PLOAIE ploi f. 1) Precipitație atmosferică sub formă de picături de apă. ◊ ~ cu bulbuci (sau bășici) ploaie mare și de scurtă durată. ~ ciobănească sau mocănească ploaie măruntă și deasă care, de obicei, ține mult. Pe ~ pe timp de ploaie. Vremea-i a ~ se spune despre un timp noros, prevestitor de ploaie. Apă de ~ a) apă rezultată din ploaie; b) vorbe goale; palavre; c) acțiuni neserioase. 2) fig. Ceea ce cade sau vine în cantitate mare. O ~ de flori se scuturau. ~ de sulițe. ◊ ~ de stele mulțime de stele căzătoare care se văd în aceeași parte a cerului. 3) Alice mărunte pentru vânatul păsărilor și al unor animale mici. [G.-D. ploii] /<lat. plovia

noreală s.f. (înv. și reg.) nori de ploaie, vreme închisă.

ploios a. 1. abundant în ploi: vreme ploioasă; 2. ce aduce ploaie: vânt ploios.

ZBICI², zbicesc, vb. IV. Refl. A se usca (la suprafață); a se zvînta. Răspunde, omule, dacă se găsește aicea foc, să ne încălzim și să ne zbicim de ploaie. SADOVEANU, Z. C. 193. Plouase binișor azi-noapte, dar în cursul zilei a fost puțin soare, încît pămîntul s-a zbicit. REBREANU, R. I 92. Pe fața lui Radu erau crestături ca de cuțit, pe unde-l plesnise pielea de cravașă, și sîngele de-abia se zbicise. VLAHUȚĂ, O. AL. II 55. ◊ Refl. impers. Dacă nu mai plouă, dacă mîine iese soarele, începe a intra apa în glod, ș-apăi începe a se zbici. DEMETRIUS, V. 133. De vreo cîteva zile se-ndreptase vremea; se zbicise bine. CARAGIALE, S. N. 136. ◊ Tranz. Soarele toamnei, cu puteri puține, a zbicit pămîntul. STANCU, D. 53. Era o urmă cotită de cară... mlaștină hleioasă în vremea ploilor. Apa cerului o pătrundea în scurt, vîntul și soarele o zbiceau cu grăbire. SADOVEANU, Z. C. 70.

VESTI, vestesc, vb. IV. I. Tranz. (Complementul indică faptul anunțat sau persoana căreia i se anunță) A face cunoscut un fapt, a comunica. [Călăreții] vesteau căderea Tomșei. SADOVEANU, O. VII 147. Nadina, vestită dinainte, îl aștepta. REBREANU, R. I 258. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. ◊ (Faptul anunțat se indică printr-o completivă indirectă sau un complement indirect) Pe țărani îi vestise cîrciumarul Cristea că grecul a trecut spre curte. REBREANU, R. I 170. Prin martie, Cănuță își vesti părinții că are de ghid să se însoare. BASSARABESCU, S. N. 14. Să-mi scriu o scrisoare nouă; S-o trimit la maică-mea S-o vestesc de starea mea. SEVASTOS, C. 308. ◊ (Persoana anunțată se indică printr-un complement indirect, de obicei la dativ) Plutesc în aer glasuri fermecate, Vestindu-mi pretutindeni primăvara. IOSIF, P. 13. Peste o giumătate de ceas, un arnăut intră în salon vestindu-mi că trăsura era gata. ALECSANDRI, O. P. 258. Vestește cătră toți că o să merg și eu. GORJAN, H. I 7. ◊ Absol. Cînd văzură ei una ca aceasta... fuga la boieri de-i vestiră. CREANGĂ, P. 159. ◊ Refl. pas. Îndată vestindu-se fapta, a venit maica acelui flăcău plutaș, una Anița. SADOVEANU, O. VIII 247. ◊ Refl. impers. Se vestise la mare depărtare că nohaii au trecut Nistrul după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Ce-ar zice Roma-ntreagă, cînd s-ar vesti prin ea Că o copilă, sclavă, ocupă mintea mea? ALECSANDRI, T. II 208. ◊ Intranz. Aleargă și vestește împăratului despre cele întîmplate. CREANGĂ, O. A. 254. 2. A anunța fapte care urmează să se producă; a da de veste. Un cîine se însărcină să-mi vestească sosirea sculîndu-se iute de unde stătea. HOGAȘ, M. N. 65. Copoii vestesc apropierea vinețiului. ODOBESCU, S. III 42. ♦ A anunța cuiva sosirea unui vizitator. Într-o zi, aflîndu-mă singură acasă, îmi vestiră pe doamna Olga. NEGRUZZI, S. I 49. ♦ A înlesni o previziune; a face să se prevadă; a prevesti. Adierile tot mai tari și mai răcoroase ale vîntului vesteau ploaia. SADOVEANU, O. IV 222. Dimineața de vineri vestea o zi bună. REBREANU, R. I 175. Iaca și soarele răsare, vestind o zi frumoasă. CREANGĂ, O. A. 94. ◊ Refl. S-a vestit multă vreme ploaia, dar norii s-au dus. DUMITRIU, N. 176. Soarele se ridicase din ceață și ziua părea a se vesti frumoasă. SADOVEANU, N. F. 99. ♦ A prezice, a prevesti, a proroci. Bătrînii... Trăgeau cu sorții noaptea, la lună, Și vesteau fetei mare noroc. ALECSANDRI, P. I 21. Cum îmi bate inima! Parcă-mi vestește ceva. id. T. 133. Plopule, de ce jelești? Au vro pacoste cobești Ori de moarte mă vestești? TEODORESCU, P. P. 354. II. Refl. 1. A-și face cunoscută și simțită existența sau prezența, a-și afirma prezența. De departe se vestea uruitul motoarelor. DUMITRIU, V. L. 111. Vara acelui an se vestea sub semnul ropotelor de grindină. C. PETRESCU, A. R. 5. Florile se vesteau numai prin parfumul lor. NEGRUZZI, S. I 236. Moartea, cu-a sa cruzime se arată, se vestește în fața bietului bolnav. CONACHI, P. 83. 2. (Învechit) A se afirma prin calități deosebite; a deveni vestit, cunoscut. [Sinan-pașa] ajunse de trei ori mare vizir, vestindu-se mai presus de toți căpitanii turci în toate războaiele ce purtă. BĂLCESCU, O. II 79. [Cîrpaciul] s-a vestit dibaci. PANN, P. V. I 50. ♦ Tranz. A socoti pe cineva drept..., a considera ca...; a aprecia. Te vestesc de cel mai nerecunoscător din lume, de om prost și de nimic. GORJAN, H. IV 94.

AFIRMATIV,-Ă 1. Formă ~ Formă nemarcată a verbului, folosită pentru a indica faptul că procesul desemnat de verb are loc (lucrez; ai fost văzut; citind etc.) în opoziție cu forma negativă*, marcată (nu lucrez; n-ai fost văzut; necitind etc.). Sintagma formă afirmativă este sinonimă, în unele lucrări, cu formă pozitivă. 2. Propoziție ~ Tip de propoziție cu predicatul exprimat prin: verb cu formă afirmativă (A stat ploaia; Vremea este frumoasă); locuțiune verbală cu verbul din componența ei la forma afirmativă (Bagă de seamă!); interjecție predicativă (Iată părerea mea); adverb predicativ sau locuțiune adverbială predicativă de afirmație ori de probabilitate (Firește că va veni; Va veni, pesemne, mâine; De bună seamă că a aflat; A ales, fără îndoială. cea mai bună soluție), în opoziție cu propoziția negativă*, al cărei predicat presupune un verb cu formă negativă, un adverb predicativ de negație sau o locuțiune adverbială de negație. Anumite propoziții sunt afirmative numai din punct de vedere formal, sensul lor fiind, de fapt, negativ; în această situație sunt unele propoziții interogative retorice (vezi INTEROGAȚIE RETORICĂ): Cine-ar fi crezut?; Cum e posibil așa ceva?; De asta îmi arde mie?, care sunt sinonime și deci echivalente semantic cu Nimeni n-ar fi crezut; Nu e posibil așa ceva; Nu-mi arde de asta, și unele propoziții enunțiative exclamative*, în care afirmația este ironică: Asta ne mai trebuia!; Ai dormit mai mult de-o grămadă!, echivalente semantic cu Asta nu ne mai trebuia; N-ai dormit deloc. Vezi NEGATIV,-Ă. M.R.

