TIMPURIU, -IE, timpurii, adj. 1. Care apare sau se face înainte de data sau de momentul obișnuit, așteptat, prevăzut. Bătrînețea venea timpurie. SADOVEANU, O. I 309. E un amurg de toamnă timpurie. D. BOTEZ, P. O. 43. Săltau atîția fluturi pe cîmpie Cînd străluceați în roua dimineții... Ce v-ați făcut mireasma timpurie? IOSIF, P. 37. Frumusețea semănăturilor în acest an de secetă mare provine... și de la timpuria semănătură. I. IONESCU, D. 270. ◊ (Adverbial) S-a însurat timpuriu cu o fată săracă. C. PETRESCU, R. DR. 302. Întocmai cum în zare luceafărul de sară... Pe cerul gol de stele răsare timpuriu, Ca-n zori tot el să steie aprins cel mai tîrziu. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 78. ◊ Loc. adv. De timpuriu = a) înainte de data sau de momentul obișnuit, așteptat, prevăzut. În anul acela, se pornise de timpuriu iarnă cumplită. I. BOTEZ, ȘC. 49. Gătind ea toate încă mai de timpuriu decît în duminica trecută. SBIERA, P. 213; b) înainte de a se însera. Noi vrem să plecăm ca să ajungem de timpuriu la mînăstirea Războieni. BOLINTINEANU, O. 282. 2. (Despre fructe sau legume) Care se coace sau devine bun de mîncat înainte de timpul obișnuit sau înaintea altor varietăți de aceeași natură; (despre flori) care se dezvoltă mai devreme; (despre copaci) care înflorește sau înverzește mai devreme decît la timpul obișnuit sau înaintea celorlalți copaci. Albinele și-au început dulce zumzet la copacii timpurii: la corn, la ulm, la plopi și la sălcii. SADOVEANU, O. VI 399. Ca niște viorele Și timpurii brîndușele. CONACHI, P. 217.