA, Î. 159. Murgu-i mic și drumu-i greu, Abia duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele. ALECSANDRI, P. P. 17. O fețișoară Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). E iubitul, care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, O. I, 76, cf. id. N. 9. Ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș. CARAGIALE, O. II, 225. Cînd vezi răul lîngă mine – Haide, prinde-mă mai bine De mijloc. COȘBUC, P. I, 238. Unde să stăm? întrebă Titu, cuprinzîndu-i mijlocul. REBREANU, R. I, 245. El de mijloc o ținea, Lîngă peptu-i o strîngea. ALECSANDRI, P. P. 97. A fi moale de mijloc = a fi lingușitor. Cf. ZANNE, P. II, 273. ♦ Șale; crucea șalelor. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare Și mijlocu nu te doare? JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. Hai, Ioane, de fă focul! Nu pot. Mă doare mijlocul. ANT. LIT. POP. I, 216, cf. ALRM II/I h 120. ♦ Durere de șale. Cf. LB. Și io-s secerător, De mijloc numai nu mor. JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. P. a n a l. Parte a corpului albinei situată între torace și abdomen (unde corpul pare a fi sugrumat). Cf.CHEST. VI 65/17, 20. ♦ (Regional) Tulpina unei plante. Vro doi meri Și vro doi peri, Din stupină stupinași, Din mijloace depărtași, La vírfuri apropiași. BIBICESCU, P. P. 253. [Scaiete] rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. 3. (Regional) Nume dat anumitor părți ale unor obiecte, situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv sau care reprezintă corpul principal al acestuia: a) mijlocar (I 4). Cf. CADE; b) (la pl., în forma mijloace) cruce de lemn care desparte fereastra în mai multe cîmpuri ; răscruci, (regional) mijlocar (I 6). Cf. CHEST. II 177/91; c) (la pl., în forma mijloace) broderie, dantelă sau orice alt lucru de mînă care unește două bucăți de țesătură (măi ales la fețele de masă); (regional) mijlocar (I 7). Prostirile. . . fiind late se compun din mai multe foi, cusute de-a lungul sau legate prin împletituri numite mijloace sau mijlocuțe. PAMFILE, I. C. 284, cf. ALR II 5 780/791; d) plasa din mijloc a năvodului cu trei plase. Cf. ANTIPA, P. 461; e) (urmat de determinări) calota pălăriei. Cf. ALR II 3 279/325; f) parte a cobzei nedefinită mai de aproape, probabil bîrdan. Cf. H XII 176. ♦ Partea interioară, lemnoasă a unui fruct, în care stau sîmburii; cocean. Mijlocu mărului. ALR I 890/214, cf. 890/576, 764, 842, 887, 926, 990. 4. (Învechit și popular, în opoziție cu m a r g i n e I 5, a r i p ă) Corp central al unei formații de luptă; (învechit) temei. Tabăra. . . la mijloc era mai cu puțini oameni decît la perși. HERODOT (1645), 347. Așezarea oștilor în „rînduiala bătăliei” era astfel: pedestrimea . . . la mijloc (centru); la cornul din dreapta sau aripa dreaptă se așezau călărașii. BĂLCESCU, M. V. 618. Bate tu marginile, Că eu bat mijloacele, Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine. ALECSANDRI, R. P. 126. 5. (Învechit, calc după fr. milieu) Mediu¹ (înconjurător), ambianță. Plăcerea noastră . . . pentru producerile literare ale d-rei Cugler și ale d-lui Șerbănescu va fi cu atît mai ușor de explicat, cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. MAIORESCU, CR. I, 300. Spiritele ce nu sînt accesibile . . . senzațiunilor ce deșteaptă în noi mijlocul înconjurător. MACEDONSKI, O. IV, 103. Pîn-acum am vorbit despre înrîurirea mijlocului social asupra creațiunei literare și de stabilirea legăturei între mijlocul natural și social. GHEREA, ST. CR. I, 38, cf. 36, II, 70. Din mijlocul social al lui Tudorache, al țigănașilor, al slugilor . . . voia mama să mă scoată. MILLE, V. P. 162. 6. (În opoziție cu început, sfîrșit) Moment situat (aproximativ) la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unei unități de timp, al unei acțiuni sau al unui fenomen care se desfășoară în timp. Începutul iernii va fi cu grindină, mijlocul cald. CALENDARIU (1 814), 64/8. Un străin. . . a călătorit prin părțile noastre pe la mijlocul secolului al XVII-lea. CANDREA, F. 139. Băură ce mai era de băut și mîncară ce mai era de mîncat, neuiúnd să caute după aceea mai cătră mijlocul mesei alte hartane și alte căni, pentru oamenii lor, care așteptau . . . la căruțe. SADOVEANU, O. XI, 36. Cînd la mijloc de cale. . . S-a iscat un vînt. SEVASTOS, N. 136. Mńișlocu postului. ALR II 2 850/325. ◊ L o c. p r e p. În mijlocul sau (învechit) în mijloc de = în timpul, în cursul; (cu nuanță intensivă) în plină desfășurare, în toiul. . . În mijloc de bănat, învie-mă-veri. PSALT. HUR. 117^r/16, cf. 64^r/2. Îmi făgăduiam . . . zile seninoase și liniștite în mijlocul chinurilor vieții. MARCOVICI, C. 15/7. În mijlocul zburdăciunei tinereței ferbăntate. . . De adevărul acesta fii lovit și zi și noapte. CONACHI, P. 289. După o ocară așa de mare care mi s-au făcut, adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului. . . ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit ? KOGĂLNICEANU, S. 190. Moș Nichifor era și geambaș de cai și cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Avea amnezii lacunare, uitînd dintr-o dată în mijlocul vorbirii ideile. CĂLINESCU, S. 236. Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre ușă. PREDA, D. 122. ◊ E x p r. A trece (sau a fi, rar, a face) la (sau, învechit, în) mijloc, se spune pentru a insista asupra ideii de interval, de răstimp intervenit între două date de referință. Nu multă vreamea în mijloc fu. CORESI, EV. 58. De la așezămîntul romanilor în Dachia pănă la acest Aorelian a trecut la mijloc 167 de ani. CANTEMIR, ap. HEM 1 998. Într-o vreme . . ., sînt mulți ani trecuți la mizloc, o rudenie a bâtrînilor noștri, anume Enache Bîrzu, aflîndu-se la închisoare pentru o blăstâmăție, au mers doi moși ai noștri. . . de l-au scos de la închisoare (a. 1 786). URICARIUL, XIV, 250. Și trecând multă vreme la mijloc . . . ei s-au apucat că vor scrie și niciodată nu contenia ca să scrie (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 204/11. Așa scria unul la altu tot cu poșta, făcînd luni la mijloc pănă lua unu de la altul scrisoarea, ib. 256/10. Fiind acun trei săptămîni la mijloc (a. 1825). URICARIUL, XXV, 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istoris ceva. DRĂGHICI, R. 111/12. Trecură trei ani la mijloc de la despărțirea acestor doi frați. GORJAN, H. I, 2/17. Să-ți vorbesc despre aceasta, trebui timp la mijloc. PANN, E. I, 92/3. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în car ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I, 120. Astăzi, că ai trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioșare. GANE, N. III, 28. Nu po ști cît a fi trecut la mijloc, pînă ce am adormit mort. CREANGĂ, A. 16, cf. id. P. 140, 183, 260 305. A trecut după aia o săptămînă la mijloc. CARAGIALE, O. VI, 6. Nu trecu mult timp la mijloc și rămase grea împărăteasa. ISPIRESCU, L. 112. ♦ (Astăzi rar) Veacul (sau vîrsta) de mijloc = evul mediu. O pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI S. I, 36. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II, 106. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc. CAMIL PETRESCU, O. II, 55. ♦ P. e x t. Parte centrală a unei comunicări orale sau scrise Ei! începutul [basmului] nu-i nimica; să vez dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, O. II 247. Ți-o trimite, bade, carte Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 135. 7. (Învechit și popular, în opoziție cu frunte, coadă) Ceea ce are dimensiunea, calitatea valoarea situate între extrema inferioară și cea superioară. Scos-au hîrtii frunte de 4 ugh,i mijlocul de trei ughi și de 2, coada de un ughi. NECULCE, L. 322. ◊ (Adjectival) Om mijloc = om de statură mijlocie. Cf. DR. IX, 429, ALRM II/I h 137. ◊ L o c. a d j. De mijloc = a) nic prea mare, nici prea mic (ca dimensiune); potrivit. Alecsandru Vodă era la stat de mijloc. N. COSTIN, LET. II, 98/4. 8 tingiri de mijloc (a.1 738). IORGA, S. D. XIV, 56. Era. . . la mărirea trupului om de mijloc. MINEIUL (1776), 18^r2/27. Cartoflele. . . cele de mijloc să pun întregi. I. IONESCU, C. 58/26. Nu depășea pe un om de mijloc, nici prin înălțime, nici prin grosime. GALAN, B. I, 35. Fărină de mńijlocu. ALR 1 372/357, cf. 1 372/359, 388; b) nici prea bun nici prea rău; obișnuit, banal; mediocru. Care scaune. . . le îmbracă cu postav roș, nici prei bun, nici prea rău, de mijloc. GHEORGACHI, LET. III, 320/25. Frăgarii mai bine cresc în loc de mijloc și cam arinos, decît în loc gras. ECONOMIA, 210/4. Acel om este un autor de mijloc. HELIADE, O. II, 25. Multe [poezii] prea de mijloc. . . ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate. MAIORESCU, CR. I, 322. Muntenii, rîdea sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece. . ., ori dușmani căpcăuni. . . la noi nu sînt oameni de mijloc. SADOVEANU, O. X, 587. (Învechit, în construcții negative cu valoare de superlativ) Nădăjduind și alte vrednice cărți a se tipări în limba românească, spre literatura aceștei limbi și spre nu de mijloc folos acestui națion (a. 1814). BV III, 102. Limba latinească cea de obște nu de mijloc schimbare au pătimit. MAIOR, IST. 233/28; c) moderat, temperat. Începutul iernii va fi cu grindină . . . iară sfîrșitul de mijloc. CALENDARIU (1814), 64/8, cf. ib. 72/2, LB. ◊ (Adverbial) Mazerea iubește mai mult un pămînt de mijloc de vîrtos. IONESCU, C. 24/14.1. II. 1. (Învechit) Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru a stabili o legătură, pentru a obține o favoare, mediator (1); persoană de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Deci găsind Racoț și Matei Vodă mijloc pre acest boiar, ș-au așăzat între dînșii să-i trimiță oști den țara Ungurească și den țara Rumânească și el va fi cap lor de va scoate pre Vasilie Vodă den scaun (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 299/14. ◊ L o c. prep. Prin (sau cu) mijlocul. . . sau prin mijloc de . . . = prin intermediul. . . , cu concursul. . ., prin intervenția . . . ; pe calea . . . Grăiaște cu noi. . . pren mijloc de îngeri. CORESI, EV. 282. Au făcut pă Dionisie patriearh Țarigradului cu mijlocu domnului Constantin Vodă Brîncoveanu. IST. Ț. R. 56. I-au văzut osînda perind nevinovat de alți domni, însă tot prin mijlocul Ducăi Vodă și cu îndemnarea lui. N. COSTIN, LET. II, 18/3. Au fost isprăvit Șerban logofătul, cu mijlocul Ducăi Vodă, de au fost mărsu un capegi-bașe de au luat pre toți frații lui Șerban și neamul lui din închisoarea lui Grigorie Vodă din Rucurești. NECULCE, L. 51. Au ieșit. . . de la închisoare, din Vama, cu mijlocul hanului. id. ib. 272. Pren mijlocul ev[an]gh[e]liei biruim pre iudei (a. 1703). GCR I, 348/12. Silia cu mijlocul tergimanului și a capichihaelilor să isprăviască să-i ierte împăratul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 150/27. Sînteți datori să le știți și să le păziți nu numai voi, ce și bieții creștini prin mijlocul vostru. ANTIM, ap. GCR II, 28/16. Venit-au iarăși Constantin Duca Vodă la scaunul țării Moldovei, luînd domniea cum și cea dintăi cu mijlocul socru-său. MUȘTE, LET. III, 31/14. Zic că i s-ar fi dat otravă prin mijlocul unui dohtor. VĂCĂRESCUL, IST. 259, cf. 248. Dumnezău știe. . . că era să să facă mai bun prin mijlocul ticăloșiilor. DRĂGHICI, R. 54/17. 2. P. g e n e r. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (de obicei la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva într-un anume scop; p. e x t.chin, cale, metodă, procedeu de_a acționa; (învechit) mijlocire (3). M-am îndemnat a scrie o adunare istornică a prea puternicilor împărați otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd și cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea ei. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Vom arăta mijlocul cu care poate fieștecare să să facă de tot putearnic. MOLNAR, RET. [prefață] 8/23. Trebuia ca să-i găsească un mijloc ca să-l dizbrace de averea lui (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/3. Loghica iaste meșteșug ce învață pre mijlocul de a îndrepta mintea din lipse (a. 1826). GCR II, 253/13. Mijloc de ajutor pentru cei mai de treabă și cu familii grele. GOLESCU, Î. 31. Tipărirea în limba rumânească a unei gazete este negreșit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pe fieștecare asupra drepturilor și datoriilor sale. CR (1829), 247¹/23. Toată lumea s-a pătruns de adevărul acesta că singurul mijloc al împărtășirii ideilor este limba patriei. ib. (1 833), 35¹/30. Muzica vedem asemenea că este un mijloc prin care artistul de multe ori mai mult și decît cu vorba poate a ne porni lacrămile. HELIADE, O. II, 38, cf. 10, 95, 168, 208. Gîndește la mijloacele cele mai bune ca să te aperi de nenorocire. MARCOVICI, D. 16/25, cf. id. C. 24/4, 35/18. Te faci drag la orcare Cu mijloace-nțelepțești. PANN, E. II, 127/8. Se îngrijea acum de mijloacele scăpărei amantului ei. ASACHI, S. L. II, 12. Numai acest mijloc au spre a-și redobîndi starea lor cea dintîi. BĂLCESCU, M. V. 393. Hrana obștiei de prin târguri să fie sub cea mai de aproape îngrijire a ocărmuirei spre a nu se mai face un mijloc de îmbogățiri particulare (a. 1848). URICARIUL, X, 10. Am recitit toate băgările de seamă ce faci asupra limbii românești și m-am bucurat văzînd în dumneata mijlocul prin care să ne putem înțelege mai bine cu moldovenii. BOLLIAC, O. 50. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. NEGRUZZI, S. I, 49, cf. 143, 286, 341. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat. ALEXANDRESCU, O. I, 72. Pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. FILIMON, O. I, 114, cf. 126. Baba are Mijloc de răzbunare. BOLINTINEANU, O. 74. Este un mijloc de a scăpa de această greutate. EMINESCU, N. 53. Să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim. ISPIRESCU, L. 162. Cînd chelnerița își bătuse joc de sufletul ei. . . Berta găsise mijloc să zîmbească. ZAMFIRESCU, A. 185. E o fericire pentru compilatorul nostru cînd mijloacele sale de a ști devin mai puține în secolul al XVI-lea. IORGA, L. I, 91. Aș fi regretat toată viața, dacă nu aș fi încercat și acest ultim mijloc. C. PETRESCU, C. V. 337, cf.108, 109. Sînt destule mijloace să vă fac să spuneți adevărul. SAHIA, N. 80. Căutau zadarnic un mijloc ca să-și cîștige pîinea. BART, E. 302. Deasupra patului, într-o nișă, o scară de frînghie – mijloc de salvare în caz de incendiu. id. S. M. 41. Cititorul lui Creangă este mai întîi izbit de mulțimea mijloacelor tipice ale prozei sale. VIANU, A. P. 110, cf. GRAUR, I. L. 29 ◊ (Urmat de determinări care arată natura; uneori concretizat) Mijloacele fotografice excelente înlesnesc răspîndirea copiilor. PETICĂ, O. 407. Accentuarea, oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu-zis lingvistic, întrucât nu se exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). IORDAN, STIL. 18. Momente psihologice care cer o reducere pînă la maximum a mijloacelor de expresie. id. ib. 278. Într-o limbă există uneori mai multe mijloace gramaticale pentru a exprima aceeași categorie logică. GRAUR, I. L. 40. Chiar procedeele inversiunii, ale elipsei sau ale repetiției, care trec uneori drept mijloace stilistice specific poetice, sînt prezente în vorbirea comună. VIANU, M. 147. ◊ L o c. a d v. Prin toate mijloacele sau prin orice mijloc, cu orice (sau orișice) mijloace, (rar) cu tot mijlocul, cu multe feluri de mijloace = pe toate căile; p. e x t. cu orice preț, indiferent cum. Nevoea cu tot mijlocul ca să rădice domn de pămînt.IST. Ț. R. 5. Munciea cei mai mari cu multe feliuri de mijloace să-l oprească pre el și numai oștile cu seraschieariu să trimită. ib. 58. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I, 444. Cu orișice mijloace a face bani voim, în lux și-n desfătare ne place să trăim. BOLINTINEANU, O. 155. Boierii s-au făcut cu atît mai spoliatori. . . cu cît societatea consideră îmbogățirea prin orice mijloc, chiar dezonorant, ca o dovadă de destoinicie și talent. OȚETEA, T. V. 60. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu fi mijloc (de a . . .) = a nu exista o posibilitate de înfăptuire, de realizare; a fi cu neputință de înfăptuit, a nu fi chip, a nu fi mod. Caută, cum vei ști, a căpăta [bani] de la turci, altminterea nu e mijloc de lucrare. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 454. [Mănăstirea] de lemn s-o facem nu e mijloc, Căci lemnul poate s-ardă de foc. MARIAN, SA. 250. Împărate! nu e mijloc a prinde omul de flori altfel. H IV 59. A nu avea mijloc să. . . = a nu avea posibilitatea, a-i fi imposibil să . . . N-am mijloc să prefac Belele care nu-mi plac. I. VĂCĂRESCUL, P. 251/4. (Învechit) A face toate mijloacele (sau mii de mijloace) = a face tot ce este cu putință, tot ce este posibil. Am făcut mii de mijloace să fug din patria mea. PANN, E. I, 68/3. [Vistieria] au făcut toate mijloacele ca să înduplice pe dumnealui contracciul . . . să plătească banii acestui adaos (a. 1837). DOC. EC. 663. (Cu parafrazarea expresiei) Ca să-i vază înțelepți. . . Părinții. . . mii de mijloace pătimesc și griji nenumărate. PANN, E. IV, 16/19. ♦ Logică, rațiune, temei, motivare (a unui fapt); p. e x t. pretext, (învechit) cale, chip. Va arăta viața împăratului Roamei a lui Marco Avrelie și învățăturile lui carea să cuvin domnilor la cîrma obștii, arătînd de atocma direptatea și mijlocile cu carea va fi domnul întru aleagerea giudecătorilor. N. COSTIN, ap. GCR II, 9/23. Gîndul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie el împărat în Țarigrad. Și cu acel mijloc silie să facă pe Cantemir domnu în Moldova. NECULCE, L. 88. Nu aduce mijloc boale mincinoase. ANTIM, ap. ROSETTI-CAZACU, I. L. R. I, 167. Arătăm cele de mai sus mijloace profundei voastre judicăți, deși sîntem convinși că neasemănata voastră înțelepciune poate să invente alte mai avantagioase (a. 1776). UTICARIUL, I, 180. Tu nu poți vedea, sărace, corzile nenumărate A căror armonie ține lucrurile atîrnate Nici a ști cu ce mijloace . . . Au așezat rînduiala crugurilor. CONACHI, P. 259. Să uita . . . la el. . . Dar prea nebăgat în seamă și cu un tainic mijloc. PANN, E. I, 114/18. Se mai adăuga la toți membrii Comisiei și duhul camaraderiei, amintirea vieții și a petrecerilor împreună, peste care nu aveau mijloace destule ca să treacă. CAMIL PETRESCU, O. II, 580. 3. (La pl., urmat de determinări arătînd natura sau scopul) Unelte, instrumente, utilaj. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. Mijloace de muncă (sau de bază) = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii și îl modifică. Mijloacele de bază se trec în folosința Comerțului Interior. BO (1953), 10. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție a creat un puternic sector socialist în economia națională. CONTEMP. 1 948, nr. 104, 13/1. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 4. (La pl.) Avere, stare, fonduri, resurse materiale (suficiente); spec. (urmat de determinări ca „bănești”, „financiare” etc.) bani; (învechit) mijlocire (4). Mijloacele de monedă ale grecilor de ce merg să împuținează. CR (1829), 4²/3. Multe familii cărora le-au mai rămas ceva mijloace de bani au fugit în ostrovul bălții Ianinii. ib. (1 830), 130²/12. Neavînd mijloace, la școală nu m-a dat. HELIADE, O. II, 110. Avînd lipsă de mijloace trebuincioase spre a susține schitul acesta, au lăsat nesăvîrșit și nefăcut toate ce era de făcut (a. 1856). URICARIUL, IV, 411/1. Pe la anul 1816, Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în streinătate. GHICA, S. 698. Ni se cer mijloace finanțiare. MAIORESCU, D. I, 87, cf. id. CR.I, 273. Această instituție culturală.. . dă avînt învățăturilor științei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. D. ZAMFIRESCU, Î. 55. Mi-a dat 40 de florini, rugîndu-mă . . . să-i înapoiez banii, fondurile consulatului fiind . . . destinate celor lipsiți cu totul de mijloace. BRĂESCU, A. 201. Bătrînul a avut totuși mijloace de a-și susține familia. CĂLINESCU, E. 158, cf. id. S. 375. Mai am puține zile de trăit, Lucica. Puține mijloace. CAMIL PETRESCU, O. I, 410. - Accentuat și: mijloc. - Pl.: mijloace, mijlocuri și (învechit) mijloci. – Și: (regional) míjluc (ALR II 2940/414, 551, 6496/365), míjlic (A V 26, accentuat și míjlic GLOSAR REG.), míjoc (GR. S. VI, 241, ALR II/I H 43, ib. MN 32, 2186/130, ib. MN 34, 2 194/723, 2 940/130), míljoc (PUȘCARIU, ET. WB., DENSUSÍANU, Ț. H. 43, ALR Il/l MN 17, 6 929/769, ib. MN 32, 2 186/141, 872, ib. MN 34, 2 194/157, A III 5, 6, 12, GL. V. J., GLOSAR REG.), míljuc (ALR II 2 940/95, A V 14, accentuat și miljúc GLOSAR REG.), míljluc (A V 14, accentuat și miljlúc GLOSAR REG.), mílgoș (MAT. DIALECT. I, 181), mínjoc (ALR II 2 940/27, 172), mírjoc (L. COSTIN, GR. BĂN. 138), míșloc (BL I, 112, ALR II/I MN 34, 2 194/325, ib. MN 32, 2 186/334, 574, 987), méljoc (ALR II 2 940/102, 310, A I 13), méljuc (ALRT II 52), mióljoc (A I 26, 31), mióljuc (ib. 21), míójuc (ALR II 2 940/605), móljuc (PHILIPPIDE, P. 141), (învechit) mízloc s. n. - Lat. medius locus.

