AUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă strălucitoare, foarte maleabil și ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoabă, de artă, monede (servind din această cauză și ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, prețios. ◊ Aur alb = apă folosită ca izvor de energie. Aur negru = cărbune de pământ sau (mai rar) țiței, considerate ca surse de energie. Aur verde = pădurea ca bogăție vegetală. ◊ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbenă a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nuntă de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrării unei căsătorii. ♦ Fig. Văpaie, strălucire ca a aurului (1). 2. Fir, ață făcută din aur (1) sau imitând aurul și folosită la cusut; p. ext. veșmânt țesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogăție; fig. belșug. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.

AUR NEGRU s. v. cărbune, petrol, țiței.

CĂRBUNE s. 1. (GEOL.) (fig.) aur negru. (~le este o rocă sedimentară.) 2. mangal. (~le este folosit drept combustibil.) 3. v. tăciune. 4. (BOT.; Phyteuma vagneri) (reg.) baraboi, bănișor, spinuță. 5. v. antrax. 6. (FITOP.) tăciune. (Plantă atacată de ~.)

PETROL s. (CHIM.) 1. țiței, (înv. și reg.) naft, (fig.) aur negru. 2. petrol lampant = gaz, (înv. și reg.) naft, (Mold. și Bucov.) gaiță.

ÁUR (lat. aurum) s. n. 1. Element chimic (Au; nr. at. 79, m. at. 196,97, densitate 19,3, p. t. 1.063 °C, p. f. 2.600 °C, duritate 2,5). Metal prețios de culoare galbenă, strălucitor, cel mai maleabil și mai ductil dintre metale, bun conducător de căldură și electricitate. Se găsește în natură în stare nativă, însoțind cuarțul, pirita, galena etc. și în nisipuri aurifere. A. este complet inert față de aer și apă, foarte rezistent din punct de vedere chimic, solubil numai în apă regală și cianuri alcaline. Funcționează în combinații în stările de valență 1 și 3. Se utilizează aliat cu cuprul sau argintul, pentru fabricarea de podoabe, obiecte de artă etc. Concentrația a. în aliaje se exprimă în carate. Cunoscut din antic. ♦ Loc. De aur = extrem de valoros. Nuntă de aur = a cinzecea aniversare a căsătoriei cuiva. 2. Lucru extrem de prețios; bani (de aur 1); avere, bogăție. ♦ Aur alb = energie produsă de forța apelor (curgătoare). Aur negru = a) cărbune (de pămînt); b) țiței.

AUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă, foarte maleabil și ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de valoare și monede (servind din această cauză și ca măsură a valorii). ◊ Nuntă de aur = a cincizecea aniversare a căsătoriei. ♦ Fig. Lucru valoros, prețios. ◊ Aur alb = energia captabilă a căderilor de apă. Aur negru = cărbune de piatră sau (mai rar) țiței. ◊ Loc. adj. De aur = de culoarea galbenă a aurului; valoros ca aurul. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. Inimă de aur = inimă bună, miloasă. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gură) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri bune. ♦ Fig. Văpaie, strălucire ca a aurului (1). 2. Fir, ață făcută din aur (1) sau imitînd aurul și folosită la cusut; p. ext. veșmînt țesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogăție; fig. belșug. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.

OURO PRÉTO, oraș în E Braziliei (Minas Gerais), la 64 km de Belo Horizonte, pe pantele Serrei do Espinhaço, la 1.061 m alt., în bazinul lui Rio Doce; 62,5 mii loc. (1991). Centru agricol și comercial. Turism. Școală minieră (1876). Monumente coloniale baroce (bisericile São Francisco de Assis, Nossa Senhora do Carmo, poduri, fântâni) majoritatea datorate sculptorului Antonio Francisco Lisboa (Aleijadinho), aflate din 1980 în patrimoniul cultural universal. Teatru colonial (restaurat în 1861-62), cel mai vechi din Brazilia. Muzeul Inconfidência. Fundat în 1701 ca așezare minieră (O.P. = „aurul negru”) rămâne întreg sec. 18 centrul celei mai mari „goane după aur” din America de Sud. Devine oraș sub numele de Vila Rica (1711).

PETRESCU, Cezar (1892-1961, n. sat Hodora, jud. Iași), prozator român. Acad. (1955). Intensă activitate publicistică; fondator (1921) al revistei „Gândirea”, împreună cu A. Maniu și Gib Mihăescu. Romane și povestiri, menite să configureze, în formulă balzaciană, cronica socială a vieții interbelice. Ele evocă acțiunea alienantă a industrializării capitaliste („Comoara regelui Dromichet”, „Aurul negru”), atmosfera dezolantă a Capitalei („Calea Victoriei”), criza morală a combatanților din Primul Război Mondial („Întunecare”), dramele universului rural („Scrisorile unui răzeș”, „Apostol”, „1907”) și ale existenței provinciale („Oraș patriarhal”). Literatură pentru copii („Fram, ursul polar”). Nuvele de coloratură exotică și fantastică („Adevărata moarte a lui Guynemer”, „Aranca, știma lacurilor”). Traduceri. Premiul Național (1930).

AUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă strălucitoare, foarte maleabil și ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoabă, de artă, monede (servind din această cauză și ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, prețios. ◊ Aur alb = apa folosită ca izvor de energie. Aur negru = cărbune de pământ sau (mai rar) țiței, considerate ca surse de energie. Aur verde = pădurea ca bogăție vegetală. ◊ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbenă a aurului (1); b) valoros ca aurul (l); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nuntă de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrării unei căsătorii. ♦ Fig. Văpaie, strălucire ca a aurului (1). 2. Fir, ață făcută din aur (1) sau imitând aurul și folosită la cusut; p. ext. veșmânt țesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogăție; fig. belșug. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.

AUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă, folosit pentru a fabrica obiecte de valoare și (mai ales în trecut) monede (servind din această cauză și ca măsură a valorii). Gătiră o cină plăcută numai în vase de aur. ISPIRESCU, L. 7. Unul din pintenii săi de aur se sfărîmă. BĂLCESCU, O. II 258. Nici unul nu poate Să ridice-n spate Armele culcate Cu-aur îmbrăcate. ALECSANDRI, P. P. 67. Nuntă de aur =aniversare a 50 de ani de la căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. ◊ Fig. Lucru valoros, care prețuiește mult (pentru că este rar). ◊ Aur alb = energia captabilă (și foarte valoroasă), a căderilor de apă. Aur negru = cărbune de piatră sau (mai rar) țiței (considerate ca valoare economică). ◊ Loc. adj. De aur = de culoarea galbenă a aurului; valoros ca aurul. Soarele va cerne colb de aur. BENIUC, V. 134. Ileana Simziana, cosiță de aur, cîmpia înverzește. ISPIRESCU, L. 23. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. Inimă de aur = inimă bună, miloasă a omului înzestrat cu înalte calități. Cruce de aur (la sau cu noi) în casă v. cruce. (Familiar) A-i fi gura de aur sau a avea gură de aur, se spune despre cineva căruia i se atribuie darul ca lucrurile bune pe care le dorește cuiva să se împlinească. ♦ Foaie subțire, pojghiță din metalul descris mai sus. Obiect suflat cu aur. ♦ Fig. Poleială, văpaie, strălucire (ca a metalului). Aurul apusului s-a dărîmat și zarea s-a umplut de înserare. SADOVEANU, L. 7. Și brazdele negre le-neci în aur de soare. NECULUȚĂ, Ț. D. 57. Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui. EMINESCU, N. 81. 2. Fir făcut din metalul descris mai sus sau imitînd acest metal și folosit la țesut sau la cusut. Na-ți năframa de mătasă Pe margini cu aur trasă. Aurul cînd s-a topi, Să știi, frate, c-oi muri. ALECSANDRI, P. P. 20. Un așternut Cu aur țesut. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ Veșmînt (scump) țesut din asemenea fire. (În basme) Împăratul era îmbrăcat numai în aur. POP. ◊ (Adverbial) La coșarul dărîmat Stă boierul răzimat, Numai aur îmbrăcat. TEODORESCU, P. P. 326. 3. (De obicei cu sens colectiv) Bani, avere, bogăție; fig. belșug. Sătul de aur ca o căpușă De sînge [e] boierul. BENIUC, V. 137. Aur înseamnă plugul nou, tractoarele. Ele vor brăzda toate ogoarele Și vor aduce și-n casa noastră și-n sat Viață mai bună și rod îmbelșugat. VINTILĂ, O. 41. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. Sete de aur = lăcomie de bani, goană după avere. Plată în aur = plată făcută cu un echivalent al aurului. A plăti cu aur = a plăti cu bani mulți. A cîntări cu aur = (odinioară) a plăti pentru un obiect o cantitate de aur egală cu greutatea lui; (astăzi) a plăti mulți bani. Tot aurul din lume să-mi fi dat, se zice pentru a exprima ideea că cu nici un preț n-am fi spus sau făcut ceea ce ni s-a cerut.

aur negru s. v. CĂRBUNE. PETROL. ȚIȚEI.

CĂRBUNE s. 1. (GEOL.) (fig.) aur negru. (~ este o rocă sedimentară.) 2. mangal. (~ este folosit drept combustibil.) 3. tăciune. (Lemnul aprins s-a făcut ~.) 4. (BOT.; Phyteuma vagneri) (reg.) baraboi, bănișor, spinuță. 5. (MED., MED. VET.) antrax, dalac, pustulă malignă, (reg.) armurare, armurariță, bubă (neagră, rea), marmură, răsfug, talan, bășică rea, sînge mohorît, (prin Munt.) pripit, (prin Ban. si Munt.) spurcat, (înv.) serpengea. 6. (FITOPATOLOGIE) tăciune. (Plantă atacată de ~.)

PETROL s. (CHIM.) 1. țiței, (înv. și reg.) naft, (fig.) aur negru. 2. petrol lampant = gaz, (înv. și reg.) naft, (Mold. și Bucov.) gaiță.

ȚIȚEI s. (CHIM.) petrol, (înv. și reg.) naft, (fig.) aur negru.

MÁRE² s. f. 1. Nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adînci și sărate, de pe suprafața pămîntului, care de obicei sînt unite cu oceanul printr-o strîmtoare; partea oceanului de lîngă țărm; p. e x t. ocean. Nedejde tuturoru. . . carii sîmtu pre mare departe. PSALT. HUR. 53^r/10. Și vrăjmașii lor cuperi-i marea. PSALT. 160. Că cum nu se poate sătura marea ce-i vin toate rîurele întru ea, așa și cela lacomul . . . nu se poate sătura. CORESI, EV. 52. Pre țărmurele mariei. PALIA (1581), ap. CP 123/13. Valuri cumplite a mărei ce se spumă într-undele sale (cca 1618). GCR I, 49/39. Sănt ca o corabie fără de cîrmă în mijlocul [scris: mijlicul] mării (a. 1644). id. ib. 110/33. Căruia i să va tîmpla de să-și ucigă pre tată-său. . . și deaciia-l arunca în mare. PRAV. 91. Să-i leage piatra morii de grumazii lui și să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1648), 19^v/3. Ostrov al mării. ST. LEX. 169^r/2, cf. 170^r/1, 175^v/2. Spuma mării și nori supt ceriu trecători. M. COSTIN, ap. GCR I, 202/29. Și-n tot ce-i în mare el oblăduiaște. DOSOFTEI, PS. 28/16. Mările săca-va de s-a vedea fundul. id. ib. 51/9. Aruncară apostolii mrejile în mare. CHEIA ÎN. 8^r/4. Încetați de a vă trudi deasupra mărei cei neînsuflețite. ANTIM, P. 3. încunjurată de apă, cetatea. . . era ca un uscat între doao mări. AETHIOPICA, 51^r/1. Au umblat și umblă fără frică pre deasupra mării până în ziua de astăzi. MOLNAR, RET. 5/11, cf. 77/24. Oceanul cînd se varsă în destulă cîtățime pîntre pămînturile statornice se numește mare. CR (1829), 123¹/29. Comandantul puterilor noastre de marea priimise (solia) misia de a vedea pe deiul. ib. 196¹/21. Corăbierul cel înțelept plutește în odihnă pe noianul mării. MARCOVICI, D. 13/23. Întru acele zile aruncasă marea mulțime de pești la uscat. DRĂGHICI, R. 58/8. Capitala aceea a împăratului Mirag. . . era un oraș marineț (pă lîngă marea). GORJAN, H. II, 10/17. Prin toate ea răzbate, ajunge și biruiește, Uscatul tot îl cuprinde și mările privestește. CONACHI, P. 83. Dunărea se-nștiințează Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. ALEXANDRESCU, M. 15. Mulți sînt ca nisipul mărei, Mulți ca ghearele mustrărei. ALECSANDRI, P. II, 14. Lună tu, stâpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci. EMINESCU, O. I, 130, cf. 63, 132, 149. Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă. id. ib. 144. Cînd chiuie o dată. . . mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54, cf. 213, 220. După o călătorie de cîteva săptămîni, ajunseră la smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 24. O gondolă, fulgerînd Cu fanarul ei cel roșu peste marea cenușie. MACEDONSKI, O. I, 242. Își închipuia că e pe mare și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, O. A. I, 103. O întindere de apă sărată și stătătoare ale cărei maluri nu le mai zărești se numește mare. MEHEDINȚI, P. 4, cf. CANDREA, F. 105, 106. Cei mai mulți [nori] se vor ridica, deci, de pe fața mărilor. PAMFILE, VĂZD. 61. Marea fierbe, marea urlă, Marea fulgere frămîntă. DENSUSIANU, L. A. 103. Te-am așteptat pe țărmul mării. MINULESCU, V. 37. În zări se urcă marea ca o coamă De fiară ce se zbate. D. BOTEZ, P. O. 54. În port, marea, fără o cută, e de o limpezime perfectă. RALEA, O. 27, cf. 26. Zeci și sute de mii de stropi s-au ridicat. . . de pe marea cea mare. BOGZA, C. O. 39. Pescarii plecau pe mare. Și marea era ca oglinda. STANCU, R. A. III, 235. Dunărea aleargă înainte către marea cea mare. V. ROM. octombrie 1953, 9. Dar acuma văd pe marea largă Vis de flăcări, vasul cum s-avîntă. BENIUC, V. 42, cf. 133. Sirenele buciumă cu noi împreună, Prin marea cea mare, Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Tot corăbii ferecate, Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Pe la noi fac burduhuri din cîte o sută de piei de bivol și merg la rîuri sau la mare, de iau apă! SBIERA, P. 179. Că eu-s floare după mare, Cine mă iubește moare. DOINE, 60. Vine marea mare, Vine-n turburare, Greu urlînd și urducînd, Toată lumea spăimîntînd. MARIAN, Î. 107. În lădițî l-o turnat Și-n mariia cî l-o dat. VASILIU, C. 36. Bubă de nouăzeci și nouă de feluri. . . Du-te în spumele mărilor. PAMFILE, B. 19, cf. 32, ALR II 2561/130, 141, 172, 228, 353, 362, 520, 551. Călătorind cineva pe mare, anevoie scapă de furtună. ZANNE, P. V, 112. Darea trece marea (= cu bani se poate face orice). Cf. TDRG, PAMFILE, J. II, 153. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Să înțelegem și noi, fraților, că corabie iaste și beseareca lu Hristos, întru marea vieției ceștii lumi aflîndu-se. CORESI, EV. 234, cf. 56, 212. Viața mea este o mare care nu se liniștește. CONACHI, P. 82, cf. 279. Pleacă deseori pe marea livrescului fără busolă. CONTEMP. 1948, nr. 109, 5/6. ◊ (Articulat, urmat de un substantiv în genitiv sau de un adjectiv, formează nume de mări) Că cu toiagul Marea Boșie lovi curmeziș. CORESI, EV. 65. Marea Albă. HERODOT (1645), 309. Pren credință trecură Marea Roșie ca și pre uscat. N. TEST. (1648), 300^r/24, cf. 20^v/15. O dată lîngă Marea Galileiului le-au zis lor. CHEIA ÎN. 7^v/12. Domnii Țării Rumănești biruia până la Marea Neagră. BIBLIA (1688), [prefață] 7/28. Marea Caspică. LB. S-a băgat de seamă că multe corăbii englizești se trimit în Marea Mediterană. CR (1833), 43²/3. Am ajuns în sfîrșit la Marea Înghețată. ALECSANDRI, T. I, 457. Marea Neagră. ANTIPA, P. 177. Și tu, Gheorghe, să mi te duci, Pîn-oi ajunge rob la turci, Rob la turci pe Marea Albă. MAT. FOLK. 318. A sosit de trei zile. . . să mă răpească – împăratul Galben de la Marea Galbenă. RĂDULESCU-CODIN, Î. 90, cf. 96. ◊ Mare lucie v. l u c i u. Mare teritorială v. t e r i t o r i a l. Mare liberă v. l i b e r. Mare moartă v. m o r t. ◊ (Învechit) Marea ocheanului = ocean. Să rădicară turcii de la răsărit și cuprinserâ toate laturile spre apus, tocma păn-la marea ocheanului. GAVRiL, NIF. 19/1. Hoț de mare v. h o ț. Rău de mare v. r ă u. ◊ Expr. (Învechit) De la mare pînă la mare = de la un capăt la altul al pămîntului ; pretutindeni. Și oblădui-va de la mare pâră la mare și de la riure pără în cumplitul a tot. PSALT. 141. (Popular) Peste mări negre = foarte departe. Că cu mîna voi lua, Peste mări negre voi arunca. MAT. FOLK. 1530, cf. 1522, ZANNE, P. VI, 198. Peste (nouă sau șapte) mări și (nouă sau șapte) țări sau (rar) peste nouă țări și mări, peste nouă mări, peste nouă țări, se spune pentru a arăta o distanță foarte mare, o mare depărtare. Am călcat venind la tine Peste nouă țări și mări. ALECSANDRI, T. I, 452. Și merg ei și mergf cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. Lorzii. . . trecuseră peste atîtea mări și țări, pentru a veni la noi să împuște urși. GANE, N. III, 140. Treci, dorule, treci! Peste nouă mări Cu mărgăritări, Peste nouă țări Cu flori. BELDICEANU, P. 85, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG. Așa mîndru și frumos, Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNIK-BÎRSEANU, D. 19. Marea cu sarea (și Oltul cu totul) = (construit de obicei cu verbe ca „a făgădui”, „a cere”, „a căuta”) mult, totul; p. e x t. imposibilul. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II, 88, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG, IORDAN, STIL. 98, 333. Dar tu te-ai dus să cauți marea cu sarea și acum nu faci nici cît o ceapă degerată. CĂLINESCU, I. 211, cf. ZANNE, P. VI, 241. A vîntura țările și mările = a călători mult, a cutreiera prin lume; a hoinări. Crede-mă ca să aibi tu puterea mea, ai vîntura țările și mările. CREANGĂ, P. 190. A (în)cerca marea cu degetul = a încerca să rezolvi ceva la întîmplare, la noroc, cu foarte puține șanse de reușită; a încerca imposibilul. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260, cf. DDRF, ALEXI, W., PAMFILE, J. II, 153, ZANNE, P. I, 211. 2. F i g. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Suprafață vastă; întindere mare, nesfîrșită. Marea de focu clocotind (a. 1654). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Pustia e o mare aprinsă de soare, Nici cîntec de păsări, nici pomi, nici izvoare. MSCEDONSKI, O. I, 142. Stelele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158. Tufe uriașe de liliac. . . se scaldă în razele aurite ca-ntr-o mare de lumină. PETICĂ, O. 263. Marea de flăcări ce se revarsă peste pămînt în miezul arzător al zilelor de vară. HOGAȘ, M. N. 14. O boare lină stîrnea valuri în întinsele mări galbene de grîu. SADOVEANU, O. I, 51. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Goana după aurul negru se petrece într-o mare de noroi. BOGZA, A. Î. 76. Și deodată oceanul a devenit o mare de flăcări. BARANGA, V. A. 11. Pier valuri de zbucium în mări de-albăstrimi. DEȘLiU, G. 38. ♦ Mulțime (nesfîrșită), cantitate foarte mare. Cufundat sînt într-o mare de plăceri – mă simt schimbat. MACEDONSKI, O. I, 274. O mare de capete priveau surîzînd spre un omuleț care, stînd în mijloc, vorbea cu aprindere. AGÎRBICEANU, A. 419. Tot Podu Tîrgului din Afară era, mult în urmă, o mare de capete. CAMIL PETRESCU, O. II, 251. S-au strîns în curtea uzinei o mare de oameni. BOGZA, C. O. 308. Departe, cît poți cuprinde cu ochii, o mare de capete, o mare de oameni. STANCU, U.R.S.S. 167, cf. 49, 83. În jurul lor era o mare de strigăte. T. POPOVICI, S. 394. Aste buze răpitoare Nu le-aș da. . . Nici p-o mare de mărgele. BIBICESCU, P. P. 34. - Pl.: mări și (învechit) mari, mare (IORDAN, L. R. A. 69). – Gen.-dat. și: (învechit) măriei, măriei. – Și: (regional) máră s. f. ALR II 2561/27. – Lat. mare, -is.

JÓKAI [jó:koi], Mór (1825-1904), scriitor și publicist ungur. Participant la Revoluția din 1848-1849. Unul dintre cei mai de seamă romancieri unguri, contribuind la dezvoltarea limbii literare. Romane istorice de factură romantică („Un nabab maghiar”, „Diamantele negre”, „Omul de aur”, „Trandafirul galben”). Romanul „Săracii bogați” îi evocă cu multă simpatie pe românii din M-ții Apuseni.

găitan n. fire împletite din mătase, argint sau aur: un mintean negru cu găitane de fir OD. [Turc. GAITAN]. ║ adv. ca un găitan, drept înainte: trebile împărăției mergeau găitan POP.

ASFALT, asfalturi, s. n. Amestec natural sau artificial de bitum cu materiale minerale, întrebuințat în industrie și la pavarea drumurilor. V. bitum, smoală, pavaj. Bedros se uita... la asfaltul luciu, negru, cu firișoare de aur în lumina farurilor. DUMITRIU, N. 269. Mîna ta bună, puternică, Zilnica ta muncă ți-o știu, Și pasul pe-asfaltul orașului, Și tihna din ceasul tîrziu. CASSIAN, H. 20. [Lucrătorii] se servesc de aparate electrice, ca cele de spart asfaltul străzilor. SAHIA, U.R.S.S. 15. Ca niște ritmice ciocane Răsună pașii pe asfalt. TOPÎRCEANU, B. 66.

BETEALĂ sf. Podoabă alcătuită din fire lungi de aur sau de argint ce poartă miresele pe cap în ziua nunții: mireasa... cu flori și cu ~ de aur în păru-i negru (CAR.) [👉 PETEALĂ].

peátră (est) f., pl. petre, și pĭátră (vest) f., pl. pĭetre și pĭetri (lat. petra, d. vgr. pétra; it. pietra, sic. petra, pv. peira, fr. pierre, sp. piedra, pg. pedra. V. petros). Corp natural dur care se află în pămînt și care, lipit cu tencuĭală, servește la făcut zidurĭ: casă de peatră (V. cărămidă). Bucată de peatră: a arunca cu petre, a arunca o peatră (V. bolovan). Grindină; bate peatra, cade peatră, a dat peatră, ploŭă cu peatră (ploŭă cu petre ar însemna că cad din cer petre, minerale, nu bobițe de gheață). Calculĭ (V. calcul). Pĭesă de la jocu numit domino și care poate fi de peatră, de os orĭ de alt-ceva. Fig. Fată pe care vreĭ s’o mărițĭ ca să te scapĭ de ĭa și care pînă atuncĭ ți se pare că e o greutate (o peatră) pe tine. Peatră fundamentală, lucru foarte important, principiŭ esențial. Inimă de peatră, inimă petroasă, inimă de om nesimțitor, crud. Peatră căzută din cer, acrolit. A ți se lua o peatră de pe inimă, a scăpa de o mare suferință morală, de o mare opresiune. A scoate banĭ din peatra seacă, a cîștiga banĭ chear în împrejurările cele maĭ grele. Prov. Peatra care se rostogolește nu prinde mușchĭ, acela care-șĭ schimbă des condițiunea, profesiunea saŭ locu, n’ajunge la bogăție. Peatră acră, alun, sulfat de aluminiŭ. Peatră filosofală, V. filosofal. Peatră de încercare, peatră neagră foarte dură de încercat auru (V. lidită). Fig. Nenorocirea e peatra de încercare a prieteniiĭ, la nenorocire se cunoaște prietenu. Peatră de var, carbonat de calce. Peatra ĭaduluĭ saŭ peatră infernală, azotat de argint, de care se servesc chirurgiĭ ca să ardă rănile. Peatră ponce, púmice. Peatră scumpă saŭ prețioasă, gemă, (diamant, rubin și alte minerale care se poartă ca ornament). Peatră vînătă, sulfat de cupru, chiclaz, de coloare albastră.