MELANCOLIE s. f. 1. Stare de tristețe, de deprimare (ușoară), amestecată cu visare și meditație, cu dorința de izolare și de singurătate ; p. g e n e r. tristețe (ușoară). O, cum nebuneaște de mela[n]holie, cel om mare și cu adăvărat nu știe ce mai pofteaște în ceastă lume (a. 1694). FN 28. Mergînd acuma Alexandru vodă plin de melancolie pentru că nu știa de doamnă-sa, i-au venit veste că dînsa cu noroc au trecut Dunărea. ȘINCAI, HR. III, 7/25. De vi se pare. . . a fi lucru cu mîhnire și melanhonie a vă găti de moarte, socotiți că mai mare melanhonie va fi a muri negata. MAIOR, P. 75/21. Eu petreceam acolo zilele și nopțile în cea mai mare melanconie. id. T. 52/14. Satana cade în melanholie Socotind scurta sorții sale. BUDAI-DELEANU, Ț. 214, cf. TEODOROVICI, M. 21/3. Melanhonie, adecă mîhnire, întristăciune. ÎNVĂȚĂTURĂ, 101/5. O dulce melanholie carea face pe om a plânge. BELDIMAN, N. P. II, 149/14. Atunci bărbatul cel cucernic și credincioasa lui soție, mișcați de un sentiment de melanholie, să strîng de mînă. MARCOVICI, D. 27/18. Amorul îl băgase în melanholie grea. PANN, E. I, 5/24. Melanconia. . . îi spori mult priința lui Neagoe. ASACHI, S. L. II, 36, cf. 74. Privigheri și zi și noapte, gînduri cu melanhonie, Uitare de toate celea. CONACHI, P. 85. Vâzînd că pastoralele d. Florian nu-mi pot împrăștia melancolia, m-am culcat. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. 25. Melancolia, amorul și plăcerea Priimiți-le vesel ca pe ai voștri fii. ALEXANDRESCU, M. 98. Cine nu simte influența unei secrete melancolii, cînd aude pe Lucia povestind confidentei sale visul speranțelor ei. FILIMON, O. II, 227. În piept fierbințeală mare, La suflet melanholie Și la crieri nebunie. ALECSANDRI, T. I, 33. În voce..., în priviri, în mișcări era un parfum de melancolie atît de suav. BOLINTINEANU, O. 416, cf. MAIORESCU, CR. II, 213. Dar atuncea, greieri, șoareci, Cu ușor, măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I, 106. Melancolia sufletului meu. VLAHUȚĂ, D. 118. Lui și clasei lui sînt rezervate melancoliile acele nouroase și vagi ale pesimiștilor. IONESCU-RION, C. 43. Sufletul mi-l simt cuprins De melancolie. COȘBUC, F. 130, cf. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 75, 146. Ori de cîte ori mă găsesc în fața priveliștilor mari ale naturii liniștite, mă cuprinde numaidecât sau melancolia sau. . . somnul. HOGAȘ, M. N. 165. Plouă, plouă, plouă, Vreme de beție, Și s-asculți pustiul, Ce melancolie! BACOVIA, O. 29. Cînd privesc un crin deschis. . . sau un chip suav, mă întreb, cu melancolie, din care patrie misterioasă au pornit ca să ajungă pînă la noi. GALACTION, O. 339, cf. 102. Ion Ozun și-l închipuise nepământean și devorat de o iremediabilă melancolie. C. PETRESCU, C. V. 59. O imponderabilă melancolie îți burnițează în suflet. TEODOREANU, M. U. 223. Mă întorceam acasă, cu sufletul plin de melancolie. SADOVEANU, O. VI, 352, cf. IX, 449. Tot ce au pe ei, și-au făcut singuri. . . cioplindu-și mai apoi și un fluier, pentru orele lor de melancolie. BOGZA, C. O. 370. Stăteam cu ea la masă. Ah, ce melancolie M-a fost cuprins. BENIUC, C. P. 45. Doctorul și nevasta lui rămăseseră cuprinși de vraja acelei umbre, acelei melancolii. DEMETRIUS, A. 120. Deschise ochii cercetând cu melancolie săculețul alb. VORNIC, P. 53, cf. 30. ◊ Fi g. Seara răspândește umbrele-i ușoare, Și melancolia trece gânditoare. BOLINTINEANU. O 41 2. Boală mintală care se manifestă printr-o tristețe morbidă, prin apatie, delir, halucinații și prin obsesia sinuciderii. Și cugetând cum ar ajunge la cununa crăiei, au căzut în boală ce să cheamă melenholiia; care den svatul doftorilor siliia să să lecuiască cu vînătoriia; ce nefolosindu-i și acele primblări, ș-au sfîrșit viața. N. COSTIN, L. 416. De necaz, în curîndă vreme, în melianholie, din melianholie în buhabie. . . și, în sfîrșitul tuturor, din boală în moarte va cădea. CANTEMIR, IST. 168. Patimile cele de nebunie, cele de melanholie, de epilipsie. IPOCRAT, 5^r. Scoaseră și pe împăratulu și-lu puseră la închisoare, unde, după 6 luni, muri de melanchonie. VĂCĂRESCUL, IST. 272. La tămăduirea melanholiii trebuiaște dietă bună. MEȘT. DOFT. I, 50^v/41. Cine se teme de visuri cînd adoarme? Nimenea, fără numai de ar fi căzut în vreo melanholie. ȚICHINDEAL, F. 395/18. Boala melanholiii. EPISCUPESCU, PRACTICA 304. Pentru noi doctorii . . . melancolia este o formă de nebunie. . . în care predomină tristețea și frica. BIANU, D. S. 3. (Învechit, rar; în forma melahonie) Umoare neagră care se presupunea că e secretată de splină și care era considerată drept cauza anumitor boli. La splină melahonie, de la care să scorneaște boală, urdinare la stomah, podagrie, tuse (a. 1 733). GCR II, 26/15. – Scris și: melancholie. LB, BARCIANU. – Pl.: melancolii. – Și: (învechit) melanconie (scris și melanchonie), melanholie, melanhonie, melahonie, melenholie, melianholie s. f. – Din fr. mélancolie, lat. melancholia. – Pentru variantele cu -h-, cf. ngr. μελαγχολία ; pentru melanconie, melanhonie, melahonie, cf. și it. melanconia.

VREME, vremuri, s. f. I. 1. Timp (I). 2. Durată limitată de două întâmplări, evenimente etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. Am stat multă vreme în ploaie. ◊ Loc. adv. Cu vremea = după un timp oarecare, cândva, odată și odată, cu timpul. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea târziu. Din vreme în vreme = din când în când, uneori; din timp în timp. Toată vremea = continuu, mereu, fără întrerupere. ◊ Loc. conj. În vreme ce (sau înv. în vreme când) = în timpul în care, pe când. ◊ Expr. O vreme = o perioadă de timp. A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar, a lenevi. În (sau la) vremea mea (ori ta, lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vârstei. Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vârsta când trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). ♦ Timp disponibil, răgaz. 3. Timp (considerat) prielnic pentru desfășurarea unei acțiuni; prilej, ocazie; moment. Era vremea mesei ◊ Loc. adv. Într-o vreme = la un moment dat, cândva. La vreme = la timpul oportun, la momentul potrivit. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. La vreme de... = a) când se întâmplă, când e nevoie; b) în timpul... pe timp de... Până (sau de) la o vreme = Până (sau de) la un moment dat. La o vreme = la un moment dat; într-un târziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începând de la un moment dat. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) vreme (sau înainte de vreme) = înainte de termen, prematur. ◊ Loc. conj. De vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindcă. ♦ (În credințele religioase) Vremea de apoi = viața viitoare; judecata din urmă. 4. Perioadă determinată istoricește; epocă, veac, secol. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = pe atunci. Pe vremuri = odinioară, cândva, în trecut. Din vremuri = Din vremurile vechi, din străbuni. După vremuri = în cursul veacurilor. ◊ În negura vremii = în trecutul îndepărtat. ♦ (La pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. II. Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc anumit, determinată prin totalitatea elementelor meteorologice. [Pl. și: vremi] – Din sl. vrĕmen.

BUN² ~ă (~i, ~e) 1) (despre persoane) Care se deosebește prin calități morale pozitive; care face bine altora; binevoitor; blând. ~ la inimă. ◊ Fii ~! fii drăguț; fii amabil. Oameni ~i! formulă de adresare către mai mulți ascultători. 2) Care manifestă aptitudini în domeniul său de activitate; priceput; înzestrat. Scriitor ~. Șofer ~. 3) (despre manifestări ale oamenilor) Care este demn de laudă; corect; cinstit. Faptă ~ă. ◊ A fi sau a ajunge pe (sau în) mâini ~e a nimeri în condiții favorabile. A privi pe (a se uita la) cineva cu ochi ~i a simpatiza pe cineva. A pune o vorbă ~ă pentru cineva a interveni în favoarea cuiva; a susține pe cineva într-o chestiune. A fi în toane ~e a avea dispoziție bună. 4) (referitor la lucruri sau noțiuni abstracte) Care se distinge prin calitate. Stofă ~ă. Traducere ~ă. Marfă ~ă. 5) (despre mâncăruri) Care are gust plăcut; gustos. * Poamă ~ă (~ă poamă) calificativ negativ la adresa unei persoane cu apucături rele. 6) (despre recoltă) Care este în cantitate mare; din belșug; bogat; îmbelșugat. Roadă ~ă. 7) Care se caracterizează prin echilibru moral. A duce viață ~ă cu cineva. 8) Care are calități corespunzătoare destinației. Apă ~ă de băut. ~ de însurat. ~ă de măritat. ~ pentru tipar. 9) (despre organele corpului) Care funcționează bine. Ochi ~i. Dinți ~i. ◊ ~ de gură care vorbește mult; vorbăreț; guraliv. ~ de picior (sau de picioare) iute; sprinten. 10) (despre bani) Care are curs oficial; care circulă; care nu este fals. 11) (despre timp și fenomene atmosferice) Care este binevenit; favorabil. Ploaie ~ă. Vreme ~ă. 12) Care este convenabil; rentabil. Preț ~. 13) Care este suficient de mare. O bucată ~ă de timp (de loc, de teren etc.). ◊ A trage un somn ~ a dormi mult. 14) Care poate fi considerat o unitate. Cam de-o oră ~ă. 15) (despre relații de rudenie) Care au legături de sânge. Mamă ~ă. Văr ~. 16) (despre neam, origine) Care impune respect prin merite deosebite; nobil; ales; de viță. 17) (în diferite formule de salut sau de urare) ~ă ziua! Noapte ~ă! Drum ~! ~ sosit! 18) (despre îmbrăcăminte) Care nu este uzat; nou încă. 19) (în construcții care exprimă o atitudine ironică): A-i face cuiva una ~ă (sau a i-o face ~ă cuiva) a-i face cuiva o neplăcere, un rău. A o păți ~ă a da de dracul; a se încurca. ~ă treabă! frumos, n-ai ce zice. Na-ți-o ~ă! asta mai lipsea. Na-ți-o ~ă, că ți-am frânt-o (sau na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!) se ripostează cuiva, care, pentru a ieși dintr-o situație, vine cu o propunere absurdă. /<lat. bonus

A CURGE pers. 3 curge intranz. 1) (despre ape) A se mișca necontenit la vale. ◊ ~ gârlă a veni cu prisosință. 2) fig. (despre ființe sau vehicule) A se deplasa în lanț; a veni într-un șuvoi permanent. 3) fig. (despre viață, unități de timp) A se consuma treptat; a se scurge; a trece. ◊ Va curge încă multă apă pe râu (sau pe gârlă, pe Dunăre etc.) va trece încă multă vreme. 4) (despre ploaie) A cădea din belșug. 5) (despre învelitori, acoperișuri, poduri) A lăsa să pătrundă apa (sau alte lichide). 6) (despre lacrimi, sudoare etc.) A ieși prelingându-se. 7) (despre sânge) A se mișca continuu într-un anumit sens și într-un anumit spațiu. 8) (despre recipiente) A lăsa să iasă lichidul dinăuntru. 9) pop. (despre bube, răni) A elimina puroi; a supura; a puroia. 10) A se desprinde din ceva, căzând câte puțin și succesiv. Grâul curge din sac. ◊ A-i ~ peticele a fi îmbrăcat în haine zdrențăroase. 11) A atârna liber în jos. Părul curge pe spate. 12) fig. (despre cuvinte, expresii etc.) A se înșira cu ușurință. /<lat. currere

litanie, litanii s. f. 1. Rugăciune lungă și repetată, în care se imploră ajutorul lui Dumnezeu în diferite împrejurări. 2. Procesiune religioasă ocazională, ca, de exemplu, la sfeștaniile pentru ploaie, la vreme de secetă sau la alte calamități. 3. Fig. Expunere lungă și monotonă.

