Definiția cu ID-ul 939373:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ZGÓMOT, zgomote, s. n. 1. Sunet sau amestec de sunete puternice (și confuze), lipsite de armonie, discordante. Abajurul se sparse aproape fără zgomot. DUMITRIU, N. 66. Trenul, pornit mai repede, făcea un zgomot asurzitor. SADOVEANU, O. VI 264. Sub muta stelelor domnie, Cu zgomot porțile se-nchid. VLAHUȚĂ, O. A. I 29. Dar ce zgomot se aude? Bîzîit ca de albine? EMINESCU, O. I 87. (Metaforic) Cîtă vreme au ținut luptele cele mari pentru independență, zgomotul armelor împiedică pe romîni ca să-și scrie analele. BĂLCESCU, O. I 61. ♦ Sunet puțin intens, slab, abia deslușit. Văraticul rămîne în urmă, cu ușoare zgomote care pătrund limpede în cîmpie prin tăcerea amurgului. SADOVEANU O. VII 217. Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat. COȘBUC, P. I 48. 2. Gălăgie, larmă; vacarm, vuiet, tumult. Plaja e plină de zgomot asurzitor. RALEA, O. 21. Ascultau cum se pierdea, puțin cîte puțin, zgomotul alaiului care se depărta. BUJOR, S. 36. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium. EMINESCU, O. 1147. Zgomotul gloatei ne curmă vorba. NEGRUZZI, S. I 41. ◊ Fig. Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat, Și dulce este viața ce curge lin, departe De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deșarte! ALECSANDRI, P. I 132. ◊ Expr. A face zgomot = a face vîlvă, a produce senzație; a avea faimă, a se bucura de renume, de succes. Drama lui Caragiale «Năpasta» a avut darul să ațîțe un șir întreg de opiniuni diferite, de critici ce au făcut zgomot. GHEREA, ST. CR. II 237. Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. 1137. Știi pentru ce Lamartine a făcut atîta zgomot în Franța ca poet? BOLINTINEANU, O. 444.