ABURCA, aburc, vb. I. 1. Refl. A se urca, a se sui; a se cățăra. Jder bătrînul se aburcă în șa cu destulă ușurință pentru cei cincizeci și cinci de ani ai lui. SADOVEANU, F. J. 66. Încalecă pe cal și se aburcă cu dînsul în înaltul cerului. SBIERA, P. 55. Începe a se aburca pe cireș în sus. CREANGĂ, A. 49. ◊ Fig. S-a topit amurgul plin ca o făclie, Tighelind cu aur norii de nămol, Și acu se-aburcă seara peste deal Domol. DEȘLIU, N. 51. ♦ Tranz. A ajuta pe cineva să se urce; a urca. Îl aburcă [pe Ruset] de subsuori pe trepte. SADOVEANU, Z. C. 345. 2. Tranz. A ridica, a lua în spinare. Bator era un animal bun și blînd, așa că taica Visalon aburca adeseori pe nepotul său Traian de-a călarea și-l proptea zîmbind. VORNIC, O. 156. Oșlobanu ia atunci lemnele din carul omului... apoi, săltîndu-le și aburcîndu-le cam anevoie, le umflă în spate. CREANGĂ, A. 83.

ADICĂ adv. anume, (livr.) recte, (înv.) sireaci. (Amurgul vieții, ~ bătrânețea.)

ALBITURĂ, albituri, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Rufărie de corp sau de pat. Avea, pe sub cojoacele de vulpe cu care era îmbrăcat, niște albituri cum nu se făceau pe atunci la noi în țară. GALACTION, O. I 274. Se puse binișor în pat, ca să nu se mototolească albiturile. ISPIRESCU, L. 251. Albiturile și straiele țesute și împodobite cu măiestrie de femeile romînce prezentau o priveliște plină de interes. ODOBESCU, S. I 480. 2. (La sg., cu sens colectiv) Nume generic dat exemplarelor mici de plătică sau de babușcă. Sub stratul de struguri era o rogojină și dedesubt, reci și lipicioși, pescidți în amurg, crapi, șalăi, albitură. DUMITRIU, N. 232. În balta singuratică nu se mai putea ține... decît puțină albitură. SADOVEANU, P. M. 11. A trebuit să se mulțumească cu pește de gîrlă, cu crapi, știuci și tot felul de albitură. CAZABAN, V. 22. 3. (Tipogr.; cu sens colectiv) Mici piese de plumb care se introduc între cuvinte sau printre rînduri, pentru a păstra distanța cuvenită; p. ext. spațiu alb între rîndurile tipărite. E prea multă albitură pe pagina asta.

ALESĂTURĂ, alesături, s. f. (Mai ales la pl.) Desene sau flori într-o țesătură de casă. Preuteasa rămase singură cu stativele și-și aplecă mai tare fruntea pe alesături, în umbra amurgului. SADOVEANU, B. 38. Am admirat noua brînă de piatră, săpată întocmai ca alesăturile unei bogate cămeși țărănești. ODOBESCU, S. II 503. ◊ Fig. Finele și grațioasele alesături sculptate pe piatră sură de Albești. ODOBESCU, S. II 512. ♦ Țesătură împodobită cu flori și desene. Scoarțele și alesăturile din casă.

ALESSANDRESCU, Alfred (1893-1959, n. București), compozitor, dirijor, pianist și muzicolog român, Compoziții pentru orchestră (schița „Amurg de toamnă”, poemele simfonice „Didona”, „Acteon”), de cameră și vocale, străbătute de lirism delicat, într-o factură impresionantă.

ALINT, alinturi, s. n. (Poetic) 1. Dezmierdare, mîngîiere. Și primăvara, dulce de floare și alint, Și pătimașa vară, fierbinte și domoală, Și toamna care strînge belșugurile-n poală, Și viforele iernii cu plete de argint. DEȘLIU, G. 51. Amurgul se strecoară ca un alint. LESNEA, I. 13. 2. Mișcare grațioasă, alintată. Și alții [vin], doamne! Drag alint De trupuri prinse-n mărgărint! COȘBUC, P. I 55.

AMIAZĂ, amiezi, s. f. (Și în forma amiazi) 1. Mijlocul zilei, momentul înălțării maxime a soarelui deasupra orizontului (corespunzător orei 12). Amiaza urcă spre amurg. În parc, alături, cîntecele curg. POEZ. N. 293. Văzduhul neclintit al amiezii ne cocea ca în cuptor. SADOVEANU, N. F. 73. (Precedat de prepoziții, în loc. adv.) La (sau, mai rar, în) amiază = la ora 12 din zi, la prînz. Ne așezăm, ca și la amiază, în jurul mesei. STANCU, D. 37. În amiazi, venind pe vale, Întîlnii pe Lina-n cale. COȘBUC, P. I 49. Îi zise că tocmai la amiazi, cînd va fi soarele în cruci, să înalțe o prăjină. ISPIRESCU, L. 127. După amiază = după ora 12 din zi, după prînz. A fost pe la mine ieri după amiază. ◊ Eu gîndesc... pe după amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (Substantivat) Am lucrat o după-amiază întreagă. Înainte de amiază = înainte de ora 12 din zi, înainte de prînz. Era într-o duminică, înainte de amiază. PAS, L. I 8. Pe la (sau către, aproape de sau, regional, de) amiază = pe la ora 12 din zi, cam în timpul prînzului. Cătră amiază mă întorceam de la gimnaziu mormăind o declinare elină. SADOVEANU, N. F. 32. Am ajuns aproape de amiază. CAMIL PETRESCU, U. N. 203. Nu mai era de chip să doarmă cum dormea alte dăți, pînă pe la amiază. CREANGĂ, P. 264. De amiază, cînd a veni cerbul aici la izvor să beie apă... să ieși încetișor. CREANGĂ, P. 225. ◊ Loc. adj. De amiază = de prînz, de la ora prînzului. Mi-e sufletul în soarele de-amiază Pe holde risipit ca vîntul cald. BENIUC, V. 55. Adîncurile zării se tot îndepărtează, Plutind ca niște ape în arșița de-amiază. IOSIF, P. 88. Gheorghe Geantă... pe mine, nemernicul, m-a adus de multe ori cu vînat, la conacul de amiazi. ODOBESCU, S. III 15. ◊ Expr. Ziua (sau ziua-n) amiaza (regional miaza) mare = în plină zi, în toiul zilei. Mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile... să fur niște cireșe. CREANGĂ, A. 47. Hai scoală... e ziua-n amiaza mare. EMINESCU, N. 12. Bietul frate-meu... îmi spusese cu adevărat că aici se fac multe pozne ziua miaza mare; iar de cele ce se întîmplă noaptea nu mi-a pomenit. ALECSANDRI, T. I 84. 2. Locul unde ajunge soarele pe cer la ora 12 din zi; zenit. Soarele era aproape la amiază. BUJOR, S. 82. Cînd era soarele în amiazi, firea tăcea. EMINESCU, N. 12. ◊ Fig. Pentru mine a trecut soarele de amiază, am început a îmbătrîni. SADOVEANU, O. I 499. ◊ Loc. adv. (în forma amiaz) Deasupra amiazului = la zenit. Tocmai cînd soarele e d-asupra amiazului... [căruța] sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. (Adverbial, învechit) Dar raza-i ce învie... Umbra o înghite cînd ziua e amiază. ALECSANDRI, P. A. 176. 3. (Regional) Mîncarea de la ora 12 din zi; prînz. (Atestat în forma amiaz) Să n-am prînz Fără de plîns, Nici amiaz Fără năcaz. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 195. 4. (învechit și arhaizant) Miazăzi, sud. Luna-n jumătate se aprinse cătră amiază printre cetini, poienile și drumul se luminară ușor. SADOVEANU, O. V 442. Pe un deal despre amiazi a satului Șuharăul se găsește o piatră în patru muchi. ODOBESCU, S. II 224. – Pronunțat: a-mia-. – Variante: amiaz (ODOBESCU, S. III 16, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 470), amiez (ODOBESCU, S. III 179) s. n., amiazi, (regional) amiazăzi (SBIERA, P. 25, CREANGĂ, P. 154), (1, regional) miază (ALECSANDRI, T. 1117) s. f.

AMURG, amurguri, s. n. Semiîntuneric care se lasă. după apusul soarelui și ține pînă la venirea nopții; sfîrșitul zilei, înserare, crepuscul. E seara pe-aproape și ziua se stinge... Amurgu-i de sînge... Și cerul e roșu, și ceru-i de pară... TULBURE, V. R. 41. Cîmpiile se scufundau tot mai mult în liniștea amurgului cald de sfîrșit de martie. SADOVEANU, O. LV 7. Iată, din văile-adînci se urcă spre creștete-amurgul, Umbrele nopții se-ntind și liniștea vine din ceruri. COȘBUC, P. II 63. ◊ Fig. Își aducea aminte de Potcoavă cel de altădată, acum cufundat într-un amurg de basm. SADOVEANU, O. I 93. ◊ Loc. adv. În amurg sau în amurgul de seară sau (învechit) într-amurgul = pe înserate. Era în amurg tîrziu și cerul se întuneca din ce în ce. DUNĂREANU, CH. 31. În amurg de seară, Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înșira Pentru fată-sa. COȘBUC, P. II 142. Călător, care-ntr-amurgul pe paveaua sunătoare Treci... NEGRUZZI, S. II 92. ◊ Expr. A da în amurg = a amurgi, a se însera. [Fata] pînă seara nu jucă cu altul decît numai și numai cu dînsul. Cînd dete în amurg... ea pieri. ISPIRESCU, L. 310. ◊ Fig. Se-nălța pe albăstreala întunecată a cerului un părete îngust și negru, cu muchea surpată, cu laturile crăpate, fioros și cobitor ca urma unui păcat în amurgul conștiinței. ODOBESCU, S. I 162. ♦ Fig. (Uneori determinat prin «al vieții») Bătrînețe, sfîrșitul vieții, declin. Mi-o închipuisem cu părul alb, într-o bătrînețe calmă și înțeleaptă, fiind mai departe ființelor noastre în amurg același prilej unic de întîlnire și încîntare. BOGZA, C. O. 5. Trist e deșertul ce se-ntinde Pe sub amurgul vieții. ALECSANDRI, P. III 183.

AMURG ~uri n. 1) Perioadă de timp dintre apusul Soarelui și lăsarea nopții; crepuscul; înserare. ◊ În ~ când înserează. 2) fig. Sfârșitul vieții; bătrânețe. În ~ul vieții. /a + murg

AMURG s. v. înserare.

Amurg ≠ răsărit, zori

amurg n. 1. vremea după apunerea soarelui când se îngână ziua cu noaptea: soarele cu amurgul nu poate avea ’ntâlnire AL.; 2. fig. crepuscul: trist e deșertul ce se ’ntinde pe sub amurgul vieții AL. [V. murg].

amurg s. n., pl. amurguri

AMURG, amurguri, s. n. Semiîntuneric care se lasă după apusul Soarelui și ține până la venirea nopții; înserare, crepuscul, amurgit. ◊ Loc. adv. În amurg = când se lasă seara. ♦ Fig. Bătrânețe, sfârșitul vieții. – A³ + murg „amurg”.

AMURG, amurguri, s. n. Semiîntuneric care se lasă după apusul soarelui și ține pînă la venirea nopții; înserare, crepuscul. ◊ Loc. adv. În amurg = pe înserate. ♦ Fig. Bătrînețe, sfîrșitul vieții. – Din a³ + murg „amurg”.

AMURG, amurguri, s. n. Semiîntuneric care se lasă după apusul soarelui și ține până la venirea nopții; înserare, crepuscul, amurgit. ◊ Loc. adv. În amurg = când se lasă seara. ♦ Fig. Bătrânețe, sfârșitul vieții. – A + murg „amurg”.

amúrg și (rar) murg n., pl. urĭ (sl. *morkŭ, vsl. mrakŭ, întuneric; bg. súmrak, amurg, rus. mórok și moróka, negură deasă, dial. súmorok, amurg. V. promoroacă). Timpu de la apusu soareluĭ. La amurg, în amurg, spre seară, pe înserate. Din capu murguluĭ (N. Pl. Ceaur, 19), cum (îndată ce) începe amurgu.

amurg s. n., pl. amurguri

amurgéște, a -í v. intr. (d. amurg). Înserează, se’ntunecă. – Și murgește. În vest înmurgește.

AMURGI, pers. 3 amurgește, vb. IV Intranz. A se însera (1), a se întuneca. – Din amurg.

AMURGI, pers. 3 amurgește, vb. IV. Intranz. A se însera; a se întuneca. – Din amurg.

A AMURGI pers. 3 ~ește intranz. A se lăsa amurgul; a însera. /Din amurg

AMURGI, pers. 3 amurgește, vb. IV. Intranz. A se lăsa amurgul, a se însera. Amurgea și zăream satul de subt culme. SADOVEANU, P. M. 122. Pînă-l mai menim noi pe popă... amurgește bine. CREANGĂ, A. 43. Abia amurgise cînd Stroici și Șpancioc sosiră. NEGRUZZI, S. I 160. ♦ Fig. (Rar, despre lumina zilei) A slăbi, a se stinge, a se întuneca (la amurg). Sub dealuri amurgește zarea, Se-ntunecă prin văi cărarea Și-i umbră peste sat. COȘBUC, P. II 50. Dar lumina amurgește și plugarii, cătră sat, Hăulind pe lîngă juguri, se întorc de la arat. ALECSANDRI, P. A. 121.

AMURGI, pers. 3 amurgește, vb. IV. Intranz. A se însera (1), a se întuneca. – Din amurg.

AMURGIT², -Ă, amurgiți, -te, adj. învăluit în amurg. (Fig.) Nu-mi faceți dar, vă rog, o vină de a fi căutat să descopăr de pe zarea amurgită a trecutului, din ceața brumoasă a prezentului, o falnică lumină pentru viitorul artelor romîne! ODOBESCU, S. II 246.

AMURGIT¹ s. n. Amurg. Fiece amurgit liniștit Șoptea despre sîngele și sudorile Norodului schingiuit, jefuit. DEȘLIU, G. 37. Apoi treceau oamenii care se întorceau de la lucru și cîntecele lor umpleau amurgitul. SADOVEANU, O. I 288. Să-mi răcoresc viața la un amurgit de sară. VLAHUȚĂ, P. 47. ◊ Loc. adv. În (sau pe la) amurgit = cînd se îngînă ziua cu noaptea, la vremea amurgului. Să văd codrul plin de-areți Și cîrlanii cum s-alungă; Iar în amurgit, la strungă, Să mulg laptele-n găleți. COȘBUC, P. II 167. Cînd fu pe la amurgit, întîlni un om. ISPIRESCU, L. 321.

AMURGIT¹ s. n. Amurg. – V. amurgi.

AMURGIT², -Ă, amurgiți, -te, adj. (Rar) Învăluit în amurg; întunecat. – V. amurgi.

APRINDE, aprind, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la foc) A face să ardă. V. ațîța. Învățat-ai să aprinzi foc pe vînt și ploaie? SADOVEANU, N. F. 77. În amurg copila-n tindă Foc în vatră vrea s-aprindă. COȘBUC, P. I 95. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. ♦ (Cu privire la obiecte) A da foc, a pune foc. Își aprinse o țigară, trăgînd cu sete fumul pînă în fundul plămînilor. BART, E. 253. Moș Nichifor își aprinde luleaua. CREANGĂ, P. 131. ◊ Expr. A-și aprinde paie-n cap = a-și atrage o neplăcere, a se băga singur în belea. Mărica se oprește îndată, de teamă să nu-și aprindă paie în cap din partea bătrînului și schimbă vorba înadins. SP. POPESCU, M. G. 25. Văzînd eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă. CREANGĂ, A. 41. ◊ (Poetic). amiezii a aprins cîmpurile verzi, dealurile, pădurile. STANCU, U.R.S.S. 171. Ultimele raze roșiatice ale soarelui mai aprindeau vîrfurile copacilor din zarea dealului din față și se răsfrîngeau asupra satului, ca flacăra unor luminări de ceară pe un mormînt uriaș. BUJOR, S. 129. ♦ Refl. A începe să ardă, a lua foc. S-a aprins hîrtia. ◊ Fig. Pe drumul de la Săcele Vine dorul mîndrei mele; Ș-așa vine de fierbinte, D-aș sta-n drumu-i, m-aș aprinde. ANT. LIT. POP. I 130. Dragostea cu multă jele, Ca și focul de surcele, S-aprinde și bobotește, Da-n casă nu se-ncălzește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. (Familiar) A i se aprinde (cuiva) călcîile (după cineva) = a se îndrăgosti tare (de cineva); a-i sfîrîi călcîiele, v. sfirîi. Nu cumva ți s-au aprins călcîiele? SADOVEANU, N. F. 71. Cînd ți s-or aprinde călcîiele, însoară-te pînă a nu îmbătrini. NEGRUZZI, S. I 251. ♦ A incendia. Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul. COȘBUC, P. I, 119. ◊ Refl. Unde mi-ți începu a face o gălăgie, de credeai că s-a aprins tîrgul. ISPIRESCU, L. 374. 2. Refl. Fig. (Despre o mișcare populară, o revoluție, o răscoală etc.) A izbucni. Răscoala, după ce-a părut înăbușită, s-a aprins iar. SADOVEANU, N. F. 108. 3. Tranz. (Învechit și arhaizant; cu privire la arme de foc) A face să ia foc. (Absol.) Beizade Alecu rămase cu pistolul înălțat, fără a putea aprinde. SADOVEANU, Z. C. 198. ♦ Refl. (Despre arme) A se descărca, a lua foc. Pistoalele-ntindea, Dar nici unul s-aprindea. ALECSANDRI, P. P. 131. 4. Tranz. (Cu privire la corpuri sau aparate capabile să producă lumină) A face să lumineze. O lumină pîlpîi la ferestrele mici cît o palmă de om: cineva aprindea lampa. DUMITRIU, N. 213. Cînd s-a-nnoptat bine, au aprins lumînările. CARAGIALE, O. III 63. Ivan atunci... aprinde lumînarea și începe a căuta prin casă. CREANGĂ, P. 302. ◊ Refl. Încep să s-aprindă luminile pe la case și stelele pe cer. VLAHUȚĂ, O. A. 160. Deodată s-aprinde un rînd întreg de lumini electrice, apoi altul, apoi altul și-ncing tot teatrul, pe dinaintea celor trei rînduri de loji, cu trei brîuri de lumini orbitoare. SP. POPESCU, M. G. 87. ◊ Refl. (Despre corpuri incandescente) A lumina, a străluci. Peste liniștea din ce în ce mai deplină se aprinseră sus, ca niște chibrituri, stelele. SADOVEANU, O. III 104. Un soare de s-ar stinge-n cer. S-aprinde iarăși soare. EMINESCU, O. I 178. «Cobori în jos, luceafăr blînd... Și viața-mi luminează!» El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Și s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare. EMINESCU, O. I 168. ◊ (Poetic) [în grădină] se frînge umbra-n duioșată pe-alocuri unde trandafirii S-aprind prin crengi. ANGHEL, Î. G. 33. ◊ Fig. Ochii... în care se aprindea necontenit sufletul ei neliniștit. IBRĂILEANU, A. 53. Ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. Pe cer S-aprind și pier Rubine. MACEDONSKI, O. I 35. 5. Refl. (Adesea determinat prin «la față») A se înroși (în urma unei emoții). ◊ Tranz. (Rar; subiectul este persoana care se roșește) Domnul fața-și aprindea... Curtenii cu toți sărea, Poarta curții închidea. ALECSANDRI, P. P. 91. 6. Refl. Fig. (Despre sentimente, pasiuni sau alte noțiuni abstracte) A izbucni, a se produce. Pasiunile se aprind. ◊ Tranz. A provoca, a face să se ivească (în mod impetuos). Gingașa frumuseță... Aprinde dulce dor. ALECSANDRI, P. I 130. 7. Refl. (Despre oameni) A se înflăcăra, a se întărîtă, a-și ieși din fire. Nicoriță urmașul a simțit că vodă se aprinde. SADOVEANU, O. VII 18. Slobod la scris condeiul, dar făr-a-i lăsa frîul, Nu mă leneșe a șterge de scriu puțin mai mult. Nu mă aprind, ci caut să fie cu bun simț. NEGRUZZI, S. II 270. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» sau, neobișnuit, «în») Cai năzdrăvanii... în foc și pară Vă aprindeți! BENIUC, V. 14. Oricine o videa De dor mare s-aprindea. ALECSANDRI, O. 102. ◊ Tranz. (Rar; cu privire la oameni) [Pe Aeneas] îl aprinse mînia și, vînăt cu totul, Geme grozav. COȘBUC, AE. 252. Tot ce-mi place mă aprinde. ALEXANDRESCU, P. 48. 8. Refl. (Despre fîn, cereale, făină etc.) A se strica, în urma unui început de fermentare; a se încinge. Sămînța poate să se aprindă și să mucegăiască cînd e ținută la umezeală. - Prez. ind. și: (regional) aprinz.