COAMĂ, coame, s. f. 1. Păr lung și stufos care crește pe grumazul unor animale (ca leul, calul etc.). Ion Crîngașu sta în ușa grajdului, cu capul sprijinit de gîtul calului, își înfunda capul tot mai mult în coama mirosind... a fin vechi. CAMILAR, TEM. 152. Stătu locului lipit cu burta de spinarea calului și cu mîinile încleștate de coama lui. POPESCU, B. III 18. Harap-Alb... se duce în grajd și începe a-și netezi calul pe coamă. CREANGĂ, P. 212. Zimbrul aprig ca un zmeu, Cu lungi coame ca de leu. ALECSANDRI, P. II 93. ◊ Fig. Marea turbează de valuri împinsă Și-și scutură coama de spume și vînt. EMINESCU, O. IV 19. Văd stingerea de soare În adîncul ocean, Ș-a lui coamă arzătoare Răsărind ca un volcan. ALECSANDRI, P. II 128. Cînd pe cerul negru zorile resfir Coamele de aur și de trandafir. BOLINTINEANU, O. 69. ♦ Păr lung și bogat al oamenilor. V. chică. Niște coame castanii, unduioase, se răsfirară peste umerii și pieptarul lui înfirat. NEGRUZZI, S.I 21. ◊ Fig. Frunzișul des al arborilor. Peste coama înaltă a salcîmilor... razele soarelui țîșniseră pe nesimțite. PREDA, Î. 138. În fața casei părintești... umplea zarea coama verde a pădurii. GALACTION, O. I 7. 2. Culme de deal sau de munte prelungită; creastă. Dealurile... se deșiră către zare – cu coamele înălbite. SAHIA, N. 119. Munții din miazănoapte ridicau coamă după coamă. GALACTION, O. I 346. Cățărîndu-se cînd pe muchi, cînd pe coame de munți, ajunse la o peșteră. ISPIRESCU, L. 216. 3. Partea de deasupra, orizontală, a unui zid. Făt- Frumos se urcă pe dînsul; d-aci pe coama zidului, și sări în grădină. ISPIRESCU, L. 75.

MIEZ, (rar) miezuri, s. n. 1. Partea interioară, mai moale, a unui fruct, a unei legume, a pîinii etc. Să vă dea... colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Să vină la mine, că-l voi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V 68. ♦ Partea cea mai dinăuntru, interiorul unui lucru oarecare; mijloc, inimă. Îl chinuia piciorul, parc-ar fi avut o dihanie cu dinți ascuțiți, ce i se tîra prin miezul osului coapsei. DUMITRIU, B. F. 133. A tras în miezul tîrgului la hanul lui Manuc. CARAGIALE, O. III 29. Deveni... mic ca un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un miez negru. EMINESCU, N. 65. ◊ Miezul nopții = mijlocul, jumătatea nopții. ♦ (Tehn.) Miez de turnătorie = parte detașabilă a unei forme de turnătorie, așezată în aceasta pentru a se obține golul interior sau scobiturile laterale ale unei piese turnate. Armătură de miez - scheletul metalic al unui miez de turnătorie executat din sîrmă de oțel, din fontă etc. ♦ (Regional) Fărîmă, bucățică. Cînd cînta, se gîndea la cei șapte copii, slabi, galbeni de foame și la nevasta lui, rămasă, de luni de zile, fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I 26. 2. Fig. Parte esențială, fond, conținut al unui lucru. Faceți să scapere miezul cuvîntului, Bobul adînc de lumină, Care mîngîie, care alină. DEȘLIU, G. 34. Munca noastră îi miez din lupta noastră. DAVIDOGLU, M. 61. Am putea să abordăm însuși miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescienii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR. III 162. ◊ Loc. adj. Cu miez = substanțial, valoros, bogat. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să-nsuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. ◊ Expr. A intra în miezul lucrurilor = a pătrunde în fondul problemelor, a studia chestiunile adînc, în profunzime. A vorbi fără miez = a vorbi cuvinte deșarte, fără temei. 3. Fig. (În legătură cu noțiuni temporale) Mijloc, toi. Cînd mi-am revenit complet în fire... era miezul nopții. GALACTION, O. I 242. Era-n amiazi și-n miez de vară Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, P. I 102. Avea o împărăteasă tînără și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. – Pl. și: (m.) miezi (VLAHUȚĂ, O. AL. I 87), mieji (DELAVRANCEA, T. 147).

MIEZ subst. (Adesea urmat de determinări în genitiv) I. (Cu sens temporal) 1. (În sintagmele) Miezul (sau, regional, miezii) nopții sau miez de noapte (ori, regional, de cîntători) =a) ora 12 noaptea; (învechit și regional) miazănoapte (I 1). Și cum avea obiceaiu de dormiia pre piatră, fiind ca la miezul nopții, șădea priveghind (a. 1 691). GCR I, 288/19. Monarhul n-au încetat a arăta voința sa până la al patrulea ceas după miezul nopții (a. 1 757). id. ib. II, 54/20. Stătu aci de vorbă cu acest vezir . . . pînă pî la mezul nopții. GORJAN, H. I, 3/17. La mezul nopții . . . au ieșit afară. KOGĂLNICEANU, S. 46. Pe la miezul nopții aud un grozav hărcăit. NEGRUZZI, S. I, 62. Este miezul nopței când duhurile vin. id. ib. II, 65. Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei. FILIMON, O. I, 129. Pe la miezul nopții plecarăm cu șapte trăsuri. BOLINTINEANU, O. 269. Toată lumea doarme. . . e miezul nopții și nopțile de vară sînt mici. id. ib. 338. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramâ. EMINESCU, O. I, 203. S-apropiase miezul nopții. id. N. 87. Deșteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopței, îi zice. . . CREANGĂ, P. 215. E aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm. CARAGIALE, O. ii, 261. Ei spuseră că pînă la miezul nopții o duc cum o duc. ISPIRESCU, L. 73. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. În ultimul răsunet al miezului de noapte, Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte. MACEDONSKI, O. I, 23. Trecuse miezul nopții și convoiul tăcut își urma calea. BUJOR, S. 51. Discuția se lungi pînă tîrziu după miezul nopții. REBREANU, R. II, 15; S-auzeau cîntînd cocoșii de miezul nopții. MIRONESCU, S. A. 51. Orașul doarme troienit. Mult mai tîrziu de miezul nopții sînt orele trecute. BACOVIA, O. 129. În turn miezul nopții se bate rar. id. ib. 131. Cînd mi-am revenit complet în fire. . . era miezul nopții. GALACTION, O. 242. Un clopot miezul nopții bate. TOPÎRCEANU, B. 65. Dacă pînă la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 214. La un ceas după miezul nopții, acesta plecase. id. O. I, 152. La miezul nopții localul se închide. SADOVEANU, O. IX, 333. Acum e trecut de miezul nopții, furtuna s-a potolit. BOGZA, Ț. 46. A trecut de miezul nopții cînd ieșim în stradă, STANCU, U.R.S.S. 113, cf. 217. Au stat acolo și au băut cîteșitrei pînă la miezul nopții. PREDA, D. 34. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 174. Cînd va bate miez de noapte, Treacă-te sudori de moarte. id. ib. 259, cf. MAT. FOLK. 215. Duseră-se. . . Doi feciori colindători, Pe la miez de cîntători Pe ulița satului. BÎRLEA, B. 107. Din cauza focului ne-am sculat la mnezî nopțî cu tătă casa. ALR II 3 012/53. ◊ (În context figurat) Miezul nopții s-a ivit Și prin lume a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. II, 108; b) perioada din jurul orei 24 (în care noaptea este în toi); toiul nopții, (popular) puterea nopții, cumpăna nopții. Fărăde[le]gile meale căzură spre mine și păcatele acoperiră capul mieu. Și-mi fu amiazăzea ca miezul nopții (cca 1 633). GCR I, 82/3. Cine dintru voi are priiaten și va mearge cătră dînsul la miez de noapte, și va zice lui. . . (a. 1746) GCR II, 36/38. Lovindu-i în miezul nopții, dezbrăcîndu-i i-au legat. BELDIMAN, E. 6/32. Atunci mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I, 125. Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Și prin văzduh plutește cu-a florilor miros? id. ib. 137. Apoi pe veselie, pe chef se așternură Pîn'ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură. EMINESCU, O. IV, Arareori deșteptam pe mama cu rîsul meu, la miez de noapte. DELAVRANCEA, T. 19. Toate preocupările ceasurilor mele de-acum sînt roabe în chipul cel mai rușinos unor peisagii vagi, pierdute în pîcla miezului nopții. SADOVEANU, IX, 208. Pînă în miez de noapte se certau. PREDA, Î. 123. Nu iubește-n miez de noapte Cînd dorm dușmanele toate! JARNIK-BÎRSEANU, D. 67, cf. 318. Să șt'ii, muico, traiu mieu. . . Te-ai scula îm mńez d'e noapt'e Șî mi-ai ruga mie moart'e. DENSUSIANU, T. H. 224. (F i g.) Îmi place miezul nopții din ochii tăi adînci. TULBURE, V. R. 27; c) personaj din mitologia populară despre care se crede că ar apărea în toiul nopții pe pămînt. Se susține că în acest răstimp [de la douăsprezece la unu noaptea] însuși miezul nopții sub chipul diferitelor forme umblă pe pămînt. f(1890), 479, cf. MARIAN, S. R. I, 109. Și să duse, să tot duse, pînă să-ntîlni cu mez de noapte. RETEGANUL P. III, 43. Mai merge el cît mai merge și mai departe, în calea lui, întîlnește pe miezul nopții, pe care-l leagă și pe acesta de un copac înalt ca să oprească noaptea pe loc. I. CR. IV, 135 (Regional) Miez de miazănoapte (sau de miez de noapte) = ora 12 noaptea. Cînd e drept la miezul nopții, adica punct 12 oare se zice miez de meazănoapte. MARIAN, S. R. I, 108, cf. CIAUȘANU, V. 179. Luna venise în dreptul burții. Era miez de miazănoapte. PLOPȘOR, C. 15. Miezul zilei sau miez de zi = a) ora 12 ziua; amiază, (popular) crucea amiezii. Eu, pîndindu-ți urma, Veni-voi către miez de zi Tiptil peste coline. COȘBUC P. II, 218, cf. CADE; b) perioada din jurul orei 12 ziua (în care lumina și căldura sînt mai puternice); toiul zilei, plină zi. Cf. LB. [împăratul] avea o împărăteasă tînărâ și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. În miezul zilei, sub arșița soarelui de toamnă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. Subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. Ajunseră în vederea castelului în miezul zilei călduroase. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Unde-ai plecat, tu, lume minunată, Năluci ce v-ați ivit în miez de zi. V. ROM. septembrie 1 954, 92. (Popular) Miezul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păresii, păreții, păreților) sau miez păreți (sau păresi, de păresimi, post) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miază-păresimi. La 3 ianuar, același se îndatorește să aducă pănă la mezpăresii actele (a. 1 776). IORGA, S. D. VI, 106. Și făcîndu-se iearmaroc la mezul păreții s-au strîns mulțime de norod (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 245/19, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Și am dus-o noi așa pînă la mezii păresii. CREANGĂ, A. 27, cf. BARCIANU, V., DDRF. Miezul păresimilor cade pe miercuri. MARIAN, S. R. II, 215. Femeia . . . cum a sosit miezul păreții s-a și apucat de urzit. id. ib. 216, cf. 211. O femeie a țesut în ziua de miez păreți. id. ib. 218. O seamă de românce însă, atît din Bucovina cît și din Banat, au datina de a număra ouăle în ziua de miezul păresii. id. ib. 219. Codobatura vine înainte de miezul păreților. id. ib. 220, cf. I, 115. Să nu mănînci ouă după miezul păreței. GOROVEI, CR. 133, cf. ALR II/762, A VI 26. Miezul verii (sau iernii) ori miez de vară (sau de iarnă) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii); (învechit, neobișnuit) miază vară. V. t o i, p u t e r e, d r i c. Au agiuns pănă la Ctesifont. . . și acolo au perit la miezul verei. ȘINCAI, HR. I, 33/13, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. [Fereastra] deschisă în miez de iarnă! ALECSANDRI, T. 839. E singură-n palat, Visînd în mezul iernii la blîndă primăvară. id. POEZII, 241. Era-n amiazi și-n miez de vară. Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, B. 86, cf. id. P. I, 220, MARIAN, S. R. I, 94. Dar și în miezul verii chiar, se întîmplă uneori să plouă asupra acestui munte. BOGZA, C. O. 55. Și atunci că ți-i veni Cînd, drago, o răsări. . . Un fir de budiană într-un mijloc de poiană, însă, drago-n miez de iarnă. DENSUSIANU, Ț. H. 251. (În context figurat) Zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, O. I, 138. 2. (Învechit și regional) Moment sau perioadă aflată la mijlocul unei unități de timp date. Pre la mezul lunei lui octomvrie. . . cu a sa oaste și cu oaste pe plată ieșind din Ardeal. . . au intrat în Moldova. ȘINCAI, HR. II, 49/14. Berbecii se pasc de chilin pînă la vinerea mare, adecă pînă la mezul lui octomvrie. ECONOMIA, 87/7. Păsăruică cu cunună, Nu cînta la miez de lună, Că inima mea nu-i bună. DOINE, 129. ◊ F i g. în miezul unei vieți, din care s-au scuturat atîtea credințe și iluzii, LOVINESCU, V, 103. II. (Cu sens local) 1. (Învechit, în sintagmele) Miezul nopții = miazănoapte (I 2), nord. Vor sufla vînturi de cătră mezul nopții. CALENDARIU (1844), 72/24. Dacă am fi în părțile miezului nopții și dacă ar ninge zăpadă ș-aici ca acolo . . . ț-aș putea aduce și cu carul. PANN, A. 47/6, cf. PONTBRIANT, D. Hanul. . . fusese bine adăpostit și dinspre miezul nopții și dinspre răsărit. SADOVEANU, N. P. 6. Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit, id. O. V, 464, cf. VII, 352. (Rar) Miezul zilei = miazăzi (1); sud. Cf. PONBRIANT, D. 2. (Regional, în sintagmele) Miez de (miază), cale (sau de cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miază cale, miază cărare. Cînd a fost în miez de cale l-a ieșit spre-ntîmpinare Nouă moroi. F (1 872), 316, cf. GCR II, 340, 341. Și la miez de miază cale Mi-a închinat cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387. Dar cînd o fost La miez de cale, De cărare, înainte ieșitu-i-o. . . Archangelu Michail. MARIAN, D. 79. Dar cînd am fost la miez de cale, De cale, de cărare, O femeie neiubitoare. . . înainte mi-a ieșit. id. V. 131, cf. CHEST. V 173/92. 3. (În opoziție cu m a r g i n e, p e r i f e r i e) Parte a unui spațiu, a unei întinderi, a unei așezări, situată la o depărtare aproximativ egală de punctele periferice (și care cuprinde totalitatea notelor caracteristice, esențiale ale spațiului respectiv, v. t o i); mijloc (I 1), centru. Anevoie voi putea trimete epistola din miezul mării miezului țării. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 145. Și-mi era drag tare mai ales adîncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. SADOVEANU, O. III, 569. Visez în miez de codru. STANCU, C. 54. L-au prins de pui în miez de codru. BENIUC, V. 34. III. 1. (În opoziție cu coajă) Partea interioară (mai moale) a unui fruct (cărnos). V. p u l p ă, c a r n e. Cf. LB. [Crăpînd o nucă de cocos] au aflat miezul ei dulce și bun ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51/18. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V, 68. [Miezul pepenilor] este apătos și totdeauna de coloare galbenă. PAMFILE, A. R. 174. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul. HOGAȘ, M. N. 18. Mă luă pe după gît, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii. . . și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez. id. ib. Rîde amuzată, cu dinții ca miezul unui fruct. CAMIL PETRESCU, U. N. 88. Miezul alb al perelor de chilimbar. TEODOREANU, M. II, 116. ♦ Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. Cf. POLIZU. Să vă dea. . . colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Alvița era cam sfărîmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă mieji de nucă. DELAVRANCEA, T. 147. Frate-meu Mihalachi pisează miezi de nucă și zahăr. VLAHUȚĂ, O. A. II, 87, cf. MARIAN, S. R. II, 74. Gologanii din miejii de nucă izbeau cu furie măselele. KLOPȘTOCK, F. 147. Frunză verde miez de nucă Cîntă cucu-n verde luncă. ȘEZ. I, 46. Frunzuliță miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă. ib. 110, cf. III, 19, ALRM SN I h 148. Cine vrea miezul, să spargă nuca (= lucrul bun se dobîndește anevoie). Cf. ZANNE, P. I, 226. Nu toată nuca are miez bun și sănătos (= să nu judecăm după aparențe), ib. ib. 227. Patru frați gemeni născuți, Tot îmbrățișați crescuți, Oricînd îi vezi la un loc, înveliți într-un cojoc (Miezul de nuca; FUNDESCU). L. P. II, 159. ♦ Fig. Nu-s vinovat, natura îmi dete acest rol, Să rup o coajă mîndră cînd miezul este gol. NEGRUZZI, S. II, 75. ◊ E x p r. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține (pe cineva) în huzur, a răsfăța. Spune frăține-tău . . . să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Este o mofturoasă de n-are pereche. Copil crescut cu miez de nucă. P. CONSTANT, R. 90. ♦ Partea din interior, mai moale, a sîmburelui anumitor fructe. Cf. ALR I 874. ♦ (Regional) Sămínța macului. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe, Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 432. 2. (În opoziție cu coajă) Partea din interior, mai moale, a pîinii, rar, a cașului. Cînd va fi aproape de fiertu, să-i pui puțintel miezu de pîine frecat (a. 1 749). GCR II, 42/21. Ia o litră de icre proaspete, miezu de pline. ierburi tocate . . . și le ameastecă bine (a. 1 749). id. ib. 43/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DAMÉ, T. 40, PAMFILE, B. 36. Felia de pîine. . . se rupe și se mănîncă miezul o dată cu coaja. ARGHEZI, P. T. 241, cf. ALR I 767, ALR II/I h 47. ◊ E x p r. De la cinci pîini miezul și de la nouă colaci coaja, se zice despre cineva care este lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. IV, 51. ♦ (Prin sudul Transilv.) Umplutura sarmalelor. Cf. ALR II 4 077/172, 192. ♦ (Transilv., Ban., adesea la pl.) Firimituri de pîine; (rar) bucățică de pîine, p. ext. de mămăligă. Cf. KLEIN, D. 379, ALR I 758, 767, 768, 1989, ALR II 3 474, com. din MORĂRENI-REGHIN. Se gîndea la . . . nevasta lui, rămasă de luni de zile fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I, 26. Ung fetele doi miezi de mămăligă cu unt, îi pun pe maiul de bătut cămeși și zic că un miez este fata cutare, iar cellalt miez este cealaltă fată. MARIAN, S. R. I, 74, cf. A I 35. ♦ P. e x t. (Transilv.) Cantitate mică (de ceva). Să ia un mńedz de pchiatră într-o cîrpă de mătasă. ARH. FOLK. I, 205, cf. LEXIC REG. 17. Dă-mi și mie un miez de carne. MAT. DIALECT, I, 212. Un mńez de drod [= sîrmă]. ALR II/272. Izvor cu un miez de apă. L. ROM. 1962, 406. ♦ (Regional) Jumătate dintr-un fuior (Borșa-Vișeu de Sus), ALR II 2 801/362. 3. (Învechit și regional) Partea din interior a unor legume care cresc în formă de căpățînă, inimă; parte a verzei din care pornesc frunzele căpățînii, cocean, cotor. Miezul a unei marule îi era în loc de mîncare și de băut. DOSOFTEI, ap. TDRG, cf. COSTINESCU, ALRM SN Ih 133. ♦ (Regional) Cocean de măr. Cf. ALR I 890/186, 194, 387, 516, 772, 790, 896, 900, 940, 960, 986. 4. (Regional) Partea din interior (mai moale) a tulpinii unor plante; măduva copacului; inimă. Am făcut ciuturi din trestie și după ce le-am golit de miez le-am înfundat cu foi de tabac. VLASIU, A. P. 37. Miez de soc. ALR I 958/270, cf. GL. V. J. ♦ (Prin Transilv.) Seva copacului. Cf. ALR I 957/136, 190. 5. (În opoziție cu exterior) Partea interioară, centrală a unui obiect. Un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un mez negru. EMINESCU, N. 65. Atomii din mezul acelui mărgăritar. id. ib. Cocsul mărunt. . . este împins lateral cu ajutorul lopeții, astfel ca miezul focului să fie închis, însă neacoperit deasupra. IOANOVICI, TEHN. 117, cf. 293. Miezul stratului de cărbune. GL. V. J. 6. (Rar) Mic grup de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare; sîmbure, nucleu. Mulți socoteau că, dacă s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un strașnic miez de oștire populară. CAMIL PETRESCU, O. II 605. 7. (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. Miezul este format dintr-un amestec de nisipuri și substanțe organice, dispuse pe un schelet metalic. IOANOVICI, TEHN. 88. Fixarea miezului în tipar trebuie să fie făcută cît mai exact, pentru a avea o piesă de grosime uniformă. id. ib., cf. 96. Au fost create piese pentru industria textilă, garnituri și miezuri. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4844. A executat cutia cu miezuri la limita piesei, iar asta înseamnă că nu mai rămîne loc pentru peretele ei. V. ROM. august 1 961, 64. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din table de oțel decupate, care se introduce în interiorul bobinelor mașinilor, transformatoarelor și a altor aparate electrice și servește la obținerea unor cîmpuri magnetice intense. Electromagnet cu miez afundător. ENC. TEHN. I, 164. Pentru o clipă ei și-au luat ochii de la miezul dinamului. CONTEMP. 1948, 113, 11/6. Un miez de fier introdus într-un solenoid se magnetizează și devine un electromagnet. CIȘMAN, FIZ. II, 386, cf. 479. [Transformatorul] se compune dintr-un miez închis, făcut din tole de fier, pe care se înfășură un bobinaj primar și altul secundar. id. ib. 493. 8. Fig. Ceea ce este esențial, fundamental; esență, fond. Dar în mezul a durerei ce-mi rămîne-n suflet vie, Cea scînteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată. ASACHI, S. L. I, 162. Pătrunderea acestei bogății intelectuale pînă în miezul cugetărilor poetului. MAIORESCU, CR. II, 305. Am putea să abordăm însuș miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescianii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR.162. Cu cît mai mult se muncește conducătorul, fără a afla întru a cărui mînă e ciuștea, cu atîta mai multe lovituri capătă peste spate și tocmai întru aceasta se cuprinde miezul jocului. MARIAN, Î. 196. E nevoie de un meșteșug deosebit pentru a afla taina prin ajutorul căreia am putea pătrunde în miezul lucrurilor. PETICĂ, O. 460. În miezul aainc al vieții mele am dovedit ca nu smt omul potrivit. CAMIL PETRESCU, T. II, 324. În miezul istoricului din el, mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului, viermele tuturor îndoielilor cunoașterii. id. O. II, 31. Institutorul intra în miezul lucrurilor. CĂLINESCU, I. C. 154. Răspunsul la această întrebare va constitui însuși miezul comunicării noastre. LL I, 9. Dragostea, zburdalnica, Mult e grea, purdalnica. . . Dar cine-i cunoaște miezul. . . E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ E x p r. (Rar) A pipăi miezul cuiva = a afla adevărata valoare a cuiva. Cf. ZANNE, P. I, 218, DDRF. ♦ Valoare, sens, tîlc, semnificație (adîncă). Vorba și lucrul lui e nenșirat, sec, fără miez. JIPESCU, O. 141. Mi s-a părut c-a scris, știi, mai cu miez. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 11. Cuvintele. . . cari le spusese prezidentul înaintea porții de primire avură mai mult miez decît întreagă vorbirea aceasta nesfîrșită. AGÎRBICEANU, L. T. 327. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să însuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. Lansează . . . o înțepătură cu miez, împotriva acelor care vor să mănînce și să nu muncească. CONTEMP. 1 948, nr. 156, 12/5. Faceți să scapere miezul cuvîntului. DEȘLIU, G. 34. Vorbele lui. . . mi se păreau pline de miez, umbrite de duioșie și înfiorate de nădejde. V. ROM. august 1 958, 61. Vorbe fără miez. ZANNE, P. II, 831. ♦ (Rar) Ceea ce este mai ascuns, mai intim, mai personal. Era o mîngăiere care străbatea deodată în miezul inimii și-l încălzea. POPA, V. 303. Ce taină ai mai ascuns în miezul tău? STANCU, R. A. III,196. - Pl.: miezuri și (rar, m.) miezi, mieji. – Lat. medius.

COPCĂ¹, copci, s. f. Cheotoare făcută de obicei dintr-un cîrlig metalic prins de o parte și dintr-un inel metalic prins de cealaltă parte a hainei. V. agrafă, cataramă. Ea se făcea că se joacă cu copca de la umăr ce-i ținea rochia închisă. ISPIRESCU, U. 9. Mihai purta pe cap un calpac unguresc împodobit cu o egretă neagră.,... legată cu o copcă de aur. BĂLCESCU, O. II 250. – Variantă: copcie (COȘBUC, P. I 64) s. f.

Piatră de încercare – Este o speță de piatră neagră, extrem de dură, de care se servesc bijutierii spre a încerca dacă un giuvaer este de aur și anume ce fel de aur. Se freacă obiectul de piatra neagră și, pe pătura subțire de metal rămasă pe piatră, se picură puțină apă tare (acid nitric). Dacă nu-i aur, galbenul dispare; dacă este veritabil, culoarea pe care o capătă pata indică felul aurului. Ca expresie, piatra de încercare se folosește pentru o probă grea. ȘT.

CATIFEA, catifele, s. f. Stofă fină (de mătase, de lînă sau de bumbac), avînd dosul ca stofele obișnuite, iar fața cu peri deși și scurți făcînd la atingere impresia unei blăni. V. pluș. Văzu un băiat cu fața ovală, palidă, cam slăbită, părul de aur, acoperit de o pălărie de catifea neagră. EMINESCU, N. 81. Jiletcă de catifea vișinie cu găitan de fir de jur împrejur. GHICA, S. 150. Peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabanița turcească. NEGRUZZI, S. I 148. ◊ (Poetic) În veșmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87.

