PĂTA, pătez, vb. I. Tranz. 1. A face o pată pe un obiect, a acoperi cu pete, a murdări. Blidul căzuse pe jos, se spărsese, laptele era vărsat pe podeaua de lut bătut și pătase poalele Eleonorei și rochia doamnei Vorvoreanu. DUMITRIU, N. 126. Și-mi pătează covorul cu toată apa care curge din el ca dintr-un robinet. C. PETRESCU, C. V. 146. Lat e cîmpul celei lupte... Plin de trupuri fărămate, Care zac grămezi culcate, Plin de sînge ce-l pătează Și văzduhul aburează. ALECSANDRI, P. II 18. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) mîinile pătate de sînge v. sînge. ◊ Fig. În depărtare, tocmai lîngă far, două puncte negre pătau banda netedă de nisip auriu. BART, E. 168. Omătul tîrziu Pătează aleele mute Și parcul e încă pustiu. TOPÎRCEANU, P. 176. Luna, scut de aur, strălucește pe alee Și pătează umbra verde cu misterioase dungi. EMINESCU, O. I 159. ◊ Refl. S-a pătat cu cerneală. 2. Fig. A dezonora, a pîngări, a profana. Să pătezi al nostru nume, neamul nostru să-njosești. CONTEMPORANUL, I 686. Trecutul este tare; îl vei vedea îndată Pe fața unor oameni de urma lui pătată. BOLINTINEANU, O. 138. Pătează haina cea curată a nevinovăției. NEGRUZZI, S. I 323.