AȚIPEALĂ, ațipeli, s. f. 1. Starea celui ațipit; ațipire. Onufrie se trezi din ațipeală, răspunse oftînd: Noi, Rozalie, n-am avut jtici boi, nici car în zilele noastre. CAMILAR, TEM. 24. Ațipeala care-i întovărășea totdeauna mistuirea nu venea ca de obicei să-l cuprindă într-o moleșire plăcută. SADOVEANU, Z. C. 108. Era gata să adoarmă... Dar sări din ațipeala lui, căci richițele și bălăriile foșniră și o formă albă trecu prin sîngele amurgului. GALACTION, O. I 137. 2. Fig. Lîncezeală, moleșeală, amorțire, apatie. Dar ce era jalea și ațipeala asta? CAMILAR, T. 219.

autohtoniza vb. refl. I A căpăta un caracter autohton, a se aclimatiza ◊ „Nemulțumit de rezultatele pecuniare ale «vizitei», domnu’ doctor și-a continuat «terenul». Întâi a trecut pe la o grădiniță de copii din str. Amurgului. Între timp, se autohtonizase. Îl chema acum «dr. Cristescu de la județeană».” I.B. 1 III 74 p. 2 (din autohton + -iza; cf. it. autoctonizzare; DN3, DEX-S)

AUTOMAT², -Ă, automați, -te, adj. (Despre unelte, aparate, mașini) Care este acționat printr-un dispozitiv mecanic; (despre anumite operații) care se efectuează prin acțiunea unui dispozitiv mecanic, fără vreo intervenție exterioară. Strung automat. Uzină automată. ▭ La intrarea în gura minei se află montată o instalație modernă pentru descărcarea automată [a cărbunelui]. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2547. El, c-un ciocan automat Ținut pe umăr, de miner, Ea cu o secere de fier Pe după brațul ei bronzat. D. BOTEZ, F. S. 44. ◊ Armă automată (și substantivat, f.) = armă de foc la care armarea se face fără intervenția omului, astfel că loviturile se succed fără întrerupere atît timp cît se apasă pe trăgaci. Mitraliera și pușcă-mitralieră sînt arme automate. ▭ [Oamenii] se zvîrleau spre ieșirile satului, dar la toate ieșirile îi așteptau automatele-n bătaie. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/6. Se lăsase de mult amurgul și toate focurile automatelor încetaseră. CAMILAR, N. I ◊ 394. (Adverbial) Mitraliera se armează automat. ♦ Fig. Care se face, se execută de la sine, în mod mecanic, fără participarea rațiunii sau a voinței. Mișcări automate. Gesturi automate.

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți. ◊ Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald. ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii: – îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă. ▭ Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe. ▭ În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...? – Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VI_II 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. ◊ Expr. A-și bare capul cu ceva = a se gîndi mult la ceva. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sîcîi, a plictisi pe cineva. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul) = a fi preocupat în mod stăruitor de ceva. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) = a vorbi în zadar. A-și bate picioarele = a umbla mult. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a batjocori; a necinsti. (Refl.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap = a se lovi peste cap în semn de mare supărare. A se bate cu pumnii în piept = a) a se lovi peste piept în semn de supărare sau de pocăință; b) fig. a se mîndri, a se fuduli. ◊ Fig. (În imprecații glumețe) Bată-te norocul! ♦ A lovi ușor peste umăr pe cineva, pentru a-i arăta bunăvoință, încredere; a lovi ușor o parte a corpului unui animal spre a-l mîngîia. ◊ Expr. A bate palma (sau laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; p. ext. a cădea la învoială cu cineva. 2. A izbi pe cineva de ceva. ◊ Expr. (Intranz.) A bate la ochi = a atrage privirea, atenția; a fi suspect. 3. A roade producînd răni. Îl bat pantofii. II. 1. Refl. A se lua la bătaie; a se lupta. ◊ Expr. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg. ♦ A purta război. 2. Tranz. A birui, a învinge un dușman, o țară etc. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (În sport sau la jocul de cărți) A cîștiga partida; a învinge. III. 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul pentru diferite scopuri practice. A bate ouăle. A bate coasa (pentru a o ascuți). A bate covoarele (pentru a le curăța de praf). A bate un cui (pentru a-l înfige în ceva). ◊ Expr. Bate fierul pînă-i cald = acționează în momentul prielnic. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate toba = a răspîndi știri; a nu păstra un secret. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei care nu vor să asculte ce li se spune. ♦ A fixa un obiect de altul, țintuindu-l de ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante (EMINESCU). ♦ A îndesa cu spata firele bătelii. ♦ A da mereu cu un băț în apa unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. ♦ A juca cu pasiune un dans. ♦ A bătători pămîntul. ♦ A azvîrli mingea departe; p. ext. a se juca cu mingea. ♦ A juca mult cărți. 2. Tranz. A umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul (TOPÎRCEANU). ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune. ♦ A frecventa des (un loc), a cutreiera. Băteau mahalalele ziua și noaptea (GHICA). ◊ Expr. A bate cîmpii = a vorbi aiurea, fără noimă. (Intranz.) A bate în retragere = a se retrage din fața inamicului; fig. a renunța să mai susțină cele afirmate; a retracta. 3. Intranz. A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc.; a ciocăni, a bocăni. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cerși. 4. Refl. A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit (ALECSANDRI). ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi diametral opus; a se contrazice. ♦ Intranz. și refl. (Despre valurile apei) A se izbi (de maluri etc.). IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage; a trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la... ♦ (Înv.) A bombarda. 2. A face aluzie, a aduce vorba. Înțeleg eu unde bate vorba lui (CARAGIALE). 3. (Reg., în expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. V. Intranz. 1. (Despre vînt) A sufla. 2. (Despre ploaie, brumă, grindină) A cădea. 3. (Despre aștri) A-și trimite razele pînă la...; a lumina. Luna bate printre ramuri (EMINESCU). VI. 1. Intranz. A lovi, a mișca dintr-o (sau cu o) parte a corpului. A bate din călcîie. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a aplauda; a-și lovi palmele spre a chema pe cineva. Cît ai bate din palme = într-o clipă, imediat. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca intimidare sau ca amenințare. A bate cu pumnul în masă = a-și impune punctul de vedere. A bate din picioare = (despre animale) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. ♦ (despre păsări, determinat prin „din aripi”) A lovi aerul cu aripile. ♦ (Despre cîini; determinat prin „din coadă”) A da, a mișca din coadă. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul = a marca, prin mișcări regulate, fiecare tact al unei melodii. A bate mătănii = a face mătănii. 3. Intranz. și refl. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita. ♦ Intranz. (Înv., despre aparatul telegrafic) A funcționa. ♦ Tranz. (Înv.) A da o telegramă. ♦ Intranz. (Despre un organ de mașină) A funcționa cu smucituri din cauza unei centrări imperfecte. ♦ Intranz. și tranz. (Despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete ritmice (anunțînd ceva). San Marc sinistru miezul nopții bate (EMINESCU). 4. Intranz. (Reg., despre cîini) A lătra. VII. Intranz. (Despre culori) A avea o nuanță de...; a da în... Părul ei lung, negru... bătea în albastru (BART). – Lat. batt[u]ere.

BĂTAIE, bătăi, s. f. I. 1. Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mîna, cu bățul, cu biciul etc. Erau zdrențuiți de bătăi, unii cu vînătăi. DUMITRIU, B. F. 154. Desigur, numai din pricina firii lui pe dos i s-a părut lui Cănuță două palme mult mai dureroase decît bătaia de deunăzi. CARAGIALE, O. I 326. Bătaie la tălpi = (în trecut) lovituri date la tălpi ca pedeapsă. Bătaie la palmă = lovituri date la palmă ca pedeapsă (în școala din regimul burghezo-moșieresc). Bătaie de moarte (sau bătaie soră cu moartea sau un pui de bătaie) = bătaie strașnică. Argatului îi făgădui o sfîntă de bătaie soră cu moartea. ISPIRESCU, L. 153. Doamne Negru-vodă, Nu pot, vai de mine, Io să merg cu tine... Stăpînul m-o bate Bătaie de moarte. TEODORESCU, P. P. 461. Bătaie cu (sau de) flori = serbare organizată în trecut, primăvara, la care participanții își aruncau flori unii altora. Cupeul lui era cel mai gătit cînd se dădeau la șosea bătăile de flori. PAS, Z. I 225. ◊ Expr. A da (sau a trage cuiva) o bătaie sau a lua (pe cineva) la bătaie = a bate. Baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie. CREANGĂ, P. 69. A se lua la bătaie = a se încăiera, a se bate. A mînca (o) bătaie = a primi bătaie (de la cineva). A stinge (sau a snopi, a prăpădi, a zvînta) în bătăi (pe cineva) = a bate (pe cineva) zdravăn. L-au prăpădit în bătăi pe pădurar. SADOVEANU, N. F. 72. A da bătaie = a face (ceva) foarte repede, a zori, a grăbi. Cal de bătaie v. cal. Bătaie de cap = frămîntare a minții, încordare; p. ext. trudă, muncă, osteneală. Hm! cîtă bătaie de cap ca să te ia vizitiu! PAS, L. I 93. Făcu ce făcu și-l puse și pe dînsul la bună rînduială, ca și pe ceilalți doi, dar cu mai mare bătaie de cap. ISPIRESCU, L. 201. Bătaia de cap a tuturor era să-l scape pe gardian. VLAHUȚĂ, O. A. 161. Bătaie de joc = batjocură, luare în rîs; faptă urîtă. Pentru asemenea bătaie de joc vei fi eliminat din școală. SADOVEANU, N. F. 145. A lua în bătaie de joc = a lua în batjocură, în rîs. Cine te-a pus la cale să mă iei, tocmai pe mine, în bătaie de joc? CREANGĂ, P. 83. Cal de bătaie v. cal. 2. Bătălie, luptă; război. V. atac, harță. Alb-împărat vesti pe cei doi gineri să vie cu oștile lor în ajutor, strînse și oastea lui și porniră la bătaie. VISSARION, B. 40. Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. EMINESCU, O. I 148. Ferentarul ager și cu lungă chică Intră în bătaie fără nici o frică. BOLINTINEANU, O. 15. ♦ (Învechit) Bombardament; asalt. Tot sfatul hotărî bătaia Tîrgoviștii. BĂLCESCU, O. II 113. 3. (în expr.) A pune la bătaie (o sumă de bani, o cantitate de alimente, de băutură etc.) = a oferi (o sumă de bani, o cantitate de alimente sau de băutură etc.) spre a fi cheltuită sau consumată de către alții. Se propti cu mîinile în masă, trufaș, căci se știa cu zece lei, din care puse jumătate la bătaie. PAS, L. I 11 II. 1. Lovire, de obicei repetată, a unui obiect de (sau cu) altul; izbire, izbitură. Bătaia ciocanului. ◊ Bătaia porumbului (sau păpușoiului) = desfacere a boabelor de porumb de pe cocean, prin lovirea repetată a acestuia cu un băț. Mă apuc și dau porumbul jos din pod și pune-l, nene, La bătaie. PREDA, Î. 79. Bătaie de aripă (sau de aripi) = fîlfîit. Deși vorbi aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor, zdruncinînd liniștea pădurii ca o bătaie grea de aripă. REBREANU, N. 68. O bătaie de aripi turbură deodată liniștea nopții și un glas de cocoș răsună limpede. SANDU-ALDEA, U. P. 173. ◊ Expr. A fi la bătaie = (în jocul cu mingea, despre una dintre cele două echipe) a fi la conducerea jocului, cînd jucătorii echipei trebuie să lovească mingea cu bastonul și apoi să parcurgă cele două culoare (de ducere și întoarcere), apărîndu-se de loviturile jucătorilor echipei adverse. ♦ (Concretizat; în opoziție cu urzeală) Bătătură, băteală. Îndesește bătaia și își deapănă tortul Din care și-or țese lelițele portul. DEȘLIU, G. 47.. ♦ Scornirea peștelui și a vînatului; hăituiala, goană. Bătăiași, pe fugă-ndatăî Vîntul bate de minune, Luați bătaia sus, din piscuri! La ODOBESCU, S. III 88.2. Ciocănire, lovire, pocănire (în ușă, în fereastră etc.). Cine bate la fereastră, Nevastă, nevastă?... – Omule pisica noastră... – Nu-i bătaie pisicească... Ci-i bătaie ciocoiască. TEODORESCU, P. P. 340. ♦ Zvîcnire, palpitație puternică a inimii, a pulsului, p. ext. a pieptului (datorită unei emoții etc.). Recunoșteam în mine, după bătaia inimii, senzația fericită pe care am încercat-o totdeauna la malul acelei ape de munte. SADOVEANU, N. F. 26. În curind tăcerea se făcu așa de adîncă, încît își auzeau bătăile inimii. BUJOR, S. 36. Cînd pui capul tu pe pieptu-mi și bătăile îi numeri. EMINESCU, O. I 82. 3. Sunet (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcțiune. Nu izbuti decît să audă bătaia pendulei. DUMITRIU, B. F. 47. De peste arături bătăile tractoarelor, mînate de tractoriștii din al doilea schimb, se auzeau limpezi și puternice. MIHALE, O. 488. Bătaia cea rară-n ceasornic Acum a-ncetat. COȘBUC, P. I 289. 4. Distanță (adesea luată ca unitate de măsură) pînă la care ajunge un proiectil, o săgeată etc.; curba descrisă de un proiectil; p. ext. distanță pînă la care poate ajunge vederea cuiva, rază vizuală. Ajunse la o bătaie bună de săgeată. SADOVEANU, N. F. 80. Tîrgu-Neamțu se afla aproape, la o bătaie de săgeată pe drum drept. SADOVEANU, F. J. 531. Făcind cotul scării, îi ies în bătaia ochilor. CARAGIALE, N. S. 39. ◊ Expr. În bătaia puștii (sau a gloanțelor) = în sfera de acțiune a puștii (sau a gloanțelor). Mai faci un pas și intri în bătaia puștii. GALAN, Z. R. 226. 5. (În legătură mai ales cu anumite fenomene naturale, ale căror denumiri determină de obicei cuvîntul) a) Suflare (a vîntului), adiere. Gheorghe Dima a întins așadar pielea iepurelui pe două brațe de stuh și a așezat-o în bătaia vîntului să se usuce mai repede. GALAN, Z. R. 51. Grîul în floare pe lunci se clatin-alene-n bătaia Celui din urmă răsuflet de vînt. COȘBUC, P. II 62. b) Cădere (a ploii, a grindinei etc.). Stătea pe gînduri în bătaia ploii. ▭ Blana groasă a cînelui lucea neagră prin bătaia ninsorii. SADOVEANU, O. II 552. c) Dogoreală, arșiță. Mobila cazonă... se dezmințea greoaie sub bătaia razelor calde. SAHIA, N. 71. Înainte, spre răsărit, cerul se dogorește, ca de bătaia unei flăcări. VLAHUȚĂ, O. A. 410. d) Lumină. În bătaia farurilor, coamele drepte ale brazdelor își aruncau umbrele alungite înainte, în negrul pămînturilor. MIHALE, O. 201. Moșneagul tăcu și zîmbi, iar paharele pline sticleau în bătaia luminărilor. SADOVEANU, O. V 57. [Baioneta] n-a sclipit... de loc în bătaia soarelui. Era plină de unsoare. SAHIA, N. 69. 6. Lătrat (scurt și ritmic) al clinilor. Bătaia copoilor începu iar, acu mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. SADOVEANU, O. III 361. Pîrvu... se depărta cu pasul domol, în bătaia cînilor. VLAHUȚĂ, N. 131. ♦ (Rar) Cîntec al păsărilor de pădure. În amurgul prelungit pînă către ora 11, am auzit și bătaia privighetorii. SADOVEANU, C. 41.

BÎJBÎI, bîjbîi, vb. IV. Intranz. 1. A umbla șovăitor, nesigur (într-un loc unde nu se vede bine), orbecăind sau căutînd pe dibuite cu mîinile. Închise cărțile și se duse în dormitor. Era întuneric și cam frig acolo. Bîjbîind, merse la patul lui, își aprinse luminarea. VLAHUȚĂ, O. A. 106. Buimăcit, speriat, bîjbîi o toană cu mîinile pe pereți pînă să găsesc ușa. VLAHUȚĂ, O. A. Tot bîjbîind ei prin amurg, dete peste palaturile băiatului. ISPIRESCU, L. 389. ◊ Fig. Cînd lumina difuză înainta treptat, apăreau, ca după o cortină, vapoarele care bîjbîiau prin neguri ca să-și găsească drumul pentru a intra în port. BART, E. 387. 2. A mișuna, a furnica, a roi. Delescu... se plecă la urechea nevestei sale și îi șopti... încet cîteva cuvinte... – Mai încet! ce dracul îmi spargi urechile, și lumea bîjbîie împrejurul nostru! DELAVRANCEA, S. 142. Aicea cînd am intrat, Ce-am văzut cînd m-am uitat? Bîjbîiau Șerpoaicele Și erau Ca acele, Broaștele Ca nucile, Năpîrci Ca undrelele. TEODORESCU, P. P. 518. – Prez. ind. și: bîjbîiesc. – Variantă: bojbăi (SBIERA, P. 272, CREANGĂ, P. 267) vb. IV.

BRIZĂ s. f. vânt periodic ușor, care suflă la țărmul mării ziua spre uscat, iar noaptea spre mare, sau la munte, în amurg, spre văi, iar dimineața spre culmi; (p. ext.) adiere, boare. (< fr. brise)

BROTAC, brotaci, s. m. Broatec. Brotaci și șopîrle... șerpi și viermi stăteau ca într-o încremenire pînă cobora amurgul și noaptea. CAMILAR, T. 200. Voi, copiii, intrați goi-pușcă și plescăiți în apă ca brotacii. PAS, Z. I 236.

CANCICOV 1. Mircea C. (1884-1959, n. Bacău), economist și om politic român. Fruntaș al Partidului Național-Liberal. A susținut regimul monarhist autoritar al lui Carol II. De mai multe ori min. A acționat pentru dezvoltarea industriei naționale. M. de onoare al Acad. (1937). 2. Georgeta C. (1899-1984, n. sat Poeni, azi Godinești, jud. Bacău), scriitoare română. Soția lui C. (1). Schițe descriind dintr-o perspectivă etnologică, pitoresc-comică universul rural și oamenii săi („Poeni”, „Dealul perjilor”); nuvele și romane („Amurg”, „Îndrăgostitele”).

CAȘMIR s. n. Țesătură moale și fină, făcută (la început) din lîna caprelor de Cașmir (regiune în India). De cîte ori pe prispă, în amurg, cînd se lăsa răcoare, nu i-a împrumutat tartanul ei de cașmir. BASSARABESCU, V. 18. Un divan cu trepte acoperit de cașmir ros de vreme, cu nenumărate perne, ținea peretele din fund. ANGHEL-IOSIF, C. L. 75. Are tata patru boi, Și din patru vinde doi... Să-mi fac rochii de cașmir. ȘEZ. III 125.

CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

CERNE, cern, vb. III. 1. Tranz. A trece făină, mălai etc. prin sită sau prin ciur, pentru a alege ce e mai mărunt sau pentru a elimina corpurile străine. Cern făină pentru pîine. ◊ (Subiectul este sita) Sita nouă cerne bine (= tot ceea ce este nou, pozitiv, dă rezultate bune). ♦ (Poetic) A face să cadă, a presăra, a strecura ca printr-o sită. Zăpada și stelele cerneau o lumină potolită, ca de negură. AGÎRBICEANU, S. P. 40. Soarele scăpătase în spatele conacului vechi. Amurgul își cernea lin întunerecul. REBREANU, R. II 204. Numai trandafirii mai cern petale diafane. ANGHEL, Î. G. 36. Șoseaua... înainta prin albăstrimea zilei peste care soarele își cernea strălucirea. MACEDONSKI, O. III 14. Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Refl. pas. O dată cu zăpada mi se părea că se cern pe pămînt fulgi negri, mărunți, rotunzi, ca dintr-un fum al înaltului necunoscut. SADOVEANU, O. III 330. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, și în vreme ce cununa cerului se luminează, pe pămînt se deslușesc toate. GÎRLEANU, L. 37. Lumina începu să se cearnă prin rariștea de brazi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 157. 2. Tranz. Fig. A distinge. Și-auzul prinde cu-ncetul să cearnă Un ciripit stîns, un șuier de iarnă. PĂUN-PINCIO, P. 47. 3. Intranz. unipers. Fig. A ploua mărunt, ca prin sită; a bura. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. 4. Tranz. Fig. (Cu privire la procese abstracte ale minții) A alege, printr-o cercetare amănunțită, partea bună, valabilă, justă, eliminînd restul; a discerne. Gîndul îmi era a cerne prin sita studielor clasice cele mai multe din acele datine bătrînești pe care noi cei de astăzi le-am apucat încă. ODOBESCU, S. III 227. – Forme gramaticale: perf. s. cernui, part. cernut.

CIREADĂ, cirezi, s. f. Grup mare de vite cornute. turmă, ciurdă, cîrd. În amurguri purpurii, cirezile mari se înturnau de la imaș, treceau printr-o pulbere de aur și sunetele de tălăngi adiau limpezi și dulci prin liniștea cuprinsului. SADOVEANU, O. I 268. Avea vreo cinci-șase boi în toată cireada, pe care îi ducea la pășunea cea mai bună. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Ar fi nimerit desigur și cîte un graure din cei cari zboară printre vitele din cireadă. ODOBESCU, S. III 23. [Un bou] dobîndi-n cireadă un post însemnat. ALEXANDRESCU, P. 64.

CONSTANTIN, Theodor (1910-1975, n. Brăila), scriitor român. Romane polițiste și de aventuri („La miezul nopții va cădea o stea”, „Fiul lui Monte Cristo”) sau descriind cazuri și personaje morbide („Casa cu neguri”, „Cel mai lung amurg”). Versuri.

COPITĂ, copite, s. f. Partea cornoasă, rezistentă, care acoperă extremitatea piciorului (degetele) la unele mamifere (la cai, asini, vite cornute etc.). Copitele cailor răsunau în amurgul de toamnă ca într-o pustie. SADOVEANU, O.I 229. Un călăreț trece-n galop. Ascult cum sună copitele calului pe drumul uscat. VLAHUȚĂ, O. AL. I 177. Zărește-o căprioară, Cu steluță albă-n frunte Și cornițe mititele Și copite sprintenele. ALECSANDRI, P. P. 164. ♦ (Depreciativ, pentru picioarele omului) Domnii șef să-mi ziceți și să lipiți copitele! PAS, L. I 168.

CORĂBIOARĂ², corăbioare, s. f. Prăjitură de aluat fraged. Taraba plină, în fiecare amurg, de covrigi cu susan, de brînzoaice rumene și corăbioare proaspete. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 14. – Pronunțat: -bi-oa-.

CORHANĂ, corhane, s. f. Coastă de deal stearpă, rîpoasă, greu accesibilă. [Ciobanii] aprindeau pe corhane mai multe focuri decît aveau stîni; și răzășii, din depărtarea la care se aflau, numărau șfară de fum după șfară de fum și înțelegeau că de la oamenii lor se dă vestire de apropierea inorogilor. SADOVEANU, N. P. 191. În Vrancea... cîntă în amurg cavalul, adormind vietățile de pe corhane, sub sclipirea depărtată a stelelor. D. ZAMFIRESCU, R. 24. Ai purtat ciubotele... pe la jocuri și prin toate corhanele. și coclaurile. CREANGĂ, A. 106.

CORIDOR, coridoare, s. n. Loc de trecere îngust (și lung) care leagă încăperile unei clădiri sau în care dau odăile aceluiași apartament sau ale aceluiași etaj. Își cunoștea prea bine drumul prin coridorul mic, îngust. REBREANU, R. I 226. Și-n vreme cînd amurgul dă umbre peste soare, Copila întîlnește la colț de coridoare Pe pag. COȘBUC, P. II 200. Biblioteca tatălui meu... era într-o ladă mare, purure deschisă în coridor. NEGRUZZI, S. I 10.

CREPUSCUL s. n. Sfîrșit de zi (cînd lumina soarelui care apune scade treptat); înserare, amurg. Umbrele pădurilor și ale munților se deplasau pe fața pămîntului, arătînd... mersul orelor între răsărit și crepuscul. BOGZA, C. O. 385. Un crepuscul... murea jos de tot peste nisipuri. GALACTION, O. I 242. Se auzea... strigătul monoton a ostașilor de strajă, care întru lumina crepusculului se zăreau rezămați pe lungile lor lance. NEGRUZZI, S. I 160.

crepuscul n. crăpatul de ziuă și amurgul serii.

CREPUSCUL, crepuscule, s. n. 1. Perioadă de timp cu lumină slabă după asfințitul Soarelui; înserare, amurg. ♦ Fig. Declin, sfârșit. 2. Perioadă de timp înainte de răsăritul soarelui; auroră. 3. Lumină slabă, semiîntuneric. – Din fr. crépuscule, lat. crepusculum.

CREPUSCUL, crepuscule, s. n. 1. Sfârșit de zi; înserare, amurg. ♦ Fig. Declin, sfârșit. 2. Perioadă de timp înainte de răsăritul soarelui; auroră. 3. Lumină slabă, semiîntuneric. – Din fr. crépuscule, lat. crepusculum.

*crepúscul n., pl. e (lat. crepúsculum, d. crepare, a crăpa, adică „a se crăpa de ziŭă”). Auroră. Amurg.

CREPUSCUL s. v. amurg, apus, asfințire, asfințit, decadență, decădere, declin, înserare, regres, seară.

CREPUSCUL ~e n. 1) Perioadă de timp dintre apusul soarelui și lăsarea nopții; amurg. 2) Lumină difuză care se răspândește înainte de răsăritul sau după asfințitul soarelui (când se îngână ziua cu noaptea); auroră. 3) fig. Perioadă de declin. /<fr. crépuscule, lat. crepusculum

CREPUSCUL s.n. Lumină difuză care se răspîndește înainte de răsăritul și după apusul Soarelui; (spec.) sfîrșit de zi; înserare, amurg. ♦ (Fig.) Declin, sfîrșit. [Cf. lat. crepusculum, fr. crépuscule].

CREȘTE, cresc, vb. III. 1. Intranz. (Despre oameni, animale, plante) A se mări treptat, ca rezultat al. procesului vieții; a se dezvolta. Ciripiți acolo Păsăruici golașe, Ciripiți și creșteți Ca copilu-n fașe. GOGA, C. P. 13. Băiatul, de ce creștea d-aia se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 41. Văd iarba cum crește din pămînt. CREANGĂ, P. 243. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. ◊ (Determinat prin «mare») De trei ani de cînd nu l-am văzut, o fi crescut mare și m-o fi uitat. ALECSANDRI, T. I 183. ◊ (Poetic) Vom crește bogați și puternici și dîrji, Cum crește în basm făt-frumosul. BANUȘ, B. 125. Dar amurgul palid a-nceput să scadă. Noaptea, ca un abur, crește din zăpadă. TOPÎRCEANU, S. A. 28. ◊ Fig. Din fiece piept de ogor Crește poemul spicului roditor. DEȘLIU, G. 19. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde la salut unui copil sau cu care i se mulțumește pentru un serviciu. Bună seara... ziseră copiii.-Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II 34. A crește văzînd cu ochii = a crește neobișnuit de repede. Grîul, păpușoiul creșteau văzînd cu ochii. CAMILAR, TEM. 102. Tase e voinic și crește văzînd cu ochii. SADOVEANU, M. C. 196. Purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. ♦ (Despre păr, pene, unghii și în general despre părți ale corpului) A se ivi și a se dezvolta; a deveni mare. Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe. EMINESCU, O. I 176. Ce-ai pățit, ce ți-a crescut în spinare? ALECSANDRI, T. 438. Grijește-ne o lună, două, Să ne crească pene nouă, Să putem și noi zbura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 205. Crește barba fără veste. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367. ♦ (Despre o parte a corpului tăiată, ruptă; adesea determinat prin «la loc») A se reface, a se regenera. Unghia zdrobită crește la loc. 2. Intranz. (Despre oameni, urmat de un adverb sau de determinări introduse prin prep. «la», «în», «pe», «cu») A-și petrece copilăria, a trăi primii ani ai vieții. Cu mine și cu ea ați crescut. PREDA, Î. 188. Și eu am crescut pe cîmpul Bărăganului! ODOBESCU, S. III 14. ♦ (Despre plante) A trăi, a-și duce viața. Peste flori ce cresc în umbră, Lîngă ape, pe potici, Vezi bejănii de albine. EMINESCU, O. I 100. În ai Daciei munți mari Cresc stejari lîngă stejari Și viteji cu brațe tari. ALECSANDRI, T. II 204. 3. Tranz. (Cu privire la copii) A îngriji în perioada copilăriei, a educa. Mama Anghelina, dadaca cea bătrînă care mă crescuse. SADOVEANU, N. F. 6. M-ai crescut... și mi-ai purtat de grijă ca un frate. ALECSANDRI, T. 260. O fată orfană crescută de o bunică a ei. NEGRUZZI, S. I 109. ♦ (Cu privire la animale) A prăsi, a înmulți. Stația nu avea un loc împrejmuit unde Tina să-și poată crește păsările. C. PETRESCU, A. 311. Crește cai sălbatici și-i prinde cu arcanul. ALECSANDRI, P. III 200. ♦ (Neobișnuit, cu privire Ia plante) A cultiva. Ea creștea legumi și... le ducea la tîrg de vîndut. SBIERA, P. 249. 4. Intranz. Fig. (Despre oameni) A-și ridica nivelul politic, profesional, cultural; a evolua. Cresc, la țară, oameni noi, cum înainte vreme nu au putut să crească. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 9. Mașini se nasc- dar mai cu osebire, cresc oameni, minți și brațe încordate. CASSIAN, H. 50. Și dînsul, și oricare dintre tractoriști și uite și Ștefan Turcu – creșteau mereu pe măsura sarcinilor, în lupta ce o dădeau pentru îndeplinirea lor. MIHALE, O. 295. ◊ Tranz. (În expr.) A crește cadre = a ridica nivelul politic și ideologic sau calificarea profesională a cadrelor; a forma cadre noi. 5. Intranz. A se mări, a spori (ca număr, volum,. intensitate, putere). În rîndurile milioanelor și milioanelor de oameni simpli din toate țările crește dorința firească de, apropiere, de cunoaștere și colaborare între țări și popoare. SCÎNTEIA, 1953, nr, 2723. Parcă zăream crescînd spre zări belșugul. DEȘLIU, în POEZ. N. 143. Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. Expr. A crește inima din cineva sau a-i crește inima în piept sau a-i (crește sufletul), se zice cînd cineva simte o mare bucurie, o deosebită mulțumire. Cînd te văd zîmbind... sufletul îmi crește. EMINESCU, O. I 120. Cît îmi creștea mie inima-n piept, auzind glasul ei! ALECSANDRI, C. 28. Cînd la joc se-mpodobește, Inima din tine crește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. A crește carnea pe cineva v. carne. ◊ Tranz. Steaua ciobanului părea a-și crește vîlvoarea în răsărit, întrecînd lucirea palidă a lunii. SADOVEANU, F. J. 546. ◊ Fig. (Despre corpuri în mișcare) A apărea din ce în ce mai mare, apropiindu-se. Din depărtări Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire. COȘBUC, P. I 145. În goana roibului un sol... Răsare, crește-n zări venind, Și zările de-abia-l cuprind. COȘBUC, P. I 145. Se ivește-un negru nor Plin de zgomot sunător, Ce tot vine, ce tot crește Și pe cîmpuri se lățește. ALECSANDRI, P. II 14. 6. Intranz. (Despre aluat) A se umfla dospind. Frămîntat-a ș-a dospit, Și cuptorul l-a umplut Și colacii au crescut. ANT. LIT. POP. I 623. 7. Intranz. (Despre ape) A-și mări volumul, a umfla. A crescut Murășu mare De nu pot trece călare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 129. – Forme gramaticale: perf. s. crescut, part. crescut.

CUCERNIC, -Ă, cucernici, -e, adj. Care are o atitudine evlavioasă; cuvios, pios, religios. V. bigot. Amurgul învesmîntă-n umbre Smerita frunzei frămîntare, Și pare tînguiosul freamăt Un glas cucernic de tropare. GOGA, P. 50. Era odată un sihastru... cucernic și evlavios. RETEGANUL, P. II 65.

CUMINȚIT, -Ă, cumințiți, -te, adj. Care a devenit mai așezat, mai serios, cu purtări mai bune; care s-a făcut mai înțelept, mai cu judecată. Alecsandri pune... [asemenea cuvinte] și în gura lui Iorgu cel cumințit, pocăit și serios. IBRĂILEANU, SP. CR. 126. ◊ Fig. E în amurg, cînd marea, cumințită, Îți culcă valul, leneș, la picioare. CASSIAN, în POEZ. N. 125.

DACĂ s. f. (cf. lat. Dacus): limbă vorbită de cea mai mare parte a vechilor locuitori ai Daciei – dacii și geții. A fost folosită înainte, în timpul și după formarea statului centralizat dac, până în momentul romanizării Daciei. Se presupune că era foarte apropiată de tracă (limbă indo-europeană care se vorbea în nord-estul Peninsulei Balcanice de o populație foarte numeroasă), dar independentă de aceasta (după savantul bulgar Vladimir Georgiev). Limba dacă este foarte puțin cunoscută, din câteva nume și glose păstrate în transcrierea latinească și grecească, a căror interpretare a stârnit controverse, și din inscripția de pe vasul de ritual descoperit în 1954 la Sarmizegetusa – azi Grădiștea Muncelului – datat din secolul I e. n.: Decebalus per Scorilo „Decebal pentru Scorilo” sau „Decebal fiul lui Scorilo”. Situația ei este asemănătoare cu aceea a scitei și a sarmatei care, venind în contact cu limba dacă, încă din secolul al VI-lea î.e.n., prin populațiile de limbă iraniană ce pătrunseseră în Europa Centrală, au fost asimilate de limba dacă, lăsând numai câteva urme în toponimie. Este atribuit limbii vorbite de daco-geți un număr relativ mic de cuvinte rămase în limba noastră (unele comune cu albaneza, altele cu o etimologie necunoscută până azi), după opinia autorizată a lui Gr. Brâncuș. Din lista fixată de cercetătorul I. I. Russu în lucrarea sa fundamentală Etnogeneza românilor, București, EȘE, 1981, reținem următoarele cuvinte: adia, ameți, amurg, anina, aprig, arunca, balaur, baltă, barză, băiat, bordei, brad, brânză, brâu, bucura, burtă, butuc, buză, caier, căciulă, cătun, cățăra, cârlan, cârlig, copac, copil, cotropi, creț, cruța, custură, dărâma, deretica, desmierda, dop, droaie, fărâma, gard, gata, genune, ghiară, ghimpe, ghioagă, ghionoaie, gorun, grapă, gresie, groapă, grumaz, gudura, gușă, încurca, întărâta, întâmpina, întâmpla, întrema, leagăn, lepăda, lespede, leșina, mazăre, măceș, măgură, mătură, mânz, melc, mire, mistreț, mișca, morman, moș, mugure, murg, mușat, mușca, năpârcă, necheza, nițel, păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, razem, răbda, rădica, sâmbure, scăpăra, scula, sterp, stână, stâncă, străgheață, strugure, strungă, șale, șir, șopârlă, șoric, țap, țarc, țarină, țăruș, uita, undrea, urca, urcior, urdă, vatră, vătăma, viezure, viscol, zburda, zgardă, zgâria etc.

DEPARTE adv. (În opoziție cu aproape) I. (Cu sens local) 1. La mare distanță. Departe mai fu satul! MACEDONSKI, O. II 49. Prîslea luă buzduganul, îl azvîrli înapoi mai departe decît îl azvîrlise zmeul. ISPIRESCU, L. 85. Tîrgul era cam departe, și iarmarocul pe sfîrșite. CREANGĂ, P. 39. În veci îl voi iubi și-n veci Va rămînea departe. EMINESCU, O. I 175. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pînă» și indicînd punctul pînă la care măsurăm distanța) Departe-i pînă-n sat? COȘBUC, P. I 228. ◊ Loc. adv. Pînă departe = pe o distanță mare. Roua strălucea pînă departe. CAMILAR, N. I 90. Pe departe = pe ocolite, nu fățiș, nu de-a dreptul; indirect. Ne amintește pe departe vorba înțeleptului. CARAGIALE, O. III 249. Nici pe departe = nici măcar puțin; de loc. Ai! ce mai cal! Al meu, tăiat din lemn de corn... Nici pe departe n-aducea cu-acela. BENIUC, V. 36. N-a avut nici pe departe aerul cuiva care vine să-și găsească pe a lui. CAMIL PETRESCU, T. II 49. 2. (În loc. prep.; în legătură cu noțiuni concrete sau abstracte) Departe de... = la mare distanță de... Nu ești departe de adevăr. CAMIL PETRESCU, T. III 293. Eram departe de a fi un romantic. M. I. CARAGIALE, C. 105. Acolo, în creierii munților, trăiește el de atîta timp, foarte mulțumit, departe de zgomotul capitalei. CARAGIALE, O. II 219. ◊ (Prep. «de» poate fi despărțită de departe prin alte cuvinte, mai ales prin verbe) Departe sînt de tine și singur lîngă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc. EMINESCU, O. I 107. Departe-i Griva de iepure, (se zice cînd cineva pune alături sau compară lucruri cu totul deosebite între ele). ◊ (Cu elipsa verbului, în propoziții exclamative, exprimînd dorința de a îndepărta pe cineva sau ceva) Departe de noi o astfel de bănuială! ISPIRESCU, L. 378. De ești om bun, aproape de chilioara mea; iară de ești om rău, departe de locurile aceste. CREANGĂ, P. 90. (Expr.) Departe de mine gîndul... = nici nu mă gîndesc să... ◊ (Cu determinări locale sau cantitative) Gîtul putea să-i joace, ca într-un cerc de bute, iar cravata se ținea la cîteva degete departe de trup. BASSARABESCU, V. 45. Piața se întinde... într-o cercoferință de trei «verste» însemnată cu stălpușori de lemn, de 3-4 stînjini departe unul de altul. NEGRUZZI, S. I 36. 3. La un loc îndepărtat, în depărtare. Fulgeră din cînd în cînd și se luminează departe o dungă de pădure. SAHIA, N. 26. De întîlnea vrun om călare, pe drum, întreba: departe-ai lăsat pe vodă, voinice? CREANGĂ, P. 108. Departe vede-orașul. EMINESCU, O. I 94. Nu departe stă Pepelea tupilat în flori de mai. ALECSANDRI, P. A. 116. Cine se scoală de dimineață departe ajunge. ◊ Loc. adv. Mai departe = dincolo de un anumit punct în spațiu; în continuare, înainte. Citește mai departe. ▭ Păi, ca să nu mergem mai departe, te întreb eu: ce are el cu mine? SEBASTIAN, T. 29. După trei zile plecară mai departe. ISPIRESCU, L. 6. Mergînd ea mai departe, numai iată ce vede o fîntînă. CREANGĂ, P. 287. Sta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe. EMINESCU, O. I 149. De departe = de la mare distanță; din depărtare. (În legătură cu verbe de mișcare) De undeva, de departe, veneau sunete moi de tălăngi. SADOVEANU, O. IV 11. De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, O. I 76. La dreapta se văd tunuri... Deprinse-a zvîrli moartea în dușmani de departe. ALECSANDRI, P. III 337. (În legătură cu verbele «a vedea», «a auzi» sau altele asemănătoare) Ferestrele strîmbe arătau de departe ca niște ochi mînioși sub uriașe cușme țuguiate. CAMILAR, N. I 324. Se aud afară de departe urale zguduitoare. CARAGIALE, O. III 22. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta. CREANGĂ, P. 53. N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. ◊ Expr. Rudă de departe = rudă al cărei grad de filiație se situează după un șir de rude cu grad intermediar. A ajunge departe v. ajunge. ♦ (Substantivat, neobișnuit) Depărtare. Amurgul înnegrise zarea. S-auzea-n departe tremurat cîntarea Buciumului jalnic. COȘBUC, P. I 249. II. (Cu sens temporal) Într-un moment depărtat de timpul prezent (în trecut sau, mai ales, în viitor). Poate nu-i prea departe această zi, Cînd veți culege roadele faptelor voastre. DEȘLIU, G. 44. Bate vîntul dintr-o parte – Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. ◊ Loc. adv. Mai departe (exprimă continuarea unei acțiuni sau dăinuirea unei situații în timp). Rămaseră toți mai departe în picioare, așteptînd. DUMITRIU, N. 29. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe. EMINESCU, O. I 133. ◊ (Adjectival; neobișnuit) Într-un sîmbure viața stă ascunsă vreme îndelungată... ca să țîșnească la lumină, să încolțească, să crească, să dea roade și semințe altele pentru o mai departe viață. CARAGIALE, N. F. 11. Nu mai departe = a) (în legătură cu un adverb de timp) n-a trecut sau nu va trece mai mult timp decît... Un vis urît... din care or să iasă curînd, poate nu mai departe decît mîine? VLAHUȚĂ, O. AL. II 82. Azi le-am văzut, nu mai departe. ISPIRESCU, L. 316. Ah! cînd gîndesc că ieri, nu mai departe... se jură... că mă iubește. NEGRUZZI, S. I 51; b) (rar, întărind un pronume personal) nu altul, chiar eu (tu, el etc.). Eu, nu mai departe, de cîte ori n-am văzut bărbați încîntați de femeile lor. La TDRG.