DESCHIS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte (pentru a permite accesul în interiorul spațiului respectiv). Primăvara intră pe fereastra deschisă cu miros de gaz și cu praf care scrîșnește nisipos în dinți. C. PETRESCU, A. 341. Mîine dimineață cînd ăi pleca... să nu lași ușa de la drum deschisă. CARAGIALE, O. III 66. Fetele tinere ivesc fețele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii. EMINESCU, N. 51. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «spre» sau «în») Care dă înspre... Uși deschise spre grădină. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate, permițînd accesul în interior. Peste zaplazul înalt se vedea ușa odăii deschise. CARAGIALE, P. 37. ◊ Fig. Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? EMINESCU, O. I 146. ◊ (Teatru) Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării spectacolului (înainte de terminarea actului și coborîrea cortinei). ◊ Expr. A avea (sau a ține) casă deschisă = a fi primitor, a avea mereu musafiri. ♦ (Mai ales despre vehicule) Fără capotă, coș sau acoperiș, neacoperit (permițînd accesul liber în interior). Camion deschis. ♦ (În expr.) Scrisoare deschisă = text, de obicei cu ton polemic, redactat în formă de scrisoare și dat publicității. 3. Fig. Sincer, lipsit de fățărnicie. Fire deschisă. ▭ Numai printr-o autocritică curajoasă, deschisă și cinstită se pot educa adevăratele cadre. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 43. Străinul avu un rîs deschis, cald. CAMILAR, TEM. 6. E bun la veselie, deschis cu flăcăii. SLAVICI, la TDRG. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis sau cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Fiindcă era din fire om cu inima deschisă... împrăștia veselie oriunde se afla. CARAGIALE, P. 160. Deschis la minte = deștept. Era urît la chip, dar deschis la minte. SBIERA, P. 140. Cu pieptul deschis = fără sfială, fără teamă, plin de curaj. Se înfățișară înaintea boierului. Bogătașul, mîndru și cu pieptul deschis; săracul, umilit și strîns la piept de sta să-i crape sumanul. ISPIRESCU, L. 177. ◊ (Adverbial) Spune-mi-o deschis ca să aflu tot ce n-am știut pînă astăzi. BARANGA, I. 214. 4. (Mai ales despre părți ale corpului) Care nu mai e împreunat sau strîns. a) (Despre ochi) Neacoperit de pleoapă, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care stă treaz. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă, care șede pururea deschis. CREANGĂ, P. 5. Cînd a veni cerbul aici la izvor să beie apă, și s-a culca ș-a dormi cu ochii deschiși, cum i-i feliușagul, tu îndată ce li-i auzi horăind... să-i zbori capul. id. ib. 225. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. Și vouă și mie ne revine sarcina să avem ochii deschiși. DEMETRIUS, C. 37. b) (Despre mînă) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. c) (Despre brațe) Întinse și depărtate între ele pentru a cuprinde ceva, a îmbrățișa pe cineva. ◊ Loc. adv. Cu brațele deschise v. braț. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. d) (Despre răni) Care supurează, sîngerează. 5. (Despre drumuri, terenuri etc.) Care se întinde pe o mare distanță, pe care se poate circula nestingherit, neîngrădit. Drumul ieșea la un loc deschis, între mărăcinișuri înalte și dese. DUMITRIU, N. 203. Ieșim voioși la cîmp deschis. IOSIF, PATR. 17. ◊ Oraș deschis = oraș care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat în caz de război, fiind nefortificat sau declarînd statul respectiv că nu-l va apăra. 6. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de alb decît de negru; luminos, clar. Păr blond-deschis, de aur și mătasă, Grumazii albi și umeri coperea. EMINESCU, O. IV 77. Fusta... de atlaz albastru deschis. NEGRUZZI, S. I 17. 7. (În opoziție cu secret, în expr.) Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mîini. Ședință (sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care participă, pe lîngă membrii organizației respective, și persoane din afară. 8. (Fon., în expr.) Vocală deschisă = vocală în timpul articulării căreia maxilarele sînt mai îndepărtate unul de altul decît în timpul articulării unei vocale închise, iar canalul dintre limbă și palat este mai larg. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. – Variantă: (regional) deșchis, -ă adj.

petzit sn [At: DEX² / Pl: ? / E: fr petzite, ger Petzit] Minereu de aur și argint de culoare cenușie spre neagră.

MONOCÉR s. m. Animal (fabulos) cu un singur corn. Cf. COSTINESCU, ALEXI, W. La vechea noastră stemă: – pe scut sprijinit de monoceri înlănțuiți, . . . a adăugat, în cinstea unei înrudiri ilustre, în cîmp de aur cu chenar de sîngeap, un pardos negru. M. I. CARAGIALE, C. 70. – Pl.: monoceri. – Și: (învechit) monóceros s. m. COSTINESCU. – Din fr. monocère. – Monoceros: din lat. monoceros.

tărâm n. 1. în basme, regiune subpământeană (locuită de zine, smei, păsări măestre) în care Făt-frumos intră printr’o peșteră sau printr’un puț spre a scăpa pe domnițele răpite de smei ori a prinde pe furul merelor de aur (tărâmul celălalt se mai numește și lumea neagră, adică întunecoasă, în opozițiune cu lumea albă, adică luminoasă, cea locuită de oameni): Prâslea ajunse pe tărâmul celălalt ISP.; 2. coprins, hotar, moșie: om după alte tărâmuri ISP.; 3. teren. [Turc. TARYM, locuință; sensul 3 sub influența fr. terrain].

ȘTERGAR, ștergare, s. n. 1. Bucată dreptunghiulară de pînză, uneori cu broderii sau cu franjuri, care servește ca prosop, ca șervet sau ca podoabă în casele țărănești. Interesat, domnu subprefect... își pusese coatele pe ștergar și-și întorsese urechea stingă, cu care auzea mai subțire. SADOVEANU, B. 277. Ne pomenirăm cu patru inși c-un ștergar alb în vîrful suliții. DELAVRANCEA, O. II 29. Ia să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar. CREANGĂ, P. 54. Își mai aduceau aminte de-acasă dorobanții noștri cînd vedeau viindu-le înainte și poftindu-i la cină, în bordeiele lor împodobite cu zăblaie vărgate și cu ștergare cusute, fruntașii cu chica lungă din satele romînești. ODOBESCU, S. III 570. 2. Maramă, basma. Nevestele se piaptănă cu colici și se îmbrobodesc cu ștergare lungi. VLAHUȚĂ, R. P. 74. Să-mbrobod fața ta-n ștergar cernit. id. P. 22. El ștergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale, Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I 84. Romînce cu ochi negri și cu ștergare albe. ALECSANDRI, P. III 40.

POE [pəu], Edgar Allan (1809-1849), scriitor și critic literar american. Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai literaturii fantastice. Lirică străbătută de accente romantice și viziuni halucinante, păstrând o desăvârșită rigoare formală („Tamerlan”, „Corbul”, „Ulalume”, „Annabel Le”, „Clopotele”); proză fantastică („Aventurile lui Arhur Gordon Pym”, „Prăbușirea casei Usher”, ciclul „Povestiri extraordinare”) și de factură enigmistică, P. fiind printre primii reprezentanți ai literaturii polițiste („Cărăbușul de aur”, „Crimele din Rue Morgue”, „Misterul Mariei Rogêt”, „Pisica neagră”, „Scrisoarea furată”); studii de teorie literară („Filozofia compoziției”, „Principiul poetic”). Eseuri („Eureka”). Viața plină de excentricități i-a provocat prematur moartea. Necunoscut de compatrioți, opera sa a fost revelată europenilor prin traducerile lui Baudelaire, exercitând o puternică influență asupra simbolismului și suprarealismului datorită cultivării misterului și macabrului.

abanós s.m. 1 (bot.) Arbore exotic din zonele tropicală și subtropicală (mai ales din India), cu lemnul negru, greu, tare și durabil (Diospyros abenum). 2 Lemnul acestui arbore folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc.; eben. Un lung caic de abanos În aur prelucrat (ALECS.). ◊ Păr de abanos = păr de culoare neagră lucioasă. • pl. -oși. /<tc. abanoz, ngr. αµπανός, bg. абанос, alb. abanos.

COCIE, cocii, s. f. (Învechit, azi în Transilv.) Trăsură pe arcuri, mică și ușoară, trasă de cai. V. caleașca, caretă. În Severin sînt 5... lemnari, care fac cocii de cai și care de boi... O cocie sau un car de lemne se plătește de la 5 pînă la 4 galbeni. I. IONESCU, M. 709. Din cocie ferecată Am rămas numai c-o roată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. Plimbă-mi-se, plimbă Domnul Negru-vodă... C-o verde cocie, Verde zugrăvită-Ntr-aur poleită. TEODORESCU, P. P. 460. ♦ Căruță. – Accentuat și: cocie.

DUNGĂ, dungi, s. f. 1. Linie vizibilă pe un fond de care se deosebește prin culoare. Paturile erau... așezate pe patru stîlpi, lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. Iapă scurtă și vînoasă Cu dungi negre pe spinare. ALECSANDRI, P. P. 129. Patru șaluri tot în dungi, Două scurte, două lungi. id. ib. 179. ♦ Fîșie, dîră. Dunărea adîncea hotar între țară și țară, strecura o dungă albă între cîmpii seine. GALACTION, O. I 30. Dungă albă de lumină se strecoară pe subt cheie. CAZIMIR, L. U. 49. Încălecați pe schelete de cai, mergeau încet-încet... în lungi șiruri... dungi mișcătoare de umbre argintii. EMINESCU, N. 25. ♦ Cută, încrețitură a frunții. O dungă adîncă îi răsări între sprîncene. CAMILAR, N. I 78. Rîdea, însă cu dunga din frunte nedescrețită. SADOVEANU, Z. C. 64. 2. Muchie a unui lemn cioplit; p. ext. (în opoziție cu ascuțiș) marginea neascuțită a lamei unui cuțit, a unui briceag etc. A ciopli un lemn în patru dungi. ▭ Un deluț ascuțit Ca o dungă de cuțit. TEODORESCU, P. P. 148. ♦ Creastă (de deal) văzută de la o mare distanță. În față, departe, peste Moldova invizibilă, dunga sinilie a dealului Pașcanilor. IBRĂILEANU, A. 149. ♦ Dunga pantalonului = muchie făcută cu fierul de călcat în lungul pantalonilor. Petruță dădu mîna grav și se așeză pe marginea cerdacului, potrivindu-și dunga pantalonului. C. PETRESCU, R. DR. 125. 3. Margine (a patului, a mesei, a șanțului, a pîrăului etc.). O masă mititică De nouă coți de lungă De cinci palme lată-n dungă. BIBICESCU, P. P. 302. Să-ncungiur lumea și țeara, Tot pe dunga șanțului, La bătaia neamțului. HODOȘ, P. P. 207. 4. Parte laterală (spre deosebire de cea din față sau din spate); latură, coastă, rînă. Cînd era singur, se punea pe-o dungă și asculta murmurul depărtat al pădurilor. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Cei doi mai tineri se pun p-o dungă, iar cel mai mare... merge lîngă drum să păzească. RETEGANUL, P. II 70. ◊ A trage (sau a bate) clopotul într-o dungă = a trage clopotul (adesea ca semnal de alarmă) în așa fel încît limba să-l izbească numai într-o parte. Bate clopotu-ntr-o dungă. CAMILAR, N. I 140. Tabacii și măcelarii... se adună cum or auzi clopotul mitropoliei tras într-o dungă. CAMIL PETRESCU, B. 85. ◊ Loc. adv. În dungă = dintr-o parte. Bate vîntul frunza-n dungă – Cîntăreții mi-i alungă; Bate vîntul dintr-o parte – Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. ◊ Expr. (Familiar) A fi într-o dungă = a fi puțin țicnit, a fi într-o ureche, a-i lipsi o doagă.

GREC, GREÁCĂ (< fr., lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumire generală dată unor triburi indo-europene care s-au stabilit în milen. 2 î. Hr. în S Pen. Balcanice, în insulele din M. Egee și pe coasta apuseană a Asiei Mici. Au creat în sec. 8-2 î. Hr. una dintre cele mai strălucite civilizații ale Antichității. ♦ Persoană aparținând acestor triburi. 2. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe teritoriul Greciei. De religiei ortodoxă. Mai trăiesc în Cipru, Turcia, Germania, Albania, Australia, S.U.A. ș.a. ♦ Persoană aparținând acestui popor sau care este originară din Grecia. 3. Adj. Care aparține Greciei sau populației ei, privitor la Grecia sau la populația ei. V. elen. ◊ Arta g. = artă dezvoltată în Grecia continentală și insulară și pe coastele Asiei Mici (v. Grecia antică). S-a format pe baza artei egeene și a asimilării unor elemente din arta Orientului și a Egiptului, dar adaptate spiritului grec înclinat spre măsură, ordine și echilibru. În perioada arhaică (sec. 7-6 î. Hr.) se dezvoltă orașele în jurul unor acropole, se construiesc temple din piatră și marmură, se definitivează cele două ordine principale ale arhitecturii grecești: doric (templul Herei din Olimpia, templul Demetrei din Paestum) și ionic (templul Atenei din Efes și cel al Herei din Samos). Tot acum se afirmă sculptura: basorelieful pe metope și frontoane și sculptura în rond-bosse cu două teme principale, nudul atletic bărbătesc (kouros) și statuia feminină (kore). Specifică epocii arhaice este ceramica roșie cu figuri mitologice colorate în negru. Pentru arhitectura clasică din sec. 5 î. Hr., „Secolul de aur”, caracteristic este ansamblul de pe Acropola Atenei. Sculptura impresionează pri perfecțiunea proporțiilor, ritmul mișcărilor, seninătatea și măreția figurilor. Policlet, Fidias, Miron sunt pricipalii reprezentanți ai acestei perioade. A doua epocă clasică, sec. 4 î. Hr., aduce în arhitectură, alături de temple, la care se afirmă ordinul corintic, și de case particulare luxoase, teatrele monumentale (Epidaur, Atena) și construcțiile memoriale (Mausoleul din Halicarnas). În sculptură, remarcabilă este apariția canoanelor portretistice; sculptorii Scopas, Lisip, Praxitele urmează drumuri diferite, preferând patetismul, mișcarea sau lirismul. În sec. 5-4 î. Hr. tipul predominant de ceramică este cel negru cu figuri roșii, important și pentru că sugerează gradul înalt de dezvoltare a picturii grecești, cunoscută doar din descrieri contemporane. În sec. 3 î. Hr. a.g. cunoaște o nouă fază, elenismul. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană în evoluția căreia se disting trei perioade: greaca veche (v. elenă), greaca medie (sau bizantina) în sec. 7-15 și greaca modernă (v. neogreaca) începând cu sec. 16.

PRICHARD [prítʃəd], Katherine Susannah (1883-1969), scriitoare australiană. Romane de analiză cu implicații sociale („Opalul negru”, „Coornardoo: izvorul din umbră”, trilogia „Furtunoșii ani nouăzeci”, „Țara aurului”, „Semințe înaripate”).

GĂLBIU, -IE, gălbii, adj. Gălbui. Se produce reprezentarea trandafirului așa cum este el, rotund, cu foile resfirate albe, roșii ori gălbii. GHEREA, ST. CR. I 222. Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adînc. EMINESCU, O. I 43. ♦ (Despre părul oamenilor) Bălai, blond; gălbior. Părul despletit pe spate ca aurul de gălbiu. CONACHI, P. 179. Cîte fete ardelene Toate-s negre la sprîncene, Numai două din Hîrțău... Au sprinceana cam gălbie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28. Și din doi își alegea Pe cel gingaș mijlociu Cu păr neted și gălbiu. ALECSANDRI, P. P. 211.

PÎNDI, pîndesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire Ia ființe) A observa cu atenție (dintr-un loc ascuns), a spiona cu scopul de a prinde sau de a ataca. O! Făt-logofete Cu netede plete, Cu părul de aur! Stăi, te odihnește, Că-n deal te pîndește Un negru balaur. ALECSANDRI, P. I 64. Codrul mîndru c-a-nverzit, Frunza mi l-a-mpodobit; Mă duc să pîndesc ciocoi, Că prea mult își rîd de noi. BOLLIAC, O. 181. ◊ Expr. A pîndi cu urechea = a fi atent la un sunet, la un zgomot, a trage cu urechea la... Măgură mergea plecat, cu capul strîns între umeri, pîndind cu urechea hohotele... mitralierelor. CAMILAR, N. I 59. ◊ Intranz. Ca o mîță cînd pîndește la șoareci, se apropie încetișor. ISPIRESCU, L. 109. Au ieșit cu toții în susul apei din cetate noaptea, fără să simță nimic vrăjmașii care pîndeau pe maluri. CARAGIALE, O. III 195. Cînd prin codri m-ascundeam. Nopți și zile-ntregi pîndeam Și pe cei bănoși prindeam. ANT. LIT. POP. I 435. ◊ Fig. (Despre o nenorocire, o primejdie) Am cunoscut după un semn urgia care mă pîndește. GALACTION, O. I 251. Cine mai știe încă ce alte amenințări ne mai pîndesc? C. PETRESCU, Î. II 268. (Intranz.) Moartea pîndea în toate cotloanele. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ (Cu privire la lucruri) A aștepta prilejul de a pune mîna pe ceva, de a acapara, de a răpi. Sfîntul soare ziua-ntreagă Pîndește brîul – l-ar fura. COȘBUC, P. I 122. Vecină cu moșia bogată și domnească Se-ntinde o cîmpie mănoasă răzășească, Pe care o pîndește avanul domnitor Cu poftă nesățioasă, cu ochi adunător. ALECSANDRI, O. 260. 2. A urmări, a studia gesturile, manifestările, acțiunile cuiva, pentru a-i ghici gîndurile. Femeia îl pîndea temătoare. DUMITRIU, N. 160. Rămînea singur, scăpa de apăsarea atîtor ochi care-l pîndeau. BART, E. 184. ♦ A urmări. A așteptat să vie seara, cu mare neliniște în suflet și i-a pîndit plecarea, pînă nu l-a mai văzut de loc. POPA, V. 113. Multe perechi de ochi, ascunși după perdele, pîndeau mersul domol al vasului. BART, E. 127. ◊ Fig. Iar noi, pîndind mișcarea vremii Pe calendarul din perete, Cătăm la zilele de vară Cum trec de goale și încete, VLAHUȚĂ, O. A. 79. Am o piatră nestimată Care noaptea viu lucește Precum ochiu-ți ce pîndește Fericirea depărtată. ALECSANDRI, P. I 18. 3. A aștepta (cu nerăbdare, cu atenția încordată). Pîndind vremea pe cînd șed ele plecate. fac țuști! din baltă. CREANGĂ, A. 67. Pîndește ne-ncetat Momentul de sosire a veselei Neere. ALECSANDRI, T. II 236. ◊ Expr. A pîndi vreme cu prilej = a aștepta ocazia potrivită. Un dușman de lup... chiar cumătrul caprei, – care de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21.

Colhida f. veche țară a Aziei, pe coasta orientală a Mării-Negre; în spre acolo porniră Argonauții pentru a cuceri lâna de aur.

IRIS², irisuri, s. n. 1. Membrană circulară, colorată, a ochiului, situată între cornee și partea anterioară a cristalinului și în mijlocul căreia se găsește pupila. Maria are ochii foarte frumoși, castanii, cu fire de aur în iris. C. PETRESCU, Î. I 22. Ce s-o fi reflectînd oare în lentilele acelor ochi mari și blînzi, cu irisul negru ca păcura. BART, S. M. 84. Aprinzîndu-și irisul galbăn ca aurul subt pleoapa lăsată pe obraz, [papagalul] își întindea aripile. ANGHEL, PR. 43. 2. Diafragmă compusă din mai multe piese care are în centru un orificiu cu diametrul variabil, folosită la unele instrumente optice.

PUR², -Ă, puri, -e, adj. 1. Care nu conține elemente străine; curat, neamestecat. Alcool pur. Aur pur. ▭ Fii ca o apă pură în care se ascund Nămolurile negre cu pietrele la fund. ARGHEZI, V. 150 ◊ (Adverbial) Psihologia lui nu e rece, pur teoretică, studiu de «natură-moartă». IBRĂILEANU, S. 225. ◊ Artă pură v. artă. 2. Nestricat, nealterat, neviciat. Doina aceasta se înalță pînă la cele mai pure și desăvîrșite trepte ale emoției. BOGZA, C. O. 366. Norii lungi în hore pure Trec și ei pe calea lumii. ARGHEZI, V. 34. ◊ (Adverbial) Florile miroseau proaspăt și pur. C. PETRESCU, Î. II 44. ♦ Fără pete, imaculat, limpede. Cerul era de un albastru mai adînc și mai pur. C. PETRESCU, A. 392. ♦ Fig. Nepătat din punct de vedere moral; neprihănit. Vorbele prietenului... coborau trivial pe pămînt ceea ce era pur și inalterat în toată suferința lui și a Luminiței. C. PETRESCU, Î. II 102. Adela e atît de pură, și, cu toate aerele ei de sfidare, e atît de bună! IBRĂILEANU, A. 93. Citeam cu ochi de flăcări în sufletu-ți cel pur! MACEDONSKI, O. II 19. 3. Simplu, gol. Avem a face cu pură frazeologie bisericească. IORGA, L. I 432. ◊ (Adverbial, în expr.) Pur și simplu = nimic altceva decît...; numai și numai. Am să-i reclam pur și simplu banii. ALECSANDRI, S. 167.

miel sm [At: PSALT. HUR. 9979 / Pl: miei / E: ml agnellus] 1-2 Pui (de sex masculin) al oii, de la naștere până la doi ani Vz cârlan, cârțar, noaten. 3 (Îcs) De-a ~ul Joc de copii constând în azvârlirea unui băț astfel încât să atingă pe rând pământul cu cele două capete. 4 (Reg, îs) Zăpada (sau omătul, neaua) mieilor sau zăpada la miel Ninsoare sub formă de mici particule sferice Si: mielușel (7). 5 (Reg; îas) Grindină. 6 (Pop; îe) A umbla ca ~ul orbului A umbla neîngrijit. 7 (Îae) A umbla fără rost. 8 (Pop; îe) A avea somnu' mieilor A dormi mult. 9 (Pop; îe) A face ~ de ghindă A fi lipsit de caracter. 10 (Fig) Persoană bună și blândă. 11 (Bis; îs) -ul lui Dumnezeu Iisus Hristos. 12 Carne de miel (1-2). 13 Blană de miel (1-2). 14 (Pgn; rar) Pui (de sex masculin) al altor animale erbivore mici. 15 (Reg, îs) ~ negru Motiv decorativ cusut cu lână neagră pe mânecile și pe gulerul cojocului. 16 (Nob, îs) ~ul cel de aur Lâna de aur, decorație spaniolă. 17 (Pfm) Penis.

sultanin, ~ă [At: ȘINCAI, HR. II, 308 / 5 / Pl: ~i, ~e / E: tc sültani, fr sultanine, ger Sultanine] 1 a (Îdt; d. fructe, legume etc.) Care este de cea mai bună caliatate. 2 sf (Îdt) Soi de viță de vie cu boabe (negre), fără semințe, cultivat pentru producerea stafidelor. 3 sn Monedă veche turcescă, de aur Si: galben (25) sultănesc.

*lidítă f., pl. e (d. Lydia, o veche țară din Asia Mică). Min. Un schist argilos negru, impregnat cu cŭarț și care formează o peatră compactă, dură și aspră cu care se încearcă auru (și argintu) trăgînd o dungă pe suprafața eĭ. Se numește și ĭasp negru și peatră de încercare. V. peatră.

PIRÍTĂ (< < fr., gr.) s. f. Bisulfură naturală de fier, cristalizată în sistemul cubic. Are culoarea galbenă ca alama, urma neagră-verzuie și luciul metalic. Se utilizează la fabricarea acidului sulfuric; uneori conține și aur, argint, cupru, nichel, cobalt etc., care se extrag prin prelucrare complexă. P. pură conține 47% fier și 53% sulfuri.

CUMPĂNI, cumpănesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A întări (cu cumpăna). De ți-e negrul (= calul) vînzător, Eu îți sînt cumpărător, Că vreau bine să-l plătesc, Cu aur să-l cumpănesc. ALECSANDRI, P. P. 105. ♦ A aprecia greutatea sau, p. ext., alte calități ale unui obiect. Am adus cavalul. L-am cumpănit în mînă: era lung și lustruit. SADOVEANU, N. F. 18. 2. Tranz. A pune în stare de echilibru, a echilibra. Pe cînd se apropiau în șirag, cu armele cumpănite pe umăr, de undeva un om nevăzut le strigă să stea. DUMITRIU, V. L. 52. [Baciul] cumpănește pe samare O gospodărie-ntreagă. TOPÎRCEANU, B. 20. Moș Vasile, cîrmaci vestit, pe care-l cunoaște Bistrița de patruzeci de ani, cumpănește pluta. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. ◊ Fig. Lumina și întunericul își cumpănesc puterile în faptul unei nopți destrămate. MIHALE, O. 475. ◊ Refl. reciproc. Fig. O tainică melancolie... o îndoioasă sfială, care mai adesea se cumpănesc cu o minte dreaptă și sănătoasă, cu un suflet compătimitor, cu o inimă miloasă. ODOBESCU, S. I 118. ♦ Intranz. A înclina într-o parte. Cînd soarele fu la trei părți din drumul său pe ceruri și sta să cumpănească dincolo de piscurile depărtate și viorii ale munților Calului, aruncai șaua și, desagii pe spetele Pisicuții. HOGAȘ, M. N. 63. ◊ Refl. A se apleca la dreapta și la stînga în căutarea echilibrului; a se clătina, a se legăna. Ieșind din șopru, Cimpoieșu se cumpăni. CAMILAR, N. I 230. Căpitanii, călări, se cumpănesc după pașii cailor înainte fi înapoi, cu ochii pierduți în zările limpezi. SADOVEANU, O. VI 232. Ne cumpăneam cu greutate pe bîrnele pusre punte. GALACTION, O. I 210. Mîndrul vultur ce-n văzduh se cumpănește. ALEXANDRESCU, P. 138. ◊ Tranz. Carul gol hodorogea pe drum și boii își cumpăneau capetele la dreapta și la stînga, pas cu pas. SADOVEANU, O. III 83. [Acvila] cumpănea aripi întinse vulturește. TOMA, C. V. 294. II. Fig. 1. Tranz. A cîntări (cu mintea), a chibzui, a socoti, a calcula. Soldatul fruntaș Cocor Dumitru avea înștiințări de toate acestea fără să le pătrundă desăvîrșit, dar le cumpănea cu amărăciune în mintea lui. SADOVEANU, M. C. 74. Își cumpănea mersul, glasul, cele mai mic gesturi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 193. Zi tot ce ai a-mi spune Dar cumpănește-ți bine cuvintele. ALECSANDRI, T. II 171. ◊ Absol. Și cînd sub ochi vezi astfel de încîntări cerești. Lași inima ta prinsă și nu mai cumpănești. TOMA, C. V. 151. ◊ Intranz. Cumpănind despre ce i-ar putea vorbi, își aminti cu cît interes a discutat Grigore despre nevoile țărănești. REBREANU, R. I 44. 2. Refl. A sta la îndoială, a șovăi înainte de a lua o hotărîre. Se cumpăni o clipă și se întoarse îndărăt. C. PETRESCU, Î. II 119. 3. Refl. A lua o hotărîre, a se decide, a fi dispus să... Vremea a fost rea, c-a toț plouat și nici oamenii nu s-au cumpănit încă la învoieli. REBREANU, R. II 10. Se puse Ileana pe un somn dulce, de gîndeai că... de-ar fi șapte nopți legate laolaltă, încă s-ar cumpăni să le doarmă. RETEGANUL, P. I 57. 4. Tranz. (Transilv., Mold.) A face pe cineva să se hotărască într-un fel, a îndemna; a sfătui. Vere, acum ești avut și fericit; numai eu te cumpănii la asta, poftesc ca și tu să-mi faci mie asemenea. RETEGANUL, P. I 28. Moșnegii aceia... l-au cumpănit să pață astă pagubă. RETEGANUL, P. IV 78. 5. Tranz. A fi mai presus de..., a întrece, a covîrși; a precumpăni. Pîraiele-adunate se prefac în rîuri mari... Cei slabi, cînd se-mpreună, cumpănesc pe cei mai tari. ALECSANDRI, T. 165. Un singur om nu trebuie să cumpănească interesele unei armii. NEGRUZZI, S. II 141. – Variantă: cumpeni (PANN, P. V. I 125) vb. IV.