ALINTAT I. adj. 1 p. ALINTA ¶ 2 Răsfățat: hrănită, îngrijită, alintată ca o fată de împărat, cum nu era să crească bine? (CAR.). II. sbst. Faptul de a (se) alinta.

BINE I. adv. 1 În chip bun, cum se cuvine; cum trebue să fie; cum place (contr. RĂU): se poartă ~; scrie ~; am petrecut ~; îmi pare ~, sînt vesel, mulțumit; vezi ~! firește, negreșit; ~ zici, ai dreptate; ~ a zis cine-a zis, are dreptate zicătoarea ¶ 2 Sănătos: s’a făcut ~; familiar nu ți-e ~? ești smintit? nu ești în toată firea?; ~ ai venit! urare adresată unui nou venit ¶ 3 Mai ~, mai mult, mai mulți: nu i-am scris de mai ~ de un an; erau o sută de oameni și mai ~ ¶ 3 Se alipește adesea pe lîngă adjective (în spec. participiale), spre a da naștere la compuse: bine-crescut, cu o creștere bună; bine-făcut, a) făcut bine; b) frumos (la trup), chipeș; bine-văzut, care se bucură de considerația tuturor, stimat etc. II. sbst. 1 Ceea ce aduce mulțumire, folos, etc.; Stare mulțumitoare: nime nu fuge de ~ (ALECS.); nu da ~lui cu piciorul; i s’a urît cu ~le; a-i prinde ~, a-i fi de folos ¶ 2 Izbîndă, succes: am bună nădejde să isprăvești cu ~ slujba (ISP.) ¶ 3 Noroc: să-ți fie de ~! urare făcută cuiva după ce a mîncat, la strănutat, etc.; să auzim de ~! să ne vedem sănătoși! la revedere! ¶ 4 Faptă bună, binefacere; ajutor; proverb: fă ~ și așteaptă rău; fă ~ și-l aruncă în apă; n’am să uit niciodată ~le pe care mi l-ai făcut ¶ 5 A vorbi de ~, a vorbi în termeni buni, a aduce laude ¶ 6 Cu ~le, cu vorbe bune, blînde: începură cu ~le a se ruga de el ca să-și taie părul (ISP.) ¶ 7 De-a binele, loc. adv. Bine de tot, cum se cade: prinsei de Ia o vreme să închid ochii și adormii de-a binele (GN.) ¶ 8 🦉Ceea ce se cuvine să facă cineva conform dreptății sau moralei: în raiu domnește eternul (ALECS.); sentimentul ~lui [lat. bene].

MONDEN, -Ă adj. 1. Care prezintă, relatează evenimentele din cercurile înalte ale societății (burgheze). Citește cu o interesată atenție pe iubiții săi cronicari mondeni. VLAHUȚĂ, O. A. I, 214, cf. id. d. 168. 2. Care aparține sau care este specific cercurilor înalte ale societății (burgheze), care privește viața acestor cercuri. Era evenimentul monden cel mai important. REBREANU, R. I, 253. Annie Lippan întrupa cu desăvîrșire oricare din gravurile revistelor cu pagini crețate, – oricare ducesă celebră în carnetul monden al Parisului. C. PETRESCU, C. V. 169, cf. id. O. P. I, 149. Nu te supără noțiunea aceasta mondenă, frivolă: „a face curte”. TEODOREANU, M. II, 155. Tînărul ambițios cu succese mondene și sociale o sfîrșește lamentabil. RALEA, S. T. I, 113. 3. (Adesea substantivat) (Persoană) căreia îi place viața de societate, care frecventează cu regularitate spectacolele, reuniunile, care iese mult în lume. Cf. ALEXI, W. Mergeam numai la piesele. . . despre care auzeam că sînt bune (nu la toate premierele, cum făceam mai tîrziu, cînd am devenit mondeni), CAMIL PETRESCU, U, N, 47. Pentru a ne înfățișa portretul unui monden, om care-și petrece viața în vizite și solemnități, Montesquieu folosește procedeul epitafului. LL I, 41. Este un monden al timpului. ib. 91. ♦ (Rar) Care se comportă ca un om manierat. Repartizat la compania unui căpitan înțelegător, bine crescut, adică monden. BRĂESCU, A. 244. - Pl.: mondeni, -e$. – Din fr. mondain.

CĂDEA (cad, caz) I. vb. intr. 1 A se prăbuși la pămînt prin propria greutate, a pica: ~ de pe cal; a căzut în apă; ~ jos; ~ la pămînt; ~ pe brînci; ~ mort, a muri pe neașteptate, prăbușindu-se la pămînt; Fig.: ~ d’a’n-picioarele; ~ de slăbiciune; ~ de somn, a nu mai putea de somn; ~ la picioarele cuiva: ~ în genunchi, a se arunca în genunchi implorînd pe cineva ¶ 2 🌦 💫 Despre fenomenele meteorologice și cerești: cad stele; a căzut zăpadă multă; a căzut trăznetul asupra casei ¶ 3 A da năvală, a se năpusti: a căzut peste mine cu pumnii; a căzut asupra dușmanului ¶ 4 A se desprinde din locul lor (vorb. de păr, dinți, pene, frunze și altele asemenea pe care omul, animalele sau plantele le pierd în mod firesc sau printr’o întîmplare oare-care): i-a căzut părul; îi cad dinții; au început să cadă frunzele ¶ 5 A întîlni pe neașteptate, a da de cineva fără veste: căzu în mijlocul unui grup de necunoscuți ¶ 6 A ajunge, a încăpea, a fi aruncat din întîmplare sau fără voie: ~ în palma cuiva; ~ pe mîna cuiva; ~ în cursă ¶ 7 A sosi, a ajunge, a veni pe neașteptate la cineva: îl așteptăm să cadă dintr’un moment într’altul ¶ 8 A da de ceva din întîmplare, fără a căuta: a căzut peste un pasaj care-l interesa ¶ 9 A-i ~ bine, rău, a i se întîmpla ceva bun, rău, a da de un bine, a o păți: unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă CRG.¶ 10 A-i ~ greu, a-i veni greu, a o păți; a nu mistui ușor ¶ 11 ~ la sorți, a ieși la sorți, a fi hotărît prin sorț ¶ 12 ~ bolnav, ~ la pat, a se îmbolnăvi, a fi silit să zacă în pat ¶ 13 A-i ~ (cu) drag, a-i plăcea dintr’o-dată; pop.: a-i ~ tronc la inimă, a se amoreza ¶ 14 A ajunge într’o stare rea, neplăcută: ~ în mizerie; ~ în disgrație, a pierde favoarea de care se bucura pe lîngă o persoană influentă ¶ 15 A înceta de a se menține, de a mai dăinui: a căzut ministerul ¶ 16 A făptui ceva care merită dojană sau pedeapsă: ~ în păcat(e) ¶ 17 A se cufunda, a se adînci: ~ pe gînduri ¶ 18 ~ la învoială, a ajunge la o înțelegere, a se înțelege (asupra prețului, etc.); ~ la pace, a face pace, a încheia pace ¶ 19 A nu izbuti: a căzut la alegeri, la examen ¶ 20 A se apropia, a se lăsa, a veni deodată: Noaptea cade, lupii urlă. Vai de cal și călător ALECS. ¶ 21 A atîrna: părul răsfirat îi cădea pa spate ¶ 22 A-i veni, a i se nimeri ca parte (la o împărțeală) ¶ 23 A-i veni rîndul, timpul (vorb. în special de sărbători sau de evenimente care revin periodic): Paștele anul ăsta cade la optsprezece Aprilie BR. -VN. ¶ 24 A fi situat, așezat, a se găsi într’un loc oare-care: nu-mi trăsnea prin cap cam în ce parte de loc cade acest oraș ISP.. II. vb. refl. unipers. 1 A se cuveni: înfruntînd pe Țigan, după cum i se și cădea ISP. ¶ 2 Cum se cade, a) cum se cuvine, bine crescut, de treabă: un om cum se cade; b) bine de tot, peste măsură: plouă cum se cade; a prost cum se cade [lat. vulg. cadēre = clas. cadĕre].

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186^v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65^v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296^r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51^r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216^r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8^r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274^v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2^r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122^r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53^r/25, cf. 72^T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

tấrsă², târse, s.f. (reg.) Iarbă subțire și rezistentă care, după uscare, se utilizează la așternuturi, în paturile țărănești: „Când era bine crescută târsa, ne duceam cu coșurile în pădurea Bozântii, s-o aducem de pus în paturi” (Crâncău, 2013). – Din ucr. tyrsa (DER, DEX, MDA).

NĂSCUT², -Ă s. f. art., adj. 1. s. f. art. (Învechit, rar; determinat prin „Dumnezeului”) Fecioara Maria, mama lui Isus Hristos; născătoare (v. născător, I 1). Cîntarea Dzeului născuta (a Dzăului născătoarea v, Dumnădzău născătoarei d). psalt. 333. 2. adj. (Și substantivat) (Cel) care a căpătat viață, a luat ființă, a venit pe lume; (substantivat) fiu, vlăstar, progenitură; p. ext. descendent. Cine iubeaște născătoriul, iubeaște și născutul. coresi, l. 201/19. Curând după aceea au murit Elena..., după ce au binecuvăntat pe toți născuții săi. șincai, hr. iii, 139/26, cf. budai-deleanu, lex. Nu se poate tîlcui putearea carea o are vieața... părinților și a maicelor, spre a face pre născuții lor aseamenea șie (a. 1809). gcr ii, 202/31. Să nu mai fii de astăzi născuta mea! să piară Și numele tău! coșbuc, p. ii, 200. O, pieri de-aici o dată, născutule din sclavă. id. s. 27. Zeul Apolon, născutul din Leta, pletoasa zeiță. murnu, i. 4, cf. 39. Natura și temperamentul sînt concepte care au fost introduse în artă abia de Zola, și mi se pare că, din nenorocire, soarta lor a fost soarta născuților morți. petică, o. 363. ◊ Nou născut = a) născut de curînd; (substantivat) sugaci, prunc. Vericine va găsi un copil nou născut, va fi dator a-l încredința ofițerului stării civile. hamangiu, c. c. 25, cf. ygrec, m. n. 7, 151. (Prin analogie, despre animale) Vaca-mamă prea iubitoare... nu convenea să-și abandoneze noul născut. bart, s. m. 89; b) fig. renăscut. A trimis stelele dimineții să înceapă veselul lor drum peste lumea nou-născută. marcovici, c. 9/1. Întîiul (sau primul, cel dintîi, învechit, de-a prima) născut = a) cel dintîi, cel mai vîrstnic dintre copiii unei familii. Ucise toate întăniele născute în țeara Eghypetului. psalt. 160, cf. 221, 283. Rubenu, născutul mieu de-a prima, tu, tăria mea. palia (1581), ap. gcr i, 35/22. Nu existau privilegii pentru primii născuți. f (1906), 34; b) (învechit; la f. pl.) primele fructe din recolta unui an. Aduce ceale dentîiu roade ale pămîntului nostru și ceale dentîiu născute ale roadei a tot lemnul... la casa Domnului. biblia (1688), 351²/13. (Învechit) Unul sau (singur) născut = a) unicul copil, singura odraslă; spec. (în textele bisericești) Isus Hristos. Dumnezeu au dat schimb pentru spăseniia noastră cinstit și curatul sînge al fiul[ui] său, unul născut. coresi, ev. 74, cf. gcr i, 32/20, 124/10, ii, 95/28. Avea un copil, sîngur născut. herodot (1645), 423. Dumnezeu n-a cruțat nici pre unul născut fiul său. neagoe, înv. 11/21. O, prea milostivul mieu părinte, iartă greșeala unuia născut fiu al tău. drăghici, r. 89/8, cf. 26/15; b) fig. (în textele bisericești; la f. art.) biserica. Sîngură născuta mea cu mine Să scape de mînule de cîine. dosoftei, ps. 67/15. ◊ Expr. Născut, iar nu făcut = ale cărui însușiri sînt înnăscute sau ereditare, nu dobîndite. v. veritabil, autentic. cf. zanne, p. ii, 647. (Cu parafrazarea expresiei) Caracterul foarte laborios al creațiunii flaubertiene ar indica în autorul ei un scriitor făcut, iar nu născut. vianu, m. 211. (Rar; calc după fr. bien né) Bine născut = de familie bună; de neam, de viță. (Glumeț) O bună ospătare cu un vin așa de bine născut și așa de bine crescut ca vinul lui Zibal. caragiale, o. i, 60. – pl.: născuți, -te. – v. naște.

*URBANITATE sf. Politeță, purtare de om bine crescut: ca să pronunțe d. Anghelache, care este un tip de ~, un astfel de cuvînt, de sigur trebue să fie scos din țîțîni (CAR.) [fr.].

CRESCUT I. adj. p. CREȘTE: bine ~, rău ~, care a primit o creștere bună, rea ¶ ¶ C. NECRESCUT. II. sbst. 1 † Creștere ¶ 2 ‡ Vîrstă.

manierat, -ă adj. I 1 (despre oameni) bine-crescut, civilizat, fin¹, politicos, <înv.> politicit, <fig.> subțire, urban. Are copii manierați, de care este mândru. 2 (despre oameni sau despre spiritul, caracterul lor) cultivat, patrician, stilat, <fig.> civilizat, cizelat², rafinat², șlefuit², <fig.; rar> sublimat, <fig.; fam.> cioplit². Educația și arta l-au transformat într-un om manierat. 3 (despre manifestări, acțiuni etc. ale oamenilor) ales², delicat, distins, elegant, fin¹, politicos, <fran.; înv.> exchiz. Totdeauna are o atitudine manierată față de soție. II (în opoz. cu „firesc”, „natural”; despre limbaj, stil etc.) afectat¹, artificial, artificios, bombast, bombastic, căutat², convențional, declamativ, declamator, discursiv, ditirambic, emfatic, fals, făcut², grandilocvent, nefiresc, nenatural, pompieresc, pompieristic, pompos, pretențios, retoric, <livr.> ampolos, eufuistic, magnilocvent, <înv.> meșteșugit, <fran.> bursuflat, <deprec.> didact, didactic, <peior.> ariostic, <fig.> confecționat², prețios, ronflant, sforăitor, sonor, sunător, umflat, <fig.; iron.> lustruit², răsunător. Discursul nu a plăcut publicului din cauza stilului manierat.

învoltat, ~ă a [At: MAT. FOLK. 863 / Pl: ~ați, ~e / E: învolta] 1 Crescut învolt. 2 (Bine) dezvoltat. 3 (D. flori) Care a înflorit bogat. 4 (Fig; d. păr) Revărsat bogat peste umeri. 5 (Fig; d. manifestările oamenilor) Crescut în intensitate. 6 (Fig; reg) Îndrăgostit.

MÎNZAT, -Ă subst., adj. I. S. m., s. f. 1. S. m. și f. (Rar la f.) Vițel a cărui limită de vîrstă variază, după regiuni, între cîteva luni și doi ani; june. 3 mîndzați bivoliță (a. 1742). BUL. COM. IST. I, 223. Trei mîndzate văcuță (a. 1742). IZVOADE, 252, cf. LB. De cum se face ziuă și scot mînzat-afară. . . Un dor nespus m-apucă și plîng, măicuță, plîng. HELIADE, O. I, 187, cf. POLIZU, CUPARENCU, V. 15. Cît ține iarna, trebuie să se deie vițeilor, mînzaților și gonitorilor o hrană bună și îmbelșugată, I. IONESCU C. 1/12. Vitele celelalte au fost 4 483 cai, iepe, mînzi, asini, 334 tauri. . ., gonitori, mînzați. id. P. 94, cf. id. D. 370, 399, COSTINESCU, CIHAC, I, 157, LM. Ce știe ghițelu, junicea, mînzatu . . . dă beldiea ta ! JIPESCU, O. 48. [Făceau lupului ucis] felurite mustrări: care pentru un miel furat mai an din stînă; care pentru un mînzat sugrumat în ocol. GANE, N. I, 129. Ieșeai în ușă, vedeai o vacă, un mînzat, un porc. SĂM. I, 81. După vîrsta, ce se află căutînd la dinți, se zice boului: vițel cînd suge, mănzat cînd e de un an, și gonitor cînd ajunge lá vîrsta de doi ani. DAMÉ, T. 29, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Mînzata noastră a rătăcit prin pădure și m-am dus s-o caut. TAFRALi, S. 7. De pe vîrful colinei vezi desfășurîndu-se . . . izlazurile, cari hrănesc cele o sută de mioare țurcane, cele douăzeci de vaci și mînzate albe. id. ib. 46. Prin ajutorul unor curele, botnița se leagă deasupra botului la mînzați (viței mari) cari caută să sugă la vaci, după ce au înțărcat. PAMFILE, I. C. 128. Du-te după vaci,. . . că intră mînzata-n porumbu arendașului și plătește tat-tău cît nu face pielea ta. PETICĂ, O. 220. Am lăsat mînzata pe cîmp. id. ib. 239, cf. NICA, L. VAM. A doua zi a pus mînzata gospodinei la teleguță. ap. CADE. Vaca cea cu mînzat mai are o leacă de lapte. SADOVEANU, O. X, 559. Veneau, să fie ei ai dracului, cu cefile lor ca de mînzați, veneau, Anghelache, mulți, mă. PREDA, Î. 85. Toarnă vin Peste pelin, Toarnă, Neago, toarnă, Că ciocoii mi-au luat boii Și mînzatul Ipistatul. TEODORESCU, P. P. 332. Foaie verde de gutîi. . . La pămînt să punem trîi, Cîte trîi ca la Sighii. Cîte patru, patru, patru, C-o mîncat lupchii mînzatu. PĂCALĂ, M. R. 238. Frunză verde matostat, Tinerel m-am însurat, Am luat fată de bogat, Cu vacă și cu mînzat. I. CR. I, 20, cf. PAMFILE, B. 42. Pe luncă a plecat Să caute mînzat, Mînzatul ăl bălan Pierdut de trei ani. PĂSCULESCU, L. P. 190, cf. GRAIUL, I, 65, 146, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI și din MARGINEA-RĂDĂUȚI, CHEST. V, ALR I 1 080, 1 081, 1 104, 1 778, ALR II 5 680, A III 1, 3, 4, 12, 17, V 15, 16, VI 3, 4, 16, 18, 22, 26, 32, IX 3. Păcatul nu e cît mînzatul, Ca să-l vază tot satul. PANN, P. V. I, 78/7. ◊ (Adjectival) Vițeii cresc mai bine, mai frumoși, mai sănătoși și mai tari la vîrtute, precum poți culeage din vițeii cei mînzați. ECONOMIA, 81/9. Vaca cu vițelul cel mînzat o vînd. VICIU, GL., cf. CHEST. v/12. Vițăl mînzat. ALR I 1 077/80. 2. S. m. (Familiar, glumeț) Epitet dat unui bărbat necăsătorit. Râu mă aflu înșelat, Pentru ce m-am însurat, De ce n-am rămas mînzat, Să mă duc seara prin sat. F (1872), 389. ♦ (Adjectival) Care este necăsătorit. Ha, ța, ța, vițel mînzat, Ziua-n ciurdă, noaptea-n sat. Ziua-n ciurdă cu juncii, Noaptea-n sat cu voinicii. MÎNDRESCU, L. P. 155. Frunză verde de bujor, Nici la toamnă nu mă-nsor, Ci rămîi vițăl mînzat, P'îngă cei ce s-o-nsurat. ȘEZ. III, 55, cf. VI, 125, MAT. FOLK. 418. 3. S. f. (Regional) Vacă cu vițel de un an. Cf. L. ROM. 1959, nr. 2, 53. ◊ (Adjectival) 4 văcuțe mîndzate (a. 1 742). IZVOADE, 233, cf. 237. Vacă mînzată. CANDREA, Ț. O. 51. ♦ Mînzare (I 1). Cf. ALEXI, W., ALR I 1 778/109, 131, 136, 180, 190, 251, A II 1. ◊ (Adjectival) Oaie mînzatâ. ALR I 1 778/131, cf. 1 778/251. 4. S. f. (Regional) Juncă sau vacă stearpă. V. m î n z a r e (I 2). Cf. BOCĂNEȚU, T. A. 254. ALR I 1 069/125, 335, 337, 345, 878. ♦ (Adjectival) Care este sterp. Vacile-au rămas mînzate, Iară eu cu muta-n spate. BUD, P. P. 50. Că vacile cele cu lapte Mi-o rămas, mîndră, mînzate. BÎRLEA, C. P. 259. ♦ Oaie stearpă (Hunedoara). ALR I 1 779/112. II. S. n. (Regional) Cîmp rămas necosit. Cf. BOCĂNEȚU, T. A. 216, H X 317. III. Adj. (Regional, în sintagmele) Fîn mînzat = otavă. ALR I 935/223. Iarbă mînzată = iarbă îmbătrînită. GLOSAR REG. – Pl.: mînzați, -te. – Și: (regional) mânzat -ă subst., adj. – Cf. alb. m (ë) z a t.