VREME, (4, 5) vremuri, s. f. I. 1. Timp (I). 2. Durată limitată de două întâmplări, evenimente etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. Am stat multă vreme în ploaie. ◊ Loc. adv. Cu vremea = după un timp oarecare, cândva, odată și odată, cu timpul. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea târziu. Din vreme în vreme = din când în când, uneori; din timp în timp. Toată vremea = continuu, mereu, fără întrerupere. ◊ Loc. conj. În vreme ce (sau înv. în vreme când) = în timpul în care, pe când. ◊ Expr. O vreme = o perioadă de timp. A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar; a lenevi. În (sau la) vremea mea (ori ta, lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vârstei. Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vârsta când trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). ♦ Timp disponibil, răgaz. 3. Timp (considerat) prielnic pentru desfășurarea unei acțiuni; prilej, ocazie; moment. Era vremea mesei. ◊ Loc. adv. Într-o vreme = la un moment dat, cândva. La vreme = la timpul oportun, la momentul potrivit. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. La vreme de... = a) când se întâmplă, când e nevoie; b) în timpul... pe timp de... Până (sau de) la o vreme = până (sau de) la un moment dat. La o vreme = la un moment dat; într-un târziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începând de la un moment dat. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) vreme (sau înainte de vreme) = înainte de termen; prematur. ◊ Loc. conj. De vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindcă. ♦ (În credințele religioase) Vremea de apoi = viața viitoare; judecata din urmă. 4. Perioadă determinată istoricește; epocă, veac, secol. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = pe atunci. Pe vremuri = odinioară, cândva, în trecut. Din vremuri = din timpurile vechi, din străbuni. După vremuri = în cursul veacurilor. ◊ Expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. 5. (La pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe, ocazii. II. Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc anumit, determinată prin totalitatea elementelor meteorologice. [Pl. și: vremi] – Din sl. vrĕmen.

ipângea f. 1. haină de dimie neagră având o glugă ce se trage peste cap în vreme de ploaie: ipângeaua e purtată de sătenii cari fac negoț cu vite; 2. pătura pe șaua calului: unde se găsește șaua, se cere și ipângeaua PANN. [Turc. YAPINDJA].

răcănì v. a ocăcăi (vorbind de puii de broască): brotacul răcănește când e vremea a ploaie. [V. răcan].

ANEROID, aneroide, adj. n. (În expr.) Barometru aneroid (și substantivat) = barometru metalic construit pe principiul vidului produs într-o cutie metalică. Sînt poznași cari prezic ploaia și vremea bună... mai sigur decît dumneata și mine pe cel mai sensibil aneroid. CARAGIALE, N. S. 83.

GREU³, GREA, grei, grele, adj. (În opoziție cu ușor) I. (În sens material) 1. Care are greutate. Toate corpurile sînt grele. ♦ (Sens curent) Care are greutate mare; care apasă tare asupra suprafeței pe care stă; care trage (mult) la cîntar. Vîntul abia clintit al acelui ceas prinse a frămînta marea grea a semănăturilor. CAMILAR, TEM. 146. Cînd strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline, Frumoasă ești, pădurea mea Și singură ca mine... TOPÎRCEANU, B. 8. Vouă și-un butuc vi-e greu, Eu ridic o bîrnă. COȘBUC, P. II 24. Voinicii osteneau, Că povară grea duceau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Aur greu = aur masiv. Șapte policandre de aur greu, cu cîte șapte sfeșnice, atîrnau din tavanul lucrat în sidef. CARAGIALE, P. 140. Benzină grea v. benzină. Artilerie grea = artilerie care cuprinde piese de mare calibru, anevoie deplasabile. Industrie grea v. industrie. (Sport) Categorie grea = categoria boxerilor care au greutatea corpului de la 81 kg în sus. ◊ Expr. Bani grei = bani mulți, sumă mare. Trebuie să dea bătrînul bani grei la avocați. DUMITRIU, P. F. 44. Cuvînt greu = cuvînt hotărîtor, decisiv. A avea pas(ul) greu = a călca apăsat. 2. Îngreuiat, împovărat, încărcat. Era greu pămîntul de atîtea jivine. RETEGANUL, P. V 6. ♦ (La f.; popular, despre femei) Gravidă. Nu trecu mult și fata rămase grea. ISPIRESCU, L. 63. ♦ (Despre nori) De ploaie, de furtună. II. Care dă senzația sau impresia de greutate, de apăsare. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare greu (I 1) (din cauza oboselii etc.). Capul, greu de strălucirea părului și de gînduri, se înclinase ușor pe un umăr, iar zîmbetul – poate intîiul ei zîmbet cald – îi întipărise pe figură o nevinovăție de imaculată arătare. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 92. Tîrziu de tot s-a ridicat Și ochii-i se făcură grei. COȘBUC, P. I 231. Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit. EMINESCU, O. I 141. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, trist, îndurerat. Cînd se-apropie de-amiazi, mi-e inima grea. DAVIDOGLU, M. 39. A avea mîna grea = a) a avea mînă tare, care lovește rău; b) (familiar, despre unii chirurgi și dentiști) a lucra dur, provocînd dureri. A fi greu de (sau la) cap = a nu pricepe ușor, a fi prost. Moș Ioane, dar dumneata, cum văd, ești cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. CREANGĂ, A. 164. Ha, ha, ha, greu ai mai fost de cap. ALECSANDRI, T. I 254. 2. (Despre mîncări, alimente) Care îngreuiază stomacul, care produce indigestie; care se digeră sau se asimilează greu; indigest. Carnea de porc e grea la stomac. 3. (Despre miros) Grețos, neplăcut, nesuferit; (despre aer) mirosind rău, închis, încărcat. În atmosfera grea de mirosul substanțelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure, roșie, galbănă și somnoroasă. EMINESCU, N. 52. Un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. Aici este nu știu ce miros greu. NEGRUZZI, S. I 89. 4. (Despre abstracte) Apăsător, copleșitor. O lene grea se lasă din cerul cald de vară. VLAHUȚĂ, P. 4. ◊ Atmosferă grea = aer înăbușitor, atmosferă apăsătoare, gata de ploaie; fig. mediu, atmosferă încărcată de griji, amenințări, certuri etc. ♦ (Despre somn) Adînc. Somnul cel vecinic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. 5. (Despre noapte, întuneric, ceață) Dens, compact. Tovarăși, dați iureș la lupta cea mare Cu întunericul greu și cu beznele! DEȘLIU, G. 28. Fumul vapoarelor îngroșa pîcla grea, apăsătoare. BART, E. 386. III. (În sens abstract) 1. Care se face cu greutate, anevoie, cu mare încordare de puteri, care cere eforturi mari; dificil, anevoios. Ascensiune grea. ▭ Aceasta este cea din urmă și mai grea slujbă ce mai ai să faci. ISPIRESCU, L. 29. La început se pare greu, dar te vei deprinde. Rădăcina învățăturii este amară, dulci sînt însă rodurile sale. NEGRUZZI, S. I 9. ◊ Muncă grea = muncă făcută în condiții vătămătoare sănătății, ca temperatură înaltă sau prea scăzută, umiditate mare etc. ◊ (Urmat de un verb la supin) Sînt grei bătrînii de pornit, Dar de-i pornești sînt grei de-oprit! COȘBUC, P. I 58. Un fragment... din poema lui Grațiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înțeles ne-au păstrat limba tehnică a strămoșilor noștri, vînătorii latini. ODOBESCU, S. III 64. Încercarea trebuie să fie cît mai grea și de priceput și de îndeplinit. ȘEZ. I 98. ♦ (Despre drumuri, locuri etc.) Anevoie de parcurs, de străbătut. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. Bița calu-și potcovește, De grea cale mi-l gătește. ȘEZ. I 46. Unde-a fi drumu mai greu Să te-ajungă dorul meu, Unde-a fi calea mai grea, Să te-ajungă jalea mea. ib. 166. ♦ Anevoie de înțeles, de lămurit, de rezolvat, de învățat. Problemă grea. Text greu. Întrebare grea. Expunere grea. Limbă grea. ▭ Un călugăr bătrîn stă pe o bancă de lemn, în gang, înaintea porților. Se gîndește la ceva, – poate – la ceva greu și adînc. SADOVEANU, O. VII 201. ♦ (Despre răspunderi, sarcini) Anevoie de îndeplinit; însemnat, important, mare. 2. (Despre rele, necazuri, suferințe) Anevoie de suportat; apăsător, mare. La grea belea m-a vîrît iar spînul. CREANGĂ, P. 219. Turcii, măre, mi-l aflau, la greu bir mi-l așezau. ȘEZ. III 212. ◊ Temniță grea v. temniță. Familie (sau casă) grea = familie numeroasă, greu de întreținut. ◊ (Adverbial, în expr.) Greu la deal și greu la vale sau greu la deal cu boii mici, se zice despre o persoană care are multe greutăți, pe care n-o ajută puterile sau despre o situație anevoioasă. ♦ (Despre boli, răni, slăbiciuni trupești) Care se vindecă anevoie sau care nu se vindecă de loc; grav. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta îi fu. Căzu la grea boală. ISPIRESCU, L. 311. Rana ce nu se vede, aceea e mai grea. ◊ Fig. Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta...? ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Zile grele (sau viață grea, trai greu) = trai anevoios, viață plină de lipsuri, de suferințe, mizerie. Și strămoșii tăi au dus zile grele. SADOVEANU, O. VI 51. Frunză verde doi pelini, Nu-i greu traiul prin streini, Dar îi greu cînd n-ai cu cine, Cînd nu-i mîndra lîngă tine. ANT. LIT. POP. I 40. Bătrînețe grele = bătrînețe cu infirmități, cu boli. Lovitură grea = lovitură mare, dureroasă. ♦ (Mai ales despre ocări, insulte, pedepse etc.) Serios, grav. Vină grea. Pedeapsă grea. ▭ Boieri, sînteți nebuni? Vă bateți joc de mine? – «E grea ocara ce ne-o faci», spătarul îi răspunde. COȘBUC, P. I 196. ◊ Vorbă grea (sau vorbe, cuvinte grele) = insultă, ocară. A făcut scandal... și a spus vorbe grele. PAS, Z. I 143. Spune o vorbă grea, bate-mă, alungă-mă, mă duc! SADOVEANU, O. I 428. ♦ (Despre timp, împrejurări, situații) Cu greutăți, cu dificultăți; critic. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi; ia așa, pentru împrejurări grele. CREANGĂ, P. 330. Atunci, în acele grele și amari minute [ale luptei de la Călugăreni], turcii... stau înmărmuriți și cu durere își întorceau ochii către pustiile Asiei. BĂLCESCU, O. II 64. ♦ Iarnă grea = iarnă geroasă și lungă. Vreme grea = a) furtună. Cărarea asta o știa, Și colo stînca de-adăpost Pe ploaie-n vreme grea. COȘBUC, P. I 232; b) (mai ales la pl.) vremuri, împrejurări critice. ♦ (Învechit; despre oameni) Dușmănos, inaccesibil. Se plînse de nemți că sînt grei și scumpi, că nu trimiseră pînă atunci nici oștiri, nici bani, nici ajutoare. BĂLCESCU, O. II 197.