PREȚ, prețuri, s. n. 1. Valoare, exprimată în bani, a unei mărfi; sumă care se cere sau se plătește pentru marfă. [Depozitul] îl luăm la prețul zilei. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. Mare pagubă este la o țară de a-și scoate tot materialu nefabricarisit (= neprelucrat), vînzîndu-l în alte țări cu un prost preț și apoi să-l cumpere iarăși, cu preț de 30 ori mai mult. GOLESCU, Î. 180. ◊ Fig. O, cere-mi, doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte. EMINESCU, O. I 177. ◊ Preț de cost v. cost. Preț negru v. negru. ◊ Loc. adj. De preț = prețios, valoros. Chioșcul e îmbrăcat cu ștofe brodate cu aur, așternut cu cele mai de preț covoare, cu mobilă luxoasă adusă din București. CAMIL PETRESCU, O. I 217. N-am să-ți dăruiesc nimica de preț. CARAGIALE, O. III 49. Aceste obiecte nu se executau mai niciodată în piatră, ci, mai adesea, în metale de preț, în os, în corn, în fildeș. ODOBESCU, S. 451. ◊ Loc. adv. Cu orice preț = oricît de mult ar costa, încercînd sau riscînd orice; neapărat, fără doar și poate. Vine ordin să dăm numaidecît pe nemți peste cap și să reluăm cu orice preț tranșeele pierdute. MIRONESCU, S. A. 118. Spînul vrea să-mi răpuie capul cu orice preț. CREANGĂ, P. 222. Voii cu orice preț să ajung sania, ca să mă informez mai bine. BOLINTINEANU, O. 390. Cu nici un preț = pentru nimic în lume, în nici un caz. Fără preț = la o sumă inferioară valorii reale; ieftin. Tîrgurile erau slabe și negoțul se vindea fără preț. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 105. ◊ Expr. A ține la preț = a nu reduce nimic din suma cerută la o vînzare. Cîteva zile d-a rîndul se mai duse el în pădure și tot găsea cîte un ou [de aur]. Se făcu însă mai năzuros în tîrg, ținu mai la preț, și cu mirare văzu că scoate cîte patru pungi de bani în loc de două. ISPIRESCU, L. 269. A se învoi din preț = a încheia un tîrg, căzînd de acord asupra prețului. A ajunge la preț = a fi căutat, apreciat. A avea preț = a se vinde cu bani buni, a avea trecere; fig. a prețui, a valora. Pentru un om ca el acuma viața avea un preț nemărginit. SADOVEANU, O. VII 96. Toate au avut preț și s-au vîndut de minune: și vitele, și bucatele, și mărfurile. GALACTION, O. I 261. În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți. EMINESCU, O. IV 436. A nu avea preț = a nu se vinde, a nu avea căutare; fig. a nu putea fi evaluat în bani, a avea o valoare foarte mare, a fi de neprețuit. Un ichi bun n-are preț. ISPIRESCU, la TDRG. A pune preț pe ceva = a socoti că ceva e de mare valoare, a ține mult la ceva, a prețui mult ceva. Formele de din afară pe care în lumea cea mare se pune atîta preț. La TDRG. Sfîrșitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare, Căci eu pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. A-și mînca din preț = a pierde din valoare. Bîrlădeanu îi observă ochii cu sclipiri dușmănoase spre el și-l socoti, în sinea lui, pornit spre scădere, ca un cal care începe să-și mănînce din preț. SADOVEANU, Z. C. 298. A da preț = a pune în valoare, a face să aibă valoare. Vine-o clipă, cînd înveți, Că atîtor idealuri depărtarea le dă preț. CERNA, P. 55. ♦ Suma încasată dintr-o vînzare. S-au dus la o crîșmă, unde s-au pus să bea prețul hainelor mortului. NEGRUZZI, S. I 32. 2. Sumă de bani care se dă cuiva pentru o muncă prestată, pentru un serviciu făcut; plată, răsplată. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și... să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ Loc. prep. Cu prețul... = plătind (sau primind) o contravaloare materială sau, fig., cu eforturi, cu sacrificii. 3. Fig. Valoare, importanță, însemnătate. De tot prețul jertfei tale cată să te răsplătesc. DAVILA, V. V. 86. Cînd seacă apa, se cunoaște prețul fîntînii (= cînd pierzi un lucru, îți dai seama mai bine de valoarea lui). 4. (Numai în expr.) Preț de... (sau la... ) = contravaloarea a... Să bem preț de patru boi! COȘBUC, P. II 279. Doi miei, fiecare preț de-o împărăție. SLAVICI, la TDRG. Băui preț la nouă cai, De vin nu mă saturai. Băui preț de nouă iepe, Iacătă-mă mort de sete! BIBICESCU, P. P. 229. (Urmat de determinări temporale) Preț (ca) de... (sau ca la... ) = un timp (cam) de... A stat preț de un ceas baba acasă. SADOVEANU, D. P. 78. Trece așa preț ca la un sfert de ceas și numai ce mă pomenesc cu un ăla... că vine și se pune la altă masă alături. CARAGIALE, O. I 45. Merg ei încă preț ca de vro patru ceasuri și-i prinde noaptea într-o pădurice, unde nu era țipenie de om. ȘEZ. VI 151. (Determinarea indică acțiunea făcută într-un interval de timp) Căuta să smulgă drugul ba din mîna lui Dima, ba din mîna lui Păstrăvan, năzuind să-l gospodărească de unul singur barem preț de trei întorsături de mînă. GALAN, Z. R. 213. (Rar, urmat de determinări spațiale) La noi se cheamă Durău unde curge apa-n jos de pe stîncă, preț așa ca la două staturi de om înălțime. HOGAȘ, M. N. 204.

‡CALPAC (pl. -ace) sn. 1 🎩 Căciulă mare, sferică, de piele neagră, tivită cu blană scumpă și împodobită cu un surguciu prins cu copci de aur sau pietre scumpe, pe care o purtau odinioară Domnii (Mihaiu Viteazul, Vasile Lupul): Mihai purta pe cap un ~ unguresc cu o fulie neagră de pene de cocor BĂLC. ¶ 2 Băn. LIUB. 🔧 Capacul cazanului de spirt din care pornesc ciubucele care se îmbucă cu țevile ce străbat cada cu apă rece [tc.].

găitán n., pl. e și (Al.) urĭ (turc. ghaĭtan, kaĭtan, ngr. gaïtáni, d. lat. gaitanum, cingătoare, după numele orașului Gaeta, lat. Cajeta, în Italia; bg. rus. gaĭtán). Șnur lat, împletitură de fire supțirĭ de ață (matasă, argint, aur) întrebuințat ca ornament la uniforme saŭ la alt-ceva: o tunică roșie cu găitane negre, un pistol atîrnat de un găitan. Adv. Strună, fără dificultățĭ: treaba merge găitan. – În VR. 1926, 5, 216, găĭetan. V. bucmea, ciripie, sărad.

VARGĂ, vergi și (4, rar 5) vărgi, s. f. 1. Nuia lungă, subțire și flexibilă, tăiată de obicei dintr-o ramură dreaptă de arbore. V. vergea. [Sălciile] își încolătăceau, în suflarea vîntului, vergile fragede și despletite pînă în oglinda încrețită a apei. C. PETRESCU, S. 28. Mi se părea că văd pe babă... cum... diriguiește cu o vargă de alun un taraf negru de duhuri necurate. HOGAȘ, M. N. 87. [Crăiasa] mai naltă pare și-n umblat Mlădie ca o vargă. COȘBUC, P. I 69. Am o vargă unsă cu unt Și aleargă pe subpămînt (Șarpele). GOROVEI, C. 363. ◊ Expr. A tremura vargă (sau ca varga) = a tremura foarte tare (de frică sau de frig). Îi tremurau ca vargă brațele strînse vînjos, în mînile tari ale celor doi jandarmi voinici. POPA, V. 239. Cucoanele se retraseră, tremurînd vargă. DELAVRANCEA, S. 158. [Mezinul] tace ca peștele și tremură ca varga de frică. CREANGĂ, P. 23. ♦ (Mai ales la pl.) Băț, vergea groasă, folosită în trecut ca instrument de pedeapsă corporală. Porunci... dă craiul, pe pag cu vergi să-l bată. COȘBUC, P. II 201. Trebuia să-l bată un pedagog cu vergi. NEGRUZZI, S. II 256. ◊ Expr. (A fi) varga lui dumnezeu = (a fi) foarte rău, aspru, crunt. Rămăsei trist și orfan, sub epitropia unei mătuși, varga lui dumnezeu. GANE, N. III 31. Cînd se supăra sau se mînia... era varga lui dumnezeu. MARIAN, O. I 239. Nora babei era o femeie, varga lui dumnezeu de ură. ȘEZ. IV 159. (Regional) A-i duce (cuiva) vergile = a-i plînge (cuiva) de milă, a fi îngrijorat de soarta cuiva. Cînd ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smîrțogul ista, îți duc vergile. CREANGĂ, P. 203. ♦ Lovitură aplicată cuiva cu nuiaua. Dă pașa semn: «o să-l dezbrăcați Și binele în vergi i-l dați». COȘBUC, P. I 114. 2. (De obicei cu o determinare care precizează scopul) Băț de undiță. Un pescar cu undița... poartă cu el o mulțime de ștergi de undiță și... fel de fel de cîrlige. SADOVEANU, Î. A. ♦ Vergea cu care se încărcau în trecut puștile și cu care se curăța țeava. ♦ Baghetă. În aer își ridică a farmecelor vargă Și o suflare rece prin dom atunci aleargă. EMINESCU, O. I 94. Nu ne lipsește decît varga magică de a ne transpune în oricare punct. am voi. id. N. 49. 3. Vergea subțire de metal. Fusesem pe coclauri cu un mare naturalist, mititel și iute ca un titirez și vînjos ca o vargă de oțel. HOGAȘ, M. N. 99. 4. Dungă, vîrstă, vîrcă. Păreții erau albi ca laptele și cu niște vărgi de aur. ISPIRESCU, L. 251. Cojoacele de oaie albă cusute cu vărgi și cu triunghiuri de mătase neagră. ODOBESCU, S. I 483. 5. Dungă făcută de o lovitură cu nuiaua. Dar hoțul de doftor... prinde a o încinge pe spate... pînă o face toată vărgi. RETEGANUL, P. II 80. Bate-un popă preuteasă Și n-o bate cum se bate, ci îi face vergi pe spate. HODOȘ, P. P. 177. – Compuse: (Bot.) varga-ciobanului = a) plantă erbacee cu tulpină țepoasă, cu flori liliachii, dispuse în capitule; crește pe lîngă drumuri, pe șanțuri, prin fînețe, prin locuri umede și nisipoase (Dipsacus silvestris); scai- voinicesc, voinicel; b) scăiuș; vargă-de-aur = splinuță (Solidago Virga aurea).

LICĂRITOR, -OARE, licăritori, -oare, adj. Care licărește. Deasupra satului pluteau leneși nori negri, înghițind stelele licăritoare. V. ROM. februarie 1952, 118. [Papagalul] ofta prelung, deschizîndu-și arare licăritorul iris de aur subt greaua pleoapă. ANGHEL, PR. 46. Văd cum se sting licăritoare astre. MACEDONSKI, O. I 111.

ÎNSUFLEȚI, însuflețesc, vb. IV. Tranz. 1. A stimula, a da avînt, a imprima un elan vital, o putere vie, un îndemn; a îmboldi, a provoca la acțiune. Întreaga mișcare comunistă și muncitorească revoluționară internațională este însuflețită de mărețele idei leniniste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ (Poetic) Codrul prinse a vui, Brazii a-și însufleți. ALECSANDRI, P. A. 133. ♦ Refl. A prinde viață. Terasa de granit înaltă părea-n lumină că plutește Și pe un cîntec de teorbă că urcă și se-nsuflețește. MACEDONSKI, O. I 229. ♦ Refl. A se înviora, a se anima. Convorbirea se însuflețea cînd treceau cu toții într-o sufragerie scînteietoare, cu mese pline de gustări alese și de vinuri. SADOVEANU, E. 102. 2. Fig. A preface ceva inert sau mohorît în ceva viu, strălucitor, dinamic. Soarele însuflețea cu lumina de aur idealizat a razelor sale picăturile mari și grele de rouă curată, care atîrnau pe vîrful negru-verde al fiecărei frunze mici și ascuțite de brad. HOGAȘ, M. N. 179.

COLHIDA (KOLCHIS), ținut pe țărmul Mării Negre, în S Caucazului. Patria legendară a vrăjitoarelor Medeea și Circe. Aici s-ar afla Lîna de aur, ținta expediției Argonauților.

HANATUL CRIMEII, stat feudal tătar. Constituit în c. 1430, în urma descompunerii Hoardei de Aur, pe terit. care cuprindea pen. Crimeea, Kubanul, reg. M. Azov și țărmul de N al Mării Negre. Capitala la Bahcisarai. Sub dinastia Ghirailor, tătarii de aici au făcut dese incursiuni de pradă în Rusia, Ucraina, Polonia și Țările Române. Vasal Imp. Otoman (1475-1775), iar din 1783 alipit Rusiei.

auric², ~ă [At: BARONZI, L. 128 / P: a-u~ / Pl: ~ici, ~ice / E: aur + -ic] 1-17 a (Nob) Aurel (1-17). 18 sf Arbust decorativ din familia verbenaceelor, cu flori galbene-portocalii, cu fructul negru.

AUR n. 1) Metal nobil, galben, strălucitor, maleabil și ductil, din care se fac obiecte de podoabă. Inel de ~. ◊ ~ negru cărbune de pământ. Epocă de ~ perioadă de înflorire. 2) fig. Lucru de mare preț (bani, avere, bogăție). ◊ A înota în ~ a fi foarte bogat. A cântări cu ~ a plăti foarte scump pentru un lucru. [Sil. a-ur] /<lat. aurum

MIEL s. m. I. 1. Puiul (de sex masculin al) oii, de la naștere pînă la doi ani. V. c î r l a n, c î r ț a r, n o a t e n. Ca intru ínturearece miei grași, așa se fie cu măndarea noastră între tire astădzi. PSALT. 328, cf. 314. Și săturâ ei de grîul satelor, supseră miarea den piatră . . . , unt de vacă și lapte de oaie cu grasul mieilor. CORESI, ap. GCR I, 15/21. Oi cu miei (a. 1 626). GCR I, 74/33. Ș-au spălat veșmintele sale și le-au înălbit în sîngele mielului. N. TEST. (1648), 309^r/9. Aducețî-i cu miei grași, Domnului și slavă. DOSOFTEI, PS. 86/13. Masa cea de taină iaste gata, mielul. . .pentru tine să junghe (a. 1691). GCR I, 293/25, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 187, MAN. GOTT. 132, BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Lupii și mieii nu vorbesc. HELIADE, O. II, 73. Cît sînt ele rușinate, Sărmănelele femei, La bărbați ele sînt date Spre jertfire, ca pe mei. MILLO, în PR. DRAM. 333. Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n râpigiune. ALECSANDRI, P. III, 33, cf. JIPESCU, O. 48. Îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. SLAVICI, N. I, 36. A fost odată ca niciodată, . . . de cînd se luau de gît lupii cu mieii. ISPIRESCU, L. 1, cf. 208, LIUBA-IANA, M. 110. Cînd fată oile, partea bărbătească se cheamă miel. ȘEZ. VII, 192. Carnea de miel (între 6 luni) este plăcută la gust. BIANU, D. S. 516. Mieii bolnavi se freacă la foaie cu oloiu de sămînță. PĂCALĂ, M. R. 271. Mieii fătați. . . sînt lăsați pînă în săptămînă moșilor cu mamele lor. DIACONU, P. 12, cf. 37. Oile cu miei sînt băgate în strungă, GR. S. VI, 53. Lupul, mielul, leul. . . Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, cîte doi. ARGHEZI, S. P. 9. Partea bărbătească se zice mei, cîrlan, berbec. H III 96. Măi mocane, oaia mea a fătat trei miei. ib. XIII 348, cf. I, II, III, IV, V, VIII₂, IX, XIII, XV, XVI, XVIII. Uște-mi-se cununa Ca cîmpu primăvara, Cînd oile sînt cu miei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 243. Ușurelu-s ușurel, C-am mîncat carne de miel. id. ib. 364, cf. ALR I 377, 1772, 1773, 1775, 1776, 1778, 1 780, 1849, ALR SN I h 251, A I, II, III. Mielul blînd suge la două oi (sau mume). PAMFILE, J. II, 154. Între lup și între miel, credință nu se păzește. ZANNE, P. I, 513. Nici oaia cu doi miei, nici lupul flâmînd. NEGRUZZI, S. I, 249, cf. ZANNE, P. I, 513. Lupul, unde a mîncat mielul, nouă ani cearcă a-și găsi hrana. ZANNE, P. I, 517. Tot mielul pe piciorul lui se spînzură (= fiecare pasăre pe limba ei piere, v. p a s ă r e), id. ib. 554. Mielul, după ce e slab, are și coada lată. id. ib. Am luat un miel și m-am văzut chel, se spune despre copiii care sînt tunși pînă la piele. Cf. id. ib. II, 518. Și mielul bine fript și frigarea să nu arză. id. ib. III, 663. Am un ocolaș Plin de miei albi (Dinții). GOROVEI, C. 132. ◊ (Ca termen de comparație) Munții giucară ca berbecii oilor și dealurile ca mieii oilor. PSALT. HUR. 99^r/9, cf. PSALT. 242, 243, CORESI, PS. 321/5. Ca un miel de giungheat pentru păcatele noastre. VARLAAM, ap. GCR I, 104/37. Iorgachi visternicul venisă. . . de bună voie, ca un miel spre giunghere. M. COSTIN, LET. I, 326/22. Acestu Dosofteiu mitropolit. . . multe limbi știe . . . și altă adîncă carte și-nvățătură. . . și blînd ca un miel. NECULCE, L. 98, cf. PAMFILE, J. I, 127, H XIV 106. ◊ (Regional) Miel sugărel v. s u g ă r e l. De-a mielul = numele unui joc de copii, care constă în azvîrlirea unui băț astfel ca acesta să atingă pe rînd pămîntul cu cele două capete. Cf. PAMFILE, J. I, 53. (Regional) Zăpada (sau omătul, neaua) mieilor sau zăpada la miel = mielușei. V. m i e l u ș e l (II). Ș-au să ne mai bată viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor. SADOVEANU, 92, cf. ALR II 2440/64, 102. ◊ E x p r. A umbla ca mielul orbului = a) a umbla neîngrijit. Cf. ZANNE, P. IX, 663; b) a umbla fără rost. Cf. id. ib. A avea somnul mieilor = a dormi mult. Cf. PAMFILE, j. II, 154. A se face miel de ghindă = a fi lipsit de caracter. ZANNE, P. IX, 663. ♦ Epitet dat unei persoane bune și blînde. Cf. LM, DDRF, ZANNE, P. VI, 684. ◊ (În limbajul bisericesc) Mielul lui Dumnezeu (sau Domnului) - Isus Hristos. Iată mielul lui Dumnezeu carele ridică păcatul lumei. ANTIM, P. 27, cf. LM. ♦ Carne de miel (II). Ospătarul le dete borș cu miel. NEGRUZZI, S. I, 280. ♦ Blană de miel (I 1). Cf. LB. Un cap cu plete de o sălbătăcită neregularitate, înfundat într-o căciulă de miel. EMINESCU, N. 33. S-a ivit un voinicel. . . Cu cușmă creață de miel. ȘEZ. I, 10. 2. P. g e n e r. (Rar) Puiul (de sex masculin al) altor animale decît oaia. Această lamă fiind parte femeiască și întimplîndu-să a ave doi mei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99/19. Mielul caprei. GL. V. J. II. 1. (Regional, în sintagma) Miel negru = motiv decorativ cusut cu lînă neagră pe gulerul și pe mînecile cojocului. Pe guler se coase mielul negru din lînă măruntă. PĂCALĂ, M. R. 513. Tot cu miel negru și cu umplutură se provăd și brațele și mînecile. id. ib. 2. (Neobișnuit, în sintagma) Mielul cel de aur = numele unei decorații spaniole; lîna de aur. Filip II craiul Ispaniei. . . au dăruit pe Sigismund Batori cu mielul cel de aur. . . și i l-au și acățat pre piept cu mare pompă. ȘINCAI, HR. II, 265/21. – Pl.: miei. – Lat. agnellus.

MELANODERMIE, melanodermii, s. f. Pigmentare patologică, brună sau neagră, localizată sau generalizată, care apare în unele boli cronice ca malaria, tuberculoza sau în intoxicațiile cu săruri de aur, argint etc. – Din fr. mélanodermie.

MELANODERMIE s. f. Pigmentare patologică, brună sau neagră, localizată sau generalizată, care apare în unele boli cronice ca malaria, tuberculoza sau în intoxicațiile cu săruri de aur, argint etc. – Din fr. mélanodermie.

melanodermie sf [At: DEX / Pl: ~ii / E: fr mélanodermie] Pigmentare patologică, brună sau neagră, localizată sau generalizată, care apare în unele boli cronice ca malaria, tuberculoza sau în intoxicațiile cu săruri de aur, argint etc.

CUNUNĂ, cununi, s. f. 1. Împletitură (lanț, ghirlandă) în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune de obicei pe cap); coroană. Norii erau întotdeauna cenușii, iar hulubii albi zburau în stoluri, ca o cunună de trandafiri, în jurul turlelor cu dantelă de piatră. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. 192. O cunună de mărgăritărele era așezată pe fruntea ei netedă. EMINESCU, N. 8. Cu-acele crengi frumoase Să-mpletim cununi voioase. ALECSANDRI, P. II 92. ◊ (Poetic) Obrazul părea o înflorire albă, gingașă, în cununa grea de păr negru. SADOVEANU, O. III 589. Pe deasupra voastră împletesc cunună Razele de soare, Razele de lună. GOGA, C. P. 14. Soarele răsare, puntnd cununi de aur pe crestele codrilor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 171. ◊ Expr. (Despre un grup de persoane) A sta cunună împrejurul cuiva = a sta împrejurul cuiva formînd un cerc închis. Cînd se punea la masă, copiii stau împrejuru-i cunună deplină. ISPIRESCU, L. 393. ♦ Fig. (Complinit prin «de raze», «de lumină») Cerc luminos, aureolă. Te-aș privi o viață-ntreagă în cununa ta de raze. EMINESCU, O. I 152. ◊ (Complinit prin «de munți», «de păduri» etc.) Lanț, șir de munți, de păduri dispuse în cerc, înconjurînd un loc. Lac albastru ce oglindea în adîncu-i toată cununa de dumbrave ce-l încunjura. EMINESCU, N. 65. 2. (Uneori determinat prin «de lauri») Coroană care se acorda în antichitate învingătorilor (poeți, sportivi, eroi în lupte). (Fig.) Din voi fieștecare poartă-n frunte o cunună Și de gloria de astăzi și de gloria străbună! ALECSANDRI, O. 248. Cununile de lauri Ce-n războaie-am adunat. NEGRUZZI, S. I 116. 3. Coroană care se pune pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. Să le spui curat Că m-am însurat... Că la nunta mea Au căzut o stea; Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. 4. (Complinit prin «de ceapă», «de usturoi») Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc.

