PLEOAPĂ, pleoape, s. f. 1. Fiecare dintre cele două membrane mobile, mărginite de gene, care, apropiindu-se una de alta, acoperă ochiul; (în special) membrana superioară. Sîntem singuri, cu țapul mort la picioare; privim cum pleoapele lunecă, închizînd ochii sticloși. SADOVEANU, O. VII 333. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Sub pleoapele închise globii ochilor se zbat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Fig. Restaurantul își ridică pleoapele obloanelor, tîrziu. PAS, L. II 60. Amurgul palid închidea din pleoape. D. BOTEZ, P. O. 72. Pleoapa soarele-și închide Sus pe-o căpiță de otavă. GOGA, P. 23. ◊ Expr. A-i da (cuiva) pleoapele-n gene = a i se închide cuiva ochii de somn; a ațipi. Numai pleoapele fetei... nu putură da în gene. ISPIRESCU, L. 377. ♦ (Prin extensiune) Ochi, privire. Dă-mi cîntecul și dă-mi lumina Și zvonul firii-ndrăgostite, Dă-i raza soarelui de vară Pleoapei mele ostenite. GOGA, P. 6. 2. (Rar) Capacul sicriului. Bulgări vor suna a vecinicie și a întuneric, cînd vor cădea pe pleoapa de brad uscat. DELAVRANCEA, S. 153. – Pronunțat: pleoa-. – Variantă: (2) plioapă (ODOBESCU, S. I 107) s. f.