DEPĂRTARE, depărtări, s. f. 1. (La pl. cu valoare de sg.) Faptul de a fi departe. Prietenia mea pentru Sevastița e una din acele simțiri pe care nici timpul, nici depărtarea n-au putut-o nimici. HOGAȘ, DR. II 139. ♦ Loc situat departe, la mare distanță de vorbitor. Zi și noapte, depărtările vuiau sub cumpăna clopotelor. CAMILAR, T. 123. Depărtările înalte, spre asfințit, în amurgul singuratic, stăteau cufundate într-o umbră viorie. SADOVEANU, O. V 441. Bălcescu... scrutează cheiul portului, depărtarea. CAMIL PETRESCU, B. 217. Cerul cenușiu plîngea ploaie măruntă și rece care învăluia depărtările și împăienjenea vederile. SANDU-ALDEA, D. N. 152. ◊ Loc. adv. În depărtare (sau depărtări) = într-un loc depărtat, departe. Cînd e furtună-n depărtare La margini de-orizont răsare Un fulger alb. COȘBUC, P. I 82. Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! EMINESCU, O. I 54. Au mers vestea-n depărtări Peste nouă țeri și mări! ALECSANDRI, P. II 179. 2. Distanță. De-aș putea, cu dragostea mea, toată Depărtarea dintre noi s-o sfărm. PORUMBACU, A. 45. Curînd nu-l mai aud; s-a pus între el și noi depărtarea. SADOVEANU, V. F. 26. De amîndouă părțile podului, la depărtări egale, între două șiraguri de salcîmi, erau două cantoane. C. PETRESCU, S. 39. ◊ (Cu determinări locale sau temporale) Muncea cu ziua, la o boieriță... peste trei dealuri depărtare. CAMILAR, N. I 214. Are el în pădure, depărtare de-aici un ceas, două prisăci. SADOVEANU, Z. C. 34. Rezemă [drugii] de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. ISPIRESCU, L. 59. ◊ Loc. adj. și adv. Din depărtare (sau depărtări) = de departe, de la mare distanță. Deodată, din cerul albastru, au ieșit doi vulturi, negri soli ai nopții din depărtare, de dincolo de razele culcate în amurg. ARGHEZI, P. T. 105. Din depărtări Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, P. I 56. Milescu începu o melodie ușoară, ce părea că vine din depărtările adînci ale notelor de jos. D. ZAMFIRESCU, R. 143. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui de veară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. III 14.

DIFUZ, -Ă, difuzi, -e, adj. Răspîndit în toate părțile, împrăștiat, risipit. O lumină difuză ca de amurg străbate prin perdelele albastre. CAMIL PETRESCU, T. III 253. [În] cer plutea difuză o pulbere opal. MACEDONSKI, O. I 414. ◊ Fig. La sfîrșitul doinei lui Coșbuc însă durerea e difuză, vagă. GHEREA, ST. CR. III 393.

DOINI, doinesc, vb. IV. Intranz. A cînta doine (din gură, din fluier, din frunză etc.). Doinind din frunză vesel, pe potică, Se duce-n sus, prin aluniș, haiducul. IOSIF, P. 31. Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. Iar vîntul doinește prin grîne. COȘBUC, P. II 23. ◊ Tranz. Se tot duc pe drum pietros Nouă mineri în sus la munte, Și-i unul care merge-n frunte, Doinind un cîntec mlădios. DEȘLIU, M. 20. Flăcăul începu să doinească subțire, stins, un cîntec din război. DUMITRIU, N. 238. (Fig.) În vaduri ape repezi curg Și vuiet dau în cale, Iar plopi în umedul amurg Doinesc eterna jale. COȘBUC, P. I 191. (Cu complement intern) Cîntăreților din mai, Dulce va doini din nai Multe doine, mierla. COȘBUC, P. I 301. – Pronunțat: doi-. – Variantă: (popular) doina (PĂSCULESCU, L. P. 236) vb. I.

DOMOLI, domolesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre elemente sau fenomene ale naturii; în opoziție cu înteți, agita) A se liniști, a se potoli, a se modera, a scădea. [Viscolul] pornise sara și s-a domolit în amurgul zilei a treia. SADOVEANU, P. M. 178. Patru ceasuri se lupta, Patru ceasuri se-ntrecea... Iar cînd soare-mi scăpăta, Cînd din toi se domolea, Procletul se înmuia Și din gură se ruga. TEODORESCU, P. P. 443. 2. Tranz. (Cu complemente care indică o mișcare; în opoziție cu iuți, grăbi, zori) A face să se miște mai încet; a încetini, a rări. Ca să-i poată răspunde, Petrescu a trebuit să-și domolească fuga pe măsura pașilor bătrînului. GALAN, Z. R. 303. După ce făcu repejor drumul la mănăstire, se opri puțintel în pajiștea ogrăzii, ca să-și domolească răsufletul. SADOVEANU, P. M. 251. Făt-Frumos domoli pasul calului și așeză pe fată pe acela al tatîne-său. EMINESCU, N. 27. ◊ Refl. Dacă... mi s-ar domoli zvîcnitul arterelor și potoli bătăile inimii, totul s-ar limpezi. CAMIL PETRESCU, T. I 50. Se ajungea însă la jumătățile de poștă pe nerăsuflate. Cu cît se înnopta însă, vîrtejul, în loc să se domolească, se ducea mai iute. MACEDONSKI, O. III 19. ♦ (Cu privire la cai sau la vite) A struni, a înfrîna. Lungiți pe mușchiul verde și domolind fugarii (= caii) Ce zburdă pe-ntuneric și desfrunzesc tufanii, Voinicii... grăiesc. ALECSANDRI, P. III 211. Pe jugani că mi-i oprea, Pe jugani că-i domolea. TEODORESCU, P. P. 690. 3. Tranz. (În opoziție cu îndîrji, aprinde, înfuria) A potoli, a calma, a tempera, a astîmpăra, a îmblînzi. Taci, omule! încercă să-l domolească bătrîna, ghiontindu-l cu piciorul, pe sub masă. CAMILAR, TEM. 10. Bădiță Neonil, să deschid ușa? – Deschide; domolește cînele. SADOVEANU, P. M. 96. Anii nu-i puteau domoli hărnicia. ANGHEL, PR. 5. ◊ Refl. Ba de ciomege, ba de glasul stăpînului, cîinii se domoliră. GALACTION, O. I 283. Citește emoționată și, cînd ajunge la semnătură, se domolește puțin. CAMIL PETRESCU, T. I 433. Copilul se domoli din plîns, apoi îi zîmbi. SANDU-ALDEA, U. P. 159. Vrea să zică, te-ai domolit?... Cu atîta mai bine. ALECSANDRI, T. I 94. 4. Refl. (Despre durere, boală; în opoziție cu înteți, mări, crește, bîntui) A scădea, a pierde din violență, a se liniști; a începe să dispară. După un an... boala a început a se domoli și lumea s-a readunat, încetul cu încetul, în oraș. GHICA, S. A. 57. 5. Refl. (Despre o pantă, un deal etc.) A deveni mai puțin înclinat, mai lin. Pieptul dealului se domolise, pădurile străjuiau în depărtare, văile erau mai potrivite și un platou puternic... creștea frumos, sub norii albi, de iunie. GALACTION, O. I 38.

DRAPERIE, draperii, s. f. 1. Perdea de stofă sau de catifea căzînd în falduri sau în cute bogate, așezată la o fereastră, la o ușă, la o nișă etc. Încăperea din fund... e despărțită... printr-o dublă draperie grea de brocat albastru. CAMIL PETRESCU, T. I 83. Prin draperii, lumina străbatea roșie-viorie. C. PETRESCU, A. 377. De partea de jos a deschizăturii, draperii de catifea de Utrecht... La ridicarea cortinei, draperia e dată într-o parte și în alta. MACEDONSKI, O. II 280. ◊ Fig. Suna susur de paseri în frunzișuri și-n lianele care atîrnau în draperii deasupra havuzurilor. SADOVEANU, Z. C. 276. Pe cer, amurgul mîndru își prinde draperia. NECULUȚĂ, Ț. D. 73. ♦ Stofă dispusă cu artă, în cute mari, care servește ca decor într-o sală, mai ales într-o sală de teatru. Sala este îmbrăcată cu un posomorît fel de doliu: păretele din dreapta, cel din stînga și podul cu o draperie neagră. NEGRUZZI, S. III 376. 2. (Arte plastice, teatru) Veșmînt (larg, cu multe cute) care îmbracă o statuie, personajele unui tablou sau pe actori în anumite piese. Draperiile de pe femei erau atît de măiestru răsucite de daltă, încît pare că sta să le scuture vîntul. GALACTION, O. I 122.

DULCE¹, dulci, adj. I. 1. (În opoziție cu amar, sărat, acru) Care are gustul caracteristic al mierii și al zahărului. Boabele au must dulce. STANCU, D. 255. Părul grijit de dînsa era-ncărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. ◊ Fig. Bătrîna asta, cugeta ea, m-ar dori ucenică a ei. Dar mai întăi ar pofti să mă guste ca să cunoască ce fel de poamă sînt: dulce ori amară. SADOVEANU, P. M. 252. Ce-a fost verde a vestejit, Ce-a fost dulce a amărît, Ce-a fost vesel s-a mîhnit. ALECSANDRI, P. P. 336. ♦ Îndulcit (cu zahăr, cu miere etc.). Cafeaua e dulce. ♦ (Despre brînzeturi) Nesărat, proaspăt. Caș dulce. ▭ Am drăguț păcurăraș, Vine seara-aduce caș, Dimineața urdă dulce Și-mi dă gură și se duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 410. 2. (Despre lapte, în opoziție cu acru, bătut, prins etc.) Proaspăt (fiert sau nefiert), nefermentat. Să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 16. Împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. [Îl] voi hrăni cu miez de nucă și-l voi adăpa cu lapte dulce. EMINESCU, N. 27. ♦ (Despre fructe, în opoziție cu pădureț) Care este produs de un pom fructifer, îngrijit, altoit; (despre pomi) care face fructe bune de mîncat. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 272. Și te suie-n mărul dulce, De vezi badea cum se duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. 3. (Despre apă, în opoziție cu sărată, de mare) De rîu, de izvor, de fîntînă; (în opoziție cu sălcie) bună de băut. Pești de apă dulce. ▭ Fîntîna... era plină pînă-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheața. CREANGĂ, P. 290. Acuș avem să dăm peste o fîntînă cu apă dulce și rece ca gheața. id. ib. 204. II. Fig. 1. (În opoziție cu aspru, urît, tare, violent) Frumos, drăgălaș, gingaș. Chipul Evantiei, luminat de dulcele ei zîmbet, nu-l părăsea o clipă. BART, E. 134. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braț încet s-o culci, Lăsînd pradă gurii mele Ale tale buze dulci. EMINESCU, O. I 75. Cîntă-o albă copiliță Cu ochi dulci, dizmierdători Și cu sînul plin de flori. ALECSANDRI, P. II 90. Frumoasa noapte cînd plăpînda-i lină rază A copilei dulce frunte cu vii umbre colora. ALEXANDRESCU, P. 136. ◊ Expr. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. ♦ (Despre miros) Plăcut, aromatic, parfumat. Prin fînețele bogate, suim la deal, și dulcele miros al florilor ne pătrunde pînă în suflet. SADOVEANU, O. VII 218. În mirosul fără asemănare de dulce pe care îl dă cîmpului sulcina... inima lui... se ușura de povara tuturor durerilor. VLAHUȚĂ, O. A. 102. Fiecare floare era... cu un miros dulce de te îmbăta. ISPIRESCU, L. 6. ♦ (Despre sunete, glas, cîntec etc.) Plăcut la auz, melodios. Ascultam picușurile streșinii în bălțile de apă, regulate și dulci. SADOVEANU, O. I 386. Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. COȘBUC, P. I 48. Graiul ei cel dulce și viersul cu lipici. ISPIRESCU, L. 35. Mii de glasuri slabe încep sub bolta largă Un cînt frumos și dulce, adormitor. EMINESCU, O. I 94. ◊ (Adverbial) Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. EMINESCU, O. I 152. Cornul sună plin de jale, Sună dulce, sună greu. id. ib. 104. Ea cînta dulce ca ciocîrlia. ALECSANDRI, P. I 20. ♦ (Despre lumină sau surse de lumină) Blînd, potolit. [Pe șantiere] se lucrează... la lumina galbenă a soarelui dulce de toamnă. STANCU, U.R.S.S. 16. Acuma perdelele de la ferestrele Tincăi erau ridicate și oalele cu flori se deslușeau în lumina dulce a amurgului. SADOVEANU, O. IV 81. ♦ (Despre culori, în opoziție cu strident) Pal, estompat. Culoare dulce. 2. (Despre somn, în opoziție cu agitat, neliniștit) Liniștit, calm, ușor, odihnitor. Un somn dulce, moleșitor, mă cerca. SADOVEANU, O. VI 59. Colea despre ziuă cînd somnul e mai dulce, auzii un fîlfîit. ISPIRESCU, L. 74. După morar nu m-oi duce, Că somnul cînd e mai dulce, El moara că și-o pornește Și pe mine mă trezește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. ♦ (Despre acțiuni, în opoziție cu brusc, violent) Lin, ușor, delicat. Atingere dulce. ▭ O, dulce mîngîiere! ALECSANDRI, P. A. 43. ◊ (Adverbial) [Apa]-n urmă, liniștită Dulce unda-și alina. ALECSANDRI, P. A. 41. 3. (Despre terenuri, în opoziție cu abrupt) Cu pantă mică, înclinat puțin,ușor de urcat. Caii scunzi duceau pe povîrnișuri dulci căruțe cu turci cu fes. ARGHEZI, P. T. 160. ♦ (Despre climă și agenți fizici, în opoziție cu aspru, pătrunzător sau cu fierbinte, dogoritor) Moderat, temperat, plăcut. Climă dulce. Adiere dulce. ▭ Alei! cumnățica mea! Răsărit-ai ca o stea, Ce vînt dulce te-a bătut, La noi de te-ai abătut? ALECSANDRI, P. P. 126. 4. (Despre ființe, în opoziție cu aspru, nesuferit) Plăcut (la înfățișare sau în atitudine), simpatic (în felul de a fi), drăguț, drăgălaș, delicat, blînd. Angela...[e] frumoasă, dulce și bună. CAMIL PETRESCU, T. I 383. Iubesc o fată... dulce ca visele mării. EMINESCU, N. 13. A ta zîmbire Mi-arată cît de dulce ești. id. O. I 117. ◊ (Poetic) Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag, Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. EMINESCU, O. I 209. ◊ (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «la») Murad al II-lea... era... dulce la trai, dar iute la mînie. BĂLCESCU, O. II 32. Floricică mierioară... Dulce-ai fost la sărutat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ (Adverbial) Ea zîmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri. EMINESCU, O. I 79. ♦ (Alintător) Iubit, drag, scump. O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I 129. O, dulce-al nopții mele domn, De ce nu vii tu? Vină! id. ib. 168. Amoroase porumbițe... zboară către dulcele lor cuib. ODOBESCU, S. III 35. În țara mea dulce sînt drumuri de flori. ALECSANDRI, O. 99. 5. (În opoziție cu crud, sever) Blînd, omenos. Și sufietul ei dulce din ce în ce-i mai cald. EMINESCU, O. I 95. S-au cunoscut dreapta și dulcea oblăduire, fericirea, fireasca slobozenie a norodului. GOLESCU, Î. 145. ♦ Care procură mulțumiri; plăcut, agreabil. Ce dulce gînd era! Și-acum... acum e de prisos! COȘBUC, P. I 231. De lume am fugit; o știu eu cît e de dulce și de amară, bat-o pustia s-o bată! CREANGĂ, P. 314. Mi-au adus aminte de vro scenă a vieții mele, mai mult tristă decît dulce. DACIA LIT. 284. Erau dulci acele ore de extaz și de gîndire. ALEXANDRESCU, P. 137. ♦ (Despre vorbe) Care place, care desfată, care mîngîie; blînd. De multe ori cuvintele cele dulci sînt mincinoase și înșelătoare. POPESCU, B. III 71. Nu ies din cuvîntul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba: căci «vorba dulce mult aduce». CREANGĂ, A. 69. ♦ (Despre gînduri exprimate, versuri etc.) De dragoste. Pe margini de caiete, scriam versuri dulci, de pildă Către vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă. EMINESCU, O. I 140. Niciodată să nu-mbuci, Pîn-aminte nu-ți aduci De-a noastre cuvinte dulci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 263. 6. (Transilv.; despre persoane din aceeași familie) Legat printr-o legătură de rudenie apropiată, directă, de gradul întîi; (în opoziție cu vitreg) înrudit prin legături de sînge. Mamă dulce. Văr dulce. ▭ Am avut un frate dulce Ș-acuma departe-l duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. 7. (În expr.) Bube dulci v. bubă.

DURA², durez, vb. I. Tranz. 1. A construi, a clădi, a zidi (construcții trainice). Am găsit stuh nalt și voinic. Am durat perdele ca pe trei ierni. SADOVEANU, B. 59. În smîrcuri, își durau castorii zăgazuri de lemn și lacuri ciudate, cu un meșteșug și o iscusință la care încă oamenii timpului nu ajunseseră. C. PETRESCU, R. DR. 48. Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case. CREANGĂ, P. 3. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod. EMINESCU, O. I 147. ◊ (Poetic) Forfota popasului nu mai avea alean; soarele, luminînd toată slava, dura punți de foc peste vaduri, înălbăstrea întunecimile codrilor. CAMILAR, T. 173. Venea din cer pe cîmp amurgul... De pe înaltul unui munte Dura, din umbră și lumină, în drum o minunată punte. GOGA, C. P. 10. Luna... din țărm în țărm durează o cărare de văpaie. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fig. Din sărmana noastră viață am dura roman întreg. EMINESCU, O. I 157. (Refl.) S-a durat între mine și bătrîn o prietinie la cataramă. SADOVEANU, O. VII 295. 2. (Cu privire la stoguri, clăi etc.) A face, a așeza, a clădi. Legau snopii, durau clăile. CAMILAR, N. II 394. Alții cărau, alții durau girezi. CREANGĂ, P. 158. 3. (Cu privire la obiecte) A făuri, a face. Hai cu mine în pădure, să-mi durezi o cîrjă nouă de alun. ALECSANDRI, T. I 393. Bădiță la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el, Și-i găsi două nuiele Să durezi vîsle din ele. id. P. P. 51. 4. (Cu privire la foc) A face, a aprinde. În mijlocul poienii, feciorii lui Fedeleș durară un foc de-a mai mare dragul. SADOVEANU, O. I 127.