ÎNTINSOARE, întinsori, s. f. 1. Loc întins, spațiu larg, întindere vastă. Cît poți vedea cu ochii, totul e o întinsoare neagră-vînătă de valuri care se pierd. DUNĂREANU, CH. 55. Din codrii Găvanelor ieșim pe-ntinsoare de plaiuri, spre răsărit, pe sub «Gropile de aur» din muntele Bisoca. VLAHUȚĂ, O. AL. I 148. 2. Mers zorit, fără oprire. Încă două zile de întinsoare și ieșim la larg. ◊ Loc. adv. Într-o întinsoare = a) într-una, fără întrerupere. Acești cai nu fug prea tare, însă merg într-o întinsoare șapte poște. SADOVEANU, F. J. 313. Și petrec într-o întinsoare Tot la umbră, la răcoare. ALECSANDRI, P. P. 314; b) repede, în goană. Să vă împrăștiați și, într-o întinsoare, să vă abateți în toate părțile, unde veți vedea cu ochii, să treziți pe boieri, să strigați la norod. SADOVEANU, O. I 249. 3. Durată neîntreruptă; p. ext. vreme lungă. Omăt și geruri au ținut-o o întinsoare, fără slăbire. SADOVEANU, P. S. 12. 4. (Rar) Întindere nervoasă a membrelor corpului. Un fel de lene amestecată cu slăbiciune... Un fel de leșin la inimă, amestecat cu întinsori, sau cam așa ceva. CREANGĂ, A. 93.

PĂZI, păzesc, vb. IV. 1. Tranz. A sta de pază, a veghea (pentru a ocroti de primejdie sau pentru a nu lăsa să se îndepărteze, să fugă). Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. A rămas acasă să păzească lucrurile. C. PETRESCU, C. V. 298. Mihai-vodă nu se privește în Ardeal decît ca un guvernator, spre a administra țara și a o păzi de năvălirile dușmanilor. BĂLCESCU, O. II 270. ◊ Fig. Pe verdele colinelor în terasă se înălțau chiparoșii negri care păzeau cimitirele turcești. BART, E. 44. Stelele păzeau tăria, luna trecea ca un scut de argint prin întunericul nourilor, în aer era aur și-n gradine miros și-o umbră adînc viorie. EMINESCU, N. 57. ◊ (Absol., în expr.) Doamne păzește! = a) (la origine invocare religioasă) dumnezeu să ne ferească; (astăzi cu valoare de exclamație) vai de mine! Doamne păzește... pe gura femeii ieșea o pară roșie. ȘEZ. I 247; b) (folosit ca negație) de loc, nicidecum. 2. Refl. A se feri de o primejdie, a se da în lături. Vrăjmașul se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. Cînd ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. CREANGĂ, P. 31. De ce te păzești, de aceea nu scapi = adesea ți se întîmplă ceea ce ai căutat să eviți. ♦ A evita (să faci un lucru). M-am păzit să scot volumele din rafturi și să le răsfoiesc. SADOVEANU, O. VI 432. Ieșiră, jenați că nu mai găsesc nimic să-și spună, simțind că amîndoi se gîndesc la același lucru, de care se păzeau să vorbească. VLAHUȚĂ, O. AL. II 66. ♦ (La imperativ, uneori cu suprimarea pronumelui reflexiv) Dă-te la o parte! ferește-te! Păzește, că vine mașina. ◊ Expr. Să te păzești, Pîrleo! = bagă de seamă, ține-te bine! Rupînd-o d-a fuga să te păzești, Pîrleo, că îi sfîrîia călcîile de iute ce se ducea. ISPIRESCU, L. 361. (Tranz.; familiar) A lua (pe cineva) la trei păzește = a mustra, a certa pe cineva, a lua la zor. (Rar) A o lua la trei păzește = a o lua la fugă. Dolofanul cu ochi bulbucați și sfrijitul cu țăcălie își primeau partea cuvenită [de lovituri], iar apoi, scăpați în înghesuială, o luau la trei păzește. PAS, L. I 256. 3. Tranz. A supraveghea pe cineva sau ceva. Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! Dar de nu-i păzi-o bine, Ți-ai găsit dușman în mine! COȘBUC, P. I 138. Ba nu Guliță... mata șezi cu Luluța de o păzește să nu facă vro nebunie. ALECSANDRI, T. I 208. ◊ Expr. A-și păzi gura (sau limba) = a tăcea sau a vorbi cu prudență. Asta nu vă privește pe d-voastră; ia mai bine păziți-vă gura. CREANGĂ, P. 82. Dușmanii, dușmancele Nu-și mai păzesc gurile, Nu-și mai grijesc casele Răzimînd gardurile Să Strice dragostile. TEODORESCU, P. P. 317. ♦ A pîndi, a urmări sosirea sau trecerea cuiva. 4. Tranz. A respecta, a păstra, a împlini (o poruncă, un comandament, un angajament). Se silea să-i păzească cuvintele. ISPIRESCU, L. 42. Să-mi deie povăț unul ca dînsul ce rînduială trebuie să păzesc. CREANGĂ, A. 127. 5. Tranz. A se ocupa cu..., a-și vedea de..., a se ține de... Da Trofim? întrebă arțăgos Eftei Danîlov. Trofim ce păzea? DUMITRIU, P. F. 46. Apoi ce păzești tu alta, dacă nu știi măcar ceea ce vorbesc muritorii. CREANGĂ, P. 146. ◊ Expr. A-și păzi treaba = a se ocupa numai de propriile sale afaceri; a fi prudent, rezervat. Mulțămindu-i frumos, vînătorii și-au păzit și de acuma treaba lor. SBIERA, P. 69. Ia, păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți. CREANGĂ, P. 179. A-și păzi calea (sau drumul) = a-și vedea de drum, a nu se abate, a nu se lăsa ispitit de alte interese. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor. COȘBUC, P. I 226. Să-l lăsăm dormind, iar noi să ne păzim drumul. RETEGANUL, P. V 32. A păzi drumul (sau drumurile) = a umbla fără rost, haimana.

MĂRGINI vb. IV. Tranz. 1. (Complementul indică un lucru, o suprafață etc.) A forma marginile, limitele ; a contura, a încadra. Fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit. EMINESCU O. I, 148, cf. id. N. 37. Îndată cucoana Cristina ridică bărbia și scoate din cutele capotului ochelari mărginiți cu aur. SADOVEANU, P. S. 175. Iepuri roșcați se strecurau țupăind. . ., apoi se scufundau în tufele ce mărgineau pîrăul. id. O. I, 64. Curgea șanțul șoselei pe dreapta și pe stînga, mărginind drumul ca două linii groase de cărbune. ARDELEANU, U. D. 171. Cum treci linia ferată de cealaltă parte a gării. . ., printre aleele mărginite de arbori și flori, apare clădirea gospodăriei agricole de stat. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 758. ♦ A stabili anumite limite ; a limita. Lungimea coșeriului nu este hotărîtă. . . ., însă moldovenii o mărginesc făcînd coșerile după puterea gospodariului. I. IONESCU, C. 167/4. ♦ Refl. A se învecina. Rîpa răsăriteană a lacului se mărginea cu codrii Tigheciului. ASACHI, S. L. II, 113. Și au ieșit și din țeara Împâratului-Verde, care să mărginea cu împărăția zînelor. RETEGANUL, P. II, 11. 2. (Prin Transilv.) A tăia marginile unei scînduri; (regional) a feti, a dungălui. Cf. ALR II 6 461/192, 228, 346, 353, 365. 3. (Învechit) A defini, a preciza, a fixa. Slovenii, . . . cînd vreau să mărginească vrun lucru, se întrăbuințeazâ cu pronumele arătătoriu. MAIOR, IST. 244/26. Numirea leului mărginit în curs dă 40 parale este o legiuire sprijinită pe cursul monedilor dă aur și argint (a. 1 836). doc. ec. 640. ◊ R e f l. p a s. La români mai tare se hotărește sau mărginește lucrul punînd articulu după nume, decît întru alte limbi, în care articulu se pune înainte de nume. MAIOR, IST. 243/34. ♦ Refl. (Neobișnuit) A se hotărî. Imperatul Domițian se mărgini ca însuși cu capul său să meargă asupra dachilor. MAIOR, IST. 3/3. 4. A reduce, a restrînge, a limita. Fu mărginit numai în posesiunea unei părți din Podolia. ASACHI, S. L. II, 34. Iar oștile moldovene. . . le mărginise în puțin număr. NEGRUZZI, S. I, 143, cf. 61. Și. . . nu a luat el. . . obligațiunea de a-și mărgini libertatea sa acolo unde ea începe a lovi libertatea celorlalți? GHICA, S. 202. Acei care profesează alungarea cercetării cauzelor din speculațiunile cugetării mărginesc ei singuri știința și o reduc la o simplă nomenclatură. MACEDONSKI, O. IV, 130. Activitatea politică și ideologică a lui N. Bălcescu, deși mărginită de condițiile istorice în care a trăit, s-a sprijinit pe un adînc sentiment patriptic. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 1, 108. ◊ Refl. pas. Numărul școlarilor însă a trebuit să se mărginească din pricina strîmtorării încăperilor. CR (1 834), 91¹/32. ♦ R e f l. A se limita, a se rezuma. Noi ne mărginim a vorbi despre modurile cum poate reuși exametrul în limba română. HELIADE, O. II, 164, cf. 414. Omul care se mărginește numai în sfera cugetărilor sale, rămîne în veci în mîndra sa sărăcie. MARCOVICI, C. 38/3, cf. id. D. 10/7. Nevoia silindu-l iarăși l-au îmbărbătat de a nu să mărgini într-atîta. DRĂGHICI, R. 42/15. Îngrijirea de livezile încheiete în luna lui februarie se mărginește întru a curăți pomii de crengile cele uscate. I. IONESCU, C. 15/25. Ne mărginim numai a arăta lista cărților ce au ieșit de sub teascurile sale (a. 1 851). URICARIUL, XIII, 342, cf. IV, 418/13. Nu s-a mărginit la prînzuri și ziafeturi. . ., a mai adus și tarafuri de lăutări. CARAGIALE, O. II, 254, cf. IV, 145. Mi se pare că întru atîta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică. ODOBESCU, S. III, 22. Am avea multe de zis, dar le lăsăm pentru altă dată, acum ne mărginim la cîteva cuvinte. GHEREA, ST. CR. II, 73. În autobiografia sa nu se mărginește numai la înșirarea datelor care-l priveau personal, bul. com. ist. ii, 156. Legătura între organele de conducere și membrii cooperativei nu se poate mărgini numai la discutarea problemelor în adunările generale. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 697. Se mărgini să-l privească țintă în ochi. . ., apoi întoarse spatele. C. PETRESCU, A. R. 19. Mă voi mărgini la un singur punct. LL I, 7. Mă mărginesc a spune. . . CONTEMP. 1 957, nr. 566, 5/3. ◊ Tranz. (Rar; complementul indică momente sau perioade de timp) O vedeți colo, colo în vale. . ., Unde păstorul zilele sale în paza turmei le mărginește, ALEXANDRESCU, O. I, 163. Mi-am mărginit toți anii copilăriei la țară. SAHIA, U.R.S.S. 18. ♦ R e f l. (Rar) A se stăpîni, a se înfrîna. Cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 5. (Neobișnuit) A fixa (cuiva) domiciliu forțat. Dacă vreun boier prindea prea multă poftă de vorbă. . ., îl mărginea în casă sau la moșie cu pază, ca să nu comunice cu nimeni. GHICA, S. X. 6. (Regional) A urmări. PAMFILE, J. II, 153. Te mărginesc din urmă. id. ib. 7. (Regional; complementul indică vite) A paște pe marginea unui ogor sau a unui drum. Com. din CUZDRIOARA-DEJ. – Prez. ind.: mărginesc. – Și: (neobișnuit) mărginá vb. I. LB. – V. margine.

PĂTA, pătez, vb. I. Tranz. 1. A face o pată pe un obiect, a acoperi cu pete, a murdări. Blidul căzuse pe jos, se spărsese, laptele era vărsat pe podeaua de lut bătut și pătase poalele Eleonorei și rochia doamnei Vorvoreanu. DUMITRIU, N. 126. Și-mi pătează covorul cu toată apa care curge din el ca dintr-un robinet. C. PETRESCU, C. V. 146. Lat e cîmpul celei lupte... Plin de trupuri fărămate, Care zac grămezi culcate, Plin de sînge ce-l pătează Și văzduhul aburează. ALECSANDRI, P. II 18. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) mîinile pătate de sînge v. sînge. ◊ Fig. În depărtare, tocmai lîngă far, două puncte negre pătau banda netedă de nisip auriu. BART, E. 168. Omătul tîrziu Pătează aleele mute Și parcul e încă pustiu. TOPÎRCEANU, P. 176. Luna, scut de aur, strălucește pe alee Și pătează umbra verde cu misterioase dungi. EMINESCU, O. I 159. ◊ Refl. S-a pătat cu cerneală. 2. Fig. A dezonora, a pîngări, a profana. Să pătezi al nostru nume, neamul nostru să-njosești. CONTEMPORANUL, I 686. Trecutul este tare; îl vei vedea îndată Pe fața unor oameni de urma lui pătată. BOLINTINEANU, O. 138. Pătează haina cea curată a nevinovăției. NEGRUZZI, S. I 323.

*viréz v. tr. (fr. virer, it. virare, d. lat. girare, gyrare, a învîrti în cerc, a face volte. V. vira, jur 1, girez). Mar. (d. it.). Trag spre mine: a vira o parîmă. Com. Trec un cont de la o partidă la alta, fac un virament: a vira o sumă. Înlocuĭesc argintu care face negru într’o imagine fotografică pintr’un metal saŭ un compus maĭ stabil și maĭ plăcut (ceĭa ce se face în general pin clorură de aur): a vira o fotografie. V. intr. Cîrmesc: a vira cu aeroplanu. Fig. Îmĭ schimb părerea orĭ partidu.

FULGER, fulgere, s. n. 1. Descărcare electrică luminoasă în linie frîntă, care se produce într-un nor, între doi nori sau între un nor și pămînt, însoțită adesea de zgomot; traiectul luminos al descărcării. Un fulger ca o sîrmă de foc tresări în urmă, pe zarea asfințitului. SADOVEANU, O. III 75. Cerul se acoperise și o scăpărare vie de fulger, ca dintr-un amnar uriaș, lumină. ANGHEL-IOSIF, C. L. 48. Fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare. CONACHI, P. 101. ◊ Fig. (Cu aluzie la lumina produsă de fulger) Topoarele și hîrlețele dădeau fulgere în lumina soarelui. CAMILAR, TEM. 233. Un fulger viu străbate privirea sa cea sumbră. MACEDONSKI, O. I 258. [Brîul] de aur pe tot locul, Un fulger pe-al ei trup încins. El noaptea da lumini ca focul. COȘBUC, P. I 122. Fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit. EMINESCU, O. I 148. (Cu aluzie la iuțeala fulgerului) Reînviai, într-un fulger de amintire, pe Dionis cel de acum treizeci și cinci de ani. GALACTION, O. I 91. (Adverbial) Gîndul fulgeră cu zborul, Dar mai fulger zboară dorul. COȘBUC, P. I 132. (Cu aluzie la efectele violente ale fulgerului) Oamenii în munți Purtau fulgere sub frunți. BOUREANU, S. P. 4. Prin ochii lui Crăiniceanu trecu un fulger de mînie. SADOVEANU, O. I 303. ◊ Loc. adj. și adv. Ca fulgerul (sau ca un fulger) = iute, scurt, subit, repede. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. Dracii s-au imprăștiet, iute ca fulgerul, în toate părțile. CREANGĂ, P. 144. ◊ (Adjectival, în expr.) Ședință (sau miting) fulger = ședință (sau miting) care se convoacă pe loc cu ocazia unui eveniment recent și important. Telegramă fulger = telegramă transmisă mai repede decît telegramele obișnuite (în schimbul unei suprataxe). 2. Fig. Armă (care scînteiază și lovește). Pe vodă-l zărește călare trecînd Prin șiruri, cu fulgeru-n mînă. COȘBUC, P. I 205.

*cŭarț și cvarț n., pl. urĭ (germ. quarz). Min. Oxid de siliciŭ (SiO₂). – E solid, incolor saŭ colorat. Lovit cu amnaru, scapără de dur ce e. Varietățĭ: cristalu de stîncă, cŭarțu ialin (p. instrumente optice), cŭarțu saŭ topazu fumuriŭ, morionu (negru), safiru, (sineliŭ saŭ albastru), ametistu (violet), citrinu (topaz fals orĭ spaniol, limoniŭ), cŭarțu de Compostela (cărămiziŭ), aventurina (galbenă închisă cu puncte de mică strălucitoare ca auru), ochĭu de pisică (cu fire de amiant), ochĭu de tigru (galben închis mătăsos), păru Veneriĭ (cu cristale de rútil), cŭarțu lăptos, lidita (cu care se încearcă auru), nisipu, ĭaspu, calcedonia, cremenea, agata și opalu.

FOC, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flăcări și cu dezvoltare de căldură mare; (concretizat) materie în curs de ardere. Focul arde. Fluturele de beteală și de jar își întinde aripele, rumenește mai întîi zarea, luminează umbrele cele mai apropiate. ANGHEL, PR. 124. Din gurile [balaurului] ieșea văpaie de foc. ISPIRESCU, L. 18. Clenguța mohorului Arde-n para focului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. Pînă nu faci foc, nu iese fum. ◊ (Poetic) Peste umbrele depărtate ale dealurilor, pîlpîiau stelele, ca niște focuri albe ale nopții. CAMILAR, TEM. 298. ◊ (În exclamații sau imprecații, uneori glumețe sau familiare) Dar ce frumoasă se făcu, Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Cum focul să nu slăbesc, Cînd de tine mă topesc. TEODORESCU, P. P. 303. Ce focul, bade, te ține De nu vii seara la mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. (Fig.) În mijlocul acestor pașnice lumine, care îngînă monotonia nopții noastre literare... [vin] unele focuri de artificii în care meșteri isteți și dibaci fac să joace, în ochii orbecați ai publicului, tot felul de vîrtejuri luminoase. ODOBESCU, S. II 540. ◊ Expr. A da foc v. da. A lua foc = a se aprinde. A sta ca pe foc = a fi nerăbdător, neliniștit. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu stăruință, a insista mult pe lîngă cineva; a determina pe cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). Chiar și-n foc de ți-aș zice, să te arunci. CREANGĂ, P. 206. A-și băga capul în foc v. băga. A lua focul cu mîna altuia = a fugi de răspundere lăsînd munca pe seama altuia; a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă. V-ați deprins a lua focul totdeauna cu mînile noastre. CREANGĂ, A. 156. A pune mîna-n foc (pentru cineva) = a garanta, a da chezășie pentru faptele cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura = a face tot posibilul, a face sacrificii. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine... Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Harnic, iute etc.) de mănîncă foc – foarte harnic, iute, sprinten etc. Zîna porunci și trase la scară o căruță ferecată în aur, cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. A se face (a se supăra sau a se mînia) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mînie. S-a culcat în urmă supărată foc. COȘBUC, P. I 245. Zmeul... se făcu foc și pară de mînie. ISPIRESCU, L. 27. Cînd a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc. CREANGĂ, A. 17. Are să se mînie foc pe mine doamna Lucsița! ALECSANDRI, T. I 292. A o lăsa focului v. lăsa. ◊ (Cu valoare stilistică, ajută la formarea superlativului absolut, ținînd locul lui «foarte») Unele pălării... sînt scumpe foc. MACEDONSKI, O. III 38. Știi, ieri la moară ce spunea? Că-s proastă foc și gură rea! COȘBUC, P. I 126. [Lemnele] îs foc de scumpe. RETEGANUL, P. IV 8. (Expr.) De mama focului = grozav, strașnic. Era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. ♦ Arderea din vatră, sobă, cuptor etc., făcută pentru degajare de căldură. Stan era acasă și chiar atunci luase ceaunul de pe foc, să mestece mămăliga. CREANGĂ, P. 147. Dar și mai bine-i cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc. EMINESCU, O. I 119. Iarna vine, vine pe crivăț călare!... Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare flăcărilor. Focul amurgului izbucni de la geam la geam. CAMILAR, N. I 169. O stîncă-n foc de zare crește. TOMA, C. V. 124. ♦ Strălucire. Focul diamantelor. ▭ O stea dacă lucește Stingîndu-se pe loc, Sînt stele mai puține în cerul plin de foc? MACEDONSKI, O. I 48. ♦ (Rar) Scînteie. Stihii a lumei... Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie, Să-nchege apa-n sînge, din pietre foc să saie. EMINESCU, O. I 94. ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). Podul era negru de fum... de mijlocul lui atîrna o lampă cu trei focuri, care făcea mai mult fum decît lumină. CONTEMPORANUL, IV 133. 2. Incendiu. Trei groaznice focuri a cercat acest oraș. NEGRUZZI, S. I 70. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia și a distruge cu forța armată, a măcelări. 3. Împușcătură; p. ext. tir, salvă. O salvă de focuri și totul s-a transformat într-un adevărat vacarm. SAHIA, N. 45. Reduta-n noi răpede-un foc Cît nu-l încape gîndul, Un șir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rîndul. ALECSANDRI, P. A. 208. Să dea focuri să-i omoare, Ori topuzuri să-i doboare? TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Armă de foc = armă (ca pușca, revolverul, tunul etc.) care folosește pulbere explozivă. Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și-n bodrean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. Cînd o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din față, am avut, pentru întîia oară, priveliștea unui duel de artilerie. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Luptă, război. Buletinul neoficial, însă adevărat, al războiului de acolo îl dădeau răniții de la unitățile intrate în foc. SADOVEANU, M. C. 73. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătanele? – Da la foc, sărmanele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. 4. Pînză triunghiulară susținută de bompres la prora unei nave. 5. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avînt, înflăcărare. Ochii... străluceau de un foc ce simțea că îl atinge. ISPIRESCU, L. 35. Veselie cu noroc, Nu pe flori de busuioc, Ci pe-al ochilor tăi foc. BELDICEANU, P. 81. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. Mama îi sărută pe amîndoi cu foc, îi rugă să-i scrie cum or ajunge. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Ileana... începu a plînge cu foc. ISPIRESCU, L. 25. O sărută cu atîta ardoare, o strînse cu atîta foc. EMINESCU, N. 64. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. O sărutare plină de foc. CREANGĂ, A. 97. O rămîi, rămîi la mine, tu cu viers duios de foc. EMINESCU, O. I 80. Ochii lui... plini de foc dovedeau curaj. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. În focul luptei. 2. Agilitate, vioiciune, neastîmpăr. Emirul are... în grajduri cai repezi, cu foc în copite. MACEDONSKI, O. I 142. ◊ (În comparații și metafore) Pusese ochii pe una Măriuca... foc la lucru și la horele mari. CAMILAR, N. I 21. 3. Durere, chin, jale, necaz. Nu cerea de pomană, da și viața de azi pînă mîine, viață e ori foc? DELAVRANCEA, S. 4. Frunză verde lemn de soc Am la inimă un foc. BELDICEANU, P. 92. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a) a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; b) a-și descărca nervii; a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a se răzbuna pe cineva; a scăpa de o suferință. ♦ Primejdie, nenorocire, pacoste, urgie. Mămucă, mămucă, uit' te, ce-am pățit noi! Mare foc și potop a căzut pe capul nostru! CREANGĂ, P. 27. ◊ Expr. (Familiar) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire.

GRANGUR, granguri, s. m. 1. Pasăre cîntătoare, migratoare, din ordinul păsărelelor, cu penele galbene, afară de aripi și de mijlocul cozii, care sînt negre (Oriolus galbula). Un grangur sta nemișcat pe o ramură de fag întinsă spre soare; îi sticleau penele ca gălbănușul oului. SADOVEANU, O. III 355. Un grangur de aur cîntînd m-a-ndemnat S-adorm între frunze de plopi și răchită. MACEDONSKI, O. I 99. 2. (Ironic) Nume dat reprezentanților cu vază ai clasei exploatatoare și jandarmilor. V. curcan. L-a dus la oraș jandarmul pe văru-meu Pantilie. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. STANCU, D. 39. – Variante: grangure, gangur (CAMILAR, TEM. 298, SADOVEANU, D. P. 94), grangor (ODOBESCU, S. III 87) s. m.

ABANOS, abanoși, s. m. Arbore exotic cu lemnul negru, greu și durabil (Diospyros ebenum). Foiuleană de-abanos, La luncuța rară-n jos Trece Ghiță cel frumos. ȘEZ. II 80. ♦ Lemnul acestui arbore. Un lung caic de abanos în aur prelucrat. ALECSANDRI, P. A. 67. ◊ Fig. [Femeia] lovește automatic Fildeșul sau abanosul învechitului clavir. MACEDONSKI, O. I 87.

ZVELT, -Ă, zvelți, -te, adj. 1. (Despre corpul oamenilor și al animalelor) Subțire (în talie), suplu, grațios. Înaltă, zveltă, să se ascundă orice domnișoară înaintea ei, mergea nepăsătoare, mîndră în zdrențele ei. AGÎRBICEANU, S. P. 58. Membrele ei zvelte în bluza de catifea neagră, aceeași pălărie cu margini largi pe părul ei blond. EMINESCU, N. 83. [Vînătorul] aduce pe ai săi umeri Pe zvelta căprioară și pe pămînt o-ntinde. La ODOBESCU, S. III 89. ◊ Fig. Palmii risipiți în crînguri, auriți de-a lunei rază, Nalță zveltele lor trunchiuri. EMINESCU, O. I 44. ♦ (Despre obiecte sau părți ale acestora) Care se înalță grațios, cu forme armonioase, cu linii suple. Consola cu picioarele curbe, zvelte, fragile. C. PETRESCU, A. 338. Vasul e de aur virgin, schinteiat cu plăci de nacru, încrustat cu pietre scumpe, Zvelt, dar trainic ca un bronz. MACEDONSKI, O. I 151. ♦ Fig. (Despre zborul păsărilor) Vioi, sprinten, elegant. Zbor zvelt și negru: scrie-ntîia rindunică. STANCU, C. 83.

CRISOCÓL (< fr.; {s} gr. khrysos „aur” + kolla „clei”) s. n. Silicat de cupru hidratat, întîlnit în zonele de oxidare a zăcămintelor de cupru din regiunile aride. Are aspect de gel opalescent, este albastru deschis pînă la negru, cu luciu de ceară. Minereu de cupru (36%).

