TREMURĂTOR, -OARE, tremurători, -oare, adj. 1. Care tremură, vibrează. Căută cu mîna tremurătoare într-o chisea. DUMITRIU, N. 48. [Fata] sorbea cu capu-nălțat și cu nările tremurătoare mireasma văii. SADOVEANU, O. VII 58. Îi apucai amîndouă mînile ei mici în mînile mele tremurătoare. HOGAȘ, M. N. 26. El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Și s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare. EMINESCU, O. I 168. ◊ (Poetic) Sar peștii în aurul tremurător. BENIUC, V. 99. Lunca de mesteceni era toată verde, un verde gingaș, tremurător în lumina veselă. SADOVEANU, O. VII 367. Cerul era curat, vînăt-închis, cu stelele tremurătoare ca niște picături de rouă. REBREANU, R. II 157. ◊ Fig. [Gîndul] îi licări șters și tremurător, ca într-o ațipire de somn. VLAHUȚĂ, O. A. III 58. ◊ (Adverbial) Valurile loveau în chei și stelele luceau tremurător, tîrînd dîre de argint pe undele negre. DUNĂREANU, CH. 209. Clopotul din deal, de la mînăstire, răsună ca-n pădure, clar, tremurător, duios. VLAHUȚĂ, O. A. III 33. ♦ (Despre ape) Care se mișcă în unduiri ușoare. Ce cauți unde bate luna Pe-un alb izvor tremurător? EMINESCU, O. I 228. 2. (Despre voce, glas, sunete) Care are variații de ton, care este șovăielnic. Abia ajung pînă la noi cîteva note tremurătoare ale unei melodii dulci. BART, S. M. 28.