❍BUFONIU sbst. Băn. Trans. 🌳 Copăcel, care nu s’a desvoltat bine, fiind crescut pe pămînt rău, corciu.

MUȘUROI¹ s. n. 1. (Prin Ban. și Transilv.) Cîrtiță (Talpa europaea). Cf. ALR I 1 174/51, 56, 61, 278, 298, 302, 315, 320, 335, com. din TĂRCĂIȚA-BEIUȘ. 2. Moviliță formată din țărîna pe care o aruncă la suprafața solului cîrtițele, furnicile etc., cînd își sapă coridoarele subterane; (mai ales cu determinarea „de furnici” cuib de furnici; totalitatea furnicilor care trăiesc într-un asemenea loc, furnicar. Într-un mușinai, un guziu de cu vară, ca peste iarnă hrană să-i fie, . . . grăunțeane culesease. CANTEMIR, IST. 191. Fînațele . . . trebuie curățite de mușinoaie. ECONOMIA, 62/18. Din pricină că se lenevesc gospodarii noștri de a împrăștie moșinoaiele de pe fînațuri, li se pricinuiește cea mai mare pagubă. IONESCU, C. 45/11. Furnica-n timpul verei asudă ostenind Și cîte un grăunte adună-n moșinoi. NEGRUZZI, S. II, 247. Pe linia netedă a orizontului se profilează ca moșoroaie de cîrtițe uriașe, movilele. ODOBESCU, S. III, 15. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pămîntul nostru mușunoaie de furnici. EMINESCU, O. I, 132. Oprindu-se cu mirare lîngă moșinoaiele de furnici. CREANGĂ, A. 133. Sobolul, dobitoc liniștit, nu vrea să știe de ce se petrece dincolo de moșoroiul lui. DELAVRANCEA, T. 63. Strîng tot părul tuns și-l pun sau sub tăietorul lemnelor sau îl îngroapă într-un moșinoi de furnici. MARIAN, S. R. II, 70. Pune fiecare legătură cu furnicile moarte la locul lor, adecă fiecare pe mușinoiul din care a fost luată. id. INS. 30. Cîrtița, sub mușuroaie, duce trai făr' de lumină. BELDICEANU, P. 57. Răsar pe țarină mușiroaie de cîrtiță. PAMFILE, A. R. 15, cf. 73. Se crede că pentru ca să crească pînea bine în cuptor, trebuie a risipi un mușinoiu de furnici. GOROVEI, CR. 256. Caracteristic acestui pămînt e asemuirea la pipăit cu a unui moșiroi de sobol. ATILA, P. 65. Nu departe de fîntîni ieșeau pe moșiroaie popîndoci. SADOVEANU, O. XI, 306. Este în colibă un mușuroi pustiu de furnici. id. M. C. 186. Tăcea îndelung, privind înfipt un mușuroi de cîrtiță. CAMIL PETRESCU, O. II, 23, cf. STANCU, R. A. III, 358. Cîrtița cînd va scoate mușinoaie și va ajunge cu lucrul ei la un drum . . . să piară. ȘEZ. V, 127, cf. ALR I 1 175, 1 195, 1 196, ALR II 5 053, A III 11, IX 1, 2, 6. Furnică cu furnică, fie cît de mică, face mare moșoroi. ZANNE, P. I, 463. ◊ F i g. Îți vor încununa în veaci creaștetul pentru trupul acesta care iaste muritoriu și vremealnică tină a pămîntului și un mușuroi viu de spurcăciuni,. MOLNAR, RET. 56/9. 3. Moviliță de pămînt făcută la baza tulpinii unor plante de cultură pentru a le feri de vînt, de buruieni sau de alți agenți dăunători și pentru a le favoriza dezvoltarea și productivitatea; cuib. Această a doua prașila să deosebește de acea dintâi în aceia ca acum la rădăcina fieștecăruia popușoi să strînge moșinoiu. I. IONESCU C. 101/18. Moșinoaiele la popușoii sămănați în linii și prășiți cu sapa calului, să fac cu un plug de cele cu două cucure. id. ib. 102/6. La porumbul ce se prășește de două ori se fac moșuroaiele la prășila a doua. id. M. 345, cf. SANDU-ALDEA, U. P. 20. Cînd porumbul este mic, firile se numesc copiii, și smulgerea lor unde sînt de prisos în cuib, mușuroi, se numește copilire. I. CR. IV, 220. Prin prășire se face la rădăcina firului de popușoi un mușiroi, moșiroi, mușinoi, moșinoi sau cuib adică o mică adunătură de țărînă, care, pe de o parte îi adăpostește rădăcina fragedă de arșița soarelui, iar pe de alta îi înlesnește o înrădăcinare mai temeinică. PAMFILE, A. R. 73, cf. id. I. C. 156. Părul ei bălan se zbatea ca peștele lîngă corpul întins între mușuroaiele firelor de păpușoi. REBREANU, N. 81. Fură nevoiți să scoată tălpoaiele și să puie din nou roțile, căci altfel nu mai puteau trece peste mușuroaiele din porumbiști. V. ROM. noiembrie 1953, 13, cf. ALR SN I h 102, ALRM SN I h 71, A II 3, 6, 8, 12, III 7, 16, 17. 4. (Regional) Ridicătură (mică) de pămînt; dîmb, movilă (1) , deal (mic). Cf. ODOBESCU, S. III, 187. Unde i-a picat capul s-a făcut un mușunoi. SBIERA, P. 177, cf. CHEST. IV 90/29, 66, 173, 350, 547, 91/164, ALR SN III h 809, A II 5. ◊ (În imprecații, simbolizînd moartea, mormîntul) Făcea-te-ai moșoroi ! PAS, L. I, 287. Mușuroiule = mormîntule. CIAUȘANU, GL. ♦ Fiecare dintre movilițele (făcute de om) ridicate peste nivelul solului dimprejur, servind ca semn de hotar. Țăranii și-au împărțit pămîntul, însemnîndu-l cu mușuroaie, CĂLINESCU, N. 40, cf. ALR II 5 069/141, 182, 514, 682 , 705, 899, A I 23, II 12. ♦ (Regional) Strat (de legume) (Vînători-Sighișoara). ALRM SN I h 126/157. 5. P. a n a l. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Grămadă (mică). Focul scade, se sfîrșește și să fărîmă într-un moșiroiu de jar. DUNĂREANU, CH. 87. Le-am zărit privirile grele. . ., mutrele hîde Ale stăpînilor cei mari Dospinu în mușuroaiele de dolari. DEȘLIU, G 43. Pe un blidișel de lemn un moșinoi de brînză de oaie. RETEGANUL, P. III, 83, cf. com. MARIAN. – Pl.: mușuroaie. - Și: (învechit și regional mușinoi, moșinoi, (regional) mușunoi, mușiroi, mușoroi (POLIZU, CIHAC, II, 198), moșuroi, moșunoi (ALECSANDRI, POEZII, 63, ALEXI, W.), moșiroi, moșoroi s. n. – Lat. mus araneus.

biomasă s. f. ♦ 1. Cantitatea de materie vie pe unitatea de suprafață ◊ „În procesul de obținere a albuminei rolul principal îl are bacteria denumită Methylomonas Clara, care se hrănește cu metilalcool, un produs al țițeiului. «Bine hrănită», bacteria crește și se înmulțește foarte repede, astfel că, în decurs de câteva ore, ea își dublează biomasa, odată la 2 sau 3 zile putând fi recoltată.” Sc. 12 V 78 p. 6. ♦ 2. Materie biologică ◊ „Gaz metan din biomasă.” R.l. 2 IV 79 p. 3; v. și Sc. 13 III 81 p. 5 (din fr. biomasse, engl. biomass; DMC 1978; DM, LGG; DN3 – alt sens, DEX-S)

progres n. 1. mișcare, mers înainte: progresul unui flagel; 2. fig. creștere, augmentare în bine sau rău: progresele științei; 3. (absolut) mișcare progresivă a civilizațiunii.

ÎNCHEIAT², -Ă, încheiați, -te, adj. I. 1. (Despre obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte) Cu părțile prinse, împreunate, strînse alături (în nasturi, în șireturi, în copci etc.); închis. Haină încheiată. ♦ (Despre nasturi) Trecut prin butonierele îmbrăcămintei sau încălțămintei (pentru a le încheia); (despre copci) introdus una într-alta (pentru a prinde, a împreuna părțile îmbrăcămintei). 2. (Despre scînduri, grinzi, căpriori etc.) Îmbinat, împreunat; (despre obiecte făcute din mai multe părți) cu părțile îmbinate, împreunate, fixate una în alta. Văzu un sicrinel încheiat și smolit bine, că vine pe apă. ISPIRESCU, L. 189. ◊ Fig. La Stăncuța sprîncenată Gioacă hora încheiată, Curge lumea fermecată. ALECSANDRI, P. P. 347. ♦ (Rar, despre persoane) Bine legat, voinic. Creșteau ei, din zi în zi mai încheiați și mai voinici. SADOVEANU, O. VIII 236. II. (Despre o durată de timp, o muncă, o acțiune, o operă etc.) Terminat, împlinit, întreg, deplin. Fetișcana ceea mică de șaptesprezece ani încheiați. REBREANU, R. I 128. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, A. 9. Lupta ținu patru ceasuri încheiate. POPESCU, B. II 119. Și umblai o lună încheiată pînă să ajung. GORJAN, H. I 121.

VENIN s. n. 1. Substanță toxică, secretată de unele animale (șerpi, insecte și arahnide) și de unele plante sau preparată de om (mai ales din plante otrăvitoare). V. otravă. [Dacii] închină o cupă de venin, Decît să fie robii soldatului străin. EFTIMIU, Î. 145. Fratele cel mic murise De venin omorîtor, Dar din ora ce pierise Domnul sufere greu dor. BOLINTINEANU, O. 96. ◊ Fig. D-ta n-ai iubit, doamnă? Nu știi ce venin este acesta? NEGRUZZI, S. I 50. Bate vîntu sus în slavă, Cu venin și cu otravă. HODOȘ, P. P. 123. ♦ Fig. Răutate, dușmănie. Ghimpii și veninul vieții i se descopăr la orice cotitură și la orice perspectivă nouă, după ce a ieșit din copilărie și intră în adolescență. SADOVEANU, E. 259. Cucoana Catinca știuse așa de bine să-și crească copiii, cu atîta venin ponegrise pe tata în ochii lor, încît se trezi cuconu Ioniță străin în casa sa. HOGAȘ, H. 18. Cum de mai ești în viață, avînd atît venin? ALECSANDRI, T. II 334. ◊ Loc. adj. De venin = răutăcios, dușmănos. Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie, Cu inima stearpă, rece și cu suflet de venin! EMINESCU, O. I 30. 2. Însușirea de a fi toxic; toxicitate. Sfîrșise operația smulgerii musteților care, roase de veninul argintului viu, ieșeau cum le atingea. NEGRUZZI, S. I 209. Omul acesta uriaș, care nu se temea de nimeni și de nimic, se temea de veninul osîndei. POPA, V. 38. 3. (Popular) Fiere. Cîntă paseruica-n spin, Copila scoate venin. Cîntă paseruica-n salce, Copila de moarte zace. ALECSANDRI, P. P. 231. ◊ Expr. A (sau a-și) face venin = a se supăra foarte tare, a-și face sînge rău. Amabilul Fănică trebuie să facă venin de moarte... atît mai bine pentru mine. CARAGIALE, O. 1133. A pune (cuiva) venin la inimă = a supăra (pe cineva) foarte tare, a face (cuiva) sînge rău. Am să-mi arăt puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda spînului, ca să-i punem venin la inimă. CREANGĂ, P. 235. A-și vărsa veninul = a-și manifesta supărarea, furia, mînia (față de cineva). Fig. Supărare, mîhnire, necaz, furie. Veninul strîns l-am preschimbat în miere, Lăsînd întreagă dulcea lui putere. ARGHEZI, V. 9. Am zîmbit uitînd veninul care-n suflet mi s-a strîns. MACEDONSKI, O. I 97. Baba de venin se smulse o dată din piuă-n sus și rupsă lanțurile. EMINESCU, N. 10. Acele dulci suspinuri Cum se schimbă-n chinuri Și bucuria noastră în otrăvit venin. ALEXANDRESCU, M. 116. – Variantă: (regional) verin (MARIAN, Î. 465, BUDAI-DELEANU, Ț. 141) s. n.

ODRĂSLIRE s. f. Acțiunea de a odrăsli. Naștere, zămislire; creștere, dezvoltare. (Fig.) Mai cu foc muncea, cu gîndul la odrăslirea aceea a binelui. CAMILAR, N. I 21.Creștere de mlădițe; p. ext. înverzire, înmugurire. O întîlnea, sara, pe vremea odrăslirii răchiților. CAMILAR, N. I 21.

PURTA, port, vb. I. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ține (pe cineva sau ceva) în mînă, în brațe, în spinare, pentru a-l transporta în altă parte sau a-l duce dintr-un loc în altul. Copilul se simțea purtat pe sus. DUMITRIU, N. 147. Femeile-aleargă mîncare făcînd Și umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. La ceremoniile cele mari, vătaful de copii purta arcul și purpura domnilor. BĂLCESCU, O. I 18. ◊ Fig. Multe au văzut ochii mei, de-atîta amar de veacuri cîte port pe umerele acestea. CREANGĂ, O. A. 223. Ce să vă spun vouă oameni de ieri, eu, omul veacului care port două sute de ierne în spate. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. A purta pe cineva pe palme (sau ca pe palmă) = a arăta cuiva o grijă deosebită, a dezmierda, a răsfăța pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete v. deget. ◊ (Mil.; învechit) A purta arma = a aduce arma în poziția reglementară de salut. Pe loc tot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor. ALECSANDRI, O. 244. ♦ (Cu privire la o însărcinare oficială) A conduce, a executa, a îndeplini. El purta cu înțelepciune treburile împărăției. RETEGANUL, P. III 7. De douăzeci și mai bine de ani, de cînd port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. CREANGĂ, A. 18. Eu port toată puterea. ALECSANDRI, T. II 169. ♦ A duce, a transporta. Iarna, puneam cîinele în săniuță, Ca să știe și el ce bine-i să te poarte alții. BENIUC, V. 24. Gabrioleta boierului le-a purtat la conac. STANCU, D. 53. Calul meu să mă poarte ca săgeata. ALECSANDRI, P. III 12. ◊ Fig. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. ◊ Expr. A purta vorbe (sau minciuni) = a cleveti, a bîrfi. ♦ (Cu privire la ființe date în seama sau în grija cuiva) A face să meargă dintr-un loc în altul, conducînd, călăuzind, mînînd din urmă sau ducînd cu sine. Fata mea e ca o stea, frumoasă și curată, ș-am purtat-o și-n țara leșească la oleacă de învățătură. SADOVEANU, O. VII 30. Pe cucoș îl purta în toate părțile după dînsul, cu salbă de aur la gît. CREANGĂ, P. 70. Om bogat și fără sfat, Ce mă porți prin sat legat, Zici că birul nu ți-am dat? TEODORESCU, P. P. 289. ◊ Fig. Ce vînt te poartă pe la mine? RETEGANUL, P. V 43. M-au purtat odată păcatele pe acolo. CREANGĂ, P. 235. ◊ Expr. A purta (pe cineva) de nas = a supune pe cineva voinței sale amăgindu-l, prostindu-l, înșelîndu-l. Era gura unui vlăjgan mare din grămadă care se vede că-i purta pe ceilalți de nas. STĂNOIU, C. I. 68. Să-i poarte ei de nas după cum le place lor. CARAGIALE, O. III 65. Ș-acum, se zice că-l poartă de nas fata lui, domnița Sînziana? ALECSANDRI, T. I 390. A purta (pe cineva) cu vorba (mai rar cu vorbe sau cu făgăduinți) = a promite fără a-și ține cuvîntul, pentru a obține un răgaz; a tărăgăna. La început purtat cu făgăduinți, apoi respins... paloșul și focul intrară în țara vrăjmașă. SADOVEANU, O. I 247. De unde să știu de ce mă poartă cu vorba Alcaz? C. PETRESCU, C. V. 54. Să-l port cu vorbe că l-oi însura cu Măndica, pînă ce-oi mîntui tîrgul. ALECSANDRI, T. 827. (Eliptic) Așa m-a purtat și pe mine, de-au trecut săptămînile. REBREANU, R. I 205. A purta (pe cineva) de la Ana la Caiafa v. caiafă. ♦ (Cu privire la unelte) A mînui. Apoi lască Rada știe Și-n ce fel să poarte sapa. COȘBUC, P. I 94. Capitane Solomoane, Ia dă-mi drumu din catane Să mai port plugu de coarne. ȘEZ. II 79. 2. Tranz. A duce o povară; a căra. Ca un fluviu care poartă a lui insule pe el. EMINESCU, O. IV 125. ♦ Fig. A suporta. Două zile au purtat ei neliniștea aceasta, s-au trudit și s-au sfătuit. SADOVEANU, O. VIII 139. Iubirea ta o port ca pe-un blestem. CAZIMIR, L. U. 94. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. ♦ A-și duce sarcina, a avea făt în pîntece. Nu vezi pe cine am la genunchii mei? Pe muma care a purtat în pîntecele ei pe domnul de mîne al Moldovei. DELAVRANCEA, O. II 32. Îți iert moartea mea, dar nu-ți voi ierta niciodată pe aceea a nevinovatului prunc ce port în sînul meu. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ (Prin metonimie) O! de sînul meu ferice, C-a purtat și a născut Domn viteaz și priceput! ALECSANDRI, P. II 108. ◊ Absol. Bivolițele poartă un an de zile. RETEGANUL, P. V 50. ♦ (Despre flori, plante; cu complementul «rod») A rodi. Multe flori sînt, dar puține Rod în lume o să poarte. EMINESCU, O. I 226. 3. Refl. (Mold.) A se îndrepta spre..., a merge de colo pînă colo, a circula. Săteni cu fețele liniștite, cu muierile și cu copiii după dinșii, se purtau încet spre comedii. SADOVEANU, O. III 384. La două ferestre se vedea seara lumina și o umbră se purta mereu de colo- colo. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Vornicul Nic-a Petricăi, cu paznicul, vătămanul și cîțiva nespălați de mazili se purtau pintre oameni, de colo pînă colo. CREANGĂ, A. 8. ♦ A umbla, a se ține, a merge. Abia se mai purta pe picioare. VLAHUȚĂ, N. 6. 4. Tranz. (Cu privire la corp sau la o parte a corpului) A mișca încoace și încolo; a duce. V. deplasa. Baba își purtă prin casă trupu-i greu, căutînd plosca de lemn. SADOVEANU, B. 53. Dracul... întră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Prin analogie) Ceasornicul... bătea clipele, tic-tac, rar, și-și purta limba în lungul peretelui. SADOVEANU, P. 101. ◊ Refl. Tot trupul fetei se purta într-un ritm mlădios. SADOVEANU, O. I 408. Trupul lăutarului sta ca de piatră, numai mînile se purtau. id. ib. 303. ♦ A face să se miște de colo pînă colo. Vîntul le purta pletele. SADOVEANU, O. I 298. Cînd vîntul suflă de poartă crenguțele copacilor, avem vînt; de poartă crăcii mai groși și suflă col de jos, e vînt mare. ȘEZ. V 140. 5. Tranz. (În locuțiuni verbale) A purta (de) grijă (sau grija cuiva sau a ceva) = a avea grijă (de cineva sau de ceva); a fi îngrijorat (de soarta cuiva sau a ceva). Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! COȘBUC, P. I 138. Despre sosirea mea, dacă nu te anunț din vreme, nu purta grijă. CARAGIALE, O. VII 78. Nu purta grija noastră, domnule. ALECSANDRI, T. II 32. A purta răspunderea = a fi răspunzător. Sfaturile populare poartă răspunderea pentru aplicarea întocmai a hotărîrilor partidului și guvernului în vederea îmbunătățirii schimbului de mărfuri dintre oraș și sat. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 103. A-i purta (cuiva) sîmbetele v. sîmbătă. A purta dușmănie (sau pică) = a dușmăni, a invidia. Era văr cu un lucrător care-ți purta pică. PAS, Z. I 270. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie. COȘBUC, P. I 199. A purta bănat = a purta pică, a avea necaz, ciudă (pe cineva). Nu știu ce-i cu tine Că tot porți bănat, De te rid prin sat. COȘBUC, P. II 143. A purta interes = a se interesa de... Deși erau amîndoi bătrîni, ei se grăbise astfeli, încît aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. A purta lupte (sau război, bătălie) = a se lupta, a se război. Cincizeci de ani de cînd împăratul purta război c-un vecin. EMINESCU, N. 3. Că de cînd porți bătălie Rămîn holdele pustie, Fete și mame bătrîne, Și copiii fără pîne. HODOȘ, P. P. 229. A purta biruință = a birui, a învinge. Să purtăm biruință asupra vrăjmașilor. ISPIRESCU, M. V. 23. (Regional) A purta frică de... = a se teme de... Nu purta frică de aceasta. SBIERA, P. 53. Port frică de bărbat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. 6. Tranz. A avea, a deține, a ține asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). Eu pe părintele mitropolit tot vreau să-l ușurez de galbenii pe care-i poartă cu el. SADOVEANU, O. VIII 249. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuțit: Era pentr-un dușman menit. COȘBUC, P. I 231. ◊ (Poetic) Omul mare-n suflet, moșnean, străin el fie, în suflet poartă lumea întreagă drept moșie! ALECSANDRI, T. II 114. 7. Tranz. A fi îmbrăcat (încălțat sau împodobit) cu...; a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. Omul purta o șapcă neagră de elev de liceu, cu cozorocul mare. DUMITRIU, N. 5. Jupîn Hagiul purta pe umeri o scurteică de lastic. DELAVRANCEA, H. T. 6. După ce-ai purtat ciubotele atîta amar de vreme... acum ai vrea să-ți dau și banii înapoi? CREANGĂ, A. 106. Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig. Tanța purta pe față un surîs curat de fericire. REBREANU, R. I 245. ◊ Expr. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru sau a aplica o fîșie neagră pe haine (mai ales la rever), ca semn al doliului în urma morții unei persoane apropiate. Poartă (sau să porți) sănătos, urare care se face celui care are un obiect de îmbrăcăminte nou. (Familiar) A purta coarne = (despre bărbați) a fi înșelat în căsnicie; a fi încornorat. Dar cînd mai porți și coarne, ce zici, Prutescule? CONTEMPORANUL, V_II 501. ◊ Refl. E negru-al ei vestmint, Că-n negru, se purtase De cînd se măritase. COȘBUC, P. I 280. ◊ (Refl. pas., în expr.) Se poartă = se obișnuiește, e la modă. ♦ Refl. A se conforma unei anumite mode. Mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le rădea, zicînd că se poartă după moda anglo-americană. REBREANU, I. 61. ♦ A aranja îmbrăcămintea sau o podoabă într-un anumit fel. Purta părul împletit în cunună, fără nici o broboadă, după rînduiala fecioarelor. SADOVEANU, B. 21. ♦ A se îngriji de cineva procurîndu-i îmbrăcămintea; a susține cheltuielile necesare unei persoane, a-i da cuiva cele necesare. Nu mai știau bieții părinți ce să-mi mai facă și cum să mă mai poarte. Eram singurul lor copil. VLAHUȚĂ, O. AL. I 248. Bine te-oi purta Și ți-oi cumpăra Rochiță cu zale. ALECSANDRI, P. P. 116. ◊ (Intranz., în expr.) A purta (cuiva) de cheltuială = a procura (cuiva) banii necesari pentru trai. Eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială, CREANGĂ, A. 120. A da (cuiva) de purtat = a da cuiva obiectele de îmbrăcăminte necesare. Să-mi dai de mîncare și de purtat cît mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. ◊ (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. Romîni, nu vă atingeți de banii cu păcat, Ce poartă a lui Despot chip mîndru-ncoronat. ALECSANDRI, T. II 189. 8. Refl. A se comporta, a se manifesta (potrivit cu buna creștere). S-a purtat bine și n-a avut nici o pedeapsă. REBREANU, R. I 141. Oamenii aceștii s-au purtat vitejește. NEGRUZZI, S. I 174. Tu, mîndruțo, cum te porți, Te urăsc voinicii toți. HODOȘ, P. P. 114. Ori te poartă cum ți-i vorba, ori vorbește cum ți-i portul. (Regional) A umbla (repede). Uite-mi vine, Să văd oare cu cosiță Sta-mi-ar bine? O, că-mi stă mie-n tot felul! Să mă port cu-ncetinelul. COȘBUC, P. I 104. Grabnic, hai să-nchid dulapul Să mă port să nu mă prindă. id. ib. 104.