JALE¹ s. f. Tristețe, mîhnire, durere. Au stat multă vreme în ploaie, ascultînd viersul de jale, glasul singuratic al mamei părăsite. DUMITRIU, N. 155. Toată împărăția era plină de jale. ISPIRESCU, L. 4. Frunzuleană de pelin, Mare jale, mare chin: Prin străini s-ajungi străin. BELDICEANU, P. 97. ◊ Loc. adv. Cu jale = cu tristețe, cu mîhnire, dureros. El n-avea... de ce să se mire și ce să contemple cu jale. C. PETRESCU, A. R. 16. Se opresc cu toții în cale, se opresc și zic cu jale. CREANGĂ, P. 275. De ce plîngi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. ◊ Loc. adj. De jale = jalnic, trist, (plin) de dor. Bătrînul rosti vorbele acestea duios, ca un cîntec de jale. SADOVEANU, O. I 157. Hai cu mine-n codrul verde S-auzi doina cea de jale. ALECSANDRI, P. A. 43. ◊ Expr. A-i fi cuiva jale de cineva = a-i fi milă de cineva. Sărmane prietene! mi-e jale de tine. NEGRUZZI, S. I 63. – Variantă: jele (DEȘLIU, G. 24, DAVIDOGLU, M. 66) s. f.

ÎMBUFNA, îmbufnez, vb. I. Refl. A se supăra, a se bosumfla, a se posomorî. De ce-ți zice Martalogul? Cellalt se îmbufnă și răspunse nemulțumit. – Nu mi-s scris așa. DUMITRIU, N. 181. Fiii de împărat... se îmbufnară de rușinea ce pățise. ISPIRESCU, L. 154. ◊ Fig. Se îmbufnează vremea de ploaie. SADOVEANU, A. L. 161.

RĂCORI, răcoresc, vb. IV. Refl. 1. A pierde din căldura inițială, a deveni mai rece; a se răci. A răsturnat pe fund mămăliguța și a pus-o pe poliță sus, ca să se răcorească. SADOVEANU, P. M. 249. Și toarnă el toată apa... pe jăratec, pînă ce stinge focul de tot și se răcorește cuptiorul. CREANGĂ, P. 65. ◊ Fig. Fă-mă lumină de său Și mă pune-n sînul tău. De-i vedea că mă topesc, Suflă să mă răcoresc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ♦ (Impersonal, sau cu subiectul «timpul»,«vremea») A deveni (mai) rece, a avea o temperatură (mai) scăzută. La începutul lui septemvrie au stat ploile și vremea s-a răcorit. SADOVEANU, M. C. 34. S-a răcorit binișor... Ceața s-a lăsat încet-încet peste capetele noastre. CARAGIALE, O. II 178. 2. (Despre ființe) A simți o ușurare, a-și potoli senzația de fierbințeală a corpului (produsă de căldura excesivă a aerului sau de o stare fizică ori psihică neplăcută). Bivolii se răcoreau pe arșiță în mlăștinile sărate ale acestor bălți. VLAHUȚĂ, R. P. 32. A băut la apă pînă s-a răcorit. CREANGĂ, P. 290. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni sau la părți ale corpului) A provoca scăderea temperaturii (potolind senzația de căldură). Se aplecă peste bord și, muindu-și mîna în apa rece, își răcori fruntea și gura uscată. BART, E. 189. Aerul sănătos și rece al dimineții îi mai răcori... ochii lui tulburi și trudiți. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Eu în codru c-alergam Și sub tine m-ascundeam. Cu umbra mă răcoreai. ANT. LIT. POP. I. 160. 3. Fig. A se liniști, a se calma, a se potoli. Mă răcoream de necazul cu care am plecat de la cămătar. C. PETRESCU, A. R. 39. Primarul se răcorise răcnind. REBREANU, R. I 237. Pare că i se răcorea inima, cînd auzea spusele băietului. ISPIRESCU, L. 70. ◊ Tranz. Cu o suflare răcorești suspinu-mi. EMINESCU, O. I 200. Mai vorbește! Mai vorbește! Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcorește! HASDEU, R. V. 61. Lăsați-mă să plîng, ca să-mi mai răcoresc sufletul. ALECSANDRI, T. II 25.

REPEDE², repezi, adj. (În opoziție cu încet, lin) 1. (Despre mișcări) Iute, rapid; (despre lucruri în mișcare) care se deplasează cu repeziciune, cu iuțeală. Omenirea merge într-un progres continuu a cărui mișcare e cu atît mai repede, cu cît mai mult înaintează. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ (Despre timp) Care trece cu repeziciune. Anii mei repezi, viața-mi trăită Le văz grămadă în urmă-mi stînd. HELIADE, O. I 78. ♦ (Despre ființe sau unele părți ale corpului lor) Care se mișcă sau se poate mișca cu rapiditate; iute, ager, sprinten. Degetele repezi poartă acul fin. EMINESCU, O. IV 364. Caii repezi, ageri, cu coame răsfirate Cu nările aprinse, cu gurile spumate... La sunete de luptă, pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. ♦ (Despre manifestări ale omului) Grăbit, pripit, repezit. Mă gîndeam la... băiatul plin de avînt, cu gesturile foarte repezi și nervoase. SADOVEANU, O. VIII 17. ◊ Loc. adv. Cu pași repezi = grabnic, în ritm rapid. Industria construcțiilor mecanice s-a dezvoltat cu pași foarte repezi. SAHIA, U.R.S.S. 90. ♦ (Despre ape curgătoare) Care curge cu repeziciune. În vaduri ape repezi curg Și vuiet dau în cale, Iar plopi, în umedul amurg, Doinesc eterna jale. COȘBUC, P. I 191. Pîraie repezi s-azvîrl cu vuiet în Bistrița. VLAHUȚĂ, O. A. 417. ♦ (Despre picături, stropi etc.) Care cade iute, succedîndu-se rapid. Ploaia cade-n repezi picuri. COȘBUC, P. I 119. Caii aleargă îndemnați de țipetele vizitiului, speriați de răpăitul stropilor cari cad, repezi și grei, ca o grindină de gloanțe. VLAHUȚĂ, R. P. 61. 2. (Despre agenți fizici) Care se manifestă cu putere, dar nu durează mult, care trece iute. Pe aicea nu umblă niciodată ciobanii, fiind un loc primejdios la vreme de ploi repezi, cad risipituri din păreți și omoară oile. SADOVEANU, F. J. 371. Supărările iubirii Sînt ca ploile cu soare: Repezi, dar cu cît mai repezi Cu atît mai trecătoare. TOPÎRCEANU, B. 56. 3. (Despre dealuri, pante sau planuri înclinate) Abrupt, pieziș, povîrnit, în pantă. Albia îngustă într-o parte se înalță drept, pe lîngă mănăstire, se ridică într-o coamă repede. SADOVEANU, O. VII 204. Acoperișul de șindrilă destul de repede, căzînd pe strășini în chip de coadă de rîndunică, e străbătut, cam în dreptul tinzii, de un soi de foișor. CĂLINESCU, I. C. 46. 4. (Despre drumuri) Care duce la țintă în cel mai scurt timp. Își chibzuia drumurile cele mai scurte și repezi. C. PETRESCU, A. R. 10.

TRECĂTOARE, trecători, s. f. 1. Drum îngust de trecere printre doi munți sau printre două șiruri de munți (de obicei de-a lungul unei ape); pas. V. cheie, defileu. Trecătoarea de la Juvala era troienită greu. CAMIL PETRESCU, O. I 544. M-a făcut maica voinic Să n-am frică de nimic... Să mă țiu pe la strimtori, Pe la munți în trecători, În drum pe la negustori. TEODORESCU, P. P. 292. 2. Loc de trecere. Lasă că oamenii treceau mai mult pe lîngă punte, decît peste ea; dar în vreme de ploaie, cînd părîul se umfla, ea slujea întregului sat de trecătoare. SLAVICI, N. I 110. ♦ Hățaș (al vînatului). – Pl. și: (învechit) trecătoare (HASDEU, I. V. 122).

Sântilie – (rel.) Sărbătoare creștină (20 iulie) care marchează ridicarea la cer a prorocului Ilie, Tesviteanul. Este celebrat ca făcător de minuni și aducător de ploi în vreme de secetă. În ziua respectivă nu se coase, nu se toarce, nu se lucrează cu fânul: „Zâceau bătrânii că Ilie poartă fuljerele și tunetele” (Bilțiu, 2009: 190; Cupșeni). „Nu-i bine a lucra de Sântilie. Să sodomnesc tăte ce-ai lucrat în zua aceie” (idem; Poienile Izei); „Când să aude trăsnind, să zâce că mere cu caru’ pă cer și zgomotele îs de la copitele cailor” (idem; Făurești). – Din sânt + Ilie (MDA); cf. lat. Sanctus Helias (DER).