ELEMENT s. n. (< lat. elementum, cf. fr. élément, it. elemento): parte componentă a unui întreg. De aici și sintagmele elemente componente sau elemente constitutive ale unei limbi (pentru sistemul fonetic, sistemul lexical sau sistemul gramatical al acesteia); al unui cuvânt compus, al unei locuțiuni sau expresii, al unei construcții perifrastice, al unei propoziții etc. ◊ ~ autohton: totalitatea trăsăturilor fonetice, lexicale și gramaticale, proprii unei limbi, moștenite din substrat. E. autohton al limbii române cuprinde câteva nume de plante, de râuri, de locuri și de persoane; inscripția cu litere grecești (nedescifrată) de pe inelul găsit în 1912 la Ezerovo în Bulgaria; inscripțiile cu litere grecești și latine găsite pe pietrele de la Grădiștea Muncelului; sufixul -esc, vocalele mediale ă și î (â), postpunerea articolului, dualitatea conjunctiv-infinitiv; cuvinte comune cu albaneza (70), ca: abure, argea, balaur, barză, brad, brâu, brusture, bucur(a), buză, cătun, copac, cruța, curma, dărâma, fărâma, gard, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, mal, măgură, mazăre, mătură, mânz, moș, mugure, murg, năpârcă, pârâu, rânză, scapără, scrum, sâmbure, sterp, strungă, șopârlă, vatră, viezure, zgardă, zgâria etc.; cuvinte care lipsesc atât în albaneză, cât și în latină sau în limbile cu care româna a venit în contact: amurg, aprig, arunca, băiat, beregată, bordei, brândușă, brânză, burtă, caier, carâmb, cârlan, cârlig, copil, creț, custură, droaie, gheară, gorun, grui(u), gudura, îngurzi, mușat, păstra, prunc, răbda, ridica, scurma, strugure, sugruma, șoric, țarc, țarină, țăruș, undrea, urca, urdă, vătăma, viscol, zăr, zburda, zestre, zgârma etc. Printre lingviștii care au studiat e. autohton în limba română se numără: J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich, Hugo Schuchardt, B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, S. Pușcariu, Al. Rosetti, I. I. Russu și Gr. Brâncuș. ◊ ~ formant (formativ): cuvânt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvânt compus sau într-o locuțiune, ca unt- din substantivul untdelemn, stat- din substantivul stat-major, cap din locuțiunea substantivală bătaie de cap, bine- din verbul binevoi, rămas din locuțiunea verbală a-și lua rămas bun etc. ◊ ~ corelativ: cuvânt care intră în relație reciprocă (în corelație) cu un alt cuvânt; cuvânt care indică un raport de reciprocitate (v. cuvânt corelativ). ◊ ~ regent: e. lingvistic căruia i se subordonează o parte de propoziție cu funcție de atribut, de complement sau de element predicativ suplimentar. Astfel, substantivul, numeralul și pronumele sunt e. regente ale atributelor; adjectivul, verbul, adverbul și interjecția sunt e. regente ale complementelor etc. ◊ ~ introductiv: e. lingvistic prin care se introduce, în propoziție, o parte secundară (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau, în frază, o subordonată. Astfel, e. introductive ale părților de propoziție secundare sunt prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, iar ale subordonatelor din frază, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele, adjectivele și adverbele relative. ◊ ~ lingvistic pertinent: e. dotat cu o anumită funcție într-un sistem determinat, care îl distinge de celelalte. ◊ ~ de relație (de joncțiune, relațional, joncțional): cuvânt care realizează un anumit tip de relație, în propoziție sau în frază (de coordonare sau de subordonare). Sunt considerate e. de relație (joncționale) în limba română: conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare (pentru coordonare); prepozițiile, locuțiunile prepoziționale, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele și adjectivele relative, pronumele și adjectivele nehotărâte relative, adverbele relative (pentru subordonare) – v. și conjuncție, pronume, adjectiv și adverb. ◊ ~ predicativ suplimentar: parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb sau față de interjecția predicativă, pe de o parte, și față de numele sau pronumele subiect sau obiect, pe de altă parte). El însoțește deci aceste unități, exprimând o acțiune, o calitate, o însușire sau o caracteristică, simultană cu acțiunea exprimată de verb sau sugerată de interjecția predicativă și atribuită uneia sau mai multor persoane. E. predicativ suplimentar este o parte de propoziție cu însușiri mixte: de atribut, dar și de complement; de parte de propoziție secundară necircumstanțială, dar și de parte de propoziție secundară circumstanțială. Este exprimată prin substantive, adjective, numerale sau verbe (la moduri nepersonale) și de aici clasificarea sa în e. predicativ suplimentar cu aspect nominal și e. predicativ suplimentar cu aspect verbal. Cel exprimat prin nume stă în cazurile nominativ sau acuzativ: „Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioșilor ismailiteni” (M. Sadoveanu); „Am decretat tricolorul ca steag național” (Camil Petrescu); „Mahalaua înțelenise îngropată în troieni”; (B. Șt. Delavrancea); „Plecat-am nouă din Vaslui” (V. Alecsandri); „Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul pe drum” (C. Hogaș). ◊ ~ predicativ suplimentar simplu: e.p.s. exprimat printr-un singur termen, ca în exemplele „Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă” (M. Eminescu); „Prin care trece albă regina nopții moartă” (idem). ◊ ~ predicativ suplimentar complex: e.p.s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de aproximație, ca în exemplele „Îl văd chiar plângând”; „A sosit cam înghețat”; „A trimis-o tot nepregătită”.◊ ~ predicativ suplimentar multiplu: e.p.s. exprimat prin doi sau mai mulți termeni în raport de coordonare, ca în exemplul „O moară stă bătrână, uitată pe pârâu, / De oamenii din sate cu holdele de grâu” (I. Pillat). ◊ ~ predicativ suplimentar dezvoltat: e.p.s. alcătuit dintr-un substantiv propriu însoțit de pronume sau de un apelativ, dintr-un substantiv comun și un adjectiv posesiv (legat prin cratimă de primul) sau dintr-un numeral cardinal și un substantiv (precedat de prepoziția de), ca în exemplele „L-am luat drept prieten (drept nenea Ion, drept văru-său)”; „L-am făcut de doi metri”. ◊ ~ predicativ suplimentar prepozițional: e.p.s. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o propoziție, ca în exemplele „Ca funcționar comercial, pravila lui trebuie să fie punctualitatea” (G. Galaction); „Prietenii lui cei vechi îl știau drept un ușurel diletant (M. Sadoveanu). ◊ ~ predicativ suplimentar subînțeles: e.p.s. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul ”Vine ca medic sau nu vine? – Vine (ca medic).

FAG¹, fagi, s. m. Copac mare, cu coajă netedă alburie sau cenușie și cu lemn tare, întrebuințat la fabricarea mobilelor sau ca lemn de foc (Fagus silvatica). La dreapta și la stînga se înălțau fagi uriași care deasupra își împreunau cununile. SADOVEANU, N. P. 22. Între fagi, departe, ciocănitul tăietorilor se aude ritmic ca un neobosit răsuflet al codrului. C. PETRESCU, S. 141. Peste fagi cu vîrfuri sure A căzut amurgul rece. TOPÎRCEANU, B. 39. ◊ (Cu sens colectiv) Tînguiosul bucium sună... Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. EMINESCU, O. I 209. ♦ Esența lemnului descris mai sus. Încet se cutremur copacii de fag. EMINESCU, O. IV 156.

FANAR, fanare, s. n. Felinar. (Și în forma fînar) În întunericul cerdacului fînarul de la poartă arunca o lumină slabă. SADOVEANU, O. IV 36. Printre mii de șatre albe Vezi fanare în amurg Și prin pulberea de aur Oamenii pe uliți curg. IOSIF, PATR. 37. Fanarele trăsurii aruncau înaintea lor, pe șosea, o pată lungă de lumină. ALECSANDRI, C. 141. ◊ Fig. Valea era coperită de umbrele serii; cerul aprindea pe rînd, pe rînd fanarele sale. BOLINTINEANU, O. 359. – Variantă: fînar s. n.

FAPT, fapte și (4, rar) fapturi, s. n. 1. Întîmplare reală, lucru petrecut în realitate. V. eveniment. Fapt istoric. ▭ O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicii... sînt, mai peste tot locul, foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice, de povățuiri înțelepte și de fapte interesante. ODOBESCU, S. III 11. ◊ Fapt divers v. divers. ◊ Loc. adv. De fapt (rar, cu faptul) = în realitate, într-adevăr. Principatele erau cu numele și cu faptul grînarul sultanului. GHICA, S. V. ◊ Expr. Fapt e că... = nu-i mai puțin adevărat că..., adevărul e că..., în orice caz... ♦ Fenomen. În baza faptelor de limbă de astăzi și din textele vechi, am susținut că «u» final a dispărut la o epocă anterioară primelor documente de limbă romînă. ROSETTI, S. L. 64. 2. Acțiune, act săvîrșit (de cineva); faptă. D-voastră, cinstiți oaspeți, se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta. CREANGĂ, P. 233. Nu ne-or judeca pe dat, Ci ne-or judeca pe fapt. ȘEZ. I 15. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în fața unui fapt împlinit = a obliga pe cineva să accepte o situație dată. 3. (În legătură cu unele momente ale zilei, urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Început. Pe soare să-l oprească, el noaptea o recheamă, Furtunelor dă zborul, pămîntul de-l distramă... Tîrziu! căci faptul zilei în slavă se repede! EMINESCU, O. I 98. ◊ Loc. adv. În faptul zilei (dimineții, serii etc.) sau în fapt de zi (de seară etc.). Cîntecul ce-ades ți-l cînt Cînd te-adorm în fapt de sară, Puiule, e-un cîntec sfînt, Vechi și simplu de la țară. IOSIF, V. 139. De cum a dat în fapt de zori Veneau, cu fete și feciori, Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. COȘBUC, P. I 55. Mergi, dragă, plutind vesel ca pasărea ușoară Ce-n faptul dimineții din cuib la ceruri zboară. ALECSANDRI, O. 85. (Fig.) Trist e deșertul ce se-ntinde Pe sub amurgul vieții, Cînd vezi cum soarele s-aprinde în faptul tinereții! ALECSANDRI, P. III 183. 4. (În superstiții) Farmece, vrăji. Și aseară s-au vorbit Doi, mamă, într-un corn de șură, Să-mi arunce fapt și ură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186.

FARAGO, Elena (pseud. Elenei Paximade) (1878-1954, n. Bârlad), poetă română. Lirică de factură simbolistă dedicată dragostei și maternității („Șoaptele amurgului”). Cărți pentru copii („Să fim buni”).

FECIOARĂ, fecioare, s. f. 1. Fată tînără castă; fată mare, virgină. [Zînele] acolo-n veci nu mor și vara-n veci nu moare, Iar ele-și au crăiasa lor Și toate sînt fecioare. COȘBUC, P. I 66. Fugaru-mi... zări Trei fecioare albe, nalte și frumoase. ALECSANDRI, P. I 190. Mi-e dragă o fecioară Frumoasă ca lumina acestei dimineți. BOLINTINEANU, O. 201. ◊ (Adjectival, în expr.) Fată fecioară = fată mare, de măritat. Vin, în amurguri, Sfioase, fetele fecioare, Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. Ziua bună să-mi ieu... De la fetele fecioare Din voioasa șezătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322. ♦ Fig. (Adjectival) Pură, curată. Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și, gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci; Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta, fecioară, Și cîți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! EMINESCU, O. I 130. Dacă vrei dragoste-aprinsă, Adă-mi gura neatinsă Și o inimă fecioară Ca apa de la izvoară. ALECSANDRI, P. P. 369. 2. (În concepția creștină) Maica domnului. Fecioara Maria. ▭ Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele, Cum e fecioara între sfinți Și luna între stele. EMINESCU, O. I 167. 3. (În forma articulată) Constelație în emisfera boreală.

FERESTRUICĂ, ferestruici, s. f. Diminutiv al lui fereastră. Trebuiră... să-l culce pe unul din paturile mari și înalte din odaia cu ferestruici pătrate. DUMITRIU, V. L. 14. Pe ferestruică se vedea în amurg Piatra Teiului. SADOVEANU, B. 121. ♦ Gaură mică asemănătoare cu o fereastră; spărtură, deschizătură. Poarta o deschiz eu: îi știu meșteșugul. Să-i croim ferestruica. CARAGIALE, O. I 291. – Variantă: (regional) ferestuică (ALECSANDRI, C. 26) s. f.

FIERE s. f. 1. Lichid amar, de culoare galbenă-verzuie, secretat de ficat; bilă. Una din funcțiunile ficatului este fabricarea bilei (fierea). ANATOMIA 104. Cu oțet și fiere nu se face agurida miere. ◊ Expr. A vărsa fiere = a fi plin de ciudă, de venin. A avea fiere în gură v. gură. ♦ Fig. Amărăciune, necazuri. Plînsul ne-a fost fiere, destinul ne-a fost cîine. TULBURE, V. R. 26. El cupa de fiere golind, S-a dus în amurg șovăind. MACEDONSKI, O. I 197. 2. (Și în forma bășica fierii) Vezicula biliară. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) fierea de necaz = a se supăra tare; a se înfuria. – Pronunțat: fie-.

FOC, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flăcări și cu dezvoltare de căldură mare; (concretizat) materie în curs de ardere. Focul arde. Fluturele de beteală și de jar își întinde aripele, rumenește mai întîi zarea, luminează umbrele cele mai apropiate. ANGHEL, PR. 124. Din gurile [balaurului] ieșea văpaie de foc. ISPIRESCU, L. 18. Clenguța mohorului Arde-n para focului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. Pînă nu faci foc, nu iese fum. ◊ (Poetic) Peste umbrele depărtate ale dealurilor, pîlpîiau stelele, ca niște focuri albe ale nopții. CAMILAR, TEM. 298. ◊ (În exclamații sau imprecații, uneori glumețe sau familiare) Dar ce frumoasă se făcu, Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Cum focul să nu slăbesc, Cînd de tine mă topesc. TEODORESCU, P. P. 303. Ce focul, bade, te ține De nu vii seara la mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. (Fig.) În mijlocul acestor pașnice lumine, care îngînă monotonia nopții noastre literare... [vin] unele focuri de artificii în care meșteri isteți și dibaci fac să joace, în ochii orbecați ai publicului, tot felul de vîrtejuri luminoase. ODOBESCU, S. II 540. ◊ Expr. A da foc v. da. A lua foc = a se aprinde. A sta ca pe foc = a fi nerăbdător, neliniștit. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu stăruință, a insista mult pe lîngă cineva; a determina pe cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). Chiar și-n foc de ți-aș zice, să te arunci. CREANGĂ, P. 206. A-și băga capul în foc v. băga. A lua focul cu mîna altuia = a fugi de răspundere lăsînd munca pe seama altuia; a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă. V-ați deprins a lua focul totdeauna cu mînile noastre. CREANGĂ, A. 156. A pune mîna-n foc (pentru cineva) = a garanta, a da chezășie pentru faptele cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura = a face tot posibilul, a face sacrificii. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine... Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Harnic, iute etc.) de mănîncă foc – foarte harnic, iute, sprinten etc. Zîna porunci și trase la scară o căruță ferecată în aur, cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. A se face (a se supăra sau a se mînia) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mînie. S-a culcat în urmă supărată foc. COȘBUC, P. I 245. Zmeul... se făcu foc și pară de mînie. ISPIRESCU, L. 27. Cînd a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc. CREANGĂ, A. 17. Are să se mînie foc pe mine doamna Lucsița! ALECSANDRI, T. I 292. A o lăsa focului v. lăsa. ◊ (Cu valoare stilistică, ajută la formarea superlativului absolut, ținînd locul lui «foarte») Unele pălării... sînt scumpe foc. MACEDONSKI, O. III 38. Știi, ieri la moară ce spunea? Că-s proastă foc și gură rea! COȘBUC, P. I 126. [Lemnele] îs foc de scumpe. RETEGANUL, P. IV 8. (Expr.) De mama focului = grozav, strașnic. Era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. ♦ Arderea din vatră, sobă, cuptor etc., făcută pentru degajare de căldură. Stan era acasă și chiar atunci luase ceaunul de pe foc, să mestece mămăliga. CREANGĂ, P. 147. Dar și mai bine-i cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc. EMINESCU, O. I 119. Iarna vine, vine pe crivăț călare!... Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare flăcărilor. Focul amurgului izbucni de la geam la geam. CAMILAR, N. I 169. O stîncă-n foc de zare crește. TOMA, C. V. 124. ♦ Strălucire. Focul diamantelor. ▭ O stea dacă lucește Stingîndu-se pe loc, Sînt stele mai puține în cerul plin de foc? MACEDONSKI, O. I 48. ♦ (Rar) Scînteie. Stihii a lumei... Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie, Să-nchege apa-n sînge, din pietre foc să saie. EMINESCU, O. I 94. ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). Podul era negru de fum... de mijlocul lui atîrna o lampă cu trei focuri, care făcea mai mult fum decît lumină. CONTEMPORANUL, IV 133. 2. Incendiu. Trei groaznice focuri a cercat acest oraș. NEGRUZZI, S. I 70. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia și a distruge cu forța armată, a măcelări. 3. Împușcătură; p. ext. tir, salvă. O salvă de focuri și totul s-a transformat într-un adevărat vacarm. SAHIA, N. 45. Reduta-n noi răpede-un foc Cît nu-l încape gîndul, Un șir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rîndul. ALECSANDRI, P. A. 208. Să dea focuri să-i omoare, Ori topuzuri să-i doboare? TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Armă de foc = armă (ca pușca, revolverul, tunul etc.) care folosește pulbere explozivă. Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și-n bodrean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. Cînd o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din față, am avut, pentru întîia oară, priveliștea unui duel de artilerie. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Luptă, război. Buletinul neoficial, însă adevărat, al războiului de acolo îl dădeau răniții de la unitățile intrate în foc. SADOVEANU, M. C. 73. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătanele? – Da la foc, sărmanele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. 4. Pînză triunghiulară susținută de bompres la prora unei nave. 5. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avînt, înflăcărare. Ochii... străluceau de un foc ce simțea că îl atinge. ISPIRESCU, L. 35. Veselie cu noroc, Nu pe flori de busuioc, Ci pe-al ochilor tăi foc. BELDICEANU, P. 81. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. Mama îi sărută pe amîndoi cu foc, îi rugă să-i scrie cum or ajunge. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Ileana... începu a plînge cu foc. ISPIRESCU, L. 25. O sărută cu atîta ardoare, o strînse cu atîta foc. EMINESCU, N. 64. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. O sărutare plină de foc. CREANGĂ, A. 97. O rămîi, rămîi la mine, tu cu viers duios de foc. EMINESCU, O. I 80. Ochii lui... plini de foc dovedeau curaj. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. În focul luptei. 2. Agilitate, vioiciune, neastîmpăr. Emirul are... în grajduri cai repezi, cu foc în copite. MACEDONSKI, O. I 142. ◊ (În comparații și metafore) Pusese ochii pe una Măriuca... foc la lucru și la horele mari. CAMILAR, N. I 21. 3. Durere, chin, jale, necaz. Nu cerea de pomană, da și viața de azi pînă mîine, viață e ori foc? DELAVRANCEA, S. 4. Frunză verde lemn de soc Am la inimă un foc. BELDICEANU, P. 92. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a) a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; b) a-și descărca nervii; a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a se răzbuna pe cineva; a scăpa de o suferință. ♦ Primejdie, nenorocire, pacoste, urgie. Mămucă, mămucă, uit' te, ce-am pățit noi! Mare foc și potop a căzut pe capul nostru! CREANGĂ, P. 27. ◊ Expr. (Familiar) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire.

FRUNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea de sus a feței, între sprîncene și păr, mărginită lateral de tîmple; (la animale) partea dinainte a capului imediat deasupra ochilor. Fruntea aceea înaltă, pe care o cunoscuse cîndva tînără și senină, acum era cărunțită de grijă, deasupra unor ochi care se aspreau necontenit. SADOVEANU, F. J. 354. [Armăsarul] cel din stînga, care are o pată roșcată în frunte, își joacă nervos coama lungă. CAMIL PETRESCU, O. I 474. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48. ◊ Fig. Cu fruntea-n țărînă conacele cad. TULBURE, V. R. 38. Cîteodată, în amurgul serii, pe cînd cele din urmă raze apuneau pe fruntea Caucazului străbun, stam în cerdacul casei și vorbeam de viitor. DUNĂREANU, CH. 59. Vîntul pleacă fruntea teiului mirositor. MACEDONSKI, O. I 96. 2. (La oameni, luînd partea drept întreg) Față, chip; cap. Aceleași gînduri negre ni se zugrăvesc pe frunte. DAVILA, V. V. 178. Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci. COȘBUC, P. I 134. 3. Fig. (De obicei articulat, adesea urmat de o determinare în genitiv) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă la un lucru; ceea ce e de calitate superioară; (cu referire la persoane) cel dintîi, primul (dintre alții), persoană care se distinge, care se relevă numaidecît. Fruntea făinii. ▭ Și la zor și la glumit, Brigadieru-i frunte. FRUNZĂ, S. 26. Antoane, tu ești poate fruntea minerilor, fruntea oamenilor, cum ar spune tată-meu. DAVIDOGLU, M. 26. Fruntea flăcăilor hotărăște la care cîrciumă să se rotunjească hora. STANCU, D. 169. ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau ceva); fig. în locul întîi, de cinste, de conducere. Cine-i în frunte la lucru, acela-i în frunte și la folos. CAMILAR, TEM. 32. Ghiță Lungu ținuse și discurs la așezarea sa în fruntea comunei. SADOVEANU, M. C. 199. Plutonierul, în fruntea celor patru jandarmi, se apropia cu pași rari. REBREANU, R. II 151. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de ofițeri călări, în fruntea cărora erau trei. NEGRUZZI, S. I 167. ◊ Loc. adj. De frunte = care ocupă locul întîi, care este de primul rang; de mîna întîi. Luna plină-nalță discul ei pe munte, Stoica. stă la masă cu cei mai de frunte. BOLINTINEANU, O. 69. Generalul Mavru, filolog și numismat de frunte, era de mai mulți ani în relațiune cu... Bolliac. GHICA, S. A. 143. Dar tu, Moțoace?... m-ai vîndut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa; spune-mi, n-aș fi un nătărău de frunte cînd m-aș încrede în tine? NEGRUZZI, S. I 141. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.

FULGERA, fulger, vb. I. 1. Intranz. impers. A se produce fulgere în atmosferă. Asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele. SADOVEANU, B. 7. Fulgeră din cînd în cînd și se luminează departe o dungă de pădure. SAHIA, N. 26. O, cum fulgeră de strașnic... groaznice tunete o să avem! NEGRUZZI, S. I 58. ◊ (Rar, cu precizarea unui subiect) De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud ceriul tunînd, Să văd norii fulgerînd. ALECSANDRI, P. P. 287. ◊ Expr. (Despre persoane) A tuna și a fulgera = a face scandal, a trînti și a bufni. 2. Intranz. Fig. (Cu precizarea subiectului) A scînteia, a luci, a sclipi (ca un fulger). În lucirile amurgului, oțelele oșteanului fulgerau. SADOVEANU, O. VII 57. O gondolă fulgerînd Cu fanarul ei cel roșu. MACEDONSKI, O. I 242. Pala-n aer fulgera, Capul mîrzăcesc zbura! ALECSANDRI, P. P. 114. ♦ (Cu pron. refl. în dativ) A se ivi sau a trece repede (ca un fulger). Un gînd nebun deodată îi fulgeră prin minte. COȘBUC, P. II 96. Drăghici se făcu alb ca hîrtia. În spaima lui... se agăță de prima scăpare, o minciună îi fulgeră prin minte. VLAHUȚĂ, O. AL. II 41. (Impers.). Îmi fulgeră o clipă prin minte să fug la Cîmpulung. CAMIL PETRESCU, U. N. 257. ◊ Tranz. Într-o seară, lîngă mucul de lumînare, Mitrea a simțit că-l fulgeră înțelegerea. SADOVEANU, M. C. 71. 3. Tranz. Fig. A izbi pe cineva, doborîndu-l cu o lovitură repede și puternică; a săgeta. V. trăsni. Îi alungau cazacii cu caii și-i fulgerau cu săbiile. STANCU, D. 215. Am lăsat calul la o parte și am tras un foc în vînt. – Să nu îndrăznești să te miști, că te fulger! SANDU-ALDEA, U. P. 73. Pe-un mal străin L-a fulgerat un braț hain! COȘBUC, P. I 146. (Intranz.) Mi-adun puterile solare Și fulgerînd, după un semn, Ca Arhimed, în depărtare, Aprind escadrele de lemn. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 25. ◊ (Cu sens atenuat; instrumentul acțiunii este privirea, ochii) Mă fulgera cînd și cînd cu privirea lui de friguri. SADOVEANU, O. VIII 21. Ana se întoarse din ușă și îl fulgeră cu privirea. C. PETRESCU, C. V. 236. Se scoală în picioare teribil, nalt, semeț, Și fulgeră armata cu-n ochi plin de dispreț. ALECSANDRI, P. III 347. (Intranz.) [Tomșa] fulgeră scurt cu ochii spre oștenii cărunți ai lui Mihai-vodă pe care-i avea în leafă. SADOVEANU, O. VII 17. ◊ (Acțiunea este săvîrșită de alți agenți) Bătrînul Nour, fulgerat de dambla, nu mai ieși decît foarte rar din odaia lui. SADOVEANU, O. I 265. M-am prăbușit... Împins în gol de-o tainică povară. Cum cade omul fulgerat de moarte. TOPÎRCEANU, B. 102. – Prez. ind. și: (rar) fulgerează (EMINESCU, O. I 66).

FUNEBRU, -Ă, funebri, -e, adj. De înmormîntare. Cortegiu funebru. ▭ Lung intonă arama robitoare Sonorul imn funebru. MACEDONSKI, O. I 254. Am glumit numai despre mofturile debitate la ocazii funebre de către cei vii. CARAGIALE, O. III 159. ◊ Marș funebru = melodie solemnă și tristă, compusă mai ales în ton minor și care se cîntă de obicei la înmormîntări. Marșul funebru din opera «Amurgul zeilor» de Wagner. ♦ Trist, jalnic, lugubru. Ce este, vă rog, atît de grav, de aveți figuri atît de funebre? C. PETRESCU, R. DR. 209.

GEAMLÎC, geamlîcuri, s. n. Perete format din geamuri fixate pe un schelet metalic sau de lemn. Răcoarea amurgului venea pînă în balcon, pe geamlîcul deschis, și răsfira în șuvițe lungi fumul tutunului. SADOVEANU, O. II 338. Cum prin geamlîcul verandei pătrundea lumina lunii pline, Titu se opri un moment în mijlocul holului. REBREANU, R. I 225. Noaptea visam școala: un palat mare, mare și frumos, ca în basme, cu porți de fier, cu geamlîcuri. DELAVRANCEA, H. TUD. 34. ♦ Coridor, verandă ai cărei pereți exteriori sînt formați în cea mai mare parte din geamuri fixate pe un schelet de metal sau de lemn.

GEN s. n. (< lat. genus): categorie gramaticală flexionară bazată pe distincția naturală dintre ființele de sex masculin și ființele de sex feminin din cadrul însuflețitelor (animatelor), dintre însuflețite (animate) și neînsuflețite (inanimate). Impus inițial de realitatea obiectivă, de genul natural al animatelor (care face distincție între cele două sexe) la substantivele ce denumeau această categorie, el și-a pierdut parțial, cu timpul, legătura cu noțiunile de sex, de animat și de inanimat, extinzându-se prin analogie și prin tradiție la numele inanimatelor, iar prin acord la cuvintele care se acomodau după substantiv (la articole, la adjective, la unele numerale și la participiile verbelor) sau care înlocuiau substantivul (la pronume). ◊ ~ natural: g. existent în realitatea obiectivă, bazat pe distincția dintre cele două sexe în lumea însuflețitelor (ființe masculi și ființe femele, ființe bărbați și ființe femei). ◊ ~ gramatical: g. exprimat lingvistic prin intermediul substantivului cu ajutorul desinenței sau al articolului. Limba română posedă trei g. gramaticale: masculin, feminin și neutru. a) g. masculin caracterizează substantivele nume de oameni sau de animale de sex bărbătesc precum și substantivele nume de arbori, de plante, de flori, de fructe, de orașe, de munți, de luni, de vânturi, de litere, de note muzicale, de monede, unele nume de cifre și unele nume de lucruri care, prin analogie sau prin tradiție, au fost socotite tot masculine. Aceste substantive se numără un – doi sau au contextul diagnostic acest – acești: fiu, român, Nicolae, Roibu, Pitești, Pietrosul, corcoduș, trandafir, pepene, aprilie, zefir, ce, do, ban, trei, scripete, sac etc.; b) g. feminin caracterizează substantivele nume de oameni sau de animale de sex femeiesc precum și substantivele nume de arbori, de plante, de fructe, de flori, de orașe, de munți, de țări, de continente, de insule, de abstracte nominale sau verbale (nume de sentimente, de atitudini, de stări psihice, de acțiuni), de zile, de părți ale zilei, de anotimpuri, de vânturi, de monede, de cifre sau de lucruri care, prin analogie sau prin tradiție, au fost asimilate la cele feminine. Aceste substantive se numără o – două sau au contextul diagnostic această – aceste: fiică, româncă, Nicoleta, Roiba, răchită, ferigă, garoafă, Craiova, Mândra, Italia, Africa, Sardinia, dragoste, îndrăzneală, îndoială, petrecere, joi, seară, iarnă, briză, liră, sută, casă etc.; c) g. neutru caracterizează substantivele nume de obiecte inanimate, fără sex (majoritatea numelor de lucruri), unele substantive cu sens colectiv, unele substantive generice (care denumesc specii), unele substantive nume de materii, unele nume de țări, de fructe, de părți ale zilei, de simțuri, de acțiuni (abstracte verbale), de însușiri, de sporturi și de jocuri, de vânturi și de cifre, asimilate la cele neutre prin analogie și asociații. Aceste substantive se numără un – două sau au contextul diagnostic acest – aceste: creion, motor, batalion, popor, macrou, mamifer, fosfor, zinc, Iran, măr, jir, amurg, prânz, gust, văz, arat, semănat, curaj, fotbal, șah, uragan, milion etc. Existența g. neutru în limba română este o caracteristică a acesteia în comparație cu celelalte limbi romanice, care nu-l au, dar și un aspect controversat al gramaticii limbii noastre, deoarece există lingviști care sau îl neagă, sau văd în el un ambigen (termen impropriu, părăsit de cercetările moderne), datorită asemănărilor formale cu celelalte două g. (la singular cu masculinele, iar la plural cu femininele). Din cele trei g. gramaticale ale limbii române, cercetătorii au dedus două arhigenuri: un arhigen de tipul A, admis numai de contextul acest (parte comună a masculinului și a neutrului) și reprezentat prin nume de inanimate din categoria singulare tantum, ca de exemplu aur, lapte, mărar, mei, piper, sânge, unt etc. și un arhigen de tipul B, admis numai de contextul aceste (parte comună a femininului și a neutrului) și reprezentat prin nume de inanimate din categoria plurale tantum, ca de exemplu icre, moaște, tărâțe, zori etc. ◊ ~ animat: g. care caracterizează substantivele masculine și substantivele feminine ce denumesc numai însuflețite (adică două subgenuri, masculinul și femininul), ca de exemplu prieten, școlar, călător; colegă, elevă, turistă etc. Tot la g. animat sunt sau ar trebui incluse și substantivele neutre ce denumesc însuflețite: batalion, popor, macrou, mamifer etc. ◊ ~ inanimat: g. care caracterizează substantivele neutre ce denumesc numai neînsuflețite (adică subgenul neutru), ca de exemplu bec, scaun, fier, plumb, zer etc. Tot aici sunt sau ar trebui incluse și substantivele masculine și feminine care denumesc neînsuflețite: ban, perete, scripete, sac, liră, masă, tabacheră, carte etc. ◊ ~ comun: g. caracteristic anumitor substantive, nume de persoane, folosite atât pentru desemnarea masculinului, cât și pentru desemnarea femininului, ca de exemplu complice, nătăfleață, gură-cască, încurcă-lume, Adi, Didi, Gabi, Vali etc. ◊ ~ personal: g. caracteristic limbii poloneze, care evidențiază persoana în opoziție cu celelalte însuflețite și cu neînsuflețitele. În limba română, există elemente ale unui g. personal neconstituit, situate în interiorul g. masculin și feminin, cu mărci manifestate mai ales la singular, în cazul numelor de persoane cunoscute, individualizate (acestea sunt precedate de articolul hotărât proclitic lui, de prepoziția pe sau de articolul invariabil alde; au formă specifică de V. sau de G.-D.; păstrează diftongii -ea- și -oa- la G.-D. sau la g. cuvintelor de bază de la care derivă; formează o unitate semantico-gramaticală cu adjectivele pronominale posesive care li se adaugă direct, fără intermediari; se articulează după prepoziție, chiar fără determinări etc.): lui Nicu, lui Jeni, lui Cristinel, lui tata, văd pe Ion, ajut pe mama, alde Viorel, alde Liliana, alde Simionescu, alde mama; Floareo (față de: floare), Lupule (față de: lupe), Podarule (față de: podare), Puicăi sau Puichii (față de: puicii), Olgăi sau Olghii (față de: vergii), mămucăi sau mămuchii (față de: stâncii); Leanei (față de: serii), Floarei (față de: florii), Vlădoiu (< Vlad) – în raport cu băboi (< babă), Irinel (< Irina) – în raport cu rândunel (< rândunea); frate-meu, tată-meu, bunică-mea, soră-mea – în raport cu câinele meu, colegul meu, servieta mea, colega mea; vorbesc despre mama, am luat pentru tata - în raport cu vorbesc despre stâncă, am luat pentru colegă.

GLUGĂ, glugi, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte cu care se acoperă capul (pînă la umeri), pentru a-l feri de frig și în special de ploaie, lucrat din postav sau din diferite materiale impermeabile și avînd forma unei pungi conice; la țară ține uneori loc de traistă. Își smulse și gluga lui mohorîtă, puse pe flăcău pe laiță, și el se trînti înaintea focului. SADOVEANU, O. II 534. Își luă gluga din gît, scoase din ea cîteva dărăburi zdravene de mămăligă rece. HOGAȘ, M. N. 209. Trei ostași cu arce-n mînă pe movilă-acum se urcă... Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brîu paloș și pe frunte, Cu-a lor lungi și negre plete, se coboară-o neagră țurcă. ALECSANDRI, P. A. 45. ◊ (Poetic) Pe clin, la vale, erau împrăștiate case, sub glugi de stuh; de-abia se vedeau din livezile verzi. SADOVEANU, O. I 34. Pe ferestruică se vedea în amurg Piatra Teiului, singuratică, cu glugă de omăt în creștet. id. B. 121. Munții... purtau păduri, livezi sau numai glugi de calcar. GALACTION, O. I 346. 2. Grămadă de snopi sau de știuleți de porumb sau de mănunchi de cînepă așezați în picioare în formă conică. Pe glugile de ciocani de prin curți luna zvîrlea luciri de bronz. SANDU-ALDEA, D. N. 201. Păpușoii uscați se odihnesc în glugi pe lanuri. SEVASTOS, N. 3.

GUREȘ, -Ă, gureși, -e, adj. (Despre persoane) Care vorbește mult, bun de gură, guraliv; (despre păsări) care ciripește mult. Răspundea cîte o femeie mai gureșă. CAMILAR, N. I 333. [Seara, lucrătoarele] erau mai obosite și mai puțin gureșe decît în zorii zilei. PAS, Z. I 141. Vă mulțumesc amurguri ce răsunați pe ape, Cu gureșele păsări și zumzete de stup. LESNEA, I. 150. Sînt copii... Gură fac ca roata morii; Și de-a valma se pornesc, Cum prin gard se gîlcevesc Vrăbii gureșe, cînd norii Ploi vestesc. COȘBUC, P. I 224. ◊ Fig. Zburdalnic de pe coaste Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261.

HAINĂ, haine, s. f. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești, care acoperă corpul peste albituri. Hainele de pe feciori Sclipeau de-argint. COȘBUC, P. I 55. Cere să-ți deie calul, armele și hainele. CREANGĂ, P. 191. Mă jur în ceas curat Să-ți torc haine de matasă, Haine mîndre de-mpărat. ALECSANDRI, P. I 9. Cînd bătea ceasul la nouă, Mă-mbrăcam în haine nouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Un rînd de haine = un costum bărbătesc complet, constînd din pantaloni, veston și (uneori) vestă. Haine nemțești v. nemțesc. Haine gata v. gata. ◊ (Rar la sg., cu valoare de pl.) Pe mine mă dezgustă și o haină nouă. C. PETRESCU, C. V. 303. (Expr.) Îmi dau (sau mi-aș da) și haina de pe mine = aș da totul, aș da orice (pentru a obține ceea ce doresc). ♦ (Prin restricție, la sg.) Obiect de îmbrăcăminte bărbătească care acoperă partea de sus a corpului. V. surtuc, veston. Maria scutură în stradă o haină de lucru. DAVIDOGLU, M. 15. Haina lui simplă, închisă pînă sub bărbie, e una din hainele obișnuite. STANCU, U.R.S.S. 37. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei. ODOBESCU, S. III 46. ◊ Haină-albastră = poreclă dată de țărani boierilor. Din școalele rurale... ies... aspiranți la posturile salariate ale comunelor, notari și scriitori, ziși prin sate haină-albastră. ODOBESCU, S. III 357. ♦ Veșmînt lung și larg care acoperă tot trupul. Amîndoi [oștenii] purtau haina de-atunci a călărimii boierești. SADOVEANU, O. VII 17. Abia se ține haina cea bogată Prinsă ușor cu un colan de pai. EMINESCU, O. IV 77. ◊ Fig. Izvorau în taină, Cu-a lor de aur haină, A nopții stele mari. EMINESCU, O. IV 193. Mii de gînduri mă împresură în restimpul amurgului, cînd natura-ntreagă se acopere cu o haină fantastică. ALECSANDRI, PR. 291. ♦ (Rar) Halat de casă. O haină lungă și veche îi acoperă trupul pînă-n călcîie. VLAHUȚĂ, O. A. 441. ♦ Palton femeiesc. Haină de blană.

HAMSUN [há:msun], Knut (pseud. lui Knut Pedersen) (1859-1952), scriitor norvegian. Proză lirică exaltând sentimentul naturii și al aventurii în contrast cu realitățile citadine abrutizante („Pan”). Romane în care analizează condiția tragică a individului, inspirate unoeri din propria sa experiență („Foamea”, capodopera sa, „Rodul pământului”, „Cercul se strânge”), drame cu implicații social-politice (trilogia „La porțile împărăției”, „Jocul vieții”, „Amurg”). Premiul Nobel (1920). După eliberarea țării, ca susținător al nazismului și al guvernării lui V. Quisling, a fost arestat și condamnat.

HEMERALOPIE s. f. diminuare sau pierdere a vederii la lumină puțin intensă (în special în amurg). (< fr. héméralopie)

HUIZINGA [höiziŋha], Johan (1872-1945), eseist și istoric de artă olandez. Prof. univ. la Groningen și Leiden. Lucrări despre istoria civilizației („Amurgul Evului Mediu”, „Erasmus”, „Homo ludens”).

ÎMPREUNA, împreun și împreunez, vb. I. Refl. 1. A se aduna la un loc, a se uni; a se îmbina. Cînd umbrele se împreunară în amurgul serii, Ileana se ridică de pe piatră. SLAVICI, N. I 65. Limba rîurilor blîndă, ale codrilor suspine, Glasul lumii, glasul mării se-mpreună-n infinit. EMINESCU, O. IV 119. ◊ Fig. Bătrînu-și pleacă geana și iar rămîne orb, Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună. EMINESCU, O. I 98. ◊ Tranz. Mută fluvii și le împreună, Și le-abate albia străbună; Răsădește proaspătă pădure Pe întinderi de nisipuri sure. D. BOTEZ, F. S. 16. Înainte de a dormi, ea își împreuna mînile. EMINESCU, N. 67. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A întruni, a cumula. Emirii... pe lîngă autoritatea mireană împreunau și pe cea bisericească. BĂLCESCU, O. II 44. 2. (Despre ființe de sex opus) A se împerechea. Und’ s-a pomenit Și s-a auzit Să se-mperecheze, Să se-mpreuneze Porumbița albă Cu porumba neagră? TEODORESCU, P. P. 648. Unde s-au aflat Că s-a-mpreunat Corbi cu turturele, Șerpi cu floricele, Urși cu căprioare? ALECSANDRI, P. P. 117. – Accentuat și: împreun (EMINESCU, O. I 97).