COLAN, colane, s. n. 1. Salbă, șirag purtat la gît ca podoabă; colier. De gît aveau atîrnate cîte un colan de aur ce le împodobea pieptul. ISPIRESCU, M. V. 44. Se vedeau sipeturi de sidef pline... cu colane și cu sponciuri de mărgean și de mărgăritare. ODOBESCU, S. A. 137. 2. Cingătoare împodobită, purtată îndeosebi de femei; brîu, cordon. Stăpîna casei, îmbrăcată într-o rochie neagră de mătase ușoară, încinsă peste mijloc cu un colan lucrat în solzi auriți. HOGAȘ, M. N. 20. Frumoasă fetiță... cu mîndru colan. ALECSANDRI, P. I 64. Era încinsă cu un colan de aur. NEGRUZZI, S. I 145.

MARE², mări, s. f. Vastă întindere de apă stătătoare, sărată și amară, de obicei unită cu oceanul printr-o strîmtoare sau formînd partea oceanului de lîngă țărm; nume generic dat apelor sărate de pe suprafața pămîntului. Cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul, văile răsună, mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54. La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adînci ca marea, Și sărut a tale mîne și-i întreb de poți ierta. EMINESCU, O. I 30. Marea limpede și albastră pare ca un smarald încadrat într-un inel de aur. ALECSANDRI, O. P. 312. Lup de mare v. lup. Cal de mare v. cal (3). Spumă de mare v. spumă. Rău de mare v. rău. ◊ Expr. Marea cu sarea = imposibilul. A făgădui marea cu sarea. ▭ Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II 88. A cerca marea cu degetul = a face o încercare, chiar dacă șansele de reușită sînt foarte mici. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. (În legătură cu verbe de mișcare) Peste (nouă) mări și (nouă) țări = foarte departe, v. nouă. Și merg ei și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. A vîntura mări și țări = a cutreiera lumea largă, a hoinări. ◊ Fig. Întindere mare, suprafață întinsă, vastă; imensitate. La asfințit un soare roșu, încununat de nouri de jăratic, se cufunda în mările verzi ale codrilor. SADOVEANU, O. I 325. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Stele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158.

MAROCHÍN s. n. 1. (La sg.) Piele fină de capră tăbăcită vegetal (avînd desene în relief sau în culori); imitație obținută din piele de oaie sau de vițel; saftian, cordovan. Portofeluri (ghiozdane) de marochin turcești, cr (1830), 373²/3. O carte. . . legată frumos în catife sau marochin. CUCIURAN, D. 86/24, cf. NEGULICI. Apoi legînd-o-n aur [cartea]. . . , în toc de marochin, A dedicat-o falnic nerodului Damet. NEGRUZZI, S. II, 227, cf. COSTINESCU, DDRF, GHEȚIE, R. M., ȘĂINEANU, D. U., BARCIANU, ALEXI, W. Luă o cutie de marochin negru. D. ZAMFIRESCU, A. 75. Cu piciorușul d-sale grăsuliu strîns în niște pantofiori de marochină neagră. . . era gata de drum. HOGAȘ, DR. II, 81. Înfundat în perinile tapisate cu piele de marochin, Adrian privea în trecut. ARDELEANU, U. D. 33. Îmi întinse portțigaretul de marochin, C. PETRESCU, S. 223. Purta. . . în picioare cizme de marochin. GALACTION, O. 176. Bici lucrat cu îngrijire, pe cotorul căruia se zăreau împletituri de piele de marochin. CĂLINESCU, E. O. I, 103, cf. id. S. 399. Numai Nicoară purta încălțări de marochin pînă la genunchi, ca unul ce părea stăpîn. SADOVEANU, N. P. 22. Privi cu un rîs fugar pe Șoimaru și cu pintenii de la cizmele ei de marochin roș lovi calul și zvîcni înainte. id. O. V, 558. De la Constantinopol se aduc șaluri de cașmir, stofe orientale, pantofi de marochin. OȚETEA, T. V. 45. Să-ți fac rochiță de lînă Și papuci de marachină. MAT. FOLK. 1028. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Hîrtie marochin = hîrtie care imită marochinul (1). Cf. POLIZU, COSTINESCU. ♦ (La pl.) Varietăți de marochin (1). Pergamente și colecții vechi. . . Legate-n marochine. CAMIL PETRESCU, V. 7. 2. (La pl.) Obiecte lucrate din marochin (1). - Pl.: marochine și (învechit) marochinuri (ISIS 1859, 115). – Și: (învechit) marochină, (regional) marachínă s. f. – Din fr. maroquin, it. marrochino.

BAN¹ sm. 🪙 1 Mică monetă de aramă (1/100 dintr’un leu) (🖼 338, 339, 340) ¶ 2 La origine, banul trebue să fi fost o monetă cu efigia Banului care pusese să-l bată; mai tîrziu, banul propriu zis avea numai o valoare nominală (= 1/10 dintr’o costandă sau dintr’un potronic = 1/52 dintr’un taler = 1/120 dintr’un leu 1/200 dintr’un ughiu = 1/330 dintr’un galben ¶ 3 pop. Piesă de zece bani, gologan ¶ 4 Moneta cea mai măruntă, de valoarea cea mai mică (comp. PARA): n’am nici un ~; văzu el acum că o mie de vorbe un ~ nu fac (ISP.) ¶ 5 Monetă în genere: ~ul ce s’au aflat mai jos de Roman așa era de mare cît șăștacul (M.-COST.); un ~ de zece, monetă de 10 bani, gologan: fie-care dă gazdei un ~ de zece, pentru gazul ce se arde (BR.-VN.); proverb: ~ul e făcut rotund, lesne se rostogolește; – ~ul rău nu se pierde; – a umbla cu doi ~i în trei pungi ¶ 6 pl. Cantitate oare-care de monetă de ori-ce fel (de aramă, de argint, de aur sau de hîrtie), de unde, pr. ext. avere, stare, bogăție: ~i îndestul și cei proști pot avea, iar mintea întreagă puțini o pot păstra (GOL.) ¶ 7 proverb Strînge ~i albi pentru zile negre, adună, economisește bani în timpurile de belșug, pentru a avea la vreme de nevoie; – pentru ~i își vinde sufletul, se zice de un sgîrcit, de un lacom de bani, care e în stare să facă ori-ce pentru bani; – parcă-l scot ~ii afară din casă, se zice de un risipitor, care nu e în stare să ție banii, ci-i cheltuește pe ori-ce; – azi cu ~i, mîine fără ~i, se zice celor ce vin să cumpere pe datorie, și cărora nu li se poate face credit; – a arunca ~ii pe fereastră, a cheltui banii fără socoteală, nebunește, pe nimicuri; – a mînca ~i cu lingura, a avea bani foarte mulți, a fi putred de bogat; – a-l lăsa în ~ii lui, a lăsa pe cineva în voia lui, să facă ce va voi, a-i da pace; – a da ~i pe miere, a certa, a dojeni aspru ; – ~i au și Țiganii dară cinste nu, se zice acelora cari se fălesc cu avuția lor, fără a fi însă oameni de treabă; – cînd ai ~i, ai și dușmani, cei bogați sînt invidiați de mulți; – ~ii strîngătorului pe mîna risipitorului; – omul fără ~i e ca pasărea fără aripi ¶ 8 Fecior de ~i gata, se zice despre un om care trăește fără să muncească, cheltuind banii părinților ¶ 9 Cu înțelesul pl. se întrebuințează și sg. ban, dar mai ales în maxime și proverbe: ~ul pe om îl orbește și sufletul rău îl spurcă (GOL.); – ~ul e ochiul dracului, banii ispitesc pe mulți, și din pricina lor sînt în stare să facă ori-ce; – ~ul muncit nu se prăpădește; – ~ la ~ trage, cei ce au bani mulți, pe aceia îi favorizează norocul; – ~ul te bagă afund, ~ul te scoate, arată puterea banilor ¶ 10 Mold. (PAMF.), Bănuț (la ou) ¶ 11 Trans. 💎 Banii mîțului (VIC.), părțile cristalizate ale cremenei, care se pot desface în plăci subțiri [👉 BAN²].

MAREA NEAGRĂ, mare intercontinentală situată în Europa de SE și Asia Mică, scăldând țărmurile României (234 km), Ucrainei, Rusiei, Georgiei, Turciei și Bulgariei; 413.488 km²; lungimea: 1.148 km; lățimea max.: 606 km. Ad. medie: 1.282 m; ad. max.: 2.245 m. Comunică prin str. Bosfor cu M. Marmara și mai departe cu Marea Egee prin str. Dardanele, iar prin str. Kerci cu M. Azov. Are o formă ovală, cu țărmuri puțin crestate, cu numeroase limane în NV. Întinsă platformă continentală (c. 36% din supr. reliefului submarin). În M.N. se varsă Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul, Kizil-Irmak ș.a. Salinitate scăzută: 15-22‰. Temp. medie: 12-14°C în febr. și 20-22°C în aug. Sub influența vânturilor se formează un curent circular care, datoriră pen. Crimeea, se împarte în două ramuri închise: estică și vestică. Prin str. Bosfor circulă un curent de suprafață dinspre M.N. Flora săracă, de origine mediteraneană, este reprezentată prin alge și iarbă de mare. Faună bogată (c. 1.500 specii) litorală (moluște, crustacee amfipozi, acul de mare, căluțul de mare), bentonică (calcan, limbă de mare), pelagică (hamsii, heringi, scrumbii, stavrizi, sturioni, delfini). Sub 200 m, din cauza lipsei oxigenului, trăiesc doar bacterii sulfuroase. Litoralul M.N. constituie o importantă zonă balneoclimaterică, de-a lungul căreia s-au dezvoltat stațiunile Mamaia, Constanța, Eforie Nord, Eforie Sud, Costinești, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Mangalia, 2 Mai, Vama Veche (România), Varna, Nisipurile de Aur, Albena (Bulgaria), Soci (Federația Rusă), Ialta (Ucraina), Suhumi, Batumi (Georgia). Țările riverane, precum și alte state din aria de influență a M.N., au aderat la programul de Cooperare Economică a Mării Negre (lansat în 1992), care urmărește stimularea creșterii economice, amplificarea relațiilor comerciale și asigurarea dezvoltării durabile a zonei, în condițiile unor măsuri eficiente de protejarea mediului marin. Porturi pr.: Constanța, Odessa, Sevastopol, Novorossiisk, Batumi, Trabzon, Samsun, Burgas, Varna. Denumirea antică: Pontus Euxinus.

MREÁJĂ s. f. I. 1. Plasă de pescuit simplă, ușoară, împletită din ață foarte subțire, ale cărei dimensiuni, formă și structură a ochiurilor variază după regiuni. Păsați întru adînc și aruncați mreaja voastră în vînătoare. CORESI, EV. 329. Văzu doi frați. . . aruncînd mreaja în mare. id. TETR. 6. Dzise lui Petru Domnul să arunce mreajea în mare să veneadze peaște. VARLAAM, C. 259. Numaidecît lăsară mrejile și mearsără după el. N. TEST. (1648), 6^r/17. După porunca lui H[risto]s aruncară apostolii mrejile în mare. CHEIA ÎN. 8^r/4. [Peștii] de tot înădușiți de mreaje îi scot. CANTEMIR, IST. 38. Cu mînile numai pute să prindă mulțime [de pești], cu cît mai vîrtos cu mreja. DRĂGHICI, R. 90/26, cf. 24/16. Mreajă de ton. PONTBRIANT, D. De-aș prinde-acum în mreaja mea Pe-a mărei împărat, Ce poartă-n frunte-o mare stea. . . Eu care sînt un biet păscar. ALECSANDRI, P. I, 146. Și deacă mrejea și năvodul atîrnâ greu, pescarii întind vesel de capătul funiilor. F (1885), 193. Să ne unim și să prindem pește-mpreună. Unul are un cîrlig, altul două, unul o mrejă, altul alta. CONTEMPORANUL, VI₁, 21. Crîstoșul. . . e făcut din o bucată de mreajă, întinsă în lături și pusă într-o prăjină lungă. LIUBA-IANA, M. 129. Firele. . . sînt bune de pus la voloc sau mrejă, ca să fie norocoase la prins pește. PAMFILE, I. C. 201. Mreajă de crap în Oltenia. ANTIPA, P. 501. Mreajă cu lațuri. id. ib. 500. Pescuitul cu mreaja se practică în porțiunile liniștite ale apelor (ferite de valuri). LTR². Mreja-n Murăș as întinde. Toate mrenele le-as prinde. POMPILIU, B. 19. o O mreajă să facă . . . Mreajă de mătase, împletită-n șease. TEODORESCU, P. P. 91. Tata zice că din Dunăre m-a prins cu mreaja. RETEGANUL, P. III, 9, cf. V, 45. Peștele. . . îl prinde cu vîrșa, cu undița . . . cu mreja. ȘEZ. II, 32, cf. 197. Trăiește ca peștele-n mreajă, se zice despre cel care e prins cu vicleșug. Cf. ZANNE, P. I, 592. Nu prinde pește înaintea mrejii (= nu-ți face planuri, fără să fii sigur de reușita lor). id. ib. 462. ◊ (Ca termen de comparație) Grătariu de aramă în chip de mreajă. BIBLIA (1688), 58² /16, cf. 247¹ /51. Noaptea să întindă A ei umbre peste mine. Ca-ntr-o mreajă să mă prindă. NEGRUZZI, S. II, 60. Iar de sus pînă-n podele, un paianjăn prins de vrajă A țesut subțire pînză, străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O. I, 78. Umbra lui, ca o mreajă neagră, cu nasul lungit, părea că începuse o vorbire intimă cu el. id. N. 58. ◊ (F i g. și în contexte figurate) Îi era cosițele pârului galbene, încît se arăta o mreajă împletită cu aur. MOLNAR, RET. 86/13. Apoi razele-i robite Soarele-ncet desfăcînd. . . O mreajă purpurată Peste dealuri întindea. ALEXANDRESCU, M. 230. Toamna, mîndră, țesătoare, Pune furca-n brîul ei. . . Iar fuioru-i de matasă Pe pămînt în urmă lasă Mreji de raze argintii. ALECSANDRI, POEZII, 261. Și pas cu pas, pe urma ei, Alunecă-n odaie, țesînd cu recile-i scîntei O mreajă de văpaie. EMINESCU, O. I, 168. Prin mrejele și valurile de nouri. . . Luna trecea, palidă și rece. id. N. 37, cf. 57. Și acuma [casa] era tot hîrb, pereții ciur și acoperișul mreje. SLAVICI, N. I, 20. Sînt deștepți, așa e, doamnă, dar cu mintea lor isteață, Ei întind pe noi O largă mreajă, deasă ca o ceață. DAVILA, V. 158. 2. (Învechit) Cursă de prins animale sălbatice sau laț pentru păsări. Ploao spre păcătoși mreaje (c u r s e l e H, l a ț u r i D), foc și văpaie. CORESI, PS. 25/3. Dînd și o mreajă la care slugă avu el mai crezută, îl trimisă. . . ca pre un vînători, cu iepurile în spate. HERODOT (1645), 53. O apă mare. . . curea. Malurile cu mreji și cu silțe avea împenate. CANTEMIR, IST. 204. Întindea o mreajă pentru pasăr. ȚICHINDEAL, ap. CADE. Cînd cu mreji amăgitoare Vii prindeam păsări din zbor. I. VĂCĂRESCUL, P. 8/17. ◊ (În context figurat) Vă întindeți mrejile, vînați pentru mine vînatul credinței. ANTIM, P. 3. F i g. Mijloc viclean sau iscusit de a ademeni sau de a prinde pe cineva, cursă, laț; p. e x t. intrigă; situație în care se află o persoană ademenită sau prinsă astfel. Cădea-vor în mreaja sa greașnicii. PSALT. HUR. 119^v/16, cf. PSALT. 15, 294. Temîndu-se ca să nu cază în mreaja vrăjmașilor, au părăsit pre Ion Vodă. SIMION DASC., LET. 230, cf. 49. De la mrej ascunse de pierdzare Mă vei scoate și de lunicare. DOSOFTEI, PS. 100/17. Tot zidiul vrajmașiii și toată mreaja vicleniii ca pravul vor spulbera. CANTEMIR, IST. 113. Eu, luceafărule, voi să-ți sparg toate mrejele și-ți voi perde tot vicleșugul. ANTIM, P. 80. Era un drum plin de mreji și de curse. CRITIL, 50/12. Au căzut într-o mreajă, IST. AM. 34^r/17. Alt drum decît acest din codru nu duce spre insula ta. De-or intra în el, îi prind în mrejele mele. ALECSANDRI, T. I, 424. Victimele, pe care era cît p-aci să le răpună, scapă la un moment dat din mrejele lui. CARAGIALE, O. I, 11. Să știți că eu am priceput mrejele ce îmi întinde domnul vostru. ISPIRESCU, M. V. 39, cf. 49, id. l. 128. Deci el mrejele-și întinde Ca un ager militar. . . însă vede, cu durere, Că sînt toate în zadar. VLAHUȚĂ, O. A. I, 168. Eu l-am atras cu vorbe Măgulitoare-n mreaja ce moartea-i întindea. I. NEGRUZZI, S. VI, 457. Poetul începe să fie deplin conștient că s-a lăsat prins de mreje care l-au condus pe căi străine artei. V. ROM. ianuarie 1954, 156. Făptura omenească intră, bună și cuminte, în mrejele societății. RALEA, O. 24. ♦ (De obicei însoțit de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Ceea ce cuprinde din toate părțile, ceea ce încătușează libertatea, independența etc. cuiva. V. l a n ț, c ă t u ș ă. A scăpa din mrejele robiei (cca 1705). GCR I, 351/4. Amorul bagă-n mreji pe Areti. PANN, E. II, 83/17. Scăpînd de mrejele păcatelor, au mers. . . să se bucure. ARHIVA R. I, 39/11. Amorul pentru Ana și glorie m-aprind. . . A cărie dulci mreje mai tare mă cuprind. ALECSANDRI, T. II, 96. Cyrus. . . în dulce mreajă prins De dragul Pholloei coprins. OLLĂNESCU, H. O. 104. Împresurați-s acum troienii de mreaja pieirii. MURNU, I. 147. Pe cînd stăteau așa, tăcuți și învăluiți într-o mreajă de iubire nesfîrșită, auziră deodată niște pași. BUJOR, S. 149. Își dădea bine seama că vrea să-și impute amintirile care l-au cuprins în mrejele lor. REBREANU, P. S. 49. Izbutise să rupă mreaja fermecatei amintiri. GALACTION, O. 134. Cei îndrăciți pîn-atunci se muiau de mrejile bolii. ȘEZ. XVIII, 199. II. P. a n a l. 1. (Adesea la pl. cu valoare de sg.; de obicei construit cu verbe ca „a întinde”, „a prinde”, „a cădea în”) Pînză de păianjen. O muscă înmrejuită în mreaja unui păianjin. PISCUPESCU, O. 6/3. Au văzut un paingăn întinzîndu-și mrejile sale într-un unghiu. DRĂGHICI, R. 80/17. Se uită vulturuși vede înadins, Paingul lîngă el, cum mreja au întins. DONICI, F. I, 15/2. Paingului cine spune Cu meșteșug să întindă o mrejă de-atîte strune ? CONACHI, P. 294, cf. 269. A țesut secu de păianjăn o pînză (mreajă) d-o maramă. JIPESCU, ap. GCR II, 262. Păianjenii-și întinseră mrejile lor ca o dantelă străvezie și prăfuită. DELAVRANCEA, T. 46. În moară, pulberea albă de făină. . . se anina în mrejele de paianjen. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. Ca un paianjăn care așteaptă să-i cadă musca-n mreje, așa stătea el ascuns după un colț de zid. MIRONESCU, S. A. 72. 2. (Regional) Lucru de mînă tricotat, croșetat sau brodat în formă de rețea (BUDAI-DELEANU, LEX., com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI) ; dantelă (ALR II 5 780/365, 386, LEXIC REG. 105); țesătură făcută cu acul pentru a astupa o ruptură la o rufă (RĂDULESCU-CODIN); „încheietura mînecii cămeșii, făcută cu acul” (VÎRCOL, V. 96). 3. (Regional) Coteț (pentru prinderea peștilor). Cf. DAMÉ, T. 125, DM. 4. (Regional) Gard făcut din crengi sau din mărăcini în jurul ogorului sau al unei căpițe. Cf. H V 430, RĂDULESCU-CODIN, CHEST. II 403/92, ALR II 5 037/284, 5 078/284. 5. (Regional) Poiană, luminiș (Rîmnicu Vîlcea). LEXIC REG. 83. – Pl.: mreje și mreji. – Și: (învechit și regional) mréjă s. f.; (învechit) mrej s. n.; (regional) mrégie (ANTIPA, P. 162), mrájă (DR. V, 764), meréjă (ALR I 1 734/315, ALR SN III h 742/64), miréjă (ALR I 1 734/56, 61, 610), îmbreájă (ib. 1 734/227), îmbréjă (ib. 1 734/339, 556), umbréjă (ib. 1 734/260, ALR SN III h 741, 742 s. f. – Din v. sl. мрѣжа.

ban² sm [At: N. TEST. (1648), ap. GCR I, 126/28 / Pl: ~i / E: nct] 1 Monedă. 2 Cea mai mică monedă divizionară a leului, reprezentând a suta parte din acesta, făcută din aramă, nichel, (rar) hârtie, argint sau aur și recunoscută ca instrument de schimb și ca mijloc de plată Si: argint, (înv) albișor, art, băncuță, firfirică, gologan, obd, ortiță, para, (fpp) pitac, pituță. 3 (Pfm; îe) A strânge ~i albi pentru zile negre A economisi. 4 (Pfm; îe) A umbla cu doi ~i în trei pungi A încerca să înșeli (pe cineva cu ceva). 5 (Reg; d. femei; îae) A avea mai mulți iubiți. 6 (Reg; îe) A umbla în ~ii lui A umbla în voie, cu aroganță. 7 (Reg; îe) A fi în ~ii lui A nu fi în pagubă. 8 (Îlsd; îe) Oameni cu hrana în ~i Soldați care primesc bani pentru hrană. 9 (Pfm; îe) A plăti în ~i gata (sau ~ gheață, peșin, în naht sau numărați) A plăti imediat suma întreagă. 10 (Pfm; îe) A lua ceva de (sau drept) ~i buni A considera ceva ca adevărat. 11 (Pfm; îe) A trăi (pe lângă cineva) ca ~ul cel bun A fi foarte prețuit. 12 (Lpl) Avere. 13 (Pfm; îe) A avea ~i gârlă (sau a se culca pe ~i (reg) a măsura ~ii cu dimerlia) A fi foarte bogat. 14 (Îe) A avea ~i (strânși) la ciorap A fi econom. 15 (Pfm; îe) A strânge ~i la ciorap A economisi. 16 (Îae) A fi zgârcit. 17 (Înv; îe) A-și spune ~ii A se lăuda cu averea. 18 (Îs) Fecior (sau băiat) de ~i gata Fiu al unei familii avute care se remarcă prin cheltuieli extravagante. 19-20 (Fig; îe) A fi (sau a lăsa) (pe cineva) în ~ii săi A fi (sau a lăsa pe cineva) liber să facă ce vrea. 21 (Îlav) Măcar de-un ~ (sau nici de-un ~) Cât de puțin. 22 (Pfm; îe) A nu face (sau a nu plăti) un ~ (chior) (sau doi ~i) A nu valora nimic. 23 (Reg; îs) ~ii-mâțului Părțile cristaline ale cremenei, care se desfac în plăci subțiri. 24 (Bot; reg; îc) ~ul-popii Gălbenele (Lysimachia punctata). 25 (Reg; îae) Drețe (Lysimachia nummularia). 26 (Reg) Măsură veche echivalentă cu jumătate de gram aur. 27 (Reg) Bănuț (4).

ÎMPÎNZI, împinzesc, vb. IV. Tranz. 1. A acoperi (ca o pînză) o întindere de loc. Se luminează de ziuă. Un soare superb anunță dimineața. Țăranii au împînzit cîmpul și arăturile de toamnă. SAHIA, N. A. 79. Odată, cînd s-a găsit un căpitan de port care să împînzească malurile cu soldați, toate morile s-au oprit din lucru. BART, E. 327. Paserile ascultară cît ascultară zgomotul acesta, apoi, toate într-un gînd, împînziră care încotro largul cîmpiei încropite. GÎRLEANU, L. 21. Vîntul pornește să scuture cu mînie copacii și fulgii mari de ninsoare împînzesc priveliștea. ANGHEL-IOSIF, C. L. 230. 2. (Cu privire la ochi; mai ales la forma pasivă) A face să devină împăienjenit, lipsit de claritate; a tulbura. Cu palma întinsă deasupra ochilor, apărîndu-și de soare vederile-i împînzite de bătrînețe, scruta cercetător drumul către sat. MIHALE, O. 318. Cu ochii împînziți de lacrimi Tudor citea slovele săpate pe crucea de granit. SADOVEANU, O. VII 61. 3. Fig. A întinde, a răspîndi. Sara de vară împînzea taina-i fumurie peste Iezer. SADOVEANU, O. III 663. Soarele scăpăta în asfințit, împînzind painjeniș de aur pe văi și dealuri. id. ib. VI 238. Cuvintele bătrînului împînziră o tăcere greoaie. REBREANU, R. I 134. ◊ Refl. De la răsărit, se împînzea pe un cuprins nemărginit poleiala unui pătrar de lună. SADOVEANU, O. I 52. Negre s-au împînzit întîi umbrele departe, sperioase, apoi s-au tîrît mai aproape. ANGHEL, PR. 125.