VREME, vremuri și vremi, s. f. (în concurență cu timp) I. 1. Timp (I 1). Clopotul din turn cînd geme, Cheamă vreme, ’ngroapă vreme. LESNEA, I. 10. Cu valul vremilor ce curg Atîtea cîntece s-au dus, Și valul vremilor ce curg Atîtea cîntece-a răpus. GOGA, P. 22. Unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaște Și vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naște. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. N-a intrat vremea-n sac v. intra (II 2). 2. Durată limitată între două întîmplări, evenimente etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. Au stat multă vreme în ploaie. DUMITRIU, N. 155. Mai era vreme pînă la ziuă. SADOVEANU, O. I 501. De atîta vreme, de cînd nu ne-ai mai dat obraz. ALECSANDRI, T. I 41 ◊ Loc. adv. Cu vremea (sau, învechit, cu vreme) = după un timp oarecare, cîndva, odată și odată, cu timpul. Binele pe om îl scapă Cu vremea de foc și apă. PANN, la CADE. Cu vreme putea să-i aducă prilej de folos. DRĂGHICI, R. 143. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea tîrziu, de timpuriu. Pe lîngă crucea din răspîntie scîrțîie roatele căruțelor ce pleacă din vreme, să nu le ajungă zăduful pe drum. CARAGIALE, O. I 320. De cu bună vreme v. bun⁴ (VI 4). Din vreme în vreme = din cînd în cînd, uneori, la intervale; din timp în timp. Din vreme în vreme birja dădea într-un hop. SADOVEANU, O. IV 7. Cînd amintirile-n trecut încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. EMINESCU, O. I 186. Din vreme-n vreme numai, lungi șiruri de cucoare Sub bolta albăstrie zbor tainic, călătoare. ALECSANDRI, O. 190. Înainte vreme v. înainte (II 1). Loc. conj. În vreme ce (sau, învechit, în vreme cînd) = în timpul în care, pe cînd, pe de altă parte. Ștefan Văcărescu era spătar mare, în vreme ce fiul său... servea ca ispravnic. ODOBESCU, S. I 261. Tu dormi, în vreme cînd toți ciialalți varsă sudori de moarte muncind. DRĂGHICI, R. 10. ◊ Expr. O vreme = o bucată de timp, un timp. Se mai auzi o vreme murmurul greu de glasuri. DUMITRIU, N. 57. Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. Toată vremea = continuu, mereu, fără întrerupere. Titu Herdelea se simțea de prisos, cum se simțise toată vremea. REBREANU, R. II 17. Se ținea de farse toată vremea. CARAGIALE, O. III 10. A-și pierde (a-și trece sau a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul fără a face nimic de seamă; a lenevi. În vremea mea (ta, lui etc.) = în tinerețe, în floarea vîrstei, în plinătatea puterii. Baba care-o vezi acuma fost-a mîndră-n vremea ei. EFTIMIU, Î. 92. Cînd eram în vremea mea Zburam ca o păsărea. BIBICESCU, P. P. 382. Acum mi-i (ți-i etc.) vremea = aceasta este vîrstă de care trebuie să mă bucur (să te bucuri etc.). Aveți dreptate, băieți; acum i vremea. CREANGĂ, A. 97. ♦ Timp. disponibil, răgaz. Pe tătari i-a zdrobit Groza... – Tătarii se vor face la loc... – Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. III 244. ◊ Expr. A avea vreme v. avea (I 2). A afla vreme v. afla (2). ♦ Fig. An. Ea e-naltă și ușoară... Și de-abia pe la Sîn-Petru Umple optsprăzece vremuri. COȘBUC, P. I 95. 3. (De obicei cu determinări la genitiv sau introduse prin prep. «de») Timp prielnic pentru desfășurarea unei acțiuni; moment; prilej, ocazie. Pînă la vremea plecării toți ofițerii trecem pe chei. BART, S. M. 13. Nevoia de a se mișca îl făcu să se uite pe ceas, era aproape vremea mesei. VLAHUȚĂ, O. A., III 66. Oameni... care-și prefac sufletul și portul după vreme. NEGRUZZI, S. I 71. Prietenul la vreme de nevoie se cunoaște. ◊ Loc. adv. Într-o vreme = la un moment dat, într-o anumită epocă. Într-o vreme, ia cu arendă moșia Dornești. CĂLINESCU, E. 19. Într-o vreme... vînătoarea a făcut popas. SADOVEANU, D. P. 137. Cetitul care-ntr-o vreme răsipea a mele gînduri. CONACHI, P. 104. La vreme, la timpul oportun, la momentul potrivit. Părinții i s-au prăpădit la vreme: ca să nu le mai otrăvească sufletul purtările fiului lor iubit. SADOVEANU, E. 93. Pentru ce n-ai pedepsit-o la vreme? DELAVRANCEA, O. II 234. Se-nțelege că Niță n-a lipsit a se înființa la vreme. CARAGIALE, O. II 244. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. Încotro mergeți dumneavoastră la vremea asta și pe locurile aistea, domnișorule? HOGAȘ, M. N. 66. Pînă la o vreme = pînă la un moment dat. Pînă la o vreme treburile i-au mers bine. La o vreme = la un moment dat; într-un tîrziu. Nu știu dacă faci bine... a zis doctorul la o vreme. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 20. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începînd de la un anumit moment. Dintr-o vreme Gemea, bătut d-un gînd. COȘBUC, P. I 100. De la o vreme încoace... nu știu ce avea. ISPIRESCU, L. 2. De la o vreme valea s-a sfîrșit și s-a început un deal. CREANGĂ, P. 41. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) vreme (sau înainte de vreme) = (care se întîmplă) înainte de termen; prematur. Boala și mizeria l-au doborît înainte de vreme. SADOVEANU, E. 83. Ne-ați venit apoi... Vestejiți fără devreme. EMINESCU, O. I 151. Astă naștere fără vreme cam supără pe tata. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Loc. conj. De vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindcă. El putea mai lesne s-o facă, de vreme ce toți se supuneau la porunca lui. ISPIRESCU, L. 31. Trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească. CREANGĂ, P. 87. Haide, intrați, de vreme ce ați venit. NEGRUZZI, S. I 94. ◊ Expr. A căuta (sau a pîndi) vreme cu prilej v. prilej (1). A i se apropia (cuiva) vremea v. apropia (II 1). Vremea de apoi = viața viitoare, judecata din urmă. 4. (Adesea la pl., cu aceeași valoare ca la sg.) Perioadă determinată istoricește; epocă; veac, secol. Sînt poetul vremilor ce vin. BENIUC, M. 54. Îmi aminteam de vremi trecute. IOSIF, PATR. 76. Mă bucur nădăjduind că negreșit va veni vreme, întru care patria mea... să sămuiască întocmai cu orașele cele mari ce am văzut. GOLESCU, Î. 148 ◊ Expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. Aici a fost odată... scaunul vestiților bani ai Severinului, a căror obîrșie se pierde în negurile vremii. VLAHUȚĂ, R. P. 8. ◊ (Cu determinări la genitiv sau introduse prin prep. «de») Vremea mișcărilor naționale s-a trecut și a venit vremea luptelor de clasă. IONESCU-RION, C. 29. Vremile de răzbunare au trecut. RUSSO, O. 67. ◊ Loc. adv. Pe vremea aceea (pe acea vreme sau în acele vremuri) = pe atunci. Pe vremea aceea stăpînea în Crîngu un boier mare. MIRONESCU, S. A. 87. Pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Tîrgul-Neamțului. CREANGĂ, P. 109. În vremea aceea = în acel timp, pe cînd... Dar ce făcuse oare în vremea aceea Ileana împărăteasa? EMINESCU, N. 27. Pe vremuri = odinioară, cîndva, în trecut. Dar nici mînia lui nu era ca pe vremuri. DUMITRIU, P. F. 66. Aici locuia pe vremuri, demult, tare demult, un bun prieten. STANCU, U.R.S.S. 87. Pe vremuri, cît a fost profesor de limba greacă, n-a știut altă cale. BASSARABESCU, S. N. 14. Din vremuri = din timpurile vechi, din străbuni. Mîine-i anul nou, știi bine, Și-obicei din vremuri este Ca-ntr-această zi să fie Sărbătoare. COȘBUC, P. I 71. După vremuri = în cursul veacurilor. După vremuri mulți veniră... Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod. EMINESCU, O. I 147. ♦ (Numai la pl.) Stare de lucruri; împrejurări; timpuri. Ce vremuri!- Alte vremuri! DELAVRANCEA, O. II 136. Am văzut, mînați de soartea Vremurilor, bieți sărmani Alergînd pe la dușmani, Ca să-și afle moartea. COȘBUC, P. I 262. II. Situație meteorologică cuprinzînd totalitatea stărilor atmosferice. După grelele vînturi și viscoliri vine iar vremea bună, cu soare, cu cer limpede. SADOVEANU, O. VII 337. Nu știi cum vine vremea în pădure; cînd pleci la drum, nu-i rău să te îngrijești de toate. HOGAȘ, M. N. 135. Și de-i vremea bună, rea. Mie-mi curge Dunărea. EMINESCU, O. I 124. ◊ (În formule de salut) Bună vremea, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin. EMINESCU, O. I 84.

SITĂ, site, s. f. 1. Obiect de gospodărie format dintr-o pînză de sîrmă sau de fibre textile, fixată într-un cadru circular de lemn sau de metal; servește la cernut făină, mai rar la zdrobit legume sau fructe. O schimonositură de om avea în frunte numai un ochi, mare cît o sită. CREANGĂ, P. 243. Făina... se cerne prin sită. ȘEZ. V 3. Ea s-a dus iar în cămară Și a scos o sită deasă, Tot cu firu de mătasă. ANT. LIT. POP. I 623. Sus bat dobele, jos cad negurile (Sita). Sita nouă șade-n cui (= tot lucrul nou își are cinstea lui). (Cu parafrazarea proverbului) Pentru babă, sita nouă nu mai avea loc în cui. CREANGĂ, P. 5. Sita nouă cerne bine (= omul în general lucrează cu rîvnă la început, apoi se lenevește). ◊ (În superstiții) Babele... trag pe fundul sitei în 41 de bobi. CREANGĂ, A. 12. Caută, maică, cu sita, Doar m-oi putea mărita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ (În metafore și comparații) Ca și cum s-ar încerca să privească printr-o sită deasă... BUJOR, S. 43. Parcă începuse a zări ca prin sită. ISPIRESCU, L. 158. (Fig.) A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se frînge. GOGA, P. 11. (Sugerînd ideea de filtrare neclară a luminii) Prin sita deasă ce mă împresura, zării Siretul încremenit, înghețat. SADOVEANU, P. 124. O sită se coboară pe ochi, vezi turbure, nu mai vezi. DELAVRANCEA, O. II 41. ◊ Expr. A ploua ca prin sită = a ploua mărunt și des. Afară e o vreme cîinească; plouă ca prin sită și bate vînt rece. CARAGIALE, O. II 226. Trecut și prin ciur și prin sită v. ciur. A trece (pe cineva sau ceva) prin sită = a examina (pe cineva sau ceva) cu de-amănuntul și în chip critic, alegînd numai ce este corespunzător scopului. Dăruitorul cărților de intrare... nu s-a înșelat în trecerea prin sită a invitaților. PAS, Z. III 274. ♦ Os cu sită = bucată de os cu aspect poros, din carnea de vită. 2. Țesătură de fire metalice sau textile ori tablă perforată, cu ochiuri de dimensiuni foarte mici, servind la separarea prin cernere a diferitelor materiale. Sitele de sîrmă dîrdîiau, alegînd nisipul. ANGHEL-IOSIF, C. L. 53. ♦ Pînză deasă de sîrmă, așezată ca protecție la ferestre, la dulapuri fără uși etc. Compresorul pufăia tot timpul, fără o clipă de răgaz, luînd aerul de afară... sorbindu-l printr-un burlan la gura căruia, noroc că se afla o sită, fiindcă altminteri ar fi fost trase și păsările care treceau în zbor. BOGZA, V. J. 27. ♦ Pînză metalică servind la strecurarea lichidelor. 3. Un fel de manșon făcut dintr-o țesătură fină de bumbac impregnată cu o soluție chimică, care se aplică deasupra flăcării la lămpile cu gaz aerian, pentru a se obține o lumină mai vie. Felinarul cu sita lui de gaz aerian venea tocmai bine pînă la suporții înflorați de fier ai balconului. CAMIL PETRESCU, N. 19. Automobilele rare înaintau bîjbîind, cu farurile oarbe. Sitele de gaz aerian sfîrîiau... dîndu-și sufletul. C. PETRESCU, C. V. 267. ♦ Grilă (1). 4. Văl prins la potcapul înalților prelați și lăsat (lung) pe spate. 5. Compus: (Bot.) sita-zînelor = turtă. Un miros de iarbă-mare, sita-zinelor și alte ierburi uscate îți gîdila nasul. CONTEMPORANUL, V_I 291.