ÎNAINTA, înaintez, vb. I. 1. Intranz. A merge înainte, a se mișca spre cineva sau ceva; a avansa. Cu greu înaintam prin nămolul drumului rău. SADOVEANU, O. VI 526. Luntrea... înaintează în lovire de lopeți. EMINESCU, O. I 154. Căruța... înaintează pe căi fără de urme. ODOBESCU, S. III 15. Vaporul legănat de valuri înaintează răpide. ALECSANDRI, O. P. 317. ◊ Fig. Drumul... înaintează vesel, neted. REBREANU, I. 9. ◊ (Poetic) Din văi tu vezi amurgul Spre culmi înaintînd. COȘBUC, P. I 215. ◊ Refl. (Rar) Mă înaintam chiar ca o mașină printre toate acele minuni. ALECSANDRI, C. 122. Iată că se-nainta Și pe prag se arăta. id. P. P. 131. ♦ A merge înainte (în timp), a se desfășura. Noaptea-naintează. MACEDONSKI, O. I 173. ◊ Expr. A înainta în vîrstă = a îmbătrîni. 2. Intranz. Fig. A merge mai departe pe calea dezvoltării; a progresa. Uniunea Sovietică... înaintează acum spre cea mai înaltă formă de civilizație. SAHIA, U.R.S.S. 91. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A ridica în grad, într-o funcție mai importantă; a avansa. La o săptămînă după această minunată întîmplare, Vartolomeu Diaconu a fost mutat și înaintat la gradul de șef al stației Piscul-Voievodesei. C. PETRESCU, A. 298. 4. Tranz. (Cu privire la acte, petiții, lucrări administrative etc.) A expedia, a trimite. Am înaintat parchetului alăturata scrisoare. Cred că de astă dată ți s-a înfundat. CARAGIALE, O. II 307. 5. Tranz. (Învechit, cu privire la o sumă de bani) A da înainte, a plăti cu anticipație. Mă rog, băbacă, încă și acum ca să-mi înaintezi leafa. KOGĂLNICEANU, S. 101.

ÎNDESEARĂ adv. Către sfîrșitul zilei, spre amurg, în amurg. Cînd va fi îndeseară, să aștearnă pe drum smoală. ISPIRESCU, L. 186. Ziua-ntreagă ea mergea Și-ndeseară agiungea În codru la Pandina. ALECSANDRI, P. P. 55.

ÎNGĂIMA, îngăim, vb. I. 1. Tranz. A vorbi cu greutate, nedeslușit, încurcat, confuz; a îndruga, a bolborosi. Doctorul mai îngăimă cîteva cuvinte și se grăbi să dispară împreună cu sora de caritate. REBREANU, P. S. 115. A dat să îngaime o întrebare, dar i s-a agățat vorba pe undeva, în piept. POPA, V. 281. Radu își ridica fața, de-abia îngăima cîte-o vorbă de scăpare și iar cădea pe gînduri. VLAHUȚĂ, O. A. 98. ♦ (Poetic) O păsărică îngăima undeva, sfios, o chemare, la care nu răspundea nimenea. ANGHEL, PR. 7. ◊ Absol. O să văz, a îngăimat morarul. SADOVEANU, M. C. 18. ◊ Refl. reciproc. Multe guri acum se-ngaimă, Vălmășag nespus. COȘBUC, P. II 17. 2. Refl. (Regional) A zăbovi, a sta la îndoială, a ezita, a pregeta, a se codi. Costea mult nu se-ngăima, El dulăii toți chema, Un caș dulce dezvălea. ALECSANDRI, P. P. 55. ◊ Fig. Ce straniu se-ngaimă Amurgul pe drum. LESNEA, I. 133. ♦ Tranz. A reține (pe cineva) de la treabă, a zăbovi. Ceilalți... numai îngăimase pe primar cu vorba, dar nici gînd să plece. SP. POPESCU, M. G. 23. – Pronunțat: -găi-. - Formă gramaticală: prez. ind, pers. 3 sg. și pl. îngaimă.

ÎNMURGI, pers. 3 înmurgește, vb. IV. Intranz. și refl. impers. (Rar) A (se) însera. ◊ Loc. adv. Pe înmurgite = în amurg. – Din loc. adv. în amurg.

ÎNMURGI, pers. 3 înmurgește, vb. IV. Intranz. și refl. impers. (Pop.) A (se) însera. ◊ Loc. adv. Pe înmurgite = în amurg. – Din loc. adv. în amurg.

ÎNMURGIT s. n. (Rar) Amurg. – V. înmurgi.

ÎNMURGIT s. v. amurg, apus, asfințit, înserare, seară.

ÎNMURGIT s. n. (Pop.) Amurg. – V. înmurgi.

ÎNNEGRI, înnegresc, vb. IV. 1. Tranz. A vopsi cu negru, a acoperi cu o culoare neagră, a da cu negru; p. ext. a face să devină de culoare închisă, a întuneca. Amurgul înnegrise zarea, S-auzea-n departe tremurat cîntarea Buciumului jalnic. COȘBUC, P. I 249. Se necăji și șterse versul tot, îl înnegri bine, ca să nu se mai poată citi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 78. ♦ A murdări, a păta. Ai înnegrit-o [cămașa] de nu știu zău, cum am s-o scot din boală. REBREANU, I. 45. ♦ Fig. (Despre lucruri negre) A face să pară lucrurile înconjurătoare de culoare neagră. Stoluri de ciori înnegresc ramurile copacilor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 34. ♦ Intranz. și Refl. A prinde o culoare neagră, a deveni negru; fig. (despre plante) a se veșteji. Busuiocul a-nnegrit, Rozmarinu-a-ngălbinit. ALECSANDRI, P. P. 284. Abia noaptea înnegrește, și vroi zori să se ivească. CONACHI, P. 103. ♦ Refl. (Despre oameni) A se bronza de soare. 2. Intranz. A părea, a se arăta de culoare neagră (detașîndu-se pe un fond deschis). Pe-o culme ușoară, înnegrea un pîlc de mărăcini. SADOVEANU, O. A. III 54. ♦ A-și pierde strălucirea, a păli, a deveni mohorît. Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă. EMINESCU, O. I 95. 3. Tranz. Fig. A acoperi hîrtia cu slove; a scrie. Cu gîndiri și cu imagini Înnegrit-am multe pagini, Și-ale cărții, și-ale vieții Chiar în zorii tinereții. EMINESCU, O. IV 292. 4. Tranz. Fig. A descrie (pe cineva) în culori negre, a vorbi de rău; a ponegri. Dușmanii mei se înmulțesc... Aleargă toți și mă-nnegresc. MACEDONSKI, O. I 37. Cu gardu m-au îngrădit, Cu vorba m-au înnegrit. TEODORESCU, P. P. 317. – Variantă: negri (SBIERA, P. 227, NEGRUZZI, S. I 233, id. ib. II 221) vb. IV.

ÎNNOIT, -Ă, înnoiți, -te, adj. 1. Făcut din nou, reparat. Casă înnoită. ♦ Îmbrăcat cu ceva nou. Sub arcul de triumf, înălțat în poartă din crengi ce se ofiliseră, colonelul, înnoit și el din cap pînă-n picioare, se uita țintă înspre oraș. BRĂESCU, V. A. 51. 2. Schimbat, primenit, reîmprospătat. În lumina din ce în ce mai scăzută a amurgului, trăsura trecea pe drumul larg, pe sub sălcii bătrîne pline de mugurii vieții înnoite, mîțișori cenușii și lucioși. SADOVEANU, O. IV 9. Căci era pe la-nceputul Lunii mai, cînd firea-ntreagă Înnoită, uită parcă Tot ce-a fost cumplit și rău. IOSIF, V. 120.

ÎNSERA, înserez, vb. I. 1. Intranz. și refl. impers. (La pers. 3) A se face seară, a amurgi. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) înserat (sau înserate) = în amurg. 2. Intranz. A rămâne undeva până seara, a-l surprinde pe cineva seara undeva. – În + seară.

ÎNSERA, înserez, vb. I. 1. Intranz. și refl. impers. (La pers. 3) A se face seară, a amurgi. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) înserate (sau înserat) = în amurg. 2. Intranz. A rămâne undeva până seara, a-l surprinde pe cineva seara undeva. – În + seară.

ÎNSERARE, înserări, s. f. Faptul de a (se) însera; timpul cînd se lasă seara; amurg. Înserarea se întindea ca un văl de pînză de paianjen, care ascundea pe jumătate lucrurile. SADOVEANU, O. VI 245. Și-n liniștea-nserării, ce ne-nghite, Ca frunzele uscate pe morminte, Se scutură aducerile-aminte Pe inimile noastre ostenite. VLAHUȚĂ, O. A. 83. ◊ (Personificat) Înserarea mută trece Furișată prin pădure. TOPÎRCEANU, B. 39. ♦ Fig. Întunecare, mîhnire. Boala Veronicăi era numai o rătăcire și o înserare a sufletului. GALACTION, O. I 321.

ÎNSERARE s. amurg, apus, asfințit, seară, (livr.) crepuscul, (înv. și pop.) murg, (pop.) înmurgit, scăpătat, sfințit, (reg.) murgit, (prin Mold. și Munt.) murgilă, (înv.) sfințire. (S-a lăsat ~.)

ÎNSERAT² s. n. (Mai ales în locuțiuni) Loc. adv. Pe (rar la) înserat (sau înserate) = cînd se înserează, în amurg, spre seară. Era la înserat și nu se aprinseseră lumini. SADOVEANU, M. C. 86. Titu Herdelea și Grigore Iuga sosiră la București pe înserat. REBREANU, R. II 21. O luară pe malul apei, la deal, și ajunseră pe înserate. SANDU-ALDEA, U. P. 45. ◊ Loc. adj. (Rar) De înserat = din timpul înserării, din amurg. Ceriul de înserat era deasupră-i albastru, limpede, adînc. EMINESCU, N. 48. – Formă gramaticală: (în expr.) înserate.

ÎNSERAT n. Timpul când înserează; amurg. ◊ Pe ~e în amurg, la căderea serii. /v. a (se) însera

ÎNTRISTĂTOR, -OARE, întristători, -oare, adj. Care întristează, care produce tristețe. Pe sub amurgu-ntristător Curg vălmășaguri de suspine. MACEDONSKI, O. I 192. Priveau tăcuți, printre frunzele galbene de toamnă, la întristătorul apus al soarelui. VLAHUȚĂ, O. A. 142. Eu cînt în umbra-ntristătoare, În valea cea de doruri. ALECSANDRI, P. III 182.

ÎNVÎLVORARE, învîlvorări, s. f. Acțiunea de a se învîlvora și rezultatul ei; ardere cu flăcări mari. (Fig.) Era o pasăre îndrăzneață și venea dinspre munți, pe învîlvorările amurgului. CAMILAR, TEM. 131.

JONGKIND [jóŋkint], Johan Barthold (1819-1891), pictor, acuarelist și gravor olandez. A trăit mai mult în Franța. Influențat de Școala de la Barbizon. Peisagist, maestru al redării atmosferei vaporoase, a reflexelor luminii în apă. Precursor al impresionismului („Amurg pe Sena”, „Bulevardul Port-Royal”, „Sena la Argenteuil”).

KADARE, Ismail (n. 1936), scriitor albanez. Stabilit în Franța (1990). Versuri de o rafinată eleganță a expresiei („Visele”), în tonuri romantice („Secolul meu”). Romane și nuvele de glorificare a pământului natal, impregnat de suferință și văzut ca un loc real și mitic în același timp („Generalul armatei moarte”, „Amurgul zeilor stepei”, „Cuibul rușinii”). Poemul epic cu tentă eroică „Tobele ploii”.

LAURENȚIU, Dan (pseud. lui Laurențiu Ciobanu) (1937-1998, n. Podu Iloaiei, jud. Iași), poet român. Indiferentă la moda literară, opera lui L. se înscrie în tradiția lirismului orfic, propunând un spațiu sacru, de ceremonii grave, în care sentimentul morții apropie contrariile, armonizându-le („Poziția aștrilor”, „Călătoria de seară”, „Imnuri către amurg”, „Privirea lui Orfeu”, „Mountolive”, „Palatul metafizic”). Critică literară („Eseuri asupra stării de grație”).

LEGA¹, leg, vb. I. I. Tranz. 1. (Cu privire la fire, funii, sfori, ață etc.) A împreuna, a înnoda, a îmbina, a uni strîns capetele (printr-un ochi, nod, fundă etc.). Părul tău bălai și moale... mi-l legi după grumaz. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A lega gura pînzei v. gură. A lega (sau a strînge) băierile de la pungă = a face economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. 2. A închide un sac, o pungă etc. strîngînd gura cu o sfoară înnodată. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap. CREANGĂ, P. 303. Pune o piatră în tureatca unei ciubote ș-o leagă la gură. ȘEZ. I 276. 3. (Cu privire la un obiect sau un material) A strînge într-o învelitoare de pînză sau de piele (basma, sac, pungă etc.). Reteză cele douăsprezece limbi ale balaurului... vede basmaua fetei, le pune în ea și le leagă. ȘEZ. I 69. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte socotit la cheltuieli; a fi zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. 4. A încinge, a uni într-un mănunchi sau a pune la un loc într-o sarcină diferite lucruri, înfășurîndu-le și strîngîndu-le cu o funie, un fir etc. Te-am văzut legîndu-ți snopii. COȘBUC, P. II 64. Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. ◊ Expr. A lega două în tei v. tei. ◊ Refl. pas. Brazdele cosite... se leagă sau se mrejuie, adecă se fac snopi. PAMFILE, A. R. 130. 5. A fixa, a strînge ceva cu o funie, cu un fir etc. ca să nu se desfacă, să nu se clatine sau să nu alunece. Peste piuă prăvăli o bucată de stîncă, pe care o legă din toate părțile cu șapte lanțuri de fier. EMINESCU, N. 7. Numai pantofii să mi-i leg. ALECSANDRI, T. I 41. Pe lopată n-o poci pune [pîinea], De n-oi lega-o c-o fune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. ♦ (Cu privire la un obiect compus din mai multe piese) A strînge cu un cerc; a încercui, a îmbina. Rotarii sînt solicitați a face roate mai supțiri... ferarii a le lega cu fier. I. IONESCU, D. 497. Oala dogită în zadar o mai legi. Butea cu un cerc nicicum se leagă. Expr. A lega tabără = (învechit și arhaizant) a înconjura o tabără cu care prinse unul de altul, ca să nu poată pătrunde dușmanul. Măria-sa, cu aceiași luptători... legase tabără între codri și smîrcuri. SADOVEANU, N. P. 11. 6. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe. V. broșa, cartona. Pergamente și colecții vechi neprețuite Legate-n marochine. CAMIL PETRESCU, V. 7. O carte veche legată cu piele. EMINESCU, N. 44. II. 1. Tranz. (Urmat de determinări locale) A prinde, a agăța, a atîrna un obiect de altul. Vitoria potrivise și legase pușca cea scurtă dinapoia șalei. SADOVEANU, B. 106. Așteaptă pînă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, și se duce în treaba lui spre casă. CREANGĂ, P. 42. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat Și la gard că m-ai legat. HODOȘ, P. P. 46. ◊ Fig. Mama... rămăsese văduvă, cu doi copii legați de poale. STANCU, D. 6. ◊ Expr. A lega (ceva) la (sau de) gard v. gard. A lega (pe cineva) la gard v. gard. 2. Tranz. Fig. (Mai ales în construcții negative) A reuni sunete sau cuvinte pentru a vorbi, a combina (cuvintele care urmează să exprime o idee). Nu poate să lege nici un cuvînt. BART, E. 186. De uimire nu putea lega o vorbă. VLAHUȚĂ, N. 198. ♦ A exprima. Dacă... Ai ajuns să-ți legi în stihuri vro durere sau vrun vis, Nu-ți întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris. VLAHUȚĂ, O. A. 75. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la două puncte depărtate) A uni, a face să comunice, a stabili o legătură. O pîrtie ne leagă tinda de fîntînă. STANCU, D. 72. Șoseaua... leagă orașul cu portul. SAHIA, N. 43. ◊ Refl. pas. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. EMINESCU, O. I 144. 4. Tranz. Fig. A înfiripa, a stabili (relații de prietenie sau de dragoste). Om lega frăție de cruce. EMINESCU, N. 7. Ochii și sprîncenile... leagă dragostele. TEODORESCU, P. P. 301. ◊ Refl. pas. După despărțirea lungă, întîlnirea lor se leagă greu. SADOVEANU, M. C. 121. Ascultă dar, cum s-a legat acest amor. NEGRUZZI, S. I 64. ◊ (Cu privire la o convorbire etc.) Discuția se legă tărăgănat, fără însuflețire. C. PETRESCU, A. 370. 5. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane sau colectivități) A uni, a apropia (din punctul de vedere al sentimentelor, al ideilor, al intereselor). Dragostea cînt-o, dragostea mare Ce leagă popoare lîngă popoare. FRUNZĂ, S. 52. N-am grijă, căci ne leagă pe amîndoi destinul, De-oi pierde eu Suceava, tu Laski, pierzi Hotinul. ALECSANDRI, T. II 176. ◊ Refl. reciproc. S-au legat buni prieteni și amîndoi au petrecut multe amurguri și multe nopți. SADOVEANU, E. 132. ♦ A căsători. Desfăcut-a doi drăguți și legat-a doi urîți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ Expr. A lega viața (sau a-și lega viața) de cineva sau de viața cuiva ori (rar) a-i lega cuiva lumea cu cineva = a (se) căsători. Las’ să leg a mea viață de a ta. EMINESCU, O. I 142. Nu-mi lega, maică, lumea Cu cine nu mi-i voia. SEVASTOS, C. 46. ◊ Refl. De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie. ALECSANDRI, P. III 236. 6. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. («de») A se ține scai de cineva, a nu-i da pace, a plictisi, a stărui mereu pe lîngă cineva; a se agăța de cineva, a-i cere socoteală, a-l trage la răspundere. Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine? COȘBUC, P. I 252. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. SLAVICI, O. I 359. Ciubotele văru-meu se rup... Și el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora. CREANGĂ, A. 105. ◊ Fig. De cine doru se leagă, Nu se face om de treabă. HODOȘ, P. P. 37. 7. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se îndeletnici cu ceva, a avea interes pentru ceva. În loc să mă leg de sapă, Eu duceam murgul la apă. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ A se ocupa de ceva. De care parte a literaturii îmi rămînea să mă leg? ALECSANDRI, S. 110. III. Tranz. 1. (Cu privire la oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frînghii, unui lanț etc.; a înlănțui, a încătușa, a fereca, a pune în fiare. Legă pe Decuseară cu mînile-n spate. RETEGANUL, P. III 43. Pe ciobani legatu-mi-au Dulăi-mpușcatu-i-au Iar pe baciul cel mai mare Îl fereca și mai tare. ALECSANDRI, P. P. 58. Mă lega vîrtos de coate. id. ib. 266. ◊ Expr. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a-i face imposibilă orice mișcare, a-l imobiliza complet. A lega burduf (sau butuc, cobză, fedeleș) pe cineva sau ceva v. c. Nebun de legat = nebun furios. ♦ (Cu privire la o parte a corpului) A imobiliza cu ajutorul unei legături. Săcuii le legară mîinile la spate. BĂLCESCU, O. II 259. Îi lega brațele-n cruci. ALECSANDRI, P. P. 135. ◊ Expr. A lega cot la cot v. cot. A lega limba (sau gura) cuiva = a opri pe cineva să vorbească. ◊ Refl. (În expr.) A i se lega (cuiva) limba = a amuți, a nu mai putea vorbi (de obicei din cauza unei emoții). Se uită țintă la localul Camerei și i se pare că i s-a legat limba în gură. SP. POPESCU, M. G. 82. Nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă. EMINESCU, O. I 82. Mă îngîni pentru că mi se leagă limba cînd te văd. ALECSANDRI, T. 903. A i se lega (cuiva) picioarele = a nu mai putea umbla (de obicei din cauza unei emoții). Picioarele mi se leagă, Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mîndră dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. 2. (Cu privire la un animal) A prinde de ceva (cu un frîu, lanț, funie etc.) ca să nu poată fugi; a priponi. Au descălecat ș-au lăsat caii unul lîngă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunțe. SADOVEANU, B. 162. Îl rugă să-și lege ogarul. ISPIRESCU, L. 296. Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpînul. CREANGĂ, P. 224. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga, a se îndatora, a-și lua angajamentul, a făgădui solemn. Te legi că mă vei chema? – Mă leg. RETEGANUL, P. I 57. Giupînul Arvinte se leagă cu giurămînt de afurisenie. ALECSANDRI, T. I 320. Le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ (Tranz. în expr.) A lega pe cineva cu limbă de moarte v. limbă. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri din acțiune prin vrăji, farmece. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sînt legate vînturile și furtunile, pînă și-a cloci ouăle în stîncile mării paserea alchion. SADOVEANU, O. A. II 158. Este o femeie tare bătrînă, tare zbîrcită, dar tare vrăjitoare! Norii îi leagă, apa o-ncheagă, face ce vrea, doar c-o nuia. VISSARION, B. 167. Poate că zidarii și cărămidarii or fi legat norii. ALECSANDRI, T. I 399. V. Tranz. 1. (Cu privire la oameni sau la părți ale corpului omenesc) A înfășură, a înveli, a acoperi. Să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar. CREANGĂ, P. 54. Ochii că i-au legat. ȘEZ. I 77. ◊ Expr. A lega la ochi pe cineva = a amăgi, a înșela pe cineva. Mi se pare că... te-a legat la ochi și, în loc de iapă, ți-a vîndut o mîță. HOGAȘ, M. N. 9. (Glumeț) A-și lega capul = a se căsători. Ei nu-i da inima să-și lege capul cu nici unul din pețitorii ce veneau să o ceară. ISPIRESCU, L. 386. ◊ Refl. Se ridică să vorbească o femeie... Se legase la cap cu o cîrpă roșie, căci știa că-i stă bine. DUMITRIU, N. 167. Se legă cu maramă la cap. ISPIRESCU, U. 71. ◊ Refl. reciproc. Fetele se leagă una pe alta la ochi. ȘEZ. I 145. 2. A pansa, a bandaja, a obloji. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. Udă cîrpa-n apă rece Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. ◊ Refl. Fiecare se leagă unde-l doare (= fiecare își cunoaște greutățile). ◊ Expr. A te lega la cap (cînd nu te doare) = a-ți crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A trece de la înflorire la rodire, a prinde rod. Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decît altădată. ISPIRESCU, L. 82. ◊ Tranz. (Rar) [Fasolea] se suie pînă la un loc Șade-n loc și leagă bob. TEODORESCU, P. P. 276. 2. Refl. (Despre sosuri, dulcețuri, șerbeturi etc.) A se îngroșa, a se întări, a se închega. Du-te de le mai dă o fiertură [dulceților] pînă s-or lega cumsecade. ALECSANDRI, T. I. 31.