hrănit², ~ă a [At: N. TEST. 1648 / V: hăr~ / E: hrăni] 1 (D. oameni) Alimentat. 2 (Pex; d. oameni) întreținut. 3 (Pex; d. oameni) Căruia i se asigură existența. 4 (D. copii) Crescut și educat. 5 (D. animale) Sătul. 6 (Agr; d. batoză) Alimentat cu snopi. 7 (D. oameni și animale, șîs bine ~) Gras. 8 (D. animale) Crescut². 9 (D. vin) Devenit tare prin vechime. 10 (Pex) Care are o sursă de venit pentru asigurarea traiului. 11 (Pex) Care își câștigă existența dintr-o anumită muncă. 12 (Fig) Care supraviețuiește după posibilități. 13 (Fig) Care se alimentează cu iluzii. 14 (Slî) Ferit².

helpegeá (gea dift.) adv. (turc.). Cov. Rar. A crescut helpegea, a crescut mare, s’a dezvoltat bine (un copil).

văd (est) și văz (vest), văzut, a vedeá v. tr. (lat. vĭdére, it. vedére, pv. vezer, fr. voir, sp. pg. ver. – Văd, vezi, vede, vedem, vedețĭ, văd; să vadă). Percep (primesc imaginea lucrurilor) pin ajutoru ochilor: cînd deschizĭ ochiĭ, vezi, ĭar orbu nu vede de loc. Asist, îs matur: a vedea o bătălie. Apuc trăind: un bătrîn care văzuse sfîrșitu revoluțiuniĭ. Vizitez: mă duc să-mĭ văd prieteniĭ, bolnaviĭ (ca medic). Înțeleg, pricep, îmĭ daŭ samă: văd unde tinde acest discurs, unde vreĭ s’ajungĭ. Judec, apreciez, examinez: vezĭ dacă e bine așa! Observ, bag de samă: vezĭ să n’o pățeștĭ! A vedea lumina, a se naște (un copil), a fi publicat (o carte). A stat, a așteptat pînă n’a maĭ văzut bine (iron.), pînă s’a plictisit. Văzînd cu ochiĭ, așa în cît se observă foarte bine: acest copil, acest oraș crește văzînd cu ochiĭ. Oglinda vede bine, greșit îld. „oglinda arată bine”. V. intr. A-țĭ vedea de treabă, de casă, de copiĭ, a îngriji de trebile tale, de casă, de copiĭ. V. refl. Primesc din oglindă imaginea fețeĭ mele: cînd se văzu în oglindă, bolnavu constată că slăbise. Îs în vizită, vizitez: ne vedem des. Îs vizibil: Ceahlău, cînd e senin, se vede din Ĭașĭ. Par, arăt, am aeru: nu e așa de prost cum se vede. Se vede că, pe semne că, poate că: se vede că e bolnav dacă n’a venit. Vezĭ că pricina e că, pentru că: – De ce e dezordine în casa asta? – Vezĭ că nu toate muștele fac mĭere (adică „e stăpîna leneșă”).

hulchit a. Mold. se zice de grâul cu spicul sec sau care crește repede și nu leagă bine (din cauza ploilor). [V. hulpì].

nalbă f. gen de plante coprinzând mai bine de 100 specii; nalba mare, crește prin locuri umede, pe malurile râurilor: foile ei sunt întrebuințate în medicină ca emolient (Althaea). [Lat. MALVA].

LUMINA, luminez, vb. I. I. 1. Intranz. (Despre aștri sau despre alte izvoare de lumină) A produce, a emite lumină. Zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii; și de ce se apropia, de ce lumina mai tare. CREANGĂ, P. 228. Pe capătu-unei laiți, Lumina cu mucul negru într-un hîrb un roș opaiț. EMINESCU, O. I 84. ◊ (Poetic) Ochii-i albaștri luminau ca stele. EMINESCU, O. IV 107. ♦ Tranz. A revărsa, a arunca lumină asupra unei persoane sau asupra unui lucru, făcîndu-l să se vadă bine. Un felinar de tablă, cu capătul de lumînare pe sfîrșite, lumina fumegos și trist peretele galben. C. PETRESCU, Î. II 104. Pe masa de brad, o lampă de tablă lumina sărăcia dinăuntru. DUNĂREANU, CH. 79. Fă-mă lumină de ceară... Că eu unde-i însera, Calea ți-o voi lumina... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ◊ Expr. A lumina (cuiva) calea (sau drumul) = a arăta drumul care trebuie urmat, a călăuzi, a conduce spre țintă. Ideile leninismului ne luminează calea luptei și victoriilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ (Subiectul e omul folosind un izvor de lumină) Frumoasă masă-ntindea Și mi-și bea și mi-și mînca... Și mîndra le lumina. ȘEZ. III 216. ◊ Intranz. (Neobișnuit, cu complementul în dativ) Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele, Ce-au luminat atît de des Înduioșării mele. EMINESCU, O. I 186. 2. Refl. (Despre spațiul sau obiectul pe care cade lumina) A deveni luminos, a se umple de lumină. S-a luminat în răsărit pervazul, Zorile-și lipesc de geam obrazul. BENIUC, A. R. 44. Alunecăm încet pe apa moartă a portului, avînd în față imensul decor al orașului care se luminează treptat sub ochii noștri. BART, S. M. 39. ◊ Refl. impers. Fig. Intri-n cas’ se luminează, Ieși afar’se-nseninează. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 40. ◊ Expr. A se lumina de ziuă = a se face ziuă. Întinsă cu mîinile sub cap, cu ochii în tavan, a rămas pînă s-a luminat de ziuă. BART, E. 161. Începu a se lumina de ziuă și deodată să făcu o învălmășeală mare. POPESCU, B. I 39. Cînd se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre cer, văzduh, vreme; în opoziție cu întuneca) A se însenina, a deveni limpede. Aerul se-nsenina Și cerul se lumina. ALECSANDRI, P. I 112. ◊ Expr. A se lumina a ploaie = (despre cer, văzduh) a căpăta o lumină difuză care anunță venirea ploii. Vîntul s-a mai potolit; s-a luminat a ploaie; lumină cețoasă; începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, O. I 334. II. Fig. 1. Tranz. A răspîndi știința și cultura în mase; a educa, a lămuri din punct de vedere politic și ideologic. V. instrui. Cînd am înființat această «Frăție» acum cinci ani, ținta noastră a fost să ne adresăm poporului, nu boierilor, să luminăm țărănimea și pe meseriași. CAMIL PETRESCU, B. 67. Refl. pas. Supt tiranie nu se pot lumina popoarele. BĂLCESCU, O. I 352. ♦ A lămuri, a clarifica, a da explicația potrivită. V-am luminat de demult asupra sorgintei voastre. ALECSANDRI, T. I 250. ◊ Refl. Din acea scrisoare dobîndii înțelegere și mă luminai și-n altă privință. SADOVEANU, M. C. 165. Mamă, a zis Abu-Hasan, eu înțeleg și cred ce-mi spui; dar tot vreau să mă luminez singur despre mișelia și neomenia lor. CARAGIALE, O. III 61. ◊ Refl. reciproc. De aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții. CREANGĂ, A. 162. 2. Tranz. A înveseli, a bucura, a însenina; a răspîndi mulțumire, bucurie, veselie. Acum vine primăvara... și evenimentul acesta bucură, luminează deopotrivă și oamenii și lucrurile. SAHIA, N. 98. Cireși sălbatici luminau fundul trist al zării cu mănunche de flori albe. D. ZAMFIRESCU, R. 76. Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gînd Și viața-mi luminează. EMINESCU, O. I 168. ♦ Refl. (Despre față, ochi etc.) A străluci de mulțumire sau de bucurie. Ochii i se deschideau tot mai largi, se luminau mai tare. CAMILAR, TEM. 119. Moș Gheorghe face un pas afară din rînduri, se uită drept în ochii gardistului și i se luminează numaidecît fața. SP. POPESCU, M. G. 45. Chipul majorului se luminase de tot. D. ZAMFIRESCU, R. 136. ◊ Expr. A se lumina la față (sau la chip) = a) a căpăta o expresie de mulțumire, de bucurie; a se însenina la față; b) a arăta mai bine decît înainte. Parcă mai crescuse, se mai îndreptase, se mai luminase la față. DUMITRIU, N. 211. 3. Intranz. (Despre o idee, un gînd, o imagine etc.) A apărea, a se ivi, a se înfiripa. De deznădejdi de mai-nainte Acuma să zîmbiți vă vine Ș-un gînd vă luminează-n minte: Că viața-i cel mai mare bine. CERNA, P. 15. Deodată-ți luminează-n gînd, Așa de viu, că te-nfiori, Un tînăr trist, frumos și blînd, Cu ochii mari și visători. VLAHUȚĂ, O. A. 56. – Prez. ind. pers. 3. sg. și: (învechit) lumină (ALECSANDRI, P. III 111, ȘEZ. III 59).

Prunus serotina Ehrh., « Mălin american ». Specie care înflorește primăvara-vara. Flori albe, mici, dispuse în raceme pendente, pînă la 14 cm lungime. Frunze alungit-eliptice, lanceolate, baza cuneată, dințate pe margini, pe partea superioară lucioase, cu pețiol 3 cm lungime. Arbore sau arbust înalt și lujeri roșii-închis, glabrii. Fructe sferice, roșii-negricioase, comestibile. Crește relativ repede și rezistă bine la secetă și ger. modificată

BĂTĂTURĂ (pl. -turi) sf. 1 Faptul de a bate, bătaie: auzind... bătătura în poartă, se minunară că ce poate să fie (RET.) ¶ 2 Bătaia vîntului: niște lemne legete de copaciu... lovindu-se la bătătura vîntului (SB.) ¶ 3 Loc bătătorit, îndesat, întărit prin multă călcare sau batere; în spec. locul dinaintea casei care, prin continua călcare de vite și de oameni, s’a bătut bine, așa că nu mai crește iarba pe el; pr. ext. curte, ogradă: o potecă strîmtă... străbătea de la poartă pînă în bătătura locuinței stăpînului (ODOB); se pîrpălea cu Irina la soarele care poleia bătătura lor (DLVR.) ¶ 4 Locul bătut din fața cîrciumei satului, unde se adună vara flăcăii și fetele ca să joace: aici e întîiul popas al chervanelor ce... umplu bătătura cîrciumelor (VLAH.); juca mărunt în ~, cumpănindu-se în toate părțile (SAD.) ¶ 5 Întăritură, învîrtoșare a pielei, la mîini sau la picioare, și pe spinarea animalelor de muncă sau de călărie, produsă prin batere sau frecare (🖼 413): făcîndu-mi loc printre dame... câlcînd pe bătăturile moșnegilor (NEGR.); proverb: a călca pe cineva pe bătături, a-l atinge unde e mai simțitor ¶ 6 Firul de tort ce se bate cu suveica în urzitura pînzei, numit și „băteală” (🖼 414): surtucul lui era mai mult urzeală decît ~ (EMIN.) [lat. battĭtura].

CÎT¹ adv. (Exprimă nehotărît ideea de cantitate – materie, timp, distanță sau de intensitate) 1. (În propoziții independente exclamative și interogative, determinînd un verb) în ce măsură, în ce grad. Cît l-am rugat eu! ▭ Cît se bate, cît suspină, O inimă de dor plină. ALECSANDRI, P. I 25. ◊ (Urmat de prep. «de», determinînd un adj. sau un adv.) Cît de bine a răspuns! ▭ Cît de sfioasă crește noaptea, pășind încet din scară-n scară... ANGHEL, Î. G. 37. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace... Care cred despre sine că prețuiesc ceva! ALEXANDRESCU, M. 321. 2. (În corelație cu «atît» sau «atîta») Atît... cît (sau, popular, cum)... = în același grad, număr etc. ca și... Atîta-s de supărat, Cumu-i ceriul înnorat, Și atîta-s de scîrbit, Cumu-i ceriul de cernit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Atît... cît și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Atît ea, cît și sora mai mică, Polixenia, se întreceau în griji pentru Domnițian. BASSARABESCU, V. 4. Aceste adunări se compuneau... de boieri, atît cei în slujbă cît și cei din afară. BĂLCESCU, O. II 13. Cu cît... cu atît... sau cu atît... cu cît... = pe măsură ce... tot mai mult... Și cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămurește, Cu-atît valurile apei, cu-atît țărmul parcă crește. EMINESCU, O. I 154. Noi n-am cruța a zice... Că mintea cu cîtu-i tare, cu-atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. Nu atît... cît (mai ales sau mai cu seamă)... = în astfel de grad..., în asemenea măsură... Nu atît faptul că ai greșit mă supără, cît mai ales faptul că nu cauți să te îndrepți. 3. (În loc. adv.) Cît colea = în apropiere, nu departe. Eu mă duc, ia, cît colea, să tai nițele lemne. ISPIRESCU, L. 334. Purcelul... se ia după moșneag și cît colea, mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82. Paște murgul și rînchează, Gheorghe doarme și visează; Iară Nuțu. cît colea, Pe Gheorghiță îl păzea. BIBICESCU, P. P. 56. Cît colo = foarte departe. Te azvîrl cît colo, mă, dacă îmi mai rîzi în față. DEMETRESCU, O. 96. Aruncînd căciula cît colo, cu carte cu tot, scoase fluierul. RETEGANUL, P. I 17. Fata ii pune atunci mîna în piepț, îl brîncește cît colo. CREANGĂ, P. 277. Dar colo, cît colo-n fund, Iată-un negru [cal] cam rotund. ALECSANDRI, P. P. 79. Cît pe colo = grozav de întins, foarte mare. Se cutremurară cînd văzură namila de lighioană lîngă dînșii și un lac de sînge cît pe colo. ISPIRESCU, L. 202. Cît de colo = de departe, de la mare distanță. Se vedea cît de colo că vorbea cu înțelepciune. ISPIRESCU, L. 22. Cît de cît = a) (măcar) puțin de tot, (măcar) cîtva; b) (după verbe la forma negativă) de loc. Nu atingeau pămîntul cît de cît. ▭ Că-i sta în puteri să întîrzie cît de cît năvala ce venea asupră-i, simțea... o bucurie plină de răutate. GALAN, Z. R. 213. Flacăra tinereții încălzește gîndul dorit și aștepți cu nerăbdare să sune cît mai degrabă ceasul luptei ca să poți lua și tu parte, măcar cît de cît, să fii și tu de vreun folos. PĂUN-PINCIO, P. 94. Cu coaja ți-alungi batăr o dată foamea cît de cît. RETEGANUL, P. IV 29. Nici (ca) cît = de loc, nicidecum. Ia vedeți vinele lui Țugulea, sînt ele unde le-am pus eu? Ba nici ca cît! ISPIRESCU, L. 317. Cît (e) lumea (și pămîntul) = totdeauna; (după. negație) niciodată. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Cît lumea lîngă tine aș vrea ca să trăiesc. ALECSANDRI, P. I 166.

ÎNDREPTA, îndrept și îndreptez, vb. I. I. 1. Tranz. A face drept ceea ce era îndoit sau strîmb, a dezdoi, a aduce în poziție normală, dreaptă. Cum mergea prin codru, dă peste un om care nu făcea alta decît copacii ce erau drepți îi strîmba, iar pe cei strimbi îi îndrepta. ȘEZ. II 201. ♦ Refl. (Despre persoane) A-și corecta poziția corpului, a lua o ținută dreaptă. Se îndreaptă din șale. 2. Refl. (Despre persoane) A se întrema după o boală, a căpăta înfățișare bună, a arăta mai bine, a se înviora. Parcă mai crescuse, se mai îndreptase, se mai luminase la față. DUMITRIU, V. L. 83. Nu trecu mult și el băgă de seamă că mă-sa nu se îndreptează, ci... se topește de pe picioare. ISPIRESCU, L. 128. De mă voi îndrepta, pre mulți am să popesc și eu. NEGRUZZI, S. I 161. ◊ Fig. (Despre semănături) După ploi, grîul se îndreptase destul de bine. SADOVEANU, M. C. 188. ◊ Tranz. Îl luă la masă la el ca să-l mai îndrepte. DELAVRANCEA, H. T. 18. ♦ (Despre vreme) A se schimba din rea în bună, (în special) a deveni din ploioasă, senină. Ieși copile cu părul bălan afară... doar s-a îndrepta vremea. CREANGĂ, A. 34. ♦ Tranz. A îmbunătăți. Toți au rămas cu ideea că Toderică și-a îndreptat starea. NEGRUZZI, S. I 85. 3. Refl. A reveni asupra unei greșeli, a-și corecta purtările, a se lepăda de năravuri, a se corecta. Nici socoti că s-a îndrepta; calul bătrîn nu mai învață a juca. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ Tranz. Eu am făcut greșeala, tot eu trebuie s-o îndreptez. CARAGIALE, O. III 83. Părîndu-mi stilul lor îndestul de deosebit de cele de mai nainte alcătuiri ale mele... m-am apucat să le îndreptez. NEGRUZZI, S. II 169. ◊ (Absol.) [Filimon] critica ca să îndrepteze, iar nu pentru ca să descurajeze. GHICA, S. A. 80. II. (Urmat de determinări locale, de obicei introduse prin prep. «spre», «către», mai rar «la», «pe» sau «în») 1. Refl. (Despre persoane) A se duce, a porni, a se pune în mișcare într-o direcție anumită; a apuca pe un drum. Se îndreptează... Spre clavirul ce-i zîmbește. MACEDONSKI, O. I 86. Se îndreptară spre Pipirig. CREANGĂ, A. 20. Nu uita să te îndreptezi tocmai în fundul Forului roman. ODOBESCU, S. III 70. El la tîrg se îndrepta. ALECSANDRI, P. P. 137. ◊ Fig. Sufletul tînăr al copilei se îndrepta spre lumina tinereții și spre viitor. SADOVEANU, O. I 96. Iorgu... s-o îndreptat pe calea adevărului. ALECSANDRI, T. 1052. ◊ (Despre lucruri) Ape... Șerpuind prin văi adînci... Și-ndreptîndu-se în cale La biserica din vale. ALECSANDRI, P. II 34. Mergînd pe o cărare ce se îndrepta spre locul balului, am început a gîndi cu părere de rău. NEGRUZZI, S. I 104. 2. Tranz. (Cu privire la persoane) A scoate pe drumul bun, a îndruma, a conduce în direcția potrivită. A întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea, și băiatul l-a îndreptat aici. CARAGIALE, O. I 195. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare. CREANGĂ, P. 91. N-ai putea d-ta să ne îndrepți spre țara zmeului? ALECSANDRI, T. I 429. ◊ (Cu privire la animale, la vehicule, la ambarcații) Bade, calul mi l-oi îndrepta iar la d-ta. RETEGANUL, P. II 11. Căpitanul îndată au îndreptat corabia cătră acea parte. DRĂGHICI, R. 25. ◊ Expr. A-și îndrepta pasul (sau pașii) sau a îndrepta pașii cuiva = a păși sau a face pe cineva să pășească spre..., a călăuzi, a conduce. Mi-a îndreptat pașii către acest loc. ISPIRESCU, L. 56. Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lîngă fereastră unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. Omul își îndreaptă pasul cătră desul stejăriș, Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș. ALECSANDRI, P. A. 122. A(-și) îndrepta ochii (privirile sau gîndul) asupra cuiva (sau a ceva) = a se uita la cineva sau la ceva, a i se duce cuiva gîndul la cineva sau la ceva. Spre Moscova se îndreaptă privirile tuturor popoarelor care n-au izbutit să scuture încă de pe umerii lor jugul robiei capitaliste. STANCU, U.R.S.S. 101. Ochișorii... La soru-sa-i îndrepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 494. ♦ (Cu privire la arme de foc) A aținti asupra cuiva sau a ceva, a da o anumită direcție. Îndreptați tunurile spre cetate. ALECSANDRI, T. II 17. Bun meterez că-și făcea, Flinta-n Bîca că-ndrepta. ȘEZ. II 77. ◊ Fig. În țările capitalului știința și tehnica sînt îndreptate împotriva clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 43. ♦ (Cu privire la hîrtii oficiale) A trimite sau a adresa cuiva. A îndrepta o petiție către autoritatea competentă.