ȘUBREZENIE, șubrezenii, s. f. 1. Starea celui șubred; lipsă de rezistență fizică; slăbiciune. Pe la jumătatea toamnei răbufni exantematicul... explicația adevărată era vremea cu ploi și frig, care iar îi înghesuia pe săraci cîte trei și patru și mai mulți la un loc; era șubrezenia lor datorită nemîncării. PAS, Z. III 256. 2. Lipsă de soliditate, de trăinicie(a unui obiect); (concretizat) lucru, obiect șubred, putred. E vorba să se facă un pod ca lumea. Cu șubrezeniile astea de lemne încrucișate, te pomenești iarăși despărțit de oraș, la viituri mari. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Fig. Cazuri întîmplate chiar atunci... dovedeau șubrezenia garanției inamovibilității. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la CADE.

pișoalcă sf [At: KLEIN, D. 69 / V: (reg) ~arcă, ~ol~, ~orcă, pușarcă, pușoarcă / Pl: ~lce / E: pișa] 1 (Pop; prt) Persoană care urinează des în pat Si: (pop) pișotcă, (reg) pișolcea (1). 2 (Mun) Om moale. 3 (Reg) Apă călduță, sălcie ori sărată. 4 (Olt; Mun) Zeamă lungă. 5 (Pop) Vin, țuică sau rachiu de proastă calitate, slab și cu gust amărui. 6 (Mun) Vreme umedă. 7 Ploaie măruntă și deasă, de durată Si: (pop) pișătură, (reg) pișorniță. 8 (Olt; îs) Prune ~lce Prune zemoase Si: (reg) prune pișolcoase.

ploios, ~oasă a [At: PARACLIS (1639), 30 / P: plo-ios / V: (înv) ploos / Pl: ~oși, ~oase / E: ploaie + -os] 1 De ploaie (1). 2 Al ploii (1). 3 Care aduce ploaie (1). 4 (D. vreme, ani, anotimpuri, zile) Cu multă ploaie (1) Si: umed, (îrg) plouros (1), (reg) ploicios (1), plointe (1), plouaș (1), (frr) pluvios (1). 5 (Mai ales d. vreme, ani, anotimpuri, zile) Favorabil ploilor (1) Si: umed, (îrg) plouros (2), (reg) ploicios (2), plointe (2), plouaș (2), (frr) pluvios (2).

Ilie Unul dintre cele mai frecvente și populare prenume românești, Ilíe continuă la noi un vechi nume ebr. Elijáh(u), purtat de un cunoscut profet biblic, personaj al Cărții regilor din V.T. Explicația numelui apare chiar în textul biblic: strîngînd întreg poporul la muntele Carmel, Ilie cere fiilor lui Israel să hotărască cărei divinități i se vor închina în viitor. În urma unei probe a focului (în zadar proorocii lui Baal au invocat numele zeului pentru a le aprinde lemnele pregătite pentru foc), cîștigată de Ilie (la rugămintea acestuia „a căzut foc de la Domnul”), poporul s-a convins că „Domnul este adevăratul Dumnezeu” (în termeni ebraici, Jahve este singurul și adevăratul El). Numele în discuție face deci parte din categoria teoforicelor (de această dată chiar cu caracter dublu, întrucît ambele elemente, El și Jahve sînt nume ale divinității) din punct de vedere formal fiind constituit dintr-o întreagă frază cu valoare nominală (acest tip de antroponime, formate prin simpla alăturare a două substantive, aparțin primei perioade israelite, fiind cele mai vechi). Întrucît elementul El- apare în foarte multe nume de origine semitică folosite și la noi (de exemplu → Daniel; Gabriel; Mihael; Rafael; Samuel etc.) vom încerca să oferim cititorului cîteva informații. Foarte veche desemnare semitică a divinității, răspîndită mai ales în regiunile de limbă acadiană și cana- neană, El (cu diferite variante: ebr. El, ugaritică l, acadiană, ilu, arab. ilăh) nu are o semnificație certă (majoritatea specialiștilor îl derivă din wl „a fi înainte, a fi tare”). În funcție de diferitele limbi și perioade în care apare, El este nume generic (cu pluralul Elim, Elohim, Ilam etc.) sau desemnează numai o anumită divinitate. La asiro-babiloneni, în nume personale teoforice, ilu apare de obicei cu valoare de generic; la arameeni, în sec. 8 î.e.n., cuvîntul denumea o divinitate specială, aceeași semnificație avînd-o și în inscripțiile feniciene (în textele ugaritice, era desemnat astfel zeul suprem Moth, la origine probabil o divinitate astrală); la vechii arabi, care foloseau multe nume compuse cu El-, cuvîntul indica tot un zeu unic. Israeliții au adoptat și ei pe El, mai mult în limba solemnă, cu dublă valoare: fie numai ca un nume generic pentru divinitate (ca în El-jah(u) „zeul este Jahve”), fie ca nume al unei singure divinități. Elohim, la origine un fel de plural de politețe (ca în română, noi pentru eu, dumneavoastră pentru tu etc.) sau o ridicare la nivel de concept (Elohim este cel care are toate calitățile lui El), este folosit mai ales pentru a numi pe unicul și adevăratul Dumnezeu. Mai trebuie adăugat că, nu cu mult înaintea nașterii lui Iisus, evreii nu mai pronunțau cuvintele Jahve și Elohim, înlocuindu-le prin Adonây (pentru semnificația acestuia → Chiriac; Dominic). Avînd un corespondent perfect în mai vechiul nume asirian Ilyan, ebr. Elijah(u) este redat în Septuaginta prin gr. Eliú, iar în N.T. prin Elias, formă identică cu cea latină, păstrată în limbile apusene moderne. Răspîndirea numelui în Europa este legată de victoria creștinismului, care a impus o mare parte din vechile nume ebraice și a popularizat cultul martirilor, iar mai tîrziu, al sfinților. Cum dintre numeroșii Ilie din calendare de cea mai mare favoare se bucură personajul biblic, vom încerca să punem în lumină și alte elemente care au concurat la creșterea faimei și frecvenței numelui în discuție. După cum se știe, sărbătorile creștine au înlocuit vechile sărbători păgîne, la origine legate de ciclurile vegetației, mai exact, de importanța pe care o aveau diferitele momente ale anului în viața economică și spirituală a colectivității. Noua religie nu a putut însă să înlăture multitudinea de credințe și obiceiuri vechi de milenii, ci în cea mai mare parte le-a modificat aspectul și mai ales numele. Așa se face că un foarte mare număr de sărbători dedicate unor martiri și sfinți sînt în fond vechi rituri păgîne amestecate cu elemente creștine. Data hotărîtă de biserică pentru sărbătorirea profetului llie este de o mare importanță în viața colectivităților agricole; coacerea și strîngerea cerealelor. Dintotdeauna și de pretutindeni, cei care au cultivat pămîntul și-au dorit în acest moment vreme frumoasă, ploile, cu piatră mai ales, putînd distruge recoltele; la fel de periculos pentru lanurile coapte este și focul, care în miezul verii poate aduce mari pagube. Legate de aceste elemente importante ale vieții țăranului au existat o serie întreagă de vechi credințe și obiceiuri, care mai tîrziu, în perioada creștină, au fost preluate în cultul sfîntului llie. Chiar în legenda biblică există o serie de fapte ce și-au găsit ecou în vechile credințe. Activitatea profetului este plasată într-o perioadă de secetă și se încheie cu ridicarea lui la ceruri, într-un car de foc, cu cai de foc. Iată așadar cum se explică faptul că Ilie sau llie Pălie (de la a păli „a arde”) este „rău de foc, trăsnet și piatră”. Deosebit de interesante sînt obiceiurile și credințele noastre populare (bine reprezentate în creația folclorică) care, neavînd nici o legătură cu profetul biblic, ne fac să ne gîndim la vechile culturi păgîne închinate lui Helios sau Iupiter (chiar pasajul biblic amintit indică reminiscențe ale unui cult al soarelui). De o mare popularitate și importanță în zona balcanică, cultul sfîntului Ilie a determinat ca, în anumite limbi, luna iulie să se numească și iliniskiat (în bg.), iliinski sau ilinstak (în scr.), Jlywyi (la huțuli, dar pentru august). Dacă pentru apusul Europei, existența unor vechi izvoare scrise ne permite să afirmăm continuitatea și frecvența formelor Elias sau Helias, la popoarele slave din răsărit atestările sînt mai tîrzii, motivul principal fiind creștinarea mai tîrzie a acestora. În mod logic, numele Ilie trebuie să fie mai vechi la populația romanizată (și, în mare parte, creștinată) a vechii Dacii, decît la slavi, lipsa izvoarelor scrise și apoi influența onomasticii slave care va fi înlocuit sau modificat formele vechi ale numelor, nu permit să se aducă dovezi concrete în sprijinul acestei afirmații. Preluat din greacă, unde este Elias, apoi Ilias, numele apare în vechea slavă sub formele Ilija, Iliji etc. Ca nume personal, Ilija este atestat în sîrbo-croată din anul 1222, iar la ucraineni din 1438. În documentele moldovenești din epoca lui Ștefan cel Mare este atestat Ilíe și mult mai des Iliáș. Frecvența ridicată a numelui la românii din toate regiunile (statisticile făcute la noi îl plasează pe Ilie pe locul 5, după Ion, Vasile, Dumitru, Gheorghe; deși aceste cercetări au în vedere zone geografice foarte restrînse, rezultatele lor pot fi considerate reprezentative) explică în parte numărul relativ mare al variantelor și derivatelor. Iată o parte dintre acestea, folosite și astăzi ca prenume sau nume de familie: Ilie, Lie, Ilia, Liia, Iliaș, Liaș(u), Iliașcu, Ilieș, Iliică, Liică, Ilicel, Ilioiu, Ilioaie, Iliuț(ă), Ilă, Ilașcu, Ile(a), Iluț, Elie, Elieș, Elișor, Eliade, Elias, Eliana sînt forme mai noi, savante sau împrumuturi din apus. ☐ Engl. Ellis, fr. Elie, Eliane, germ. Elias, it. Elía, sp. Eliás, magh. Eliás, Illes, fem. Ilja, Eliana, bg. Iliia, Iljo, rus., ucr. Iliiá, ser. Ilya, Ilijaș, etc. ☐ Dintre personalitățile care au purtat acest nume îi amintim pe Iliaș, fiul lui Alexandru cel Bun, Iliaș, fiul lui Petru Rareș. Pictorul Ilia Efimovici Repin, scriitorul Ilya Ehrenburg ș.a. ☐ Din literatura română contemporană binecunoscutul erou al lui Marin Preda, Ilie Moromete.

teiér, teieri, s.m. Creangă de tei: „[La Rusalii] punei teier în casă și la șură pântru ploi și vremuri grele” (Bilțiu, 2009: 171). – Din tei + suf. -ar (DEX).