POARTA ALBĂ, com. în jud. Constanța, situată în pod. Carasu, pe Canalul Dunărea-Marea Neagră,; 4.506 loc. (2003). Stații de c. f. (în satele P.A. și Nazarcea). Punct de ramificație a Canalului Dunărea-Marea Neagră (derivația Poarta Albă-Năvodari-Midia a fost dată în folosință în 1987). Expl. de calcar. Reparații de mașini și utilaje (în satul Nazarcea). În satul Nazarcea a fost descoperit (1951) un tezaur alcătuit din două diademe din aur datând din Hallstatt.

CREMENE, (rar) cremeni, s. f. 1. Varietate de piatră tare care se găsește în scoarța pămîntului și care are proprietatea ca, lovită cu amnarul, să producă scîntei. Caii alergau cu gîturile întinse spre zările din ce în ce mai limpezi și mai drepte, cremenile drumurilor scăpărau sub copite. SADOVEANU, O. I 130. Copacii păreau niște stîlpi de cremene. SANDU-ALDEA, U. P. 65. Cum aruncă inelul, se făcu un zid de cremene pînă la cer. ISPIRESCU, L. 25. Cu capul pe un bolovan de cremene, plînse într-o scaldă de aur, așăzată lîngă ea, lacrimi curate ca diamantul. EMINESCU, N. 27. ◊ Fig. Hai, Anică, să mîncăm, s-a face mămăliga cremene. CONTEMPORANUL, IV 392. 2. Bucățică de cremene folosită la scăpărat cu amnarul. Prinse a scoate din vinele mute și negre ale unei cremene răci un izvor de scîntei luminoase. HOGAȘ, M. N. 115. Mai scoase Și o cremene lucioasă; Scapără, focul aprinse. ȘEZ. IV 131. ♦ Expr. Cît ai da în cremene, arată un interval de timp foarte scurt, un moment, o clipă. Nu se dezlipea de lîngă dînsul, nici cît ai da în cremene. ISPIRESCU, L. 249. ♦ Bucățică de cremene (1) care se punea la armele vechi și care, lovită de cocoș, producea scîntei și aprindea praful de pușcă. Mîna pe durdă punea... Cremenea că-i potrivea. TEODORESCU, P. P. 605.

URMĂ, urme, s. f. I. 1. Semn concret lăsat de un obiect pe locul unde a stat sau pe unde a trecut (mai ales întipărit de piciorul omului sau de laba unui animal pe pămînt, pe zăpadă etc.). Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. GALACTION, O. I 48. În zidurile caselor vechi se cunosc și azi urmele bombelor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor? ODOBESCU, S. III 41. Pe aici a trecut cerbul... Vezi urma, Toroipane? ALECSANDRI, T. II 70. ◊ Expr. Pe urma (sau pe urmele) cuiva (sau a ceva) = prin locul pe unde a trecut sau a existat cineva sau ceva, după cineva sau ceva. S-a pus la pîndă craiul pe urmele copilei. COȘBUC, P. II 200. Nica lui Constantin a Cosmei, din Humulești, se duse și el cu talpele bășicate pe urma lui Oșlobanu. CREANGĂ, A. 102. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? id. ib. 50. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a lua apucăturile cuiva, a imita pe cineva. ♦ Semn sau indiciu despre existența sau trecerea unei ființe (fig. a unui fenomen); amprentă. Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viață omenească. HOGAȘ, M. N. 157. ◊ (În construcție cu verbul «a lăsa») Vijelia... nu lăsase nici o urmă, de parcă nici n-ar fi fost. STANCU, U.R.S.S. 184. Vijelii de patimi își lăsaseră urmele. SADOVEANU, O. I 421. Ah, durere, în ce parte De tine să fug departe? Urmă-n lume să nu las. ALECSANDRI, P. II 102. ◊ (În construcție cu verbele «a căuta», «a prinde», «a lua» etc.) Banditul sta ascuns și încă nu-i prinsese urma. VORNIC, P. 193. Căutau în țară străină urma fetei Orheianului. SADOVEANU, O. VII 76. Am să le iau urma toată seara, ca un prepelicar. ALECSANDRI, T. I 158. ◊ Expr. A ști de urma cuiva = a ști unde se află și cum trăiește cineva. Ascultați-mă, hatmanul Mihu știe de urma lui Crasneș și a lui Cosma. DELAVRANCEA, O. II 237. A nu mai da de urma cuiva, a pierde (sau a se pierde) urma (sau urmele) cuiva = a pierde (a se pierde sau a face să se piardă) orice știre despre cineva. Ca o salvare posibilă îi licărea numai o mutare subită care să-i piarză urma. REBREANU, R. I 241. Cum ați plecat de la noi, a pribegit din sat și nimeni nu i-a mai dat de urmă. GANE, N. III 51. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele. EMINESCU, O. I 176. A-și pierde urma = a dispărea dintre ai săi, a face ca nimeni să nu știe ce face și unde trăiește. Și se duce tot cîntînd Ca să-și piardă urma. IOSIF, P. 51. Nici urmă = de loc, nici un pic, cîtuși de puțin. Nici urmă de zăpadă pe cîmpuri. STANCU, D. 120. Fără urmă (de...) = fără nici un pic (de... ). Și zorile de-atîtea ori m-au găsit în geam, Fără urma somnului. ISAC, O. 56. Am picat în negru loc Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. 2. Sfîrșit, punct sau stadiu ultim. Urma însă ne va arăta că Andrei Bathori nu era de loc sincer în făgăduielile sale. BĂLCESCU, O. II 219. ♦ (Învechit) Urmare, consecință, rezultat. Și cum să-ndrăznească la o așa faptă Cu totu-mpotrivă și neînțeleaptă! Nu gîndește urma, nu gîndește răul. PANN, P. V. I 57. ◊ Expr. Urma alege v. alege (1). 3. (Mat.) Punct în care o curbă intersectează o anumită suprafață. ♦ Curbă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. II. (În locuțiuni și expresii) Loc. adv. Din urmă = (cu sens local) a) din spate, dindărăt. Ajunse din urmă carul. DUMITRIU, N. 87. Din urmă, vine pe lîngă oameni căpitanul. CAMIL PETRESCU, U. N. 268. Auzind pe cineva cîntînd din urmă, se uită înapoi. CREANGĂ, O. A. 204; b) de la locul unde am rămas. Acum să ne întoarcem iar din urmă. CREANGĂ, P. 174. În urmă = a) (cu sens local) în spate, îndărăt. Se uita mereu în urmă să vadă dacă nu este urmărit. SAHIA, N. 94. Trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22; b) (cu sens temporal) apoi, mai tîrziu, după aceea, ulterior. Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui. CARAGIALE, O. III 233. În zădar fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mînelor sale. CREANGĂ, P. 284; c) (însoțit de o precizare de timp, introdusă prin «cu» sau, pleonastic, prin «acum») înainte de momentul prezent, mai de mult (cu atîta timp). Cu treizeci de ani în urmă era cîmp pustiu pe aici. VLAHUȚĂ, R. P. 32. Cu cinci luni în urmă o văzusem. NEGRUZZI, S. I 50. (Expr.) A rămîne în urmă = a nu ține pasul cu cineva, a se lăsa întrecut de alții pe drum sau, fig., în activitate, în muncă. Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. SADOVEANU, B. 69. (Despre ceas) A fi (sau a merge) în urmă = a arăta o oră mai mică decît cea oficială. A rămîne în urmă = a funcționa prost, mergînd mai încet decît normal. Pe urmă = mai tîrziu, după aceea, ulterior. Și pe urmă mi-am mai adus aminte de ceva. C. PETRESCU, C. V. 105. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă înaintează vesel. REBREANU, I. 9. Pe urmă au dat foc și pădurii. CARAGIALE, O. III 89. Frunză verde flori domnești Ia tu seama ce iubești Că pe urmă te căiești. HODOȘ, P. P. 104. La urmă = a) în ultimul moment, la sfîrșit de tot, într-un tîrziu. La urmă au venit și muntenii. SADOVEANU, B. 6. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. NEGRUZZI, S. I 67; b) în definitiv. Sînt eu la urmă vinovată Că Leana umblă ca turbată Să-l vadă-n casa lor intrînd Odată? COȘBUC, P. I 129. Pînă la urmă, în cele din (sau de pe) urmă sau la (rar în) urma urmei (sau urmelor) = la sfîrșitul unui șir, al unei succesiuni, după ce s-a terminat tot, s-au epuizat toate mijloacele; p. ext. în definitiv, așa-zicînd. Toți recunoșteau pînă la urmă că la ei e liniște. REBREANU, R. II 7. Sculîndu-se, Bul Mihai se duse prin acea pădure pe calea apucată mai departe, pînă în urma urmelor dete de marginea acelei păduri. BOTA, P. 31. Tîrziu, la urma urmei, a văzut Fata că de lapte donița e goală. COȘBUC, P. I 248. La urma urmei ele nu ne pot face nici un rău. IONESCU-RION, C. 25. În cele de pe urmă îi zise: văz, luminate împărate, că tot ce-am cerut mi s-a împlinit. ISPIRESCU, L. 29. La urma urmelor Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș. CREANGĂ, P. 306. (În legătură cu verbe de mișcare) La urmă (sau loc. prep. la urma cuiva) = la locul de baștină al cuiva. Cerinat mai șezu cît șezu la Curte, apoi se întoarse la urma lui. GANE, N. II 89. A opta zi, s-a hotărît Negoiță să se pornească la urma lui, înspre părțile Jiului. CARAGIALE, P. 101. (Expr.) A trimite pe cineva la urmă (sau la urma lui) = a trimite pe cineva (uneori escortat de forța publică) la locul de unde este originar. Am ordin... cînd oi prinde călugări vagabonzi prin satele mele, să-i trimit la urmă. STĂNOIU, C. I. 32. De s-o deștepta domnul ca ieri... ne trimite la urma noastră. DELAVRANCEA, O. II 153. ◊ Loc. adj. Din urmă = (cu sens temporal) precedent, anterior. Se aflau în Păuna cîțiva refugiați aduși acolo de nenorocirile războiului din urmă. SADOVEANU, P. M. 9. Credinciosul i-a spus cu de-amăruntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopți din urmă. CREANGĂ, P. 99. (Cel sau cel mai) de pe (sau din) urmă = ultimul (dintr-o succesiune). Ogoarele negre și cleioase ieșeau de sub întinderile celor din urmă zăpezi din martie. DUMITRIU, N. 13. Ascultă, Moghilă. Vorba de pe urmă a lui Ștefan e lege? DELAVRANCEA, A. 79. Scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde. CREANGĂ, P. 99. Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. (Expr.) Ceasul de pe (sau din) urmă = momentul dinainte de moarte. În ceasul de pe urmă mi-oi aduce aminte că-s fiica lui Șoiman bătrînul! ALECSANDRI, T. II 26. ◊ Loc. prep. În urma cuiva (sau a ceva) = a) (cu sens local) în spatele cuiva. I se păruse că umblă cineva în urma lui. DUMITRIU, N. 14. Călătorii zoreau spre ieșire, cei mulți cu bagajele în mînă, cei puțini cu hamalii în urma lor. REBREANU, R. I 16. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț. EMINESCU, O. I 87. În lături, înainte, în urmă-i totul moare. ALECSANDRI, P. III 290; b) (cu sens temporal) după aceea, mai tîrziu, ulterior. Aici, în urma frigului, au venit călduri uscate. CARAGIALE, O. VII 34; c) ca consecință a... În urma victoriei U.R.S.S. asupra Germaniei fasciste, o serie de țări din Europa centrală și de sud-est s-au desprins din sistemul capitalist. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2903. ◊ Expr. (De) pe urma cuiva (sau a ceva) = rămas, dobîndit, obținut de la cineva, rezultat din cauza cuiva Sau a ceva. Știa pe Traico văduv și fără nici un copil de pe urma primei lui căsătorii. GALACTION, O. I 174. Administra averea lui Mihai și a celor două surori ale lui, Cora și Ralu, rămași orfani acum patru ani pe urma unui accident de automobil. C. PETRESCU, Î. I 11. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. CARAGIALE, O. III 48. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? CREANGĂ, A. 50.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

Ileana Cosînzeana – este numele eroinei poeziilor și poveștilor noastre populare, fata cu părul de aur și ochii de azur, atît de mîndră și frumoasă încît „la soare te puteai uita, dar la dînsa, ba!” Vasile Alecsandri, în poezia La gura sobei, îi consacră cîteva versuri înflăcărate: „Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume Aducînd pe lumea albă Feți-Frumoși cu falnic nume. Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncîntă. E Ileana Cosînzeana; în cosiță floarea-i cîntă.” Acest nume a ajuns să simbolizeze frumusețea femeii, grația și farmecul ei poetic. Despre o fată deosebit de frumoasă se spune că e o Cosînzeană. FOL.

2) ban (d. ban 1, adică „moneta banuluĭ”, dar nu a celuĭ de Severin, ci acelui de Agram, aĭ căruĭ dinarĭ „banalĭ” eraŭ foarte căutați în sec. 13 fiindcă argintu lor era foarte curat. Cp. cu ducat și pol 1). Odinioară, cea mai mică monetă de argint, apoĭ de aramă, în valoare de 1/8 din para, iar de la 1867 1/100 din franc. Gologan de 10 banĭ (Munt.). Monetă în general: un ban de aur. Pl. Parale, avere în banĭ: n’am bani la mine, ci acasă. Lucrurĭ pe care s’aŭ dat mulțĭ banĭ: cîțĭ banĭ pe morminte! A face banĭ, 1) a fabrica banĭ, 2) a agonisĭ (a cîștiga) banĭ. Prov. A strînge banĭ albĭ pentru zile negre, a strînge banĭ p. viitoru nesigur (V. dinar). Fecĭor de banĭ gata, acela care are de cheltuĭală baniĭ părinților. A fi în baniĭ tăĭ, a fi la largu tăŭ, nestînjenit.

aur sn [At: COD. VOR. 22/13 / P: a-ur / V: (reg) aor, (îvp) d~ / Pl: (rar) -uri, (îvr) ~i / E: ml aurum] 1 Metal prețios de culoare galbenă, strălucitoare, foarte maleabil și foarte ductil, rareori bine cristalizat, folosit la fabricarea obiectelor de podoabă și de artă, a monedelor. 2 Etalon al valorii. 3 (Mol; Buc; îe) Cruce de ~ Exclamație de apărare împotriva diavolului, când se rostește numele lui. 4 (Fig) Lucru de valoare. 5 (Îc) ~ alb Apa folosită ca izvor de energie. 6 (Îae) Aliaj de metale întrebuințat în stomatologie Cf: viplă. 7 (Îc) ~ negru Cărbune. 8 (Îae) Țiței. 9 (Îc) -verde Pădurea ca bogăție naturală. 10 (Îla) De ~ Valoros. 11 (Îal) Galben-auriu. 12 (Îal) Blond. 13 (Îal) Strălucitor 14 (D. oameni; îal) Foarte bun. 15 (Îs) Epocă de ~ Perioadă de înflorire a vieții materiale și spirituale. 16 (Îe) ~ bătut la faur Metal ordinar care imită aurul. 17 (Trs; îc) ~ul mâței Mică. 18 (Fig; îe) Gură de ~ Persoană care vorbește mult și frumos, convingător. 19 (Îe) Fie-ți gura de ~! Să se împlinească prevestirea ta favorabilă. 20-21 (Îla; d. oameni) Inimă de ~ Bun (sau milos). 22 (Îs) Vârsta (sau veacul) de ~ Vreme foarte îndepărtată când oamenii trăiau în nevinovăție și fericire. 23 (Îla; d. vise, idealuri etc.) De ~ Intangibil. 24 (Îs) Nunta de ~ Aniversare a 50 de ani de căsătorie. 25 Bani de aur. 26 (Fig) Bogăție. 27 (Fig) Belșug. 28 (Frm; îe) A plăti în ~ A plăti foarte scump. 29 (Îe) Sete de ~ Lăcomie de bani. 30 (Îae) Avariție. 31 (Frm; îe) A făgădui munți de ~ A făgădui lucruri imposibile. 32 (Îla) Să-l cântărești în ~ Neprețuit. 33 (Îe) A înota în ~ A fi foarte bogat. 34 Fir făcut din aur sau imitând aurul (1), folosit la țesături sau broderii ornamentale. 35 (Pex) Veșmânt făcut sau brodat din fir de aur (34).

vâlvă, (3) vâlve s. f. 1. Agitație, frământare, zarvă produsă de un fapt deosebit. 2. Fig. Fală, mândrie. 3. Făptură fabuloasă în mitologia românească, având înfățișarea unei femei îmbrăcate de obicei în alb (benefică) sau negru (malefică), care umblă la miezul nopții pe coama dealurilor și este considerată duh bun sau nefast; zână, știmă, spirit. ◊ Vâlva apelor = știma apelor. ◊ Vâlva bucatelor = zână care protejează holdele, ocrotindu-i pe țăranii săraci. ◊ Vâlva băilor = duh păzitor al minelor, în special al celor de aur. ◊ Vâlva comorii = duh care păzește comorile. ◊ Vâlva pădurii = muma-pădurii. [Var.: (pop.) vâlfă s.f] – Din sl. vlŭhvŭ, bg. vlăhva.

ínimă f., pl. ĭ (lat. ánima și ánimus, suflare, suflet, vgr. ánemos, vînt; it. ánima și álma, suflet, sic. arma, pv. cat. sp. pg. alma, vfr. alme, nfr. âme. V. animal, unanim, anemonă). Organ care împinge sîngele’n vine și-l face să circule. (Inima e situată în pept, puțin la stînga, e împărțită în patru cavitățĭ [V. auriculă și ventricul], se mișcă perpetuŭ, și cînd se oprește, animalu moare). Fig. Parte centrală saŭ principală: Bucureștiĭ îs inima Româniĭ. Mijloc, parte interioară importantă: inima unuĭ arbore, inima unuĭ car (bîrna care unește osiile între ele), inima pămîntuluĭ, inima ĭerniĭ (timpu din mijloc, timpu mareluĭ ger). Inimoșie, dispozițiune a sufletuluĭ, avînt, brio, foc, curaj: a lucra, a cînta, a lupta cu inimă. Afecțiune, ĭubire: inimă de tată. Pop. Stomah: mă doare inima. Durere de stomah (saŭ chear diareĭe): l-a apucat inima. Inimă rea saŭ neagră, caracter veninos, fără milă. Inimă rea, întristare, supărare: a murit de inimă rea, nu-țĭ face inimă rea (nu te întrista!). Inimă albastră, melancolie: un cîntec de inimă albastră. Om de inimă, inimos, entusiast, generos. Tragere de inimă, bună-voință, dispozițiune de a face ceva. Inimă de aur, inimă bună, miloasă. Inimă de peatră, de fer saŭ de gheață, fără sentiment. A prinde inimă, a prinde curaj. A ți se rupe inima de milă, a-țĭ fi foarte milă. A-țĭ deschide inima, 1. a spune cuĭva secretele tăle, 2. a arăta cuĭva toată simpatia. A te durea inima, 1. a fi întristat, 2. (pop.) a te durea stomahu. A fi bun (saŭ răŭ) la inimă, 1. a nu avea sentiment, 2. a nu avea curaj. A avea ceva pe inimă, a avea o supărare, o întristare. A pune la inimă, a te întrista, a te supăra. Din (saŭ cu) toată inima, cu dragă inimă, cu toată dispozițiunea (dorința). Din inimă, din adîncu inimiĭ, cu tot sentimentu, cu toată durerea orĭ doru. Nu mă lasă inima să-l părăsesc, n’am curaj, nu mă îndur să-l părăsesc. A-țĭ sări inima din loc, a tresări. A fi cu inima sărită, a fi plin de neliniște, a fi foarte îngrijorat. A fi cu inima friptă, a fi întristat. Fam. A-țĭ da inima brîncĭ, a te îndemna inima. A-țĭ merge ceva la inimă, a te unge ceva la inimă, a-țĭ plăcea mult. A ți se pune un lucru, o vorbă pe inimă, a-țĭ fi foarte greață (scîrbă) de ĭa. A-țĭ sfîrîi inima după ceva, a dori foarte mult. A-țĭ cădea cineva tronc (saŭ maĭ urît cu tronc), a-țĭ plăcea dintr’o dată foarte mult. A nu-țĭ fi inima la loc, a fi neliniștit, îngrijat. A-țĭ veni inima la loc, a te liniști, a nu maĭ fi îngrijorat. A-țĭ răcori inima, a-țĭ lua satisfacțiune (răzbunîndu-te, mărturisind un păcat ș. a.). A-țĭ rîde (saŭ a-țĭ crește) inima (de bucurie), a te bucura foarte mult. A-țĭ plînge inima (de întristare), a te întrista foarte mult. A-țĭ lua inima’n dințĭ, a îndrăzni în fine, a te hotărî în fine să înfrunțĭ periculu. (Pop.) A ți se pune soarele drept inimă, a ți se face foame, a flămînzi.

ARDE, ard, vb. III. I. Intranz. (Despre foc) A fi aprins. Focuri ardeau noaptea pe vîrfuri. BENIUC, V. I 56. Ard vesele flăcări pe vatră. Și-ai casei, la masă. gătiți. COȘBUC, P. II 46. Noaptea, potolit și vînăt arde focul în cămin. EMINESCU, O. I 42. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; în sobă arde focul, tovarăș mîngăios. ALECSANDRI, P. A. 109. II (Accentul cade pe ideea de mistuire, de consumare prin foc) 1. Intranz. A se mistui prin foc, a se preface în cenușă. Arde fabrica de oxigen! CĂLUGĂRU, O. P. 407. Și colo, departe-departe, de unde izvorește Suceava, cerul e roșu, parc-ar arde o cetate. DELAVRANCEA, A. 107. Puse scîndurile pe foc, de arseră. ISPIRESCU, L. 65. Cînd or găsi motanul scrum, nu să creadă că a ars copilul. CREANGĂ, P. 175. Satul sau (țara, lumea) arde și baba se piaptănă v babă. ◊ Fig. Arde, gînd în vîlvătăi și pară! BENIUC, V. 17. În gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit. EMINESCU, O. I 158. ◊ (Cu subiectul neexprimat) Arde la vecin. ◊ Tranz. (La conjunctiv, în imprecații sau formule afective, adesea în forma arză) Am crîșnit: Ardă-te para focului de spîn! SADOVEANU, N. F. 71. Dar ce frumoasă se făcu Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Ardă-l focul fuior, că încîlcit e! ALECSANDRI, T. 907. Arză-l focul de bărbat! A venit aseară beat. ALECSANDRI, P. P. 361. 2. Tranz. (Subiectul este omul) A da foc, a băga în foc. S-au sculat oamenii în toată țara, de pun foc la conace și rup hîrtiile de datorii și ard învoielile și-i taie pe boieri. DUMITRIU, B. F. 29. ♦ A produce cuiva o rană prin foc. M-ai ars cu țigara. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroșit în foc; b) fig. a înfiera, a stigmatiza. ♦ A încinge, a înfierbînta. Înainte de-a face pîinea, gospodina arde cuptorul. ♦ (Cu privire la materialul care servește la încălzire) A consuma. De-aș fi știut ca ș-amu. Nu mi-aș fi pierdut somnu. Și m-aș fi culcat devreme. N-aș fi ars atîtea lemne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ Intranz. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard. Iar flacăra lor geme. COȘBUC, P. I 191. ♦ (Cu privire la mîncare) A strica expunînd prea mult la acțiunea focului. Am ars friptura ◊ Refl. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde-n foc. ȘEZ. IV 232. ♦ (Cu privire la cărămidă, la obiecte de ceramică etc.) A expune acțiunii focului (sau unei temperaturi ridicate) în procesul de fabricare. A ars cărămida. ♦ (Cu privire la un instrument medical) A dezinfecta trecînd prin flacără. Doctorul a ars în flacără arul seringii. ◊ (Cu privire la o rană) A cauteriza. ♦ (Subiectul este o substanță chimică) A distruge. Stropii de acid sulfuric i-au ars haina. 3. Intranz. (Despre materiale combustibile) A se consuma pentru a rîspîndi lumină; p. ext. (despre surse de lumină sau despre lumina însăși) a fi aprins, a lumina. La postul de miliție, lumina încă mai ardea. MIHALE, O. 524. Unde, pentru far, să cat uleiul. Ca să ardă-n beznă luminos? BENIUC, V. 41. Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Ardeau două mari policandre. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Tranz. În satele electrificate țăranii nu mai sînt nevoiți să ardă petrol. ◊ Fig. A luci, a străluci. Noaptea era caldă și pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur. SADOVEANU, O. I 292. Ard stele pretutindeni. CAMIL PETRESCU, T. II 224. Hurmuzul pămîntului ardea în salba ei de mărgăritare. EMINESCU, N. 70. ◊ (Poetic; despre ochi, privire) Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. În cerdac apăruse un bărbat de vreo treizeci de ani, cu fața suptă și ochii negri care ardeau straniu, cu mustața mică răsucită. REBREANU, R. I 93. Cînd te văd zîmbind copilărește, Se stinge atunci o viață de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi crește. EMINESCU, O. I 120. 4. Intranz. (Despre soare) A răspîndi căldură mare, a încălzi puternic, a dogori. Arde soarele, semn de ploaie. ◊ Tranz. A încălzi tare, a pîrli, a bronza. Avea un obraz fin, o pieliță nearsă de vînturi și de soare. SADOVEANU, O. V 384. Că am mîndră tinerea, Tinerea și gingășea, Și îi arde soarele Pieptul cu mărgelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 20. III. (Accentul cade pe senzația usturătoare provocată de foc) 1. Refl. A suferi o durere vie la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. De ce mi-am făcut clește? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt. ♦ Tranz. A produce o senzație arzătoare, usturătoare, ca de arsură. Un vînt aspru trecea prin întunecimea serii de dechemvrie, ardea obrazurile ca un brici. SADOVEANU, O. IV 152. Mă arde-n spate! zise fata. EMINESCU, L. P. 186. Fig. Idealul social călăuzește satira artistului, îndreptîndu-i rîsul, făcînd ca acest rîs... să ardă... unde trebuie să fie ars. GHEREA, ST. CR. I 363. Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. ♦ Fig. A spune (cuiva) ceva caustic, neplăcut. Dar știi că m-ai ars... zise părintele Duhu, luîndu-și tălpășița, dunăre de mînios. CREANGĂ, A. 141. ♦ Refl. (Familiar) A se păcăli, a se înșela. V. frige. 2. Intranz. A fi fierbinte, a dogori. Azi ard hainele pe mine. Mi-e greu capul ca de lut. COȘBUC, P. I 50. Subt păsurile mele simții arzînd pămîntul. ALECSANDRI, P. 145. Fig. Atunci Ileana și simțește Că-i arde plînsul în priviri. COȘBUC, P. I 124. ♦ (Despre ființe, p. ext. despre părți ale corpului lor) A avea febră; (despre ochi) a străluci de febră. Ochii îi ardeau, roșii de friguri. DUMITRIU, B. F. 26. Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sîngerată. EMINESCU, O. I 96. Am luat-o de mînă – mîna ei ardea – și-am pus-o lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 50. Ochii-ți ard și-ți arde fața, Ca garoafa dimineața. ALECSANDRI, P. P. 46. ♦ A se înroși, a se îmbujora din cauza unei stări emotive. Îi ard obrajii de rușine. ▭ Și-mi trec o mînă... pe-obrazul meu arzînd. MACEDONSKI, O. II 20. 3. Tranz. Fig. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) A trage, a da o lovitură. Dascălul Chiosea... se primbla pe dinaintea băieților înarmat cu o vargă lungă, arzînd cînd pe unul, cînd pe altul, după cum i se părea. GHICA, S. 51. ◊ (Complementul instrumental devine complement direct) Puteam să nu-i ard vreo trei nuiele? BENIUC, V. 141. I-au ars o palmă bună. SBIERA, P. 260. Acuși vă ard cîteva jordii prin țolul cela de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. ♦ (Familiar, construit cu dativul etic) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. V. trage, trînti. Scriu destul de citeț. – Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă. STANCU, D. 461. (Cu privire la un cîntec) Unul... sună și clopotul; altul trage buhaiul; altul mai dincolo zice de jale, ori îmi arde cîte-o horă din fluier. ȘEZ. III 180. 4. Intranz. Fig. (Determinat prin «de dor», «de iubire», «de nerăbdare» etc.) A fi cuprins de un sentiment puternic, foarte viu, profund. Ard de dorința să ne vedem. CARAGIALE, O. VII 148. Dragă mi-e lelița-n gioc Cînd se leagănă cu foc... Unde-aruncă-un ochișor, Arde sufletul de dor. ALECSANDRI, P. P. 337. (Eliptic) Ard să știu cum merg pregătirile. BARANGA, I. 167. Chirilă Păun ardea acuma să spuie [vestea]. REBREANU, R. I 192. ◊ Expr. A-i arde (cuiva) de ceva = a simți o dorință arzătoare după ceva, a fi preocupat de ceva, a avea chef de ceva. Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se-ntreabă două. «De, închipuie-ți săracul!... de povești ne arde nouă?» VLAHUȚĂ, O. A. 77. Lui nu-i arde de mîncare. ISPIRESCU, L. 262. (Rar, cu privire la persoane) Pleacă, mă!... Nu ne arde de tine. PAS, L. I 7. ◊ Tranz. La Sebiș ori în altă parte, Mereu același dor de ducă... Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. I-am povestit necazul ce mă ardea. SADOVEANU, N. F. 179. ◊ Expr. A arde la inimă (pe cineva) = a provoca (cuiva) o emoție puternică. Simțea că ceva îl arde la inimă. BUJOR, S. 23. ◊ Refl. (Rar, despre inimă, suflet etc.) Cînd gîndesc, mîndră, la tine, Nu mai am inimă-n mine... Puțintică ce-a rămas Mi s-a fript și mi s-a ars! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. – Prez. ind. și conj. și: arz (CARAGIALE, O. I 74, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105).