PALMĂ¹, palme, s. f. 1. Partea dinăuntru a mîinii, de la încheietură pînă la vîrful degetelor. Tudor Șoimaru sta cu fruntea răzimată în palme și cu coatele pe genunchi. SADOVEANU, O. VII 65. Nu pot mînca de lacrimi Și trebuie să ies Afară-n vint, afară, Că-mi arde capul tot, Și-ngrop în palme capid Și-mi cînt amarul tot. COȘBUC, P. I 60. ◊ (Metaforic) Cădeți cu dărnicie, ploi proaspete de toamnă, Cîmpiile întinse vă prind în palma lor. DRAGOMIR, P. 60. Podul palmei v. pod. Dosul palmei v. dos. Muchia palmei v. muchie. Loc. adv. Ca-n palmă = a) foarte bine, în cele mai mici amănunte. [Călăuza] cunoștea ca în palmă toate cotiturile munților. La TDRG. O! cunosc țara ca-n palmă, cu drumurile, cu ascunzătorîle. DELAVRANCEA, O. II 246; b) cu suprafața netedă; (în legătură cu pielea omului) fără păr, chel. Au rămas preoteasa pe cap ca-n palmă. La TDRG. Calcă bine... Nu-ți fie teamă, e ca-n palmă. DELAVRANCEA, O. II 288; c) de loc, nimic, nicăieri. Dau în dreapta, întreabă-n stînga... Sora nu-i ca-n palmă! RETEGANUL, P. V 23. Cînd mă uitam în oglindă, barbă și mustețe ca-n palmă. CREANGĂ, A. 86. Ca din palmă = pe nevăzute, repede. Am răpit pe Sînziana, fata lui Papură-împărat, și cînd să mă bucur de prada mea, vine un hoț și mi-o fură ca din palmă. ALECSANDRI, T. I 456. ◊ Expr. (A lucra) cu palma sau cu palmele = a face zile de muncă lucrînd numai cu brațele, fără vite, căruță sau unelte agricole. Chemarea la primărie înseamnă bir mai mare... zile de muncă cu palmele pentru pălmași. STANCU, D. 54. Socotesc ei ce socotesc, boierul cu vechilul, și-l scot dator cu două fălci de arat, una de prașilă și treizeci de zile cu palma. VLAHUȚĂ, O. A. 356. A bate din (sau în) palme v. bate (VI 1). A face (ceva) bătînd din palme sau cît ai bate din (mai rar în) palme = a face ceva repede. Asta nu se poate face bătînd din palme. Am lucruri de predat. DEMETRIUS, C. 58. Cîte alte lucruri de gospodărie, făcute de mîna lui Chirică cît ai bate din palme! CREANGĂ, P. 153. Prăpădi... cît ai bate în palme tot ce cîștigase și moștenirea lui tată-său pe deasupra. NEGRUZZI, S. I 81. A bate palma cu cineva v. bate. A fi în palmă = a fi la îndemînă, în apropiere, aproape. Iașul e departe, nu-i colea în palmă. La TDRG. (A ține sau a duce, a purta pe cineva) ca pe palmă (sau palme) = a îngriji foarte bine (de cineva), a avea grijă să nu ducă lipsă de nimic. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A avea (pe cineva) în palmă = a avea (pe cineva) la discreția sa, în puterea sa, a-l domina. Mult m-ai purtat... de nas, da... de-acu te am și eu în palmă. La TDRG. A cădea în palma cuiva = a ajunge la discreția, în puterea, în stăpînirea cuiva. Las’ pe mine, mi-a cădea-n palmă. La TDRG. A juca (pe cineva) pe palmă = a dispune de cineva după bunul plac. Cînd va crește păr în palmă = niciodată. A-l mînca (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea dorința de a bate pe cineva. A ghici în palmă = a ghici cuiva viitorul după liniile palmei. 2. (În construcție cu verbele «a da», «a trage»,«a cîrpi», «a arde») Lovitură aplicată cuiva (peste obraz) cu palma (1). Și ești copilul meu Și te iubeam! Nu știu cui trebuie să-i dau palme, ție sau mie. DEMETRIUS, C. 68. Cocoana s-a ridicat și dumneaei și s-a năpustit asupra dumnealui, să-i arză o palmă. CARAGIALE, O. III 36. Se vîră, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan și-i șterge o palmă prin somn cît ce poate. CREANGĂ, P. 303. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la (sau în) palme = a lua (pe cineva) la bătaie, a pălmui. A purta sau a duce (pe cineva) în palme = a bate într-una pe cineva, în mers. Văzindu-se astfel înșelat, într-atîta s-a turburat, de-i purta în palme ca pe niște mere pe amîndoi voinicii. RETEGANUL, P. V 41. 3. Veche unitate de măsură pentru lungimi (de aproximativ 25 cm în Muntenia și 28 cm în Moldova), egală cu distanța dintre extremitatea degetului celui mare și a celui mic, bine întinse în lături. Spicul grîului crește lung de-o palmă. GHICA, S. A. 89. În cap avea un șlic de o circonferență cel puțin de șepte palme. NEGRUZZI, S. I 16. Și-i de-o palmă lat în frunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Palmă îngenuncheată (sau domnească) = veche unitate de măsură pentru lungimi, mai mare cu aproximativ 3 cm decît palma. Chimiru-i lat de o palmă domnească... îi dădeau o înfățișare deosebită. HOGAȘ, DR. II 98. Rezemă [drugii] de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. ISPIRESCU, L. 59. Un lat de palmă = lățimea palmei cînd degetele sînt lipite unul de altul. Era cu un lat de palmă mai înaltă ca dînsul. C. PETRESCU, Î. II 213. ◊ Loc. adj. De o palmă = de dimensiuni neobișnuite, foarte mic sau foarte mare (în raport cu cît ar trebui sau cît ne-am aștepta să fie). în cabinele cochet vopsite în culori felurite, cu perdeluțe la ferestre de-o palmă... trăiesc familii întregi cu toată gospodăria lor. BART, E. 330. ◊ Expr. O palmă de loc = a) o distanță mică. De la Neamț la Fălticeni și de la Folticeni la Neamț era pentru noi atunci o palmă de loc. CREANGĂ, O. A. 91; b) o suprafață mică de pămînt cultivabil. Fiecare om are o palmă de loc. BOGZA, Ț. 42. (Eliptic) El, în Tătărăști, n-avea nici o palmă. PREDA, Î. 113. 4. Bătător (de covoare). – Pl. și: (Transilv.) pălmi.

VIERMUȘ, viermuși, s. m. (Rar) Viermușor. Se apucă să crească gîndaci-de-mătase... Nestîrpite însă bine, furnicile se întoarseră și viermușii mureau pe capete. MACEDONSKI, O. III 57.

VIȘINEL, vișinei, s. m. 1. Diminutiv al lui vișin. Prin cel verde vișinel, faptu-s-a d-un legănel. TEODORESCU, P. P. 83. 2. Arbust din familia rozaceelor, cu flori albe și cu fructe mici, rotunde, roșii-purpurii, foarte acre; crește în stepe și în locuri bine însorite (Prunus fruticosa).

CHIRCI, chircesc, vb. IV. Refl. 1. A se strînge grămadă, a se face mic, a se ghemui, a se zgîrci. Însă cînd ajunge-acolo, Stă la gînduri și se miră: Ori crescuse el pe cale, Ori ciobanii se chirciră. IOSIF, V. 87. ◊ Fig. Popa gemu așa de tare, că flacăra luminării se zbătu mult, se chirci. CAMILAR, N. II 219. 2. A rămîne în urmă în creștere, în dezvoltare, a nu se dezvolta bine, a se pipernici, a se usca. Buruienile prinse de spaimă Se-adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. Sînt patru milioane de romîni... care sufăr și se chircesc de boli necăutate, de mîncare proastă, de ignoranță, de asupririle primarilor și arendașilor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 24. ◊ Tranz. fact. (Neobișnuit) [Baba Dochia] pe vite le chircește Și grăuntele de an încolțit îl seacă-n lan. ALECSANDRI, P. III 617.

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau copiii cînd i se adresează sau cînd vorbesc despre el; taică, părinte. Așteptăm pe tata. Vine din război. SAHIA, N. 48. Făt-Frumos... zise: tată, a venit vremea să-mi dai ce mi-ai făgăduit. ISPIRESCU, L. 2. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. CARAGIALE, P. 120. Zburătoru-ți este tată și pe el Călin îl cheamă. EMINESCU, O. I 84. M-ai făcut, maică, fecior Să fiu tatei d-ajutor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. Unde dă tata, crește carnea (= părintele își pedepsește copiii pentru binele lor). ◊ (La sg., familiar și popular, nearticulat, urmat de adjectivul posesiv) Prevestit de tată-so de la Țarigrad... a fugit la Brașov. GHICA, S. 17. Sinziana va face tot ce voi vrea eu, pentru ca să scape pe tată-său. ALECSANDRI, T. I 424. (Rar, la gen.-dat.) S-a dus cel din urmă suflet prietenesc ce-mi mai rămăsese de pe urma tată-meu. GANE, N. III 42. Aș vrea să pot deschide al tată-meu mormînt. MACEDONSKI, O. I 269. (În forma prescurtată tat-, tatu- sau ta-) De departe zări și pe cei doi frați cu tat-său, mergînd pe jos, obosiți de zăduf și de cale lungă. VISSARION, B. 22. Fiul craiului... se înfățișează înaintea tatu-său. CREANGĂ, P. 192. Pînă ta’său ajungea, Ea-mpinsă și oranița, Sări și ta’său în ea. PĂSCULESCU, L. P. 246. ◊ Tată de familie = bărbat care are soție și copii; cap de familie. Tata-mare sau tata-moșu = bunic. De cîte ori trecea pe lîngă o copilă, el îi spunea un cuvînt de tată-mare întristat. ARGHEZI, P. T. 117. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. (În opoziție cu tată vitreg) Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adv. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor prin descendență directă. Moșia Ilovenilor, moștenită din tată în fiu. C. PETRESCU, R. DR. 202. ◊ Expr. Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune cînd fiul sau fiica seamănă leit cu tatăl. Bucățică ruptă tată-său în picioare, ba încă și mai și. CREANGĂ, P. 250. Calcă pe urmele lui tată-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (mai ales rele). A scăpa de dracul și a da peste tată-său = a căuta pe dracul și a găsi pe tată-său, v. drac (1). A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său v. drac (1). Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se spune despre un om lipsit de scrupule. Să fie de sufletul tatii, exclamație de consolare pe care o spune un zgîrcit cînd suferă o pagubă sau cînd este silit să facă un dar. Aproape de Boiște vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-și scapă căciula pe baltă, zice: «să fie de sufletul tatei!». CREANGĂ, A. 72. Măi tată = exclamație de uimire sau de satisfacție. Scripcarii cîntă, și unde, măi tată, mi se prind de mînă la joc, de pare că-s draci de pe comoară. ȘEZ. III 183. 2. (În vorbirea afectivă, mai ales la genitiv cu funcțiune de atribut pe lîngă «dragul», «puiul» etc.) Nume pe care și-l dă însuși părintele vorbind cu copiii lui. Taci, dragul tatei, zicea împăratul. ISPIRESCU, L. 2. Din trei feciori, cîți are tata, nici unul să nu fie bun de nemica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricați mîncarea, dragii mei. CREANGĂ, P. 188. ◊ (Prin personificare, cînd cineva vorbește cu animalele sale) Hi!!! zmăoaicele tatei, îndemnați înainte. CREANGĂ, P. 119. ♦ (La vocativ) Termen cu care cineva se adresează copilului lui, adesea și unei persoane străine, pentru a marca un raport de familiaritate și de afecțiune. Ce-i Nicachi, tată? Ce s-a întîmplat? C. PETRESCU, R. DR. 251. Iorgule, tată, tu n-ai luat cafeaua. DELAVRANCEA, la TDRG. Ședeți, tată, aicea lîngă foc. ȘEZ. I 161. 3. (Uneori determinat prin «socru») Nume dat de ginere sau de noră socrului. Ipate... zice socru-său: – Tată, eu n-oi putea merge. CREANGĂ, P. 169. 4. Nume dat unui bărbat (mai în vîrstă) în semn de respect sau de afecțiune. Mulgem astă-seară, tată-baciule? GALACTION, O. I 66. Mulțumim, tată-moșule, mulțumim. ISPIRESCU, L. 336. ♦ (Adesea pe lîngă un nume de persoană) Nume dat unei persoane considerate ca strămoș, ca fondator al unei dinastii, al unui neam etc. Eu țiu cu tata Traian și nu aprob zisele poetului. ODOBESCU, S. III 25. 5. (În credința creștină) Dumnezeu. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștinești. ◊ Expr. A trage (una) în numele tatălui v. nume (1). (Mai ales în construcție cu verbul «a ști») Ca tatăl nostru = foarte bine, putînd fi spus pe de rost fără greșeală. Rolurile au să se împartă chiar de pe acum, pentru ca să fie știute ca tatăl nostru. ALECSANDRI, S. 114. 6. Fig. Creator, făuritor. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl... Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpînul fără margini peste marginile lumii. EMINESCU, O. I 132. 7. Fig. (De obicei ironic) Cel care întrupează cele mai înalte calități, este deasupra altora, îi covîrșește pe toți. Înălțimea-sa este tata flămînzilor și al însetaților. CREANGĂ, P. 258. – Forme gramaticale: nom. art. sg. tata (gen.-dat. tatii și tatei) și tatăl.

AȘEZA, așez, vb. I. I. 1. Refl. (Mai ales despre ființe, în special despre oameni, în opoziție cu a sta în picioare; uneori determinat prin «jos») A se pune (pe un scaun, pe o bancă etc.) pentru a ședea. Au mîngîiat ochii sprîncenați ai cățelandrului și s-au așezat pe laiță. SADOVEANU, N. F. 39. S-așază fata aproape de fîntînă Pe-o lespede de marmor. COȘBUC, P. I 52. Tăcere, băieți, st!... așezați-vă la locurile voastre. CONTEMPORANUL, IV 1. Așezat la gura sobei noaptea, pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. A se așeza la masă = a lua loc la masă (pentru a mînca). Așezați-vă la masă, că nu vă mușcă și nici nu cer parale! REBREANU, R. I 193. El se așază la masă, hotărît mai mult să fac-o poezie decît să-și descarce o anumită emoție. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ◊ Tranz. A așezat copilul pe scaun. ♦ A se pune pe pămînt. Ei se așezară jos, la rădăcina zidului. ISPIRESCU, L. 243. Și mergeau, nu prea mergeau, Că deodată se opreau Și pe iarbă s-așezau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ◊ Expr. A se așeza în pat = a se culca. Maică-sa... s-au așezat în pat și începu a geme și a se văiera. SBIERA, P. 28. ♦ A poposi. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre păsări sau insecte zburătoare) A se lăsa din zbor pe ceva (spre a se odihni). Un roi de albine se învîrteau în zbor deasupra capului său și umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde să se așeze. CREANGĂ, P. 238. ◊ (Poetic) Un luceafăr se așază pe fruntea ei. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Despre brumă și alte precipitații atmosferice) A se depune într-un strat mai mult sau mai puțin dens, acoperind obiectele pe care se lasă. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ♦ (Despre substanțe care sînt în suspensie în lichide; adesea determinat prin «la fund») A se lăsa în jos, a se depune. Cînd se limpezește vinul, drojdia se așază la fund. ◊ (Despre lichide în fermentație) A se limpezi. Vinul nou se toarnă în butoaie numai după ce s-a așezat. 2. Refl. Fig. (Rar) A se potoli, a se liniști, a se astîmpăra. Vremea s-a așezat. ▭ Acum vuietul contenește, – biruitoare, apa se așază între maluri potolită, netedă ca o oglindă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. 3. Refl. Fig. (Despre fenomene sau acțiuni de lungă durată) A se produce, a porni cu tot dinadinsul, cu stăruință. Nu se așază ploaie adevărată pînă la înserat. SADOVEANU, N. F. 124. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» și indicînd acțiunea în discuție) Într-o noapte... mă așezasem pe somn, cînd numai ce aud ciocănind la ușă. GHICA, S. 3. Fă-mi vreo cincizeci cositori... [căci] trifoiul s-a lățit ș-am nițel fin de cosit. El degrab’că-i aducea... Și pe coasă s-așeza. ȘEZ. 11 76. ◊ Expr. A se așeza la lucru = a începe lucrul, a se apuca de treabă, a se pune pe lucru. 4. Refl. A se stabili (cu locuința) într-o localitate, a se instala într-un loc, a se statornici. Am venit să m-așez aici, la București. CARAGIALE, O. III 31. Boierașul... s-au așezat cu totul în curțile ei. SBIERA, P. 51. M-am așezat în gazdă la Pavăl Ciubotarul. CREANGĂ, A. 81. [Orașele în care] a descălecat și s-a așezat fiecare după plac și voie au un nu știu ce care place ochiului. NEGRUZZI, S. I 321. ◊ Fig. Alte rosturi se așază, alte legi stăpînesc. DEȘLIU, G. 54. Pacea se așază în țară. ARHIVA R. I 117. ◊ Tranz. După ce ne-a așezat bunicul în gazdă... la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesori. CREANGĂ, A. 25. 5. Tranz. A procura cuiva o situație bună, a-l face om cu rostul lui, a căpătui. Ioana a crescut copiii și i-a așezat pe toți bine. REBREANU, R. I 150. A izbutit să-l permute aici... ca să-l poată însura și așeza. CARAGIALE, O. I 309. ◊ A instala (pe cineva) într-o funcție, într-un post; (învechit, cu determinarea «în scaun», «în domnie») A întrona. ◊ (Transilv.) A distruge, a duce la pieire, a da gata. Spusu-ți-am, Vilene, spus, Mîndrele capul ți-au pus; Spusu-ți-am, Vilene, ție, Mîndrele te-or pune bine; Spusu-ți-am, Vilene-așa: Mîndrele te-or așeza. BIBICESCU, P. P. 357. II. Tranz. (Cu privire la lucruri sau la evenimente) 1. (Însoțit uneori de un complement de mod) A potrivi cum trebuie. Mama Anghelina așezase lampa în fereastra bucătăriei. SADOVEANU, N. F. 21. Nouă piei de bivol, să le cătrănești și să le așezi bine pe mine. ISPIRESCU, L. 27. Taie un sulhari de fag... îl așază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum. CREANGĂ, P. 135. ◊ (Întărit prin «la loc») Așază pielea la loc, pune el ce pune la rană și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ Fig. Unde e cuconu Ioniță, cel care așeza vorba în sfat...? HOGAȘ, DR. II 110. ♦ (Mai ales în basme) A face, a dura. Împăratul îi ieși... înainte... așeză îndată un pod de aramă, se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. 2. (Rar, cu privire la un fapt istoric) A pune, a arăta, a înfățișa (într-o anumită lumină). Datoria noastră au fost să așezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul. ARHIVA R. I 120. 3. (Învechit și popular; urmat de o propoziție completivă directă) A dispune, a decreta, a hotărî (ca autoritate). A dat mănăstirii patru mori în Dridih (Dridu pe Ialomița) așezînd care sate au să le păzească și să le dreagă. ODOBESCU, S. I 398. ♦ (în orînduirea capitalistă și precapitalistă, cu privire la dări, impozite etc.) A institui, a statornici, a fixa. Pentru plata lefilor ostașilor... se așezase dajdie, subt numire de fumărit, ca toată casa de țăran să plătească... 80 aspri. BĂLCESCU, O. I 121. Dăjdiile erau așezate pe toți deopotrivă. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Complementul indică un eveniment viilor) A stabili, a fixa. Au așezat nunta pe cutare zi. SBIERA, P. 98. III. (Predomină ideea organizării, orînduirii) 1. Tranz. A pune într-o anumită ordine, a rîndui, a aranja. Trecu în grădinița din față. Acolo, prin straturile bogate, erau așezate oale cu flori. SADOVEANU, O. IV 222. Una-i anina flori în pălărie, alta-i așeza priminelile și merindele în desage. VLAHUȚĂ, O. AL. I 8. Lupul... așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești, de ți se părea că rîd. CREANGĂ, P. 25. Maica așază gătejele; moș Nichifor scapără și îndată ațîță amîndoi focul. CREANGĂ, P. 130. Ce faci tu acolo de azi-dimineață, ca un lăstun? – Așez fînu în podu șurii. ALECSANDRI, T. 895 ◊ Absol. Se mișca... prin cameră, dereticînd și așezînd. Deretica smuncind și așeza trîntind. SADOVEANU, N. F. 5. ◊ Refl. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. ◊ Fig. Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile, Tot mai trainic s-așază în istorie filele. DEȘLIU, G. 45. ♦ A aranja într-un scop anumit, a pregăti. Punea la cale tot pentru drum... poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Fig. A aduna, a strînge la un loc. Badiu meu tînăr diac Șade la masă scriind Și din inimă oftînd...: Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. 2. Intranz. (Popular) A pune la cale, a proiecta, a plănui (o căsătorie sau o logodnă). Noi ce umblăm, ce căutăm, Seama-n grabă nu ne dăm. Că tînărul nostru-mpărat Pe aici a mai umblat Și cu cei bătrîni au așezat. SEVASTOS, N. 114.