UMFLA, †ÎNFLA (-flu) I. vb. tr. 1 A face să se întindă, să se dilate, să-și mărească volumul prin suflarea aerului sau vîntului, prin introducerea unui gaz, etc.: ~ un balon; și va intra apa aceasta... în pîntecele tău să-ți umfle pîntecele (BIBL.); a-și ~ nările; suge cu sete, umflîndu-și bucile (DLVR.); vîntul umflă pînzele corăbiei; Ⓕ: a-l ~ rîsul, a pufni de rîs: unde mi-l umflă un rîs d’alea cu lacrimi (ISP.) ¶ 2 Ⓕ F A înhăța, a înșfăca, a apuca, a pune mîna pe cineva cu brutalitate: iute mă suiu în pod, umflu pupăza de unde era... și mă duc (CRG.); l-a umflat de chică și pe sus l-a dus la domnu Isăcescu (VLAH.); cînd am asmuțit băieții de l-au umflat, striga cît putea (CAR.) ¶ 3 F ~ în spate, în cîrcă, pe sus, a înhăța și a ridica în spinare: înflînd-o în spate, a venit cu pielea aceea acasă (SB.); după ce au ieșit cîte trei din apă, au umflat butoiul în cîrcă și s’au pornit spre casa lui Păcală (R.-COD.); îl umflă (pe leneș) pe sus, îl pun într’un car cu boi... și hai cu dînsul la locul de spînzurătoare (CRG.). II. vb. refl. 1 A se dilata, a-și mări volumul prin suflarea aerului, prin introducerea unui gaz, etc.: balonul, bășica s-a umflat; pînzele corăbiei se umflă de vînt; se umfla din foale ca să aprinză focul (ISP.); broasca s’a umflat pînă a crăpat; a se ~ în nări, a) a-și dilata nările; b) Ⓕ F a se îngîmfa: (Țiganul...) Calcă rar, se umflă’n nări (SPER.); Ⓕ a se ~ de rîs, a pufni de rîs: toți se umflară de rîs deodată și începură a-l cam lua peste picior... cu glume nesărate (ISP.); Ⓕ a se ~ în pene (ca un curcan), a se îngîmfa: M’aș umfla ursuz în pene Și aș sta într’un picior (EMIN.) ¶ 2 A-și mări volumul (vorb. de ape), a crește în urma ploilor sau topirii zăpezilor; în vreme de ploaie, cînd pîrăul se umfla, ea slujea întregului sat de trecătoare (SLV.); aproape de Bunavestire se topește omătul și curg pîrăele și se umflă Bistrița din mal în mal (CRG.) ¶ 3 A fierbe în clocote: ai pus la foc o oală... și... apa se umflă (GOR.) ¶ 4 🩺 A se ridica pielea, țesutul unui organ într’o parte bolnavă a trupului: cînd copilul treapădă mult, se zice că dă în dropică, adecă se umflă peste tot și mai ales la picioare (PAMF.); i s’a umflat un ochiu, o mînă, ficatul, splina [lat. inflare].

USCAT², -Ă, uscați, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Lipsit de umezeală; zbicit, zvântat. ♦ (Despre vreme, zile) Fără ploaie sau fără zăpadă; secetos. ♦ (Despre pământ) Neroditor, neproductiv, sterp (din cauza lipsei de apă). ♦ (Despre gură sau gât) Care dă o senzație puternică de sete; lipsit de salivație. ♦ (Despre ochi) Lipsit de lacrimi, de strălucire. ♦ (Despre ten, piele, păr) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără expectorație; sec. ♦ Fig. (Despre voce, timbru, sunete; adesea adverbial) Rigid, spart, aspru. 2. (Despre unele alimente) Conservat prin deshidratare. 3. (Despre ființe) Slab, uscățiv; (despre organe sau părți ale corpului) atrofiat. 4. (Despre plante, frunze, flori) Fără sevă; mort; veștejit, ofilit. II. 1. S. n. Suprafața litosferei neacoperită de apele oceanului planetar; pământ. ◊ Expr. A se zbate ca peștele pe uscat = a lupta cu mari greutăți. A fi dracul pe uscat = a fi șiret, abil, rău. 2. S. n. art. (Mar.) Vânt dinspre uscat. – V. usca.

A¹ prep. 1) (exprimă raport de identificare sau de asemănare) Miroase a trandafir. 2) (exprimă raport prezumtiv) Nu-i a bine. Vremea e a ploaie. /<lat. ad

MANTA ~le f. 1) Haină lungă și largă, confecționată din stofă groasă (de obicei, impermeabilă), care se îmbracă deasupra pe vreme rea. ~ de ploaie. ~ soldățească. ◊ A-și găsi ~ua cu cineva a avea mult de lucru cu cineva până a izbuti să facă ceva. A feșteli ~ua cuiva a strica reputația cuiva. A-și întoarce ~ua după vânt a-și schimba părerea, atitudinea după împrejurări. 2) înv. Haină lungă și largă, fără mâneci, care se purta peste altă îmbrăcăminte; mantie. 3) Înveliș protector al unei piese sau al unui sistem tehnic. [Art. mantaua; G.-D. mantalei] /cf. pol., ucr. manta

pișoalcă, pișoalce, s.f. 1. (pop.; peior.) persoană care urinează des (în pat); pișotcă, pișoarcă. 2. (reg.) om moale, fleșcăit. 3. (reg.) apă căldicică, sălcie ori sărată. 4. (reg.) ciorbă goală, zeamă lungă. 5. (pop.) vin, țuică de proastă calitate. 6. (reg.) vreme ploioasă, umedă; ploaie măruntă și deasă de durată; pișorniță. 7. (reg.; în sintagmă) prune pișoalce = specie de prune zemoase; prune pișolcoase.

INTEMPERIE, intemperii, s. f. Stare atmosferică neprielnică, dăunătoare; vreme rea (cu ploaie, vânt, viscol). – Din fr. intempérie, lat. intemperies.

BURZULUI, burzuluiesc, vb. IV. Refl. 1. A se mînia brusc, a se enerva, a se zborși, a se răsti, a se rățoi (la cineva). Acum, în fața lor se burzuluia un guard cu cingătoare tricoloră peste pîntec. PAS, L. I 63. ◊ Fig. Cîinele se burzului și începu a sări în două picioare, uitîndu-se zăpăcit în toate părțile. PREDA, Î. 59. ♦ Fig. (Despre vreme) A se schimba în rău (stîrnindu-se ploaie și vînt). Vremea cea frumoasă începu a se burzului... și, cît ai clipi, un vînt puternic, urinat de ploaie, se revărsă cu tunete și fulgere. ȘEZ. VII 137. 2. (Învechit și arhaizant) A se răscula împotriva cuiva, a se răzvrăti. Măria-ta, orheienii și lăpușnenii umblă să se burzuluiască iar. -... Vor să se burzuluiască? Cum vor să se burzuluiască? Nu s-a mîntuit neamul răzvrătiților? SADOVEANU, Z. C. 85. ◊ Tranz. Puțini care scăpară cu viață, apucînd a sări peste ziduri... burzuluiseră norodul, și tot orașul alergase la poarta curții, pre care începuse a o tăia cu securile. NEGRUZZI, S. I 153. 3. (Despre păr) A se zbîrli. Pe fața-i lătăreață, țepile nerase de cine știe cînd se burzuluiau, ochii mici, înfundați în cap, insîngerați, scînteiau ca doi cărbuni aprinși peste care suflă un vînt năprasnic. REBREANU, R. II 139. ◊ Tranz. (În expr.) A-și burzului creasta = a se îngîmfa, a se grozăvi, a se umfla în pene. Pîn-acuma-n țara-aceasta, Noi [boierii] ne-am burzuluit creasta. ALECSANDRI, T. I 238.

INTEMPERIE, intemperii, s. f. (Folosit mai ales la pl.) Stare atmosferică neprielnică, dăunătoare, vreme rea (ger ploaie torențială, vînt, viscol). Sînt mai populate inflorescențele plantelor care în afară de hrană oferă [insectelor]... și protecția contra intemperiilor atmosferice. FAUNA R.P.R. VIII_I 29. Însoți brișca pînă în fața noului conac, lîngă rondul în formă de inimă, răvășit de intemperiile iernii. REBREANU, R. II 16. Fig. Puterea de rezistență... a omului împotriva intemperiilor vieții. GHEREA, ST. CR. III 300.