CRAP (< bg., scr.) s. m. Pește teleostean, ciprinid, dulcicol, răspîndit în bazinele mărilor Neagră, Aral și Caspică, în Europa Centrală, de Vest, de c. 30-60 cm și 1-4 (6) kg, semimigrator, cu corp lung acoperit de solzi mari, argintii-ruginii și cu două perechi de mustăți (Ciprinus carpio). Prezintă mare valoare economică, motiv pentru care s-au creat multe rase de cultură: Lausitz, Galițiană, Aischgrund, Aurul Deltei.

ICRE s. f. pl. 1. Nume generic pentru ouăle peștilor. I-am găti... blineie cu icre fierte în unt. NEGRUZZI, S. I 58. Icrele se spală în apă rece și se mănîncă ori fripte pe jăratec, ori ferte. ȘEZ. VIII 3. ◊ Icre negre = icre de culoare neagră de morun, nisetru sau cegă; caviar. Eftei se duse să ia cu lingura icre negre dintr-un butoiaș. DUMITRIU, P. F. 49. Icre roșii sau icre de Manciuria = icre mari și de culoare roșie-portocalie, produse de anumiți pești din Oceanul Pacific. 2. (Popular) Moalele de la pulpa piciorului. Cînd i se deschise pulpa în două, sări din icrele lui o fată cu părul de aur. DELAVRANCEA, S. 252.

STRECURĂTOARE, strecurători, s. f. Unealtă de gospodărie pentru strecurat lichide, avînd fundul de tablă cu găurele sau din sită de sîrmă. Ceaiul era negru fiindcă mama îl fierbea în cratiță dimpreună cu apa. N-avea strecurătoare să opărească firele deasupra paharului. PAS, Z. I 22. ◊ Fig. Pe sus, norii călătoreau prin cerul de fum. Uneori, din strecurătoarea de ceață, sfîrîia pe pămînt o ploaie subțire și rece. DUMITRIU, B. F. 14. În aer era aur și-n gradine miros și-o umbră adînc-viorie... care trecea prin mreje de frunze ca prin strecurători de lumină. EMINESCU, N. 57. ♦ Pînză rară (sau săculeț de pînză) prin care se strecoară laptele sau în care se pune cașul ca să se scurgă de zer. – Variantă: strecătoare (DAMÉ, T. 31) s. f.

MREÁNĂ s. f. (Iht .) 1. (Și, regional, în sintagmele mreană albă, BĂCESCU, P. 38, 76, mreană aspră, id. ib. 38, 76, 125, mreană bălană, id. ib. 38, 76, mreană de Dîmbovița, id. ib. 38, 76, 125, mreană de Siret, id. ib. 38, 76, mreană de șuvoi, id. ib. 38, mreană răpănoasă, id. ib. 76, mreană galbenă, ANTIPA, F. I. 131, mreană roșie, id. ib., breană de Dunăre. BĂCESCU, P. 75, 124, breană de Olt, id. ib. 75, 124, breană aurie, ANTIPA, F. I. 123) Pește de rîu înrudit cu crapul, cu corpul alungit, lung de 40-60 cm, acoperit cu solzi mărunți, de culoare verde-cenușie pe spate și alburie pe burtă, și cu botul lung care are două perechi de mustăți scurte și groase (Barbus barbus). Cf. CANTEMIR, IST. 236. O mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară. ALECSANDRI, POEZII, 51. Tocmai era să se lase de pescuit, cînd văzu o mreană. ISPIRESCU, L. 280. Mreana. . . nu-mi poate fi de nici un folos. MARIAN, O. II, 324, cf. id. INS. 56, id. T. 47. Dădu de o mreană cu solzii aurii, azvîrlită de talaz pe mal. F (1891), 445. Mreana se vînează mai cu seamă în Olt și în Dunăre. DAMÉ, T. 127. Dădură cu năvodul și prinseră o prea frumoasă mreană. GALACTION, O. 254. Așezam, cu doi flăcăi tovarăși, cîrlige la un vad, pentru mrene. SADOVEANU, O. III, 28. Pînă la sfințitul soarelui se aleseră cu o mreană de vreo trei kilograme. BENIUC, M. C. I, 495. Rîu străbătut de fulgere de mrene. ISANOȘ, Ț. L. 32. Valurile bulbucea, Iar ea-n valuri cum trecea, Mreană de-aur se făcea. ALECSANDRI, P. P. 28. Mă zbat. . . ca mreana la repezînă. HODOȘ, P. P. 170. Numai eu nu pot dormi. . . Ca și breana-n apă lină. BIBICESCU, P. P. 256, cf. CANDREA, Ț. O. 47, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Și, regional, în sintagmele mireană porcească, BĂCESCU, P. 37, 126, mreană de Ilfov, id. ib. 38, 76, 125, mreană neagră, id. ib. 38, 76, mreană răpănoasă, id. ib. 38, 76, 126, mreană ruginoasă, id. ib. 38, mreană vînătă, ANTIPA, F. I. 131, mreană cenușie, id. ib. 132, mreană vărgată, id. ib., mreană pătată, id. ib., breană de rîu, BĂCESCU, P. 75, breană de vale, id. ib.) Pește de rîu mai mic decît mreana (1), cu spinarea vînătă, cu pete mari de culoare închisă (Barbus meridionalis petenyi). Cf. ANTIPA, F. I. 132, BĂCESCU, P. 125. 3. (Regional; în sintagma) Mireană porcească = porcușor (Gobio gobio). Cf. BĂCESCU, P. 37, 145. 4. (Prin Ban.; în forma mireană) Numele unui pește nedefinit mai de aproape. Cf. BĂCESCU, P. 184. – Pl.: mrene. – Și: (regional) mrean (ALR I 1 742/700) s. m., mreáhnă (ib. 1 742/516), mránă (ib. 1 742/361), mleánă (ib. 1 742/273) s. f., mlean (H II 12) s. m., (cu epenteză) mereánă (BĂCESCU, P. 37, ALR I 1 742/51, 308), măriană (ALR II 6 239/537), mireánă (BĂCESCU, P. 37, 76, 184, C. ANTONESCU, P. 27, H IX 122, ALR I 1 742/61, 65, 295, 856, ALR II 6 239/25; pl. și mireni, ALR I 1 742/424, 610, ALR II 6 239/95) s. f., mirean (ALR I 1 742/107) s. m., mireahnă (BĂCESCU, P. 37), mureánă (BARONZI, L. 94, LM, ALR I 1 742/347), mérnă (BĂCESCU, P. 37), (prin disimilare) breánă, vreánă (ALR I 1 742/150, 158,186), (cu proteză) mbreánă, (ANTIPA, F. I. 131, C. ANTONESCU, P. 27, H IV 105, IX 53, ALR I 1 742/118, 178, 339, 848, 885, ALR II 6 239/219), nbreánă (ALR II 6 239/182), imbreánă (BĂCESCU, P. 35, ALR I 1 742/835), îmbreánă (H IX 36, XII 301, ȘEZ. III, 17, ALR I 1 742/75, 218, 227, 269, 359, 375, 554), înbreană (H XII 288), umbreánă (BĂCESCU, P. 76, ALR I 1 742/109, 122, 138, 156, 217, 268, 363, 378, 558, 573, 750, ib. 1 746/125, ALR II 6 239/260, 286), umreánă (BĂCESCU, P. 56, 76), unmreánă (id. ib. 75), (neobișnuit) dumbreánă (ANTIPA, P. 779) s. f. – Din v. sl. мрена. Cf. bg. м р ъ н а.

FIRET, fireturi, s. n. (Mai ales la pl.) Broderie cusută cu fir; găitan de fir. Vine din curte în haine negre... cu galoane și fireturi. DAVIDOGLU, M. 66. În chipiul cu fireturi, capul nu-i mai părea cu muchii. SAHIA, N. 87. Veneau numai oameni de soi: ofițeri plini de găitane și fireturi la tunică. I. BOTEZ, ȘC. 20. ♦ (Rar) Fir de metal folosit la cusături și broderii. Șapca avea cîteva litere brodate cu firet de aur. DUMITRIU, B. F. 6. ♦ (Numai la pl.) Haine împodobite cu fireturi. Ofițerimea în fireturi. DELAVRANCEA, S. 226.

MOHORÎT, -Ă a d j. 1. (În textele vechi apare adesea în n. pr. Marea Mohorîtă = Marea Roșie) Care are culoarea de la roșu-cărămiziu pînă la roșu-vînăt. Și-i va da un veșmentu mohorîtu împărătescu (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 460/32, cf. I, 200/9. Scutură Faraon și sila lui în Marea Mohorită (R o ș i e D). PSALT. 284, cf. CORESI, PS. 373/3, PALIA (1581), 6/11. Căftan mohorît. MOXA, 368/34. Că-l îmbrăcară într-un veșmînt mohorît. VARLAAM, C. 77, cf. HERODOT (1645), 43. În țara Eghipetului să află Mare Mohorîtă, întru care s-au înecat faraon, împăratul Eghipetului. CHEIE ÎN. 9^r/5. Cunună avînd de aur și diadimă de vișin mohorîtă. BIBLIA (1688), 361²/17, cf. 355²/38, ANON. CAR. Să iei patlageanele, să le curi de coaja lor cea mohorîtă (a. 1749). GCR II, 43/29, cf. 98/11. Vede pre Hamzam îmbrăcat în vison mohorît. ȘINCAI, HR. II, 41/28, cf. I, 184/33, CALENDARIU (1814), 80/17. Și ajunse la un cîmp frumos, tot cu flori frumoase . . . și era unele albe, altele negre, altele roșii, altele verzi, vinete, mohorîte și galbene. ALEXANDRIA, 105/24, cf. 100/18. Pustietatea goală sub arșița de soare în patru părți a lumii șe-ntinde-ngrozitoare, Cu iarba-i mohorîtă, cu negrul ei pămînt. ALECSANDRI, P. III, 89, cf. COSTINESCU. Grinzile cele lungi și afumate. . . erau de culoarea cea mohorîtă-roșie (a) lemnului pîrlit. EMINESCU, G. P. 45, cf. id. N. 38, 156. Începu a clocoti un sínge mohorít. ISPIRESCU, L. 225, cf. 138. Trupul său neînsuflețit și mohorít de vînătaiele funiilor fu dezlegat de la furcile caznei. ODOBESCU, S. I, 443, cf. MARIAN, CH. 54, BARCIANU, ALEXI, W. Vîrful nasului ascuțit și vînăt. . . închipuia o mică pată mohorîtă pe o întindere gălbie. HOGAȘ, DR. II, 31. Ciobani le-or lua Și le-or învîrsta, Dalbe Cu albastre, Verzi cu mohorîte. TEODORESCU, P. P. 75, cf. 50. Cu veșmântul mohorît, Lung din cer pînă-n pămînt. JARNIK-BÎRSEANU, D. 512, cf. SEVASTOS, C. 199. Du-te-n tîrg și-mi ia năframă, Tot năframă mohorîtă, Să nu-ți fiu, bade, urîtă. RETEGANUL, TR. 145. Bubă albă, bubă neagră, bubă roșie . . . bubă mohorîtă. ȘEZ. IV, 19, cf. BiBiCESCU, P. P. 233, ȚIPLEA, P. P. 113, BUD. P. P. 10, VASILIU, C. 649, PĂSCULESCU, P. 6, BÎRLEA, C. P. 130, 142, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR II 3 403/362. ◊ (Substantivat, n.; învechit, rar) De vor fi păcatele voastre ca roșiul, ca zăpada le voi albi, iară de vor fi ca mohorîtul, ca lîna le voi face albe. VARLAAM- IOASAF, 166^r/6. ♦ (Substantivat, n.; învechit, rar) Stofă purpurie. Veț lua de la dînșii aur, argint și aramă. Și vînăt, și mohorít (p o r f i r ă v i o l e t ă, s t a c o j i e și v i ș i n i e B 1 938, 85), roșiu îndoit și mătase răsucită. BIBLIA (1 688), 56²/52. ♦ (Substantivat, f.; învechit, rar) Haină făcută din stofă purpurie. Dezbrăcară de pre el mohorîtă. TETRAEV. (1 574), 251. ♦ (Substantivat, m. art.; eufemistic) Dracul, diavolul. Căci într-o zi prinde a se gîndi mohorîtul, cum ar vîrî el vrajba între doi oameni. PAMFILE, D. 36, cf. FURTUNĂ, V. 8. 2. De culoare închisă; lipsit de strălucire, de lumină; întunecos, sumbru. [Oameni] oacheși, cu ochi și cu păr negru și mohorîți la față. PISCUPESCU, O. 141/6. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie, Printre care trece-o dungă mohorîtă și gălbuie. EMINESCU, O. I, 84. Văzusem un nor mohorít Venind din adîncuri de zare. COȘBUC, P. I, 235, cf. 259. Vremea era de asemenea răcoroasă, umedă, mohorîtă. AGÎRBICEANU, S. P. 115. Domnul Tase fumează un fel de tutun negru și ieftin. De aceea, fundul chiselei e mohorít tot, ca iadul. BASSARABESCU, S. N. 13, cf. 28. Pe garduri ostenite, pe umede stradele, Lumina mohorîtă se-ntunecă. CAZIMIR, L. U. 31, cf. 19, 75. Înserarea asta, după o zi ploioasă . . . era mereu mohorîtă și apăsătoare. CAMIL PETRESCU, U. N. 414. O lampă-n mohorîte umbre. BACOVIA, O.103. Ceasurile curgeau încet în după-amiezile mohorîte. SADOVEANU, O. II, 293, cf. VII, 281, id. E. 122. Ziua se anunța a fi mohorîtă. STANCU, U.R.S.S., 49, cf. CAMILAR, N. I, 205. Zidurile erau pînă la jumătate de faianță verde. . . și restul zugrăvit într-o culoare incertă, mohorîtă. DEMETRIUS, A. 65. E toamnă și negurile mohorîte inundă zările. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 777. Zilele veneau una după alta, mohorîte și ude. V. ROM. mai 1955, 29. N-ar avea loc și pomană Cine m-au făcut cătană. Mi-au dat haine mohorîte, Cum îs mic mai urîte. ALECSANDRI, P. P. 294, cf. 204, ȚIPLEA, P. P. 113, BUD. P. P. 10. Este-un pat mîndru-ncheiat. . . Și pre el e așternut covor verde, mohorît. PĂSCULESCU, L. P. 59, cf. BÎRLEA, C. P. 130, ALR II 3403/250, 362, 836, 6 076/682, A V 15. Pe sub rîpile rîpite Ciute negre mohorîte (Cuptorul). GOROVEI, C. 122. ◊ (Substantivat) Din ce-a fost o zi întreagă mai măreț mai lucitor, Dintr-un soare, ce rămâne ? Mohorîtul unui nor. DAVILA, V. V. 100. ♦ Întunecat (și apăsător, trist). Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă. EMINESCU, O. I, 56. Un morman cumplit de leșuri umple cîmpul mohorít. MACEDONSKI, O. I, 105. Deodată, cineva ieși din mohorîtă locuință de pescar. TAFRALI, S. 38. Tăcerea tot mai grea se lasă în cuprinsul mohorít al fabricilor. DUNĂREANU, CH. 147. Mai mohorîtă-i azi odaia. IOSIF, PATR. 78. În dosul unei biserici mohorîte, o cruce mare înfiptă în stîncă. ARDELEANU, V. P. 25. Subt bolta mohorîtă, pămîntul negru se zgribulea pătat cu dese ochiuri de apă tulbure. REBREANU, R. II, 10, cf. I, 244. În cîmpul mohorít li țin de-a lungul zilei de urît Doar tufe albăstrii de scai pitici. CAZIMIR, P. 133, cf. id. L. U. 37, LESNEA, P. E. 20. Piatra Singuratică se ridică mohorîtă în aer, bizară apariție a marilor înălțimi. BOGZA, C. O. 13. Nimic nu se zărea în pustietatea mohorîtă. V. ROM. octombrie 1955, 163. 3. (Despre oameni și despre înfățișarea, privirea, gîndurile lor) Trist, mîhnit, posomorit. Palidă și mohorîtă Maica Domnului se vede. EMINESCU, O. I, 50, cf. IV, 363. Alecu, trist și mohorît la față, tot drumul îi ținu mîna. CONTEMPORANUL, VIG, 194. Fața lui. . . era muncită și mohorîtă de gînduri. REBREANU, NUV. 283, cf. id. R. I, 85. Bărbați mohorîți. . . și femei. . . beau la rînd. BRĂESCU, V. 129. Peste sufletul ce umblă oropsit și mohorít. . . Schitu-și mișcă, în litanii, tristul clopot de la gît. LESNEA, A. 26. Veni acasă mohorít. PAS, Z. I, 133. Amîndoi tăceau, în niște gînduri mohorîte. CAMILAR, N. II, 109, cf. 102, id. N. I, 246, 373, 413. Bătrînul îi aruncă o privire mohorîtă. V. ROM. martie 1954, 71. ◊ (Prin metonimie) Se opri înlemnit în fața zidului mohorît de săteni care-l înconjurau. CAMILAR, N. I, 207. ◊ F i g. Destul m-am închis în singurătatea mohorîtă a științelor. PETICĂ, O. 343. Stă Negoiul mohorît, Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, B. 26. – Pl.: mohorîți, -te. – Și: (învechit, rar) mohurît, -ă adj. VARLAAM-IOASAF, 48^v/27. – V. mohorî.

COMĂNAC², comănace, s. n. (Astăzi rar; și în forma comanac) 1. Acoperămînt al capului, de formă rotundă, fără boruri, făcut din pîslă sau din lînă împletită, purtat de călugări și călugărițe. Sub icoana afumată unui sfînt cu comănac Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Vornicul Stroe Leurdeanu, ce-și zvîrlise comanacul și-și lepădase rasa, urmă iarăși a împila țara. ODOBESCU, S. I 447. Scotea haine novăcești, De punea călugărești, Scotea cuca de Novac Și punea un comănac. ALECSANDRI, P. P. 146. Expr. (Glumeț) A-și pune capul sub comănac = a se călugări. Nu pricep cum de i-a trăsnit prin gînd să-și puie capul sub comănac. HOGAȘ, DR. 239. 2. Acoperămînt al capului asemănător cu comanacul (1), purtat odinioară de bărbați. I-au potrivit platoșă de piele de inorog. I-au așezat pe cap comănac negru rotund din aceeași piele, împodobit cu aripă de gaiță. SADOVEANU, P. 81. Și în cap cu comanac Din nouă funduri de sac. MARIAN, S. 216. 3. Căciuliță de mătase sau de stofă scumpă, purtată altădată de femei. Și soțul a început... să juruiască soției lui șal și feregea de mătasă, și comanac țesut cu fir de aur. SADOVEANU, D. P. 80. – Variantă: comanac s. n.

MONSTRU s. m. 1. Ființă (fantastică sau reală) a cărei conformație iese din comun (speriind, îngrozind, producînd repulsie datorită proporțiilor, aspectului urît etc.). Ce monstru (arătare) și ce groaznică ciudesă. CANTEMIR, HR. 360. Pe aceste mozaicuri sînt felurimi de dobitoace, copii cu aripi, nereide dasupra pe monstruri de mare. CR. (1830), 424¹/24, cf. ASACHI, S. L. I, 101. Ș-au găsit mormîntul în marea adîncime și monștri au nutrit. ALEXANDRESCU, M. 178, cf. VLAHUȚĂ, O. A. II, 134. Centaurul era un monstru, jumătate om și jumătate cal. CADE. Asemenea unui monstru, . . . se oprește în fața cuptorului. SAHIA, N. 33, cf. 30. Norii negri veneau goniți așa de jos, încît păreau turme de monștri marini. BART, E. 237. Locomotiva se repede și gîfîie, ca un monstru care și-ăr urmări prada. BOGZA, C. O. 331. Vedeam urma adîncă A unui monstru marin mort demult. ISANOȘ, Ț. L. 76. (F i g.) Un monstru ia cerul în coarne: E soarele taur de aur. MACEDONSKI, O. I, 225. ◊ (Adjectival) Un fluierat scurt, un hîrșiit de reptilă monstră . . . și trenul se opri într-un suspin. BRĂESCU, A. 7. ♦ Obiect, construcție de proporții uriașe. Cf. SADOVEANU, O. IX, 282. ♦ F i g. (Adjectival, familiar) De mare amploare, de mari proporții, cu mare răsunet. Cancanul a avut un succes monstru și e totdeauna bisat. CARAGIALE, O. V, 270. Azi-noapte am făcut un chef monstru. REBREANU, I. 64, cf. id. R. I, 264. Organizăm o partidă monstră. TEODOREANU, M. II, 114. 2. Ființă (care se naște) cu mari anomalii fizice. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Unele din producturile firei se abat prin al lor organizm de la forma feliului său, și aceste se numesc monstruri. AR (1829), 32²/41. Albina Rumânească în articolile de istoria naturală arată aceste monstruri sau ființe ce se abat din forma felului lor. CR (1829), 110²/10. Damele însă- îi descoperiră multe defecte închipuite, care erau de natură a face din copila drăgălașă un monstru înspăimântător. ALECSANDRI, O. P. 131, cf. BIANU, D. S. 3. Persoană cu mari defecte morale, în special om foarte crud. Acele canoane le-ați făcut voi, monștrilor, ca să spionați popoarele. FILIMON, O. I, 335. Acel monstru fu capigi-bași Djigala-zade. HASDEU, I. V. 165. Sînt niște monștri de o cruzime neasemănată. MACEDONSKI, O. IV, 146. Eu sînt un monstru pentru voi. BACOViA, O. 80. Costea se întrebă dacă nu cumva a devenit un monstru. C. PETRESCU, C. V. 100. Pentru ce în cursul zilei de ieri eminentul nostru judecător. . . l-a anchetat pe monstrul-asasin numai opt ore ? STANCU, R. A. IV, 336. – Pl.: monștri și (învechit) monstri, (n.) monstruri. – Din lat. monstrum, fr. monstre.