liliputanizare s. f. Micșorare exagerată ◊ „Dimpotrivă, epocile de criză, de inhibare a creației, de liliputanizare a staturii creatorului – mai pe românește, de închidere a sufletului creator – sunt epocile de amurg istoric.” R.l. 21 V 77 p. 1 (din liliputan)

LORRAIN [lorẽ] (LE LORRAIN), Claude (pe numele adevărat Claude Gellée) (1600-1682), pictor și gravor francez. Stabilit la Roma (1627). Unul dintre principalii reprezentanți ai clasicismului. Peisaje marine scăldate într-o lumină crepusculară, care accentuează lirismul viziunii („Port la mare în amurg”, „Dimineața”, „Seara”). Scene mitologice și biblice în care personajele se integrează armonios într-o riguroasă compoziție („Judecata lui Paris”, „Acis și Galateea”, „Iacob și fiicele lui Laban”). A exercitat o puternică influență asupra picturii franceze, dar și engleze, din epoca sa.

LUCEAFĂR, luceferi, s. m. 1. Nume dat de popor mai multor stele strălucitoare și mai ales planetei Venus. Ceriul era limpede și luceferii sclipitori rîdeau la stele. CREANGĂ, O. A. 156. Trecu o zi, trecură trei Și iarăși, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. EMINESCU, O. I 171. Dar un luceafăr, răsărit Din liniștea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătății mării. id. ib. 175. ◊ (În comparații) Pe movila Braniștei un foc se aprinsese și lucea ca un luceafăr în liniștea amurgului. SADOVEANU, O. VII 123. Împăratul avea o fată frumoasă ca un luceafăr, încît la soare te puteai uita, dar la ea ba. POPESCU, B. II 72. ◊ Luceafărul-de-dimineață (sau luceafărul-de-ziuă, luceafărul-porcilor, luceafărul-boului) = planeta Venus (cînd se vede pe cer dimineața, înainte de răsăritul soarelui). Pe ferestre se înfiora argintul luceafărului-de-ziuă. CAMILAR, TEM. 144. Trebuia să mă și întorc acasă pînă o ieși luceafărul-porcilor. ISPIRESCU, la TDRG. Luceafărul-de-seară (sau luceafărul-de-noapte, luceafărul-ciobanilor) = planeta Venus (cînd se vede seara); steaua-ciobanului. Altă stea se aprinse în tăriile cele mai de sus ale cerului... era luceafărul-de-sară. HOGAȘ, M. N. 132. Luceafărul-de- (sau -din-) zori (sau luceafărul-dimineții) = steaua Sirius, v. zorilă. Luceafărul-cel-mare-de-miezul-nopții (sau luceafărul-cel-frumos) = steaua Vega, din constelația lirei. Luceafărul-porcesc (sau luceafărul-porcar) = steaua Aldebaran, din constelația taurului. Luceafărul-cel-mare-de-noapte = steaua Hiperion. 2. Fig. Personalitate deosebită, om cu calități strălucite. Luceafărul circului era domnișoara Henriette, fiica directorului: frumoasă de basm. CARAGIALE, O. III 19. Haide, caută-ți de drum și adă-ți aminte cît îi trăi de vestitul și prea puternicul Irod-Împărat, luceafărul răsăritului. ALECSANDRI, T. I 82. Numai soră-sa, Ancuța... Luceafărul satului... Nouă ani și jumătate L-a cătat tot ca pe-un frate. id. P. P. 112. – Pl. și: (popular,rar) luceaferi (TEODORESCU, P. P. 20).

LUGONES, Leopoldo (1874-1938), scriitor și publicist argentinian. Inițial, reprezentant al modernismului sud-american, la care a renunțat ulterior în favoarea reprezentării realiste a tematicii naționale. Poemul în proză ritmică „Munții de aur”; sonete („Amurgurile grădinii”); lirică de inspirație melancolică, sarcastică sau patriotică („Calendar sentimental”, „Ode seculare”). Povestiri („Războiul gauchesc”), romane („Îngerul întunericului”), eseuri („Cântărețul”). Traduceri din clasicii greci.

MAȘINUȚĂ, mașinuțe, s. f. Diminutiv al lui mașină; automobil mic. Andrei ajunse la Pănoiu o dată cu amurgul. Opri mașinuța lîngă vagonul de dormit și coborî. MIHALE, O. 486.

MĂGURĂ, măguri, s. f. Deal, p. ext. munte mic, izolat; movilă. Amurgul palid a-nceput să scadă... Se ivesc departe măguri de hotar. TOPÎRCEANU, B. 13. Pale de umbră se lățesc pe măguri, VLAHUȚĂ, O. A. 418. Peste vîrful munților, Prin ceața măgurilor. CREANGĂ, P. 220. – Pl. și: (învechit) măgure (ODOBESCU, S. II 141). – Variantă: măgulă, măgule (ODOBESCU, S. II 141), s. f.

MICHELANGELO (Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni) (1475-1564), sculptor, pictor, arhitect și poet italian. S-a format în atelierul lui Ghirlandaio și sub influența maeștrilor Academiei platonice florentine. Unul dintre artiștii care întruchipează idealul în universalitate al Renașterii italiene. Sprijinit de familia Medici, în special de Lorenzo Magnificul, a realizat lucrări de o inegalabilă măiestrie și originalitate. Chemat de papa Iuliu II (1505), s-a aflat apoi în serviciul papilor Leon X și Clement VII. Permanent frământat de căutări, de contradicția dintre materie și spirit și de dorința de desăvârșire, a creat sculpturi care, prin dinamismul ritmurilor și expresia forței, a pasiunii sau a a suferinței, prevestesc, ca și în tablouri, stilul baroc (figurile de sclavi, „Moise”, „David”, „Pietà” – 1498-1499 -, aflată în prezent în catedrala Sf. Petru din Roma, „Pietà Rondanini” – 1552-1564 -, azi în Museo del Castello din Milano, ansamblul funerar al Medicilor cu statuile lui Giulio, viitorul papă Clement VII, și Lorenzo, și cele patru alegorii: Aurora, Amurgul, Ziua și Noaptea). În pictură (bolta Capelei Sixtine, „Judecata de Apoi” de pe peretele de altar al Capelei Sixtine, „Crucificarea Sf. Petru”), dominată de viziunea sculpturală, realizează o sinteză între formă și culoare, accentul fiind pus pe desenul care conturează puternic anatomia, sugerând mișcarea, energia și forța patetică. Ca arhitect, a creat proiectele pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența și pentru Piața Capitoliului din Roma, macheta cupolei bazilicii San Pietro din Roma și a construit Biblioteca Laurenziana din Florența. Opera poetică: „Rime” (apărută postum).

MÎNA, mîn, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la animale de tracțiune) A îndemna la mers (trăgînd de hățuri, îmboldind, strigînd), a conduce pe un drum, a face să urmeze o anumită direcție. E-n amurg. Pe deal bulgarul liniștit își mînă carul. COȘBUC, P. II 27. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa, să mîn boii d-a călare. CREANGĂ, P. 47. Încălecînd pe una din iepe, mînă pe celelalte. EMINESCU, N. 20. Aud moara vîjîind Pe badea boii mînînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ (Rar, cu privire la alte animale) Cît mi-a fost mie de drag Să mîn oile să pască. COȘBUC, P. II 167. O nuia lungă... cu care mătură fundul apei de pe lîngă maluri, mînînd peștele-n calea volocului. ȘEZ. IV 115. ◊ Absol. Rădvanul zbura pe cale. Surugiii mînau din șele și chiuiau. GALACTION, O. I 74. Te rog să mîi cu băgare de samă, ca să nu-mi prăvăli nora. CREANGĂ, P. 115 Stați puțin și nu mînați, Lîngă boi v-alăturați. ALECSANDRI, P. P. 387. ◊ Expr. (Familiar) A mîna porcii la jir v. jir. A mîna pe tînjală v. tînjală. ♦ (Cu privire la obiecte) A împinge, a face să alunece. Oltule cu repezi valuri! Multe, mîndre flori dezmierzi... Du-le Oltule, le mînă Mîndru tresărind mereu! Numai una să-mi rămînă: Floarea sufletului meu. CERNA, P. 144. ♦ A goni (animale sălbatice). Leoaica mînă, gonește pe ciuta cea îngrozită. CONACHI, P. 269. 2. (Cu privire la persoane) A sili să meargă undeva, a îmboldi, a îndemna, a împinge spre o țintă. Cîțiva ostași cu baionetele la puști coborîră în șlep și-i mînară sus pe prizonieri. DUMITRIU, N. 140. Tatarii începeau a mîna pe cei prinși. SADOVEANU, O. VII 15. Ei brațul tău înarmă ca să lovești în tine, Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mîn'! EMINESCU, O. I 59. ◊ Fig. (Subiectul este un abstract) Poate-i vrun bătut de soartă, Care-aleargă pe cîmpie... Dor îl mînă, griji îl poartă. COȘBUC, P. I 221. Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mînă pe tine! CARAGIALE, O. I 249. Năvălesc dușmani mereu... Păcatu-i mînă din urmă. Mulți au mai venit la noi, Puțini s-au dus înapoi. ALECSANDRI, P. P. 172. ♦ A conduce. (Fig.) Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Regional) A trimite pe cineva undeva, a spune sau a porunci cuiva să se ducă undeva sau să facă ceva. M-o mînat pe mine ingineru să le arăt. DEMETRIUS, V. 88. Directorul, foarte nervos, mînă un vătășel călare. CARAGIALE, N. S. 63. M-a mînat maica să țăs. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. 3. (Subiectul este o forță oarecare) A pune în mișcare, a mișca din loc, a face să înainteze, a împinge din urmă, a duce. Cu grabă, a pornit un vînt învierșunat mînînd vîrtejuri de pulbere. SADOVEANU, E. 5. Un vînt cald mînă norii spre miazănoapte. C. PETRESCU, Î. II 69. În luntre era un turc care o mîna. RETEGANUL, P. III 5. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A merge repede, a se grăbi. Secerătorii mînau năvală spre bordeiele lor. DELAVRANCEA, S. 195. Mîndra-n urmă-i se lua Și mîna, măre, mîna. TEODORESCU, P. P. 629.

MOCAN, mocani, s. m. Persoană (în special din regiunile de munte ale Transilvaniei) care posedă turme de sau se ocupă de îngrijirea oilor; cioban, păcurar. Într-un amurg, se auzi în stepă clinchetul tălăngilor, strigătul mocanilor care coborau cu oile la iernat în stufăraie. DUNĂREANU, N. 76. Stăpînu-său vînduse turma unui mocan din Ialomița. VLAHUȚĂ, O. AL. I 291. Și mocani bogați de vite, Cu chimirele ticsite. ALECSANDRI, P. P. 257. ♦ (Învechit) Nume dat oricărui romîn din Transilvania, indiferent de ocupație. S-a tras cu bucatele încoace, ca și moș Dediu din Vînători și alți mocani, din pricina păpistășiei. CREANGĂ, A. 19.

MOHORÎ, mohorăsc, vb. IV. 1. Tranz. A colora în stacojiu, în culoarea spicelor de mohor. Spre a îmbuna pe zei, ei închipuise un soi nou de înjunghieri și de sacrificii, care mohorîse pămîntul cu sînge. ODOBESCU, S. III 273. 2. Refl. A căpăta o culoare roșie-închisă; p. ext. a se întuneca. Soarele va cădea după codri, mănăstirea se va mohorî. GALACTION, O. I 218. Pulberea roșie se stingea, se mohora și apa lua luciri de oțel. SANDU-ALDEA, la CADE. ◊ Tranz. Amurgul cobora nesimțit, mohorînd din ce în ce văzduhul. REBREANU, N. 84. ♦ Fig. (Despre oameni) A se posomorî.

MOVILĂ, movile, s. f. 1. Ridicătură de pămînt mai mică decît dealul; gorgan. Pe movilele cele mari din zări aprinseră focuri, cum căzu amurgul. SADOVEANU, O. VII 122. Nu e zidire veche, ruină, movilă de pămînt de care să nu fie legat un cîntec, o legendă, un nume de viteaz. VLAHUȚĂ, O. AL. I 138. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie, Și necazu să și-l spuie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 2. Mică ridicătură de pămînt de formă conică, făcută de mîna omului pentru a servi ca semn de hotar între două proprietăți; mocșandă. 3. Grămadă de obiecte de același fel, morman (în general de formă conică). Ședea turcește pe movila de pietriș. POPA, V. 85. De la înălțime, pe-o movilă de cărbuni... vorbea cu înflăcărare mulțimii. BART, E. 294. Torceam împreună cu dînsa la umbra nucului lor cîte-o movilă de drugi de canură. CREANGĂ, A. 63.

MÜLLER-GUTTENBRUNN [mülər-gútənbrun] (pseud. Ignotus), Adam (1852-1923), scriitor austriac originar din România. Director la mai multe teatre vieneze („Raimund”, „Kaiser Jubiliarum”). S-a ridicat împotriva maghiarizării și a militat pentru înfrățirea minorității germane cu poporul român. Autorul unei trilogii biografice despre Lenau. Romane („Doamna în alb”, „Clopotele patriei”, „Amurgul idolilor”). Lucrarea autobiografică „Romanul vieții mele”.

murg (murgă), adj. – 1. (Cal sau bou) brun. – 2. Negru, negricios. – 3. (S. m.) Cal brun. – 4. (S. m.) Cal în general. – 5. (S. n.) Crepuscul, apus, auroră. – Mr. murgu, megl. murg. Origine necunoscută. E unul dintre cuvintele cele mai discutate din vocabularul rom. Pare să coincidă cu sl. (bg., rus.) mrakŭ „întunecime”, bg., sb., cr., ceh. mrak „apus”, pol. mrok „obscuritate”, rus. morok „obscuritate”, bg. murg(av) „brun”, sb., cr. murgast „brun”, rus. muryi „brun”, ceh. moura „vacă brună” (cf. Berneker, II, 78; după Vasmer, II, 175 -g final se poate explica prin intermediul sl., dar explicația lui pare insuficientă pentru rom.). Istoria cuvintelor sl. nu este clară. Un etimon sl. pentru rom. (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 206; Conev 97; Cortés 125) este greu de admis din punct de vedere fonetic. Gr. *μουριϰος, „ca mura” (Diculescu, Elementele, 457), direct sau prin lat. *moricus, în loc de morulus (Weigand, Jb., XII, 103; Pascu, I, 121; Pascu, Arch. Rom., VI, 224; Pascu, Beiträge, 8; cf. REW 433) este improbabilă, deoarece în astfel de cazuri i aton se reduce de obicei în rom., cf. limpede, muced etc.; de asemenea, pare mai puțin probabilă der. din gr. μόριϰος „maur” (Roesler 573). Nu convinge mai mult der. din gr. ἀμόργη „resturi de măslină”, direct (Meyer 292); nici prin mijlocirea lat. amurca (Capidan, Raporturile, 478; cf. Philippide, II, 631), nu este mai convingătoare. În sfîrșit, nu a fost acceptată explicația care se bazează pe gr. ἀμολγός „timpul mulsului” (Philippide, Principii, 141; Diculescu, Elementele, 447; cf. Tiktin). Relația cu alb. muk, murgu „brun”, muk, mugu „crepuscul” mugetë, „asfințit” este evidentă, cf. Philippide, II, 725 și Rosetti, II, 119; dar cuvîntul alb., greșit explicat (după Treimer, Mitt. Wien., 375, dintr-o rădăcină care ar însemna „strălucitor, luminos”) ar putea proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 478). În fine, E. Lange-Kowal, Rum. murg und amurg, zwei Zeugen des illyro-thrako-dakorum. Uebereinanderleben, în Sprachkunde, 1941, nr. 6, p. 9-11, crede că-i vorba de un cuvînt autohton. Deși indiciile sînt insuficiente pentru a fi posibil să se ajungă la concluzii definitive, pare că originea ereditară este mai probabilă decît un împrumut din sl. sau din alb. Prezența lui amurg, cu a- protetic care apare de obicei numai în elemente lat. (cf. acasă, afund, aminte etc.) pare să pledeze în favoarea acestei ipoteze. Der. amurg (mr. amurziș, amurzită), s. n. (crepuscul, apus), cu a- protetic, fiind la început un adv.; amurgi (var. murgi), vb. (a se întuneca, a se înnopta); murgă, s. f. (noapte, întuneric; iapă brună; varietate de pere); murgan, s. m. (nume de bou); murgană, s. f. (nume de vacă); murgilă, s. m. (nume de bou); Murgilă, s. f. (personaj din mitologia populară care personifică noaptea); murgit, s. n. (crepuscul); înmurgi, vb. (a se înnopta). – Deși legătura cuvintelor aici prezentate este greu de stabilit, este de presupus că mag. murga provine din rom. (Edelspacher 19); și probabil și bg. murg(a) (Capidan, Raporturile, 210); sb., cr. murgast „murg” (în opoziție cu sb. mrk(lo)mrkov „murg”, și mrgodan, mrgodno „întunecat”, care pare să provină din sl. mrkŭ, cf. Vasmer, II, 177), alb. murk, murgu, ngr. μοῦργος (Murnu, Lehnw., 32), ngr. μουρϰίζει „a înnopta” și μούρϰισμα „crepuscul” (după Meyer, Neugr. St., II, 42, aceste cuvinte provin din sl.).

murg² (amurg) (înv., pop.) s. n., pl. murguri