ÎNCREDE, încred, vb. III. 1. Refl. (Urmat de determinări în dativ sau, mai ales, introduse prin prep. «în») A crede, a avea încredere în cineva, a se bizui pe cineva, a se lăsa în nădejdea cuiva; a conta pe cineva. Încrede-te lui, cum te-ai încrezut în mine! ISPIRESCU, L. 21. Cutezătorul ce se încredea perfidelor unde. EMINESCU, N. 33. ♦ (Mai ales în construcții negative) A crede spusele cuiva, a da crezare, a-i veni cuiva să creadă. I se pare că visează, Ar zîmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează. EMINESCU, O. I 84. Tu ești, inima-mi spune, și tot nu mă încred. ALECSANDRI, T. II 129. 2. Tranz. (Învechit, azi în poezie) A da sau a lăsa ceva cu toată încrederea în seama cuiva; a încredința cuiva ceva. De-o fi, bade, să ghicești, Îți încred o bogăție: Leagăn am să fac din tine, Și-un copil – de-o fi cu bine – Ți-l dau ție Să mi-l crești! COȘBUC, P. I 203. Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. ◊ Refl. (Poetic) Barca se-ncrede în sînul mării, Luna-ntr-al nopții car zburător. ALECSANDRI, O. 149.

UMBLA, umblu, vb. I. Intranz. (În concurență cu merge) I. (Uneori cu o determinare care precizează felul de locomoție) A se mișca dintr-un loc în altul cu picioarele, cu un vehicul, călare. Drumețul se opri. I se păruse că umblă cineva în urma lui. DUMITRIU, N. 14. Cu căruța umblă în lume-n sus și-n jos, mai tînăr și mai frumos decît fusese pîn-atunci. RETEGANUL, P. I 10. Și pe cîmpul gol el vede un copil umblînd desculț. EMINESCU, O. I 83. Tu vorbești, amice, cu un despreț superb despre toate acele petreceri cinegetice în care vînătorul n-are nevoie să umble pe jos. ODOBESCU, S. III 15. ◊ Fig. Cîte-un cuvînt frumos, sonor îl obseda, îi umbla prin gură, enervant ca un fir de păr. VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. ◊ Expr. A umbla cu nasul în (sau pe) sus v. nas. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) v. cap¹ (I 1). A umbla pe două cărări v. cărare. A umbla forfota v. forfotă. A-i umbla cuiva prin (sau în) cap, se spune cînd îi trece cuiva prin minte o idee sau cînd cineva este preocupat de un gînd, muncit de o idee. Și-auzi! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră! COȘBUC, P. I 126. Astfel de gînduri îi umblau fetei prin cap. RETEGANUL, P. I 56. Omul turbat... nu mănîncă, nu bea... și-i umblă prin cap gînduri rele. ȘEZ. II 191. Umblă (sau să umbli) sănătos (sau cu bine), urare adresată celui care pleacă. Mai rămîi sănătoasă, babo! – Umblă sănătos, Prichindel, maică! CARAGIALE, P. 62. Vă urez să umblați sănătoși și să petreceți bine. id. O. VII 43. Să umbli, bade, cu bine Și vezi să nu-ți uiți de mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. ♦ A se ține de (sau după) cineva, a urma pe cineva; fig. a căuta insistent să obții simpatia cuiva. Aceasta venea după ce aflase că Ion umbla serios după Ana. REBREANU, I. 31. Joe umbla după Junona. ISPIRESCU, U. 11. Lamele... umbla după dînsul, păscînd în preajma lui. DRĂGHICI, R. 149. 2. (De obicei urmat de determinări locale sau modale) A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări. Dar tu pe unde ți-ai trăit viața? – Ei, eu am umblat pe depărtate locuri... îngînă Șoimaru. SADOVEANU, O. VII 22. Am mai umblat pe-aici... dar sînt Amar de ani, amar! COȘBUC, P. I 228. Ivane, cînd te-i sătura tu de umblat prin lume atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. Am fugit din palatul lui și de-atunci umblu rătăcind noaptea. ALECSANDRI, T. I 435. Pentru ochi ca sfîntul soare, Umblu noaptea pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Metaforic) Dar sufletul... cine știe pe cîte răspinteni stă, cine știe pe cîte căi a vrăjilor umblă. EMINESCU, N. 21. ◊ Expr. A umbla creangă (sau creanga) v. creangă. A umbla (de) frunza frăsinelului v. frăsinel. A umbla haimana (sau lela) v. c. A umbla teleleu (Tănase) v. teleleu. A umbla de ici-colo (sau de colo pînă colo) = a se mișca agitat din loc în loc, a nu avea astîmpăr. Nadina era veselă, ciripea, umbla de ici-colo să se intereseze de masă. REBREANU, R. II 99. Umblară de colo pînă colo, adunînd uscățele. RETEGANUL, P. I 44. A umbla cu minciuni = a fi foarte mincinos, a purta minciunile (sau bîrfelile) de la unul la altul. ◊ (Cu arătarea scopului pentru care se face acțiunea) Cu calul acesta am umblat și eu a peți. RETEGANUL, P. II 10. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, O. A. 249. Noi umblăm să colindăm Și la gazdă o-nchinăm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 516. ◊ Expr. A umbla de (sau în) rîndul cuiva = a-i purta cuiva de grijă; a vedea de cineva. (Atestat în forma îmbla) Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi așa rău? Că îmblu de rîndul tău De trei ani fără-ncetare De cînd zaci la închisoare. ALECSANDRI, P. P. 141. ◊ Tranz. După ce umblase toate țările, se întorsese acasă mai cuminte. ISPIRESCU, la TDRG. Ei că mi-au umblat Țara-n lung și-n lat. TEODORESCU, P. P. 460. Pentru sprîncene-mbinate Umblu țara jumătate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ♦ (În obiceiurile populare, determinat prin: «cu plugușorul», «cu colindul», «cu steaua» etc.) A merge din casă în casă pentru a face urări în ajunul unor sărbători. Pe acolo, prin fundul Moldovei, umblă băieții și flăcăii strașnic cu plugușorul. SADOVEANU, O. I 398. ♦ A se duce de colo-colo; a se duce peste tot, pe la toți sau prin toate părțile. Umblă prin sat, iarna, vara, și cumpără bucate de la bogătani. STANCU, D. 95. Anița începu a umbla prin casă rînduind. SADOVEANU, O. VII 152. ♦ A se plimba, a circula. Dosarul l-am luat acasă... – Ai umblat cumva cu el prin oraș? – Cum o să umblu, tov. Andrei? De la laborator am venit direct acasă. BARANGA, I. 202. Oamenii umblau cete prin cetate ca în zi de sărbătoare. ISPIRESCU, L. 36. Astăzi îi o săptămînă De cînd umblam prin grădină Cu iubita mea de mînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. 3. (Despre păsări și insecte) A zbura. Pînă și flutureii umblau tot doi cîte doi. ISPIRESCU, L. 133. Copilul nu se domirea de ce cocorii umblă înșiruiți trîmbă. id. ib. 287. Un roi de albine se învîrtea în zbor deasupra capului său și umblau bezmetice de colo pînă colo. CREANGĂ, P. 238. ♦ (Despre nori) A se mișca pe cer. (Atestat în forma îmbla) Îmbla norii în toate părțile. SBIERA, P. 5. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în» și indicînd o anumită activitate sau un loc de care e legată o anumită activitate periodică) A merge, a se duce regulat; a frecventa. Femeile din Viișoara umblau la tîrg des cu paseri, cu lăptării, cu ouă. SADOVEANU, O. VII 358. Cînd a umblat la școala din sat a fost cel mai iubit elev al învățătorului. REBREANU, I. 52. Acum e vremea lucrului, umblați la lucru, că apoi și mîncare veți căpăta. RETEGANUL, P. IV 75. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... S-aud și pînă aici... pocnete de bici. De la băieții ce umblă la arat. D. BOTEZ, P. O. 26. El cu Pahon umblă la oi și eu rămîn la stînă de fac cașul. RETEGANUL, P. I 15. Tustrei feciorii babei umblau în cărăușie și cîștigau mulți bani. CREANGĂ, P. 4. 5. (Urmat de determinări modale) A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. Eu iarna singură-mi țes tortul Și umblu și eu cum socot Că-i portul. COȘBUC, P. I 128. I-ar plăcea să umble frumos îmbrăcat. EMINESCU, N. 36. Am mîncat pîne, legume Ș-am umblat falnică-n lume. HODOȘ, P. P. 140. A rămas lada-ncuiată Și ea umblă neschimbată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. ♦ (Construit cu nume predicative) A se comporta, a se purta, a fi. Cînd umbla întunecat Simion, umbla întunecat și Niță Negoiță, omul său. SADOVEANU, F. J. 614. Tu-mi umblai sfios, Sorine, Și plîngea durerea-n mine, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. 6. (Regional) A-i merge cuiva treburile într-un anumit fel, a i se întîmpla lucruri neprevăzute, a întîmpina situații neașteptate, a se comporta sau a proceda într-un anumit fel. Peste cîteva zile vine la împăratul feciorul cel mijlociu și iar se roagă să-l lase, doară el va fi mai norocos decît cel mare. Ce să vă mai înșir vorbă? Acesta încă umblă chiar ca cel mai mare. Acum stau ca opăriți amindoi. RETEGANUL, P. II 8. Cum am umblat, cum nu, destul că mi-am pierdut punga. id. P. IV 24. Moșneagul... s-a dus la babă înapoi cu cucoșelul, povestind babei cum o umblat și ce-o văzut. ȘEZ. I 184. 7. Fig. (Despre buze, gură, ochi) A se mișca mereu. Ochii ei umblau îngrijiți în toate părțile. GANE, N. I 62. Ochii ei frumoși și dragi Priveau tot spre poala rochii, S-a pus Lina pe tăcut, Și vedeam că-i umblă ochii, Umblă ochii, Ca la șerpi îi umblă ochii, Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 50. ◊ Expr. A-i umbla cuiva gura (ca o moară sau ca melița) v. gură (I 3). A-i umbla cuiva limba = a vorbi (mult, repede). Îi umblă limba cu ascuțime. SADOVEANU, P. M. 78. 8. (Despre vehicule) A se deplasa pe un drum, pe o linie, pe un traseu; a circula, a merge. (Atestat în forma îmbla) Trenurile nu mai îmblau între Novinshaia și Prohladnaia de vreo trei zile, din pricina omătului. CONTEMPORANUL, III 569. ♦ (Despre ambarcații) A merge pe apă, a pluti. Hai să fugim cu pluta ceea la frate-meu Vasile în Borca, zise Dumitru; căci plutele începuse a umbla. CREANGĂ, A. 29. Cît te uiți în lung și-n lat, Nu mai vezi pămînt uscat, Ci tot ape tulburele, Umblînd corăbii pe ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320. 9. (Despre unelte, aparate, instalații) A fi în funcțiune; a funcționa. Toate plugurile umblă, Numai plugușorul meu L-a-nțepenit dumnezeu. STANCU, D. 9. Am stat la roata morii, Și roata umblă des, Și roata morii cîntă Cuvinte cu-nțeles. COȘBUC, P. I 60. O arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri și o gîrlă pe care umblau numai 500 de mori. CREANGĂ, P. 242. Și venea apa, venea, Umbla moara de pocnea. TEODORESCU, P. P. 152. 10. (Urmat de construcții de tipul: «din mînă în mînă») A trece, a ajunge (de la unul la altul). Sticla pe urmă umblă din mînă în mînă. REBREANU, I. 14. Umbla prin mîinile lor, de la unul la altul, ca o minge. ISPIRESCU, L. 108. Pîn’ veneai, bade, la noi, Eram floarea florilor... Și umblam din mînă-n mînă Ca cîrligul la fîntînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. ◊ Expr. A umbla din gură-n gură v. gură (I 3). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a circula, p. ext. a avea curs. Un nume folosit de ceilalți cu rost și fără rost... se ștergea ca o monedă dintre cele ce umblau prea mult. CAMIL PETRESCU, O. II 347. Uite, eu din ăștia îți fac napoleoni... – Și umblă? Nu-i cunoaște lumea? VLAHUȚĂ, la TDRG. 11. A căuta, a scotoci, a cotrobăi. Aseară cînd am venit de la laborator, a început să umble prin hîrtii. BARANGA, I. 210. Umblă bătrînul în traistă. Scoate un codru galben de mămăligă. STANCU, D. 264. La ce-mi umblați în lucrurile mele? Asta nu-mi place. VLAHUȚĂ, O. A. 113. ♦ A se atinge de un lucru oprit, a pune mîna în ascuns pe ceva (mai ales cu scopul de a fura). (Atestat în forma îmbla) Aprinde făcliile și fuga la grajd, să vadă cine îmblă la cal. SBIERA, P. 75. ◊ Refl. impers. N-ai observat? Nu cumva se umblase la sigiliu? BARANGA, I. 202. 12. A lucra cu..., a se servi de..., a se atinge de..., a mînui. Spuneți că în afară de voi patru n-a mai umblat nimeni cu aceste dosare. BARANGA, I. 207. Soldatul Uțupăr Pantilie, umblînd cu o armă încărcată, s-a împușcat singur din greșeală. STANCU, D. 39. Gîndeai că tot cu de-acelea a umblat, așa se făcu a nu-i păsa de ele. RETEGANUL, P. IV 12. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... (pentru a-și atinge scopul, pentru a scăpa de o neplăcere). Văzu el că în luptă dreaptă nu se putea măsura cu Mihai, și începu a umbla cu șotia. ISPIRESCU, M. V. 33. Nu mai umbla și sfinția-ta cu scornituri de-aceste. CREANGĂ, A. Nu umbla cu tertipuri!... Să-mi spui sincer de mă iubești. CONTEMPORANUL, VI_II 202. Tu umbli cu lingușeli Trei fețe de crai ca să înșeli. TEODORESCU, P. P. 106. ◊ Expr. A umbla cu mofturi v. moft. A umbla cu fofîrlica v. fofîrlica. 13. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după» și arătînd obiectul căutat) A căuta (în toate părțile) ceva sau pe cineva, a se sili să găsească ceva, să pună mîna pe ceva. Nici eu n-am învățat! strigă el la urmă, umblînd după un băț ca să ne croiască. SADOVEANU, P. M. 63. Acum umblu flămînd și ostenit după un șerpe. RETEGANUL, P. I 3. Tot așa strică cîte un perete, umblînd după șoarece. id ib. V 43. ◊ Expr. A umbla cu limba scoasă după cineva (sau ceva) v. limbă (I). ♦ Fig. A căuta să obțină un avantaj, un folos, să ajungă la o situație favorabilă. Să știi, părinte frățioare... că noi nu umblăm după dobîndă personală... ci voim spor pentru folosul obștii. SADOVEANU, P. M. 208. Toți umblă după posturi, adică după lefi. ALECSANDRI, T. I 288. ◊ Expr. A umbla după cai verzi = a căuta șă obții ceva ce nu există; a dori imposibilul. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A umbla după doi iepuri deodată = a se apuca de mai multe treburi deodată (și a nu isprăvi nici una); a urmări în același timp două scopuri diferite. A umbla după colaci calzi v. colac. 14. (Urmat de propoziții finale) A se strădui, a se sili, a căuta, a încerca să... Părinții cu fete mari umblau în ruptul capului să le mărite. AGÎRBICEANU, S. P. 23. Pe mine nu mă-ntîmpină nime, cînd mă duc la dînsul; doar cînele lui care umblă să mă rupă. CONTEMPORANUL, VI_I 98. Am bade ca ș-o lumină, Umblă două să mi-l ia, Dumnezeu să nu li-l dea. HODOȘ, P. P. 113. ♦ A avea de gînd, a avea intenția..., a vrea să... Umblu să mă mărturisesc. GALACTION, O. I 252. Mă-ta nu umblă să te crească, ci să te prăpădească. SBIERA, P. 25. Așa, bine că mi-ai spus, Că eu asta n-o știam Și să te spînzur umblam. PANN, P. V. I 101. De-i umbla, doamne-a o bate, N-o bate cu alte fapte, Numai cu străinătate. ȘEZ. III 62. ♦ A fi pe cale de a..., a se pregăti să... Cînd umbla să se culce, a văzut pe ceilalți doi dormind. ȘEZ. II 51. ◊ Expr. A umbla să moară = a fi gata să moară, a se afla pe moarte. A aflat el că frățini-său umblă să moară și s-a rugat să-l lase de la ocnă să meargă acasă. CARAGIALE, O. I 266. (Prin exagerare) Cei chemați umblau să moară de frică, de cum se văzură închiși pe acel cîmp ce le amintea groaznica pedeapsă a popilor. VISSARION, B. 373. – Variantă: (învechit și regional) îmbla vb. I.

CARNE (pl. cărnuri) sf. 1 🫀 Substanța organică, moale și sîngeroasă, care acopere oasele oamenilor și animalelor; Fig. și pop.: ~ vie, came despuiată de piele; a da, a trage, a nimeri, a tăia în ~ vie, a nu nimeri în gol, a nu greși ținta, lovind în cineva; proverb: a fi cu cineva prieten unghie și ~, a fi buni prieteni, a fi trup și suflet cu cineva; în ~ și (în) oase, în persoană, în ființă, în viață; (o bucată de) ~ cu ochi, om sau femeie numai cu chipul de om, diform, cu trupul și mintea greoaie; a prinde sau a pune ~ pe el, a se îngrășa; a crește ~a pe cineva (de bucurie), a fi mulțumit din cale afară, a nu mai putea de bucurie; unde dă mama, ~a crește, mama, cînd pedepsește copilul, o face spre binele lui ¶ 2 Fig. 🎖️ ~ de tun, trupe care se expun, fără a fi menajate, loviturilor inimicului ¶ 3 Carnea animalelor și păsărilor considerată ca aliment: ~ de vacă, de miel, de pasăre; proverb: ~ fără ciolan nu se poate, nu poți avea un avantaj deplin fără oare-cari mici inconveniente; cine poate, oase roade, cine nu, nici ~ moale, cei puternici izbutesc în toate, cei bogați pot multe și de toate; nici ~a să arză, (dar) nici frigarea, nici prea multe neajunsuri unuia, nici prea multe altuia; trebuesc menajate amîndouâ părțile opuse ¶ 4 pr. ext. Partea albă sau roșiatică, dar de natură musculară, care se mânîncă din pește, din crustacee, etc.: ~a șalăului e foarte gustoasă ¶ 5 🌿 Ceea ce se mănîncă din fructele zămoase: ~a cireșelor, piersicilor, prunelor ¶ 6 pl. Carnea unui stîrv, unei mortăciuni ¶ 7 pl. 🍽 Tot felul de came preparată, mîncâri de carne: scoase de sub picioare o torbă plină de cărnuri fripte ALECS. ¶ 8 pl. Carnea de pe trupul omului, trupul: de-ar fi fost un sfînt în locul meu, încă i-ar fi tremurat cărnurile GN.; dar și sg.: îi tremură ~a pe dînsul de frică CRG. ¶ 9 ⛪ săptămîna cărnii, aceea care precede săptâmîna albă sau săptămîna brînzii, penultima săptămînă dinaintea postului mare, numită și „cîrneleagâ”, „săptămînă mistreață (săpt. vîrstată, săpt. împestrițată, săpt. în praguri)”, iar in Mold. „harți” sau „săptămîna hărții” ¶ 10 ⛪ Lăsatul secului de ~, Dumineca care precede săptâmîna albă sau a brînzii [lat. caro, carnem].

bui(e)ci, bui(e)cesc, vb. IV (reg.) 1. (despre plante și vite) a crește peste măsură, a se dezvolta, a-i merge bine. 2. (despre oameni) a fi arogant, a se îngâmfa.

predezvoltare s. f. (biol.) Dezvoltare prealabilă ◊ „Se aplică acum programul pentru reproducerea artificială a crapului din linia Frăsinet (cel mai bun material piscicol din țară) cu o viteză de creștere foarte mare și care se pretează deosebit de bine pentru industrializare. Se scontează pe 12 milioane de larve ce vor fi predezvoltate în bazine unde se va obține și puietul. O altă noutate, cu eficiență economică aparte, constă în faptul că predezvoltarea crapului din linia Frăsinet se va face direct în bazinele de prematurare, urmând ca din stație să se livreze puiet și nu larve, ceea ce înlătură pierderile.” R.l. 15 IV 83 p. 5 (din pre- + dezvoltare)

ogoì v. Mold. a (se) liniști: ia mai bine ogoește-te o leacă CR. [Serb. OGOĬA, a crește, a îngriji].

BA adv. 1. (Mai ales familiar și regional) De loc, nicidecum, în nici un caz; (în sens absolut, negînd fraza întreagă) nu. Am dat în genunchi la ei... să ne ajute. Ei, ba. DUMITRIU, B. F. 20. Oană, ție ți-e foame. – Ba... DELAVRANCEA, A. 7. C-a fi trăind calul ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai meu să. știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. (în întrebări sau răspunsuri, uneori cu o nuanță de mai multă hotărîre decît «nu») Da sau ba? ▭ Vă închinați -ori ba?-Ba! NEGRUZZI, S. I 173. ◊ Loc. adv. (Mold., Bucov.) Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! Dar nici cam mai ba să audă el ceva de dînșii. SBIERA, P. 49. Fătul-babei însă, auzind cuvintele ei cobitoare, își cugeta în sine: Hehei! nici mai ba! Ți-ai dat tu acuma peste om! SBIERA, P. 143. A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală. CREANGĂ, A. 79. Ca mai ba, măi băiete... nu ți-ai găsit omu. ALECSANDRI, T. 241. ◊ Expr. A zice ba = a se opune, a se împotrivi, a refuza. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata, Eu n-aș zice ba; Dar zic și zic ba Pentru maica-ta, Că-i bănuitoare. ALECSANDRI, P. P. 7. A nu spune (sau a nu zice) nici da nici ba = a nu se pronunța, a nu-și spune părerea, a nu spune nimic. Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da nici ba. CREANGĂ, P. 249. ♦ Nici vorbă! nici pomeneală! Mai bătu o dată [în poartă]. Dar ca să răspunză cineva, ba. ISPIRESCU, L. 100. (Mai ales în dialoguri contradictorii, întărește o afirmație sau o negație) Mie nu mi-a adus nimic? – Ba. nu te teme, că uncheșul nu-și uită nepotul. SADOVEANU, N. F.-- 11. Era mișel? – Ba nu, de loc! COȘBUC, P. I 229. Lască mă duc eu...! – Ba nu, Ivane, trebuie să mă... duc eu. CREANGĂ, P. 312. Nu-i așa, jupîneșică?... – Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu! CREANGĂ, P. 119. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndră nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ♦ Vezi bine că (nu)...! dar ce...! De ce l-ai dat afară? – Ba o să-l iau în brațe! (Arată o gradație, de obicei întărind adverbele și loc. adv. «chiar», «încă», «unde mai pui că» etc.) Ba Peneș-fmpărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! COȘBUC, P. I 58. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Am ochit adesea și în «Ciocîrlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna»; ba unde pui că am cutezat a trage cu pușca și-n cîrdurile de gîște sălbatice! ODOBESCU, S. III 23. [Călătorul străin venit la Iași] se deprinde a bea cafea turcească și a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma șlicului și a hainelor lungi. NEGRUZZI, S. I 69. ♦ (Servește spre a completa sau rectifica o expresie) a) (Arată că ceva este nu numai așa cum s-a spus mai înainte, ci și altfel) E lung pămîntul, ba e lat. Dar ca Săgeată de bogat. Nici astăzi dormi pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. b) (Arată ezitare în alegerea unei alternative) Aici trebuie să fie hoțul! – Na! că m-ajunge păcatul... Unde să m-ascund?... Colea! ba colea... Ba colea, în bisunia (= vizuina) asta! ALECSANDRI, T. 65. (în corelație cu un alt «ba» din aceeași propoziție sau din propoziția următoare) Ba... ba... = cînd... cînd..., acum... acum..., aci... aci..., acu... acu...; și... și..., atît... cît și... Mai primise ea cete de astea care veneau să i se plîngă ba de una, ba de alta. DUMITRIU, B. F. 83. Noi aicea abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul. Ba cu botezurile, ba cu înmormîntările. SADOVEANU, Z. C. 48. Băbătia lui... începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. CREANGĂ, P. 111. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră sau ba e laie, ba-i bălaie v. alb, bălai. 5. (În expr.) Ba bine că nu! = desigur! vezi bine (că da)! firește (că da)! Știi tu ce pericol mă amenință?... – Ba bine că nu! Dacă n-oi ști eu păpara lui jupînul! CARAGIALE, O. I 80. Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei dintre noi. – Ba bine că nu, zise Ochilă... Știu eu ce i-ar trebui. CREANGĂ, P. 254. (În ironie, ca replică la o propunere sau la o afirmație nepotrivită) Ba că chiar! sau ba aia-i vorbă! = nicidecum! de loc! nici nu mă gîndesc! Ieși afară!... -Ba aia-i vorbă! Mai pune-ți pofta-n cui. ISPIRESCU, L. 210. Ba n-ai frică, soro, că ești cu mine. – Ba că chiar! ALECSANDRI, T. 186. (Cînd voim să trecem de la glumă la serios) Ba nu! sau ba (nu) zău! = să fim serioși! să fim drepți! să luăm lucrurile-n serios, cum sînt! Apoi ce-ți trebuie mai bună vorbă decît asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ei bine, boieri d-voastră, unde mergem?... Ba nu, adică vă-ntreb, unde mergem? ALECSANDRI, T. I 239. Pus-am gînd s-o părăsesc [pe mîndră]... Drept să fie sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. (Cu sens de mirare) Ba că bine zici! = într-adevăr! adevărat! Dumnealui îi cuconașii d-tale? Nicușoru? – Dar... nu-l cunoști?... – Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia privește-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei! ALECSANDRI, T. I~~ 42.

COMPLIMENTA, complimentez, vb. I. Tranz. (Rar) 1. A face complimente (1), a aduce laude. Bine c-ai venit, să te complimentez de bună-creștere a Adelei. ALECSANDRI, T. 354._2. (Învechit) A saluta. Mihai-vodă trimisese boieri, de-l complimentă [pe Sigismund]. BĂLCESCU, O. II 203.

PIR s. m. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu rizom tîrîtor foarte rezistent, care se întinde repede prin locuri cultivate și nisipoase, producînd pagube agriculturii; din rizomul ei se face o băutură cu efecte diuretice (Agropyrum repens). Fii sigur că, de cumva nu vei avea neghină Și pir în holdă, grîul va crește ca din rîu. COȘBUC, P. II 192. Așa de bine îngrijeau de grădina lor, încît să fi dat mult cu multul, nu găseai prin ea nici firicel de pălămidă, ori de pir sau altă buruiană urîcioasă. ISPIRESCU, U. 13. Se întinde ca pirul, se spune despre o persoană prea stăruitoare, de care nu scapi ușor. ◊ Compuse: pir-roșu = rogoz; pir-pădureț = specie de pir înalt pînă la 1 m, cu frunze aspre cenușii-verzui și cu spicul lung și subțire (Agropyrum caninum).

TAICĂ s. m. 1. Tată. Bietul taica mi se pare că se duce în noaptea asta. GALACTION, O. I 184. Au sărutat fiecare mîna taichii și maichii și și-au luat rămas bun de la Ileana, și-au plecat tustrei călări. CARAGIALE, O. III 104. De ce muri bietul taica și nu trăi draga maica. PANN, P. V. I 93. Sărmanu-s, doamne, sărman, Fără taică, fără maică, Fără nici un ban în tașcă. ȘEZ. VII 162. ♦ (La vocativ, cu nuanță afectivă) Nume întrebuințat de un bătrîn la adresa celor mai tineri, de un părinte la adresa copilului său etc., indicînd totdeauna un raport de familiaritate și simpatie. Tata se uită la noi și ne spune: Măi copii, a venit molima în sat. Nu mai ieșiți, taică, din casă. STANCU, D. 79. Trebuie să găsim motive. – Părintele: Găsește-le, taică, de ce ești dumneata avocat. CARAGIALE, O. II 261. ♦ Termen afectiv cu care cineva se adresează unui om mai în vîrstă. Dar George-al nostru cum o duce? – Sub glie, taică, și sub cruce, Lovit în piept d-un iatagan. COȘBUC, P. I 101. ♦ (Popular) Dumnezeu. Taică, tăiculeanu nostru, Singurel binele nostru, Grijește-ne o lună, două, Să ne crească pene nouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. 2. (Determinat prin «părinte» sau «popă») Nume dat preotului. Dacă-l întîlneam pe uliță, îi spuneam: sărut mîna, taică părinte! STANCU, D. 35. Dar poate taica popa V-a spus de prin gazeturi tot. El cum și-a dat juncanii? COȘBUC, P. II 60.

SINGUREL, -EA, -ICĂ, singurei, -le, adj. Diminutiv al lui singur. 1. v. singur (1). A plecat singurel într-o zi, fără să-l bage de seamă cineva, din casă. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Pe un pisc tăcut, De vînturi bătut, Tristul ciobănel Șede singurel, Tot cătînd spre văi Să vadă pe-ai săi. BOLINTINEANU, O. 80. Albă păsărică! Ce stai singurică Lîngă cuibul tău? ALECSANDRI, P. I 196. Singurele, mititele, Merg pe drum înșirățele (Cocoarele). ◊ Expr. Singur-singurel sau singurică-singurea = singur (sau singură) de tot. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73. Pe genunchii mei ședea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar în păr înfiorate or să-ți cadă flori de tei. EMINESCU, O. I 75. Lele, nu mai suspina, C-ai rămas acum așa Singurică-singurea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. 2. v. singur (2). S-a omorît singurel de inimă rea. BART, S. M. 68. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, și toate trebile și le punea la cale singurel. CREANGĂ, P. 140. 3. v. singur (3). Taică, tăiculeanu nostru, Singurel binele nostru, Grijește-ne o lună, două, Să ne crească pene nouă, Să putem și noi zbura, Tăicuță, cu dumneata! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204.

Daphne x burkwoodii Burkw. (D. caucasica x D. cneorum). Hibrid care înflorește vara, timpuriu. Flori roz-bleu-pal în ciorchini, parfumate. Se pretează bine pentru gardurile vii. Este un hibrid semipersistent, cu creștere rapidă, cca 0,90-1 m înălțime.

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊ Expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl; gen.-dat. sg.: tatii și tatei] – Lat. tata.

fi (sunt, fost), vb. – 1. A ființa. – 2. A sta. – 3. A se găsi, a se afla. – 4. A exista. – 5. A trăi. – 6. (Despre starea vremii) A se face (frumos, frig etc.). – 7. A dura, a se menține. – 8. A fi de față. – 9. A avea loc, a se ține. – 10. (Cu prep. cu) A fi adept. – 11. (Cu prep. de) A merita, a fi demn de. – 12. (Cu prep. a) A avea chef de. – 13. (Cu conj. să) A trebui, a fi nevoie. 14. (Cu inf.) A trebui. Mr. escu, fută, h’ireș megl. săm, fost, ire, istr. escu, fost, fi. Lat. sum fui, al cărui inf. esse a fost înlocuit de fiēri (Pușcariu 597; Candrea-Dens., 581; REW 3288; DAR). Cf. ființă, firetic. A păstrat forma înv. a optativului, în formulele de imprecație fire-ai, fire-ar. Comp. cu conjunctivul fie (cf. it. qualsisia, quando che sia); fiecare, pron.; fiece, adj.; fiecine, pron.; fiecînd, adv.; fiecum, adv.; fieunde, adv. (rar). Fiindcă, conj. este un comp. de la că cu gerunziul fiind. Der. fire, s. f. (mod de a fi, caracter; natură; capacitate, creație; înv., menstruație), al cărui sens de „natură” nu a fost bine explicat (cf. gr. φύσις „natură”, de la φύω „a crește”); fireș (var. înv. hireș), adj. (natural; originar, natural; real, autentic), cuvînt înv.; firesc, adj. (natural); fireșie, s. f. (înv., natură); firește, adv. (în chip natural); nefiresc, adj. *care nu este firesc; artificial); fiitor, adj. (existent, viitor), creație artificială, înv. Ființă, s. f. (făptură; esență, natural; prezență; existență), este un der. de la gerunziul fiind, cu suf. -ință, cf. ușurință, cuviință, cerință, etc. (Pușcariu 610 și DAR, de la un lat. *fientia, echivalent popular de la essentia, ipoteză plauzibilă, dar nu și necesară). – Der. ființa, vb. (a exista, a se afla); ființesc, adj. (înv., real); neființă, s. f. (inexistență); desființa, vb. (a suprima, a reduce la nimic, a anula); înființa, vb. (a crea, a stabili, a funda; refl., a apărea, a se produce; refl., a se prezenta); înființător, adj. (fondator).

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊ Expr. Calcă pe urmele lui tată-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui bărbat considerat ca strămoș, ca fondator al unei dinastii, al unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. Fig. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl, gen.-dat. sg.; tatii și tatei] – Lat. tata.

ODRĂSLIT, -Ă, odrăsliți, -te, adj. 1. Născut, zămislit, ivit; crescut, dezvoltat. Spuneți, n-ați aflat, De-un tînăr băiat Bine odrăslit, Numai potrivit? CORBEA, A. 39. 2. (Despre plante) Care a dat lăstari; p. ext. înverzit, înmugurit. Cimpoieșu se gîndea la Măriuca, la serile cu toate răchițile odrăslite, colo pe părăul Alisandroaiei. CAMILAR, N. I 227.

VOINICOS, -OASĂ, voinicoși, -oase, adj. Bine făcut, voinic, chipeș, arătos, puternic, frumos; mîndru. De ce creștea, se făcu mai trupeș și mai voinicos copilul. ISPIRESCU, la TDRG. Să fii mîndru, voinicos. TEODORESCU, P. P. 308.

BUCURIE. Subst. Bucurie, veselie, înveselire, veselire (pop.), jovialitate, voioșie, folie (fam.), însuflețire, încîntare, voie bună, bună dispoziție; bucurie mare, exultare, exultație, entuziasm, fericire, ferice (înv.), extaz, extaziere, exaltare, euforie, beatitudine (livr.). Desfătare, desfăt (rar), distracție, divertisment, amuzament, petrecere, petrecanie (înv. și reg.). Adj. Bucuros, vesel, înveselit, veselit (pop.), radios, voios, plin de voie bună, bine dispus, jovial; entuziasmat, încîntat, fericit, ferice (poetic), exultant, extaziat, exaltat, euforic, triumfător. Îmbucurător, plăcut, încîntător, fermecător, captivant, fascinant, fascinator (rar); înveselitor, veselitor (pop.), fericitor (rar). Vb. A se bucura, a se îmbucura (reg.), a-și face inimă bună, a fi bucuros, a exulta, a-și freca mîinile (de bucurie), a sări într-un picior (de bucurie), a se înveseli, a se lumina la față, a se veseli (pop.), a fi vesel, a fi voios, a fi bine dispus, a fi fericit; a fi numai zîmbet, a crește de bucurie, a-i crește (cuiva) sufletul, a nu mai putea de bucurie, a crește inima (în cineva), a-i rîde (cuiva) inima de bucurie, a-i rîde (cuiva) mustața, a-i rîde (cuiva) ochii, a rîde inima (în cineva), a-și face inima bună, a-i (tre)sălta inima de bucurie, a nu mai călca pe pămînt de bucurie, a nu mai atinge pămîntul de bucurie, a sări în sus (de bucurie), a fi nebun de bucurie, a nu-și încăpea în piele de bucurie, a bate din pinteni, a fi în al nouălea (al șaptelea) cer. A triumfa, a jubila. A se distra, a se desfăta, a petrece, a se delecta, a se amuza. A bucura, a înveseli, a veseli (pop.), a însufleți, a ferici, a încînta, a distra, a amuza. Adv. Cu bucurie, cu toată bucuria, cu plăcere, cu veselie, cu voioșie; cu (din) tot sufletul, cu (din) toată inima, cu inima săltînd de bucurie; cu zîmbetul pe buze (pe față). V. amuzament, entuziasm, fericire, optimism, plăcere.

Abies concolor Hoopes, « Brad argintiu » (syn. Abies concolor Lindl. et Gard.). Arbore cu ramuri (cenușii-argintii-verzui) întinse sau ușor atîrnînde, dispuse în verticil, formînd o coroană conică. înalt de 50 m. Muguri rășinoși. Suportă bine fumul și praful, este rezistent la frig. Are o creștere viguroasă, este puțin pretențios față de sol. Scoarță gri-deschis cu pungi de rășină. Frunzele-ace, moi, turtite (lungi pînă la 8 cm), așezate compact șl neregulat, în formă de pieptene, pieloase, argintii, pe ambele părți cu dungi albicioase. Conuri erecte (diametrul, cca 4 cm și lungi de cca 10 cm), înainte de maturitate verzi, uneori purpurii. Carpelele sînt mai lungi decît bracteele.

EVOLUA vb. 1. a avansa, a se dezvolta, a înainta, a progresa, a propăși, (înv.) a (se) pricopsi, a spori, (grecism înv.) a prohorisi, (fig.) a crește. (Patria noastră ~ continuu.) 2. a se desfășura, a merge. (Treaba ~ bine.) 3. a se desfășura, a se întîmpla, a se petrece, (înv.) a se purta. (Iată cum au ~ faptele.) 4. a decurge, a se desfășura, a se petrece. (Partida a ~ în bune condiții.)

Sagittaria sagittifolia L. Specie originară din Asia și Europa. înflorește vara. Flori albe, mari, unisexuate, în mijloc roșii-închis (3 petale lungi de 1 cm, 3 sepale, stamine numeroase), așezate cîte 3 în verticil, în racem dispus terminal pe un peduncul de pînă la 1 m înălțime. Plantă erbacee, acvatică, perenă, cu tulpină erectă, de obicei simplă. Frunzele radiale plutitoare, pînă la 80 cm lungime, 20 cm lățime, cu limbul sagitat adînc și lobii lanceolați, iar cele submerse lanceolate sau spatulate. Crește în ape puțin adînci și pe marginea lor. Rezistă bine iama.

tată sm [At: PSALT. HUR. 38^v/15 / V: ta², (îvp) tătâne, (îrg) tătân, tătine / Art.: ~ta, ~l, (îrg) ~tul, (reg) ~le, ~tele / G-D: ~lui, ~tii, ~tei, (îvr) ~lu, (reg) ~tului, lui ~l / Vc: ~, (reg) ~to, ~tule / Pl: tați / E: ml tata] 1 Bărbat care are copii. 2 Termen folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) un tată (1) Si: (fam) tati, tataie (1), (reg) babacă, neicuță, niuniuț, taică. 3 (Înv; îs) ~ de familie Cap de familie. 4 (Reg; îs) Nume de ~ Nume de familie. 5 (Reg; îs) ~ta săracilor Tutore al orfanilor. 6 (Reg; îs) ~ de salcă Amantul unei femei considerat în raport cu copiii acesteia. 7-8 (Îljv) Dinspre (sau, înv, despre) ~ (Care se află) în linie paternă. 9 (Îlav) Din ~ în fiu (sau prunc) sau (reg) de la ~ la (ori pe) fiu (ori prunc) sau de pe ~ pe fiu Din generație în generație. 10 (Pfm; d. copii; îe) A fi bucățică ruptă ~-său sau ~-său în picioare ori izbit capul lui ~-său A semănă leit cu tatăl său. 11 (Pfm; îe) A călca pe (sau în) urmele lui ~-său A semăna cineva cu tatăl său în apucături și obiceiuri (mai ales rele). 12 (Pop; îe) A dormi somnul ~tii A dormi somnul de veci. 13 (Pop; îe) A trimite (pe cineva) de la dracul la ~-său A trimite pe cineva de colo-colo. 14 (Pfm; îe) A căuta pe dracul și a găsi pe ~-său sau a scăpa de dracul și a da peste ~-său A intra singur într-un pericol mare. 15 (Pfm; îe) A cere cât dracul pe ~-său sau a cere pe dracul și pe ~-său A cere o sumă exorbitantă. 16 (Pop; îe) Să fie de sufletul ~tii Exclamație de consolare pe care o spune cineva când suferă o pagubă sau când este silit să facă un dar. 17 (Reg; rar; îs) ~ de paie Bărbat care nu se impune în familie. 18 (Reg; îc) ~l-pădurii sau mareș-~ Personaj din mitologia populară, având trăsăturile mamei-pădurii Si: (reg) pădurar, păduroi. 19 (Bot; reg; îc) Iarba~ lui și barba ~tii (1) Tătăneasă (1) (Symphytum officinale). 20 (Îs) ~ bun Tată (1) adevărat. 21 (Șîs ~ vitreg sau, reg, ~ de al doilea, ~ mașter, ~ de scoarță, ~-fiastru] Soțul mamei considerat în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. 22 (Fam; șîs ~ socru) Socru (1). 23 (Îvr; lpl; îf tătâni) Părinți. 24 (Fam) Nume dat de soție bărbatului ei. 25 (Fam) Termen de dezmierdare cu care un bărbat se adresează copiilor săi. 26 (Fam; pex) Termen cu care un bărbat se adresează unei persoane mai tinere pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 27 (Fam; pan) Termen prin care un bărbat își exprimă afecțiunea față de un animal. 28 (Reg; adesea determinat prin „mare”, „bătrân”, „moș”, „bun”, „bât”) Bunic (1). 29 (Reg; îlav) De când ~ta moșu De foarte multă vreme. 30 (Reg; pex; determinat prin „bătrân”, „moș”) Bărbat bătrân. 31 (Reg; îs) ~ mare Fratele mai bătrân al unuia dintre părinți. 32 (Reg; îas; șîs ~ moș sau ~ bătrân) Unchiul din partea mamei. 33 (Reg; îs) ~ mic Fratele mai tânăr al unuia dintre părinți. 34 (Reg; îs) ~ naș Naș. 35 (Pfm) Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat (în vârstă). 36 (Îvp; pe lângă un nume de persoană) Fondator al unui neam, al unei dinastii Si: strămoș. 37 (Trs; îs) ~ de vecin Primar. 38 (Trs; îas; șîs ~l vecinătății) Conducător al unei părți din sat. 39 (În credința creștină, precedat de „Dumnezeu”, „ceresc”, „nevăzut”) Dumnezeu (1). 40 (Bis; îs) ~l nostru Rugăciune creștină. 41 (Pfm; în legătură cu verbul „a ști”; îlav) Ca (pe) ~I nostru Foarte bine. 42 (Pfm; în legătură cu verbul „a ști”; îal) Pe de rost. 43 (Pfm; îe) A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în (sau la) numele ~lui A-i trage cuiva una drept în frunte. 44-45 (Îvr; determinat prin „sfânt”; lpl; îf tătâni) Întemeietor (sau conducător) al bisericii creștine. 46 (Îvr; fig; îf tătâne) Căpetenie (1). 47 (Reg; fig; gmț) Cel care este mai dotat decât alții. 48 (Îrg; îs) ~l minciunii Diavolul (1). 49 (Reg; îs) ~ dracilor Scaraoțchi. 50 (Reg; îas) Capul răutăților. 51 Creator (1). 52 (Îvr) Punct de plecare Si: început, origine. 53 (Îvr) Cauză (2). 54 (Pfm; îe) Se leapădă și de ~-său sau vinde și pe ~-său Se spune despre un om lipsit de scrupule. 55 (Pfm; îe) Unde dă ~ta, crește carnea Se spune când părintele își pedepsește copiii spre binele lor. 56-57 (Fam; îs) Măi ~! Exclamație de uimire (sau de satisfacție).

rumeneálă f., pl. elĭ (d. rumenesc; sîrb. rumenilo, roșeață, suliman roș; pol. rumienidlo). Roșeața sănătoasă a obrazuluĭ. Coloarea uneĭ pînĭ saŭ fripturĭ bine prăjite. O plantă erbacee rozacee care are tulpina tîrîtoare și crește pin tufișurĭ și pădurĭ umede (potentilla procumbens orĭ tormentilla reptans). Suliman roș (pl. vechĭ rumenéle [cp. cu gălbenele], ca’n P. P. V. carmin). Pl. (rumenele). Roĭbă.

voinicos, -oasă adj. 1 Care este bine făcut, voinic, puternic. ◊ Care este chipeș, arătos; mîndru. De ce creștea, se făcea mai trupeș și mai voinicos copilul (PER.). 2 (despre oameni) Care este curajos. Te arătai mai voinicos la început! (TUD.). • pl. -oși, -oase. /voinic + -os.

buruiană s.f. (bot.) 1 Nume generic dat diverselor plante erbacee spontane, fără valoare economică, adaptate să trăiască împreună cu plantele cultivate pe care le stînjenesc în creștere și dezvoltare. ◊ Buruiană rea (sau de stricăciune) = plantă otrăvitoare. ◊ Fig. Bine-ar fi să piară buruiana răului de pe lume (CAM.). ♦ Restr. Plantă care crește necultivată printre cele cultivate, năpădindu-le și care trebuie să fie plivite sau prășite. 2 (și buruiană de leac) Plantă medicinală sau folosită în medicina populară. Văzînd că nu mă tămăduiesc cu buruieni, m-am înfățișat la spital (SADOV.). 3 Nume dat unor plante necultivate comestibile. Borș de buruieni. • pl. -ieni, -iene. și (reg.) buruian s.n. /<sl. veche боурнанъ, боурꙗнъ bg. бурен, srb. burjan, ucr. бур’ян.

GĂINĂ ~i f. Pasăre domestică de talie medie, cu cioc conic, crescută pentru carne și ouă. * A avea orbul ~ilor a nu vedea bine, deslușit (mai ales seara). De râsul ~ilor de nimic; de batjocură. A se culca o dată cu ~ile a se culca foarte devreme, decuseară. A sta ca o ~ (sau curcă) plouată a) a fi lipsit de curaj; b) a fi indispus. ~-de-apă pasăre de baltă, migratoare, de talie medie, cu penaj negru-cenușiu, având un moț alb între ochi; lișiță. [G.-D. găinii] /<lat. gallina

CUBA, Republica ~, stat în America Centrală insulară, ocupînd insula cu același nume și alte ins. mai mici din apropiere (în total c. 1.600 ins.); 111 km²; 10,51 mil. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap.: Havana. Orașe pr.: Santiago de Cuba, Camagüey, Holguin, Guantánamo. Este împărțit în 14 prov. și o municipalitate cu regim special. Relief ușor vălurit, care în E se ridică în masivul Sierra Maestra (alt. max.: 2.560 m). Climă tropicală cu precipitații abundente; cicloane (uragane) devastatoare afectează în fiecare an ins. Expl. de crom (13 mii t, 1987), nichel (35,9 mii t, 1987), cobalt, min. de fier, cupru, sulf, petrol. Terenurile agricole ocupă 55,3% din supr. țării. Cultura de bază o reprezintă trestia de zahăr (51,7% din supr. cultivată, 73,5 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), alături de care se mai cultivă – pe plantații – bananieri, mango, arbori de cafea, citrice. Pentru consumul intern se cultivă orez (550 mii t, 1989), batate, manioc, porumb ș.a. 25,3% din supr. țării este ocupată de pășuni pe care cresc bovine (4,93 mil. capete, 1989); creșterea porcinelor (2,5 mil. capete, 1989). Pescuit: 231,3 mii t. (1988). Este bine dezvoltată ind. zahărului (8,2 mil. t, 1989), a tutunului (279 mil. buc. țigări de foi, 15,4 miliarde țigarete, 1987), a alcoolului (rom), conservelor de fructe tropicale. Ind. țării mai produce: energie electrică (15,2 miliarde kWh, 1989), oțel, nichel (8,9 mii t, 1987), îngrășăminte chimice (fosfatice mai ales), autovehicule, mașini și utilaje ind., receptoare radio și de televiziune, anvelope, ciment (3,76 mil. t, 1989), țesături, produse alim. C. f.:14,7 mii km. Căi rutiere: 27 mii km. Moneda: 1 peso = 100 centavos. Exportă zahăr brut (c. 3/4), alte produse alim., tutun, țigarete, min. de nichel, produse petroliere ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport, combustibili, produse agro-alimentare, textile ș.a. – Istoric. Locuită din timpuri străvechi de triburi amerindiene (guanahatabei, cibonei și taino), C. (descoperită de Columb în 1492) a fost cucerită de conchistadorii spanioli, care au exterminat majoritatea populației băștinașe, iar pentru munca pe plantații au fost aduși, în sec, 16-19, sclavi negri din Africa. Lupta de eliberare națională împotriva dominației coloniale concretizată prin războiul din 1868-1887 și răscoala din 1895-1898, condusă de José Marti și Antonio Maceo, precum și Războiul Hispano-American (1898) au dus la proclamarea independenței Republicii C. la 12 febr. 1901. În 1925 a fost creat Partidul Comunist din Cuba. Dictatura lui Machado (instituită în 1925) a fost răsturnată în 1933, în urma unei puternice mișcări populare; ulterior, puterea a fost acaparată de un alt dictator, F. Batista (1940-1944 și 1952-1958). În cel de-al doilea război mondial, C. a făcut parte din coaliția antihitleristă. La sfîrșitul anului 1956, un grup de cubanezi, în frunte cu Fidel Castro Ruz, a organizat lupta armată împotriva dictaturii lui Batista; regimul acestuia a fost răsturnat șa 1 ian. 1959, puterea fiind preluată de un guvern condus de Fidel Castro Ruz. Acesta a introdus o politică de naționalizare, fapt ce a provocat embargoul american asupra comerțului cubanez. În 1961 a avut loc o tentativă de invazie a exilaților cubanezi în Golful Porcilor, care au fost respinși. Ca urmare, C. a fost exclusă din Organizația Statelor americane și supusă unei blocade comerciale (1962), pe care a reușit să o depășească datorită susținerii economice directe din partea U.R.S.S. Instalarea de către sovietici a unor rachete în C., în 1962, a provocat o criză între cele două mari puteri, soldată cu retragerea rachetelor. În 1976 a intrat în vigoare o nouă constituție. C. este o republică socialistă. Deteriorarea progresivă a situației economice și încordările politice au generat un masiv flux de emigrări legale și ilegale. Șeful statului și al guvernului este președintele Consiliului de Stat. Organul legislativ este Adunarea Națională a Puterii Populare.

DEZVOLTAT, -Ă, dezvoltați, -te, adj. 1. (Despre ființe și însușirile lor fizice și intelectuale) Crescut (pînă la punctul considerat ca normal sau de maturitate), evoluat. Copil bine dezvoltat. ♦ Proeminent, mare. [La tribună] perorează, adică urlă, un om gras cu fălci dezvoltate. SAHIA, N. 21. ♦ (Despre unele activități ale omului în domeniul practic, spiritual, social etc.) Ajuns într-un stadiu înaintat. Agricultură dezvoltată. 2. Expus în mod amănunțit, pe larg, detaliat, amplu. Plan dezvoltat. Articol dezvoltat. ▭ Din ceaslov și psaltire... să treci la gramatică, și încă ce gramatică! nu ca aceste de acum... unele «raționate», altele «dezvoltate». CREANGĂ, A. 88.

cornut, ~ă [At: LEX. MARS. 197 / V: cur~ / Pl: ~uți, ~e / E: ml cornutus] 1-2 smf, a (Specie de animal) care are coarne. 3 smf Animal din cornute (1). 4-5 smf, a (Animal) cu coarne mari, bine dezvoltate. 6 a (Îs) Vite ~ Boul și vaca. 7 sf Vacă cu coarnele crescute lateral, care împunge. 8 a (Îc) Secară-~ă Corn-de-secară cf corn¹ (29). 9 sm (Euf) Drac. 10 sf (Bot; reg) Ciumăfaie (Datura stramonium). 11 sm (Bot; reg) Turiță (Agrimouia eupatoria). 12 sm (Bot; reg; îf cur~) Plantă nedefinită mai îndeaproape. 13 smp (Bot; reg) Holeră (Xanthium spinosum). 14 smp (Bot; reg) Scaietele-popii (Xanthium strumarium). 15 smp (Bot; reg) Căldărușă (Aquilegia vulgaris).

smochín și zmochín m.(d. smochină). Un pom mic înrudit cu dudu și muru, cu frunze mari palmate și originar din Siria (ficus cárica). Crește cultivat și sălbatic pin România pe lîngă Dunăre și produce chear fructe bine coapte. – La Dos somchin (Tkt).

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. (În opoziție cu rău) Care are însușiri pozitive. I. (În sens moral; despre oameni și despre ceea ce ține de natura omului) 1. (Despre oameni) Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor, blînd, blajin. Maria era... frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna și bună ca o fată mare. RETEGANUL, P. IV 64. Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare! CREANGĂ, P. 253. Măria-ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. KOGĂLNICEANU, S. A. 110. ◊ Expr. Bun la inimă = milos, milostiv, îndurător. Era bun la inimă... și nu asuprea pe văduvă, nici pe sărman. ISPIRESCU, L. 393. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. CREANGĂ, P. 298. Bun, rău = oricum ar fi. Biata baba mea, bună, rea cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum. CREANGĂ, P. 134. Oameni buni! formulă cu care ne adresăm unor ascultători. Oameni buni! Toate cele spuse [în hîrtia împăratului] sînt minciuni. BENIUC, V. 157. Iertați-mă, oameni buni. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Substantivat, în expr.) Bun și rău sau rău și bun = toată lumea, oricine (fără deosebire). Întindea masă mare pentru bun și pentru rău. ISPIRESCU, L. 80. În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. 2. Care își îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită situație. Tată bun. Soț bun. Cetățean bun. ▭ Ion al Anei... L-ai știut... E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. 3. Îndatoritor, amabil, drăguț. Spune-mi, dacă ești bun, unde vine strada asta. ◊ Expr. Fii bun! = te rog, ai bunătatea. Prea tare nu vă grăbiți, Ci fiți buni și zăboviți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495. 4. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți (cînd aceștia sînt în suferință, bătrîni etc.). 5. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cinstit, cuviincios, frumos; milos. Purtare bună. Vorbă bună. Suflet bun. ▭ Bunicul făcuse o faptă bună, eram și eu părtaș la ea. SADOVEANU, N. F. 28. Inima ta cea bună te ajută. CREANGĂ, P. 214. Dă-le pildă bună. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Ironic) Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia și-a luat iar bunele clasice năravuri! CARAGIALE, O. III 188. Sfat bun = sfat cuminte, înțelept. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul, cu binele; cu vorbe bune; de bunăvoie. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor! COȘBUC, P. I 226. Nu-l înjugi așa cu buna Pe vițel. COȘBUC, P. I 96. Atunci să stăm și noi la bătaie. însă numa cînd n-ar fi cu putință Dă a scăpa ș-a să-mpăca cu buna. BUDAI-DELEANU, Ț. 109. ◊ Expr. Bun suflet de om = om bun. Bun suflet de om e acesta și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A privi (pe cineva) cu ochi buni v. ochi. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și ale educației. ◊ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc. I-a trimis poza și două certificate: unul de absolvent a două clase de seminar, și altul de bună-purtare ca fost sergent la infanterie. BASSARABESCU, S. N. 73; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 6. Caracteristic omului mulțumit, vesel. Dispoziție bună. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. (Exprimă însușirea de a produce satisfacție) Care face sau prinde bine; care face plăcere; plăcut, satisfăcător, convenabil, agreabil, îmbucurător. Primire bună. ▭ Ce mai știi de pe la tîrg? -... Ia, nu prea bune vești. CREANGĂ, P. 77. ◊ Expr. (Ironic) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un mare rău. Nu știu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună. CREANGĂ, P. 30. A o păți bună = a o păți, a da de bucluc, a da de dracul. Mai duceți-vă și la altă casă, că eu unul știu c-am pățit-o bună. CREANGĂ, P. 160. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! CREANGĂ, P. 252. Na-ți-o bună! = (exprimă uimire, ciudă) na! asta-i acum! asta mai lipsea! Prin postul cel mare se răspîndește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. – Na-ți-o bună, zise Trăsnea. CREANGĂ, A. 114. Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se zice aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită sau opusă celei așteptate; na-ți-o frîntă că ți-am dres-o. 2. (Despre mîncări și băuturi) Plăcut la gust, gustos. V. delicios. Vin bun. ▭ Peștele e bun numai viu, prins de mîna omului. SADOVEANU, N. F. 28. Nu era bolnav la care... să nu-i trimită ceva bun, îndată ce auzea de boala lui. RETEGANUL, P. IV 35. Bune sarmale ai mai făcut! CREANGĂ, P. 32. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Ex p r. (Depreciativ) Poamă bună = om de nimic, secătură. 3. Bogat, îmbelșugat. Recoltă bună. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. Trandafir cu bun miros, Drag mi-i, doamne, cel frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. 5. Liniștit, tihnit, fericit. A duce viață bună cu cineva. ▭ De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. De cînd maica m-a făcut, zile bune n-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. ◊ (Ca element de formare a numeroase formule de salut și de urare) Bună ziua! (sau ziua bună!) Bună seara! Bună dimineața! Noapte bună! Noroc bun! într-un ceas bun! Drum bun! Rămas bun! etc. ▭ De-ai sosit cu gînduri bune, Noi un «bun venit» ți-om spune. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Mai bun lucru, moș Călifare! – Mulțumim d-tale, nepoate. GALACTION, O. I 47. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun întîlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. Bună calea, drumețule! – Bună să-ți fie inima, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 200. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. (Familiar) La bună vedere (= la revedere), domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. III. (Despre ființe și lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau «la») Care are calitățile proprii destinației sale. 1. Potrivit, apt (pentru ceva), corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. Pămînt bun pentru cultura bumbacului. Apă bună de băut. Vacă bună de lapte. ▭ Căruța lui... era o căruță bună, încăpătoare și îndemînatecă. CREANGĂ, P. 106. Ești bun de însurat. CREANGĂ, P. 154. Vreo șase salcîmi... ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră. NEGRUZZI, S. I 71. De nimic nu mai sînt bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Bun de tipar (sau deimprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipări o lucrare pe baza ultimei corecturi. (Substantivat) Așteptăm bunul de tipar. Bun și aprobat, formulă care se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. Metalele sînt, în general, bune conducătoare de căldură și de electricitate. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiunile fiziologice) care se îndeplinește, se desfășoară normal. Ochi buni. Dinți buni. Stomac bun. Digestie bună. Respirație bună. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut, guraliv. Bună de gură Tudorița, nevasta cantonierului. STANCU, D. 232. Nu fi bun de gură!... Vorba multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I 247. Bun de mînă = îndemînatic. Și mai are încă... Voinicei Levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vină. ALECSANDRI, P. P. 63. Bun de picioare = iute, sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat, puțin uzat; p. ext. nou, de zile mari, de sărbătoare. Am încălțat pantofii cei buni. ▭ Se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune. ISPIRESCU, L. 33. Săracă mîndra mea... O găsii c-o sucnă rea: Pe cea bună și-o cîrpea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 4. (În opoziție cu prost) De calitate superioară; p. ext. prețios, scump, de preț. Marfă bună. Stofă bună. ▭ Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU, L. 38. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. 5. Veritabil, autentic; pur. Aur bun. Argint bun. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede (ceva) adevărat sau bine; a lua (ceva) în serios. Eu am făcut greșeala că te-am crescut prea moale și tu ai luat-o de bună. DUMITRIU, B. F. 45. A o ține (una și) bună= a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a ști (sau a spune) un singur lucru, a nu mai ști (sau a nu mai ține seamă) de altceva; a avea o părere hotărîtă, pe care nimic n-o poate zdruncina. Așa sînt eu în felul meu, știu una și bună. CREANGĂ, P. 203. A i se prinde (ceva) de bun = a trece drept adevărat, a fi crezut. Spinul, văzînd că i s-au prins minciunile de bune, chemă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ (Despre mărfuri; în opoziție cu alterat, falsificat) Lapte bun. Unt bun. 6. (Despre bani; în opoziție cu vechi) Care circulă, care are putere de circulație, care are curs, care umblă; (în opoziție cu fals) emis de o autoritate îndreptățită. Banii aceștia nu mai sînt buni. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. IV. (Despre persoane, mai ales despre profesioniști, artiști etc.) Înzestrat, talentat, priceput, capabil, destoinic, vrednic; p. ext. dibaci, iscusit, îndemînatic, abil. Mecanic bun. Profesor bun. Nuvelist bun. Tenor bun. Elev bun. ▭ Buni tîrgoveți, Nu s-ajung din preț. BENIUC, V. 162. De nu-ți fi mîncători, și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. V. (Exprimă însușirea de a fi favorabil sau util) 1. (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. Ce vreme bună pentru semănături! DUMITRIU, B. F. 90. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 62. Dînd... un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. 2. Folositor, util, de folos. Ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva. ISPIRESCU, L. 19. Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ Expr. A nu-i fi de-a bună = a nu avea nici un folos (de ceva), a nu-i folosi la nimic. La vreo șaptezeci de ani a plecat la Sfîntul Munte și la Ierusalim, unde a făcut daruri scumpe... Nu i-a fost de-a bună. PAS, Z. I 157. Ce ți-e bun (sau bună)? sau la ce bun? = la ce folosește? ce folos? Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. 3. Avantajos; rentabil. Preț bun. ▭ Harabagia... e mai bună [decît cărăușia], că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale- pe jos, iar la popas- în căruță. CREANGĂ, P. 107. 4. (În credințele superstițioase, mai ales în basme; ca determinant pe lîngă «semn») Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ◊ Expr. A nu fi (de-a) bună (cuiva sau cu cineva) = a prevesti ceva rău, a nu fi de bun augur. Mama lui clătină din cap: Nu-i a bună cu băiatul nostru! SANDU-ALDEA, D. N. 159. Ce să fie acolo?... – Ce e, nu e d-a bună. DELAVRANCEA, S. 196. VI. (Intensifică înțelesul cuvîntului pe care îl determină) 1. Zdravăn, strașnic, solid. Trage un somnuleț bun. ISPIRESCU, L. 335. Cum s-a întors... acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. CREANGĂ, P. 87. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia... TEODORESCU, P. P. 503. 2. (În legătură cu noțiuni cantitative) Considerabil, însemnat, mare. O sumă bună de bani. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată, un număr considerabil. Începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Strada, deveni neîncăpătoare și o bună parte se urcară pe clădiri. SAHIA, N. 107. În bună parte = în mare măsură, în mare parte. Lucrul e în bună parte terminat. O bucată bună sau o bună bucată (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 3. Întreg, plin; p. ext. mai mult decît.., și mai bine. Am băut două pahare bune de vin. Pînă acolo sînt 10 kilometri buni. ▭ Pîn’la ziua albă mai erau ca două ceasuri bune și era vremea cînd plantele se umezesc. CAMILAR, TEM. 145. Pentru fiecare măr, patru sute bune [de lei]. RETEGANUL, P. II 78. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Desăvîrșit; deplin. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. De bună seamă v. seamă. ◊ Expr. Pace bună! v. pace. ◊ Compuse: bun-plac v. plac.; bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. Complicele a înlesnit delictul cu bună-știință. ♦ (Precedînd un adjectiv șî accentuînd ideea exprimată de acesta) Pe deplin, de tot, cu desăvîrșire, de-a binelea, definitiv. Ceilalți nemaiavînd încotro șovăi, diata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Crezu că ce-i găsit îi bun găsit, EMINESCU, N. 108. M-o luat bun teafăr din sat. ALECSANDRI, T. 4. ◊ Bun bucuros v. bucuros. 4. (În legătură cu noțiuni temporale, în loc. adv.) Într-o bună zi (sau dimineață) = o dată, într-o zi (sau într-o dimineață), pe neașteptate. Ai! ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni! BENIUC, V. 27. Într-o bună dimineață, feciorul... îi și aduce o noră pe cuptieri, CREANGĂ, P. 8. De cu bună vreme = de timpuriu; din. timp. Pe la cina cea bună = pe înnoptate. Colo pe la cina cea bună nimerește... într-un sat. RETEGANUL, P. I 11. VII. (Despre relații de înrudire; în opoziție cu vitreg) Adevărat, de sînge. Tată bun. Mamă bună. Frate bun. ▭ Ai fi zis că e soră bună și de mumă și de tată cu celelalte două. DELAVRANCEA, S. 92. ◊ Fig. Apa e soră bună cu focul, dar apa e soră mai mare, căci biruie focul, îl stinge. ȘEZ. III 101. Înșelătorul e frate bun cu amăgitorul. ◊ (În opoziție cu văr de-al doilea, de-al treilea etc.) Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Devotat, sincer, apropiat. ▭ Calu-i alb, un bun tovarăș, Înșeuat așteapt-afară. EMINESCU, O. I 103. Feciorul de lîngă tine Era bun pretin cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244 VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam, nume, viță; în opoziție cu de jos, de neam prost) Nobil, ales, distins. Familie bună. Casă bună. ▭ Asta meserie, măi... Curată, cu lume bună de la care poți să înveți multe. PAS, Z. I 278. Spune bade, maică-ta Să nu mă grăiască-n sat, Că eu nu te-am fărmecat; Cînd voi sta de-a fermeca, Nu farmec din vița ta, Ci farmec de viță bună, De-aș ședea-n temniț-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ◊ (Substantivat) Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară și le adunară [mărgăritarele]. ISPIRESCU, L. 40.