SEMN, semne, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tot ceea ce arată, indică ceva. Cunoșteau semnele de ploaie și de vreme bună. SADOVEANU, O. VIII 137. Nu cred să mai plecați în seara asta, uite... semne de furtună. BART, S. M. 14. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen, care permite să se precizeze natura lui. Din tot ce spusese el și din semnele pe care le avea, boala lui era grea de tot. MIRONESCU, S. A. 33. ◊ Expr. (În superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). O doamnă din caretă văzînd-o-n drumul său... A pus a-ntoarce caii, zicînd că e semn rău. MACEDONSKI, O. I 45. A avea semne (sau a i se face semn) = a avea indicii în legătură cu o întîmplare viitoare. Eu am semne că trebuie să dau de ei și să-i aduc. RETEGANUL, P. V. 27. Murgul păsa, Semn i se făcea Și drumul cotea. TEODORESCU, P. P. 490. A da semn (rar semne) de viață = a comunica din depărtare cu cineva, a face să se audă noutăți despre sine, a se manifesta. De-o lună Ștefan nu dă semn de viață... Ce-a putut să i se întîmple? DELAVRANCEA, A. 33. Îți dau semne de viață din capitala daco-romană. CARAGIALE, O. VII 167. ♦ Fenomen care se arată uneori pe cer și pe care superstițioșii îl interpretează ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului. Semnul racului. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a da») Probă, dovadă. Vrau să-ți dau un semn de simpatie. SADOVEANU, Z. C. 53. Se auzea iar cîntecul lăutarilor, semn că hora reîncepuse. REBREANU, R. I 141. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți; Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale. EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau că)... = dînd dovadă de..., ca probă că... Culai dădu din cap în semn că înțelege asemenea lucru și oftă. SADOVEANU, O. VIII 139. Scoțînd din sîn... un mănunchi de flori bine mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască. ISPIRESCU, L. 39. Atunci spînul pune mîna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ia la sine; apoi îl scoate din fîntînă și-i dă paloșul să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurămîntului. CREANGĂ, P. 207. 2. (Mai ales în construcție cu verbul «a face») Gest, mișcare care exprimă un gînd, o intenție, o stare sufletească sau care sugerează cuiva o acțiune. Plîngeau și nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. CREANGĂ, P. 15. La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port. EMINESCU, O. I 146. Îmi zîmbi, făcîndu-mi un semn de adio cu buchetid de flori. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Învechit) Semnal. Căpitani, ostași cu zale și cu platoșe de fier, Pe-ai lor cai sirepi stau mîndri ca la semnul de război. ALECSANDRI, P. A. 45. ◊ Expr. A da semne din... = a semnaliza cu... Bine... După ce-l veți prinde, să dați semne din pistoale. HASDEU, R. V. 154. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment. N-ați văzut puiuțul meu? Spune-mi, dragă, semnul său! Puiu meu-i cu pana verde, Ochi-ș negri-negrișori. ȘEZ. III 19. Noi l-om fi văzut, Nu l-am cunoscut; Semne de ne-i spune, Lesne l-om cunoaște. TEODORESCU, P. P. 92. Că de cînd eram eu mic Aveam semne de voinic. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ Însemnare de orice fel, făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. V. crestătură. 4. Obiect, lucru așezat într-un loc (sau într-un anumit fel) pentru a marca ceva; însemnare; indicator. Deschise cartea de pe piept la semn și... începu iar să citească. C. PETRESCU, Î. II 58. ◊ Semn de hotar sau (în trecut) de moșie = piatră, stîlp, copac care indică un hotar; care punctează din loc în loc linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. Bătrînul arăta oșteanului în ce locuri sînt semnele de hotar. SADOVEANU, O. VII 103. Semn de carte = fîșie îngustă (de carton, de mătase sau de piele) care se introduce între paginile unei cărți pentru a indica locul pînă unde s-a ajuns cu lectura; zăloagă. ♦ (În construcție cu verbe ca «a trage», «a ochi», «a lovi») Loc marcat, țintă. Gloanțele... Le ungea cu untdelemn Ca să lovească la semn. MAT. FOLK. 59. 5. Urmă. Creionul lunecă repede pe caietul de note, lăsînd în urma lui semne ciudate. STANCU, U.R.S.S. 23. În urma noastră rămîneau semnele a trei pași. SAHIA, N. 61. ♦ Urmă rămasă pe piele după boală, lovire, rănire etc. V. cicatrice. Așa rămîn pe trupul ostașilor bătrîni semnele războaielor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Armăsarul... îndată se scutură și se făcu ca întîi, fără ca să se cunoască semn de rane. ISPIRESCU, L. 28. 6. (Numai în expr.) Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, indicațiilor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = indicații grafice (punct, virgulă, două puncte, puncte de suspensie etc.) întrebuințate pentru a despărți unele de altele, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, pe planșe etc. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. Controlul asupra volumului de semne monetare. 7. Emblemă. Ridicați semnele Urbei înspre-a cerului oștire și strigați. EMINESCU, O. IV 135. ◊ Expr. Sub semnul cuiva sau a ceva = sub egida, sub auspiciile cuiva sau a ceva, avînd ca simbol ceva. 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire, suvenir. Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta. EMINESCU, O. I 127. – Pl. și: (învechit) semnuri (KOGĂLNICEANU, S. 15).

VREMUI, pers. 3 vremuiește, vb. IV. 1. Intranz. A fi vreme urîtă (cu ploaie, ninsoare, viscol). Binevoiți de ședeți la hodină, cît vremuiește. SADOVEANU, F. J. 445. A început de ieri să vremuiască. CARAGIALE, O. VII 31. Intranz. și (rar) refl. 2. (Despre vreme) A trece, a se scurge. Dac-a fi adevărat ce zice lumea că pentru feți-frumoși vremea nu vremuiește, apoi poate c-or fi trăind și astăzi. EMINESCU, N. 30. Te tot aștept și nu mai vii, și vremea vremuiește, și ziua plecărei mele de aice se apropie. ALECSANDRI, S. 223. Iubește, mîndro, iubește, Că vremea se vremuiește. HODOȘ, P. P. 153.

până¹ [At: PSALT. HUR. 48^r/10 / V: (îrg) pănă, pără, păr, pân, (înv) pană, păn, (reg) par, pânî, pâră, pene, pună / E: ml paene-ad] 1 pp Exprimă delimitarea unei întinderi sau a unei deplasări în funcție de un reper spațial mai mult sau mai puțin precis Hai până afară să discutăm. 2 pp (Îlpp) De sus ~ jos, de jos ~ sus Arată extinderea completă pe verticală a unei arii spațiale. 3 pp Planul spațial delimitativ este asociat cu punctul de localizare a unei circumstanțe Du-te până afară, unde te așteaptă el. 4 pp (Îlpp) ~ unde Exprimă un punct de localizare foarte îndepărtat al reperului de atins Mergi ~ până unde vezi cu ochii. 5 pp (Îc) ~ de Arată că delimitarea reperului final al acțiunii coincide cu punctul inițial al unei alte extinderi spațiale Mirosul se simțea ~ de unde veneam. 6 pp (Îc) ~ pe Arată că delimitarea extinderii acțiunii se face în funcție de atingerea unui plan luat ca reper Curge până pe podea. 7 pp (Îc) ~ de pe Exprimă depărtarea reperului spațial ales, care este și punctul inițial al unei extinderi Mirosul se simțea până de pe deal. 8 pp (Îc) ~ la Arată că reperul final este o destinație precisă sau un nivel atins, privit ca posibilitate maximă Au ajuns până la hotare. 9-10 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la capăt (Exprimă faptul că reperul acțiunii sau stării este precizat) de către limita finală. Am stat până la sfârșit. 11 pp (Îcr de, din) Arată că starea, acțiunea este cuprinsă complet între limitele extreme ale unei arii E ud de la cap până la picioare. 12 pp (Îc) ~ de la, ~ de pe la, ~ din Delimitează depărtarea dintre o poziție oarecare și un reper spațial al limitei inițiale a unei extinderi Vin nuntași până de (pe) la Zalău. 13 pp (Îc) ~ pe la Arată că delimitarea întinderii, deplasării este aproximată în funcție de atingerea unui nivel de extindere sau destinație A plouat până pe la Bran. 14 pp (Îc) ~ în, ~ întru Exprimă faptul că delimitarea deplasării este precizată după situarea în cuprinsul unui plan spațial, al unui interior Urcară până în turn. 15 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Arată că delimitarea deplasării este precizată prin depășirea unui reper spațial Du-te până dincolo de drum. 16 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Exprimă depărtarea dintre o poziție și un plan spațial plasat înaintea începutului unei distanțe precizate Au venit până de dincolo de Olt. 17 pp (Îc) ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că delimitarea întinderii este precizată prin perspectiva unui reper spațial Curtea se întindea până spre marginea pădurii. 18 pp (Îc) ~ dinspre, ~ despre Exprimă depărtarea dintre o poziție și un reper spațial în perspectiva căruia este plasat punctul inițial al unei extinderi Ploaia a înaintat până dinspre Cluj. 19 pp (Îc) ~ prin Arată că delimitarea deplasării se face prin intrarea în cuprinsul unui reper spațial A ajuns până prin părțile noastre. 20 (Îc) ~ de prin Arată că delimitarea se face luând ca repere spațiale mai multe puncte de demarcare a unei extinderi Vin oameni până de prin toate colțurile țării. 21 pp (Îc) ~ după, ~ pe după, ~ deasupra, ~ sub Exprimă faptul că delimitarea este precizată după diferite planuri de orientare la un reper spațial S-a ridicat până deasupra norilor. 22 pp (Îlpp) ~ aproape de, ~ alături de, ~ lângă Exprimă faptul că delimitarea se precizează față de învecinarea cu un reper spațial Veni până lângă el. 23 c (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea întinderii sau deplasării se face prin prezența unei circumstanțiale spațiale De la noi și până se termină lotul experimental. 24 pp (Îcr de, de la, din) Exprimă încetarea duratei acțiunii după un reper temporal de simultaneitate, posterioritate sau anterioritate la un moment oarecare al vorbirii De azi până mâine să termini. 25 pp (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea temporală este un reper final ce indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp Pleacă din oraș de vineri seara și până duminică dimineața. 26 c Exprimă faptul că planul temporal delimitativ este asociat momentului desfășurării unei circumstanțiale A muncit până am venit eu. 27 c (Îlc) ~ când, ~ ce, (înv) ~ unde, (îvr) ~ când ce Exprimă faptul că momentul împlinirii unui fapt este luat ca reper final Așteaptă-mă până când mă întorc. 28 pp (Îc) ~ de Delimitează durata unei stări de fapt gândită prin raportare la contrariul ei, în intervalul dintre un anumit moment și determinarea temporală anterioară Până de curând, trăia. 29 pp (Îc) ~ pe Exprimă momentul încetării acțiunii, stării după un termen care indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp etc. Să lăsăm până la iarnă. 30 pp (Îc) ~ la Exprimă momentul încetării acțiunii după un reper temporal care reprezintă aspectul maxim al delimitării ei A stat la oraș până la 10 ani. 31 pp (Îac) Exprimă reperul temporal al expirării duratei ca punct de orientare pentru desfășurarea unei acțiuni Sunt trei ore până la masă. 32 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a expirării duratei este un termen în care se crede că ar fi posibilă efectuarea unui fapt Așteaptă până la calendele grecești. 33-34 pp (Îlpp; îlav) ~ la (Arată ideea de expirare a unui interval de timp, indicată de o limită neexprimată, dar subînțeleasă ca sigură) Cât se poate de repede Până una alta, pleacă. 35-36 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la capăt, ~ la căpătâi, (înv) ~ la cumplit (Exprimă limita absolută de demarcare a expirării duratei acțiunii, stării) În cele din urmă Am stat până la sfârșit. 37 pp (Înv; îlpp) ~ la curând Arată ideea de rapiditate prin indicarea unei limite de expirare într-un viitor apropiat. 38 (Înv; îc) ~ de la Exprimă incidența cu o demarcare temporală anterioară după care se apreciază trecerea la o stare de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de la o vreme, văzând că plouă, nu mai așteptă. 39 pp (Îc) ~ pe la Precizează momentul încetării acțiunii sau stării prin aproximarea apropierii de un reper temporal ca ultim termen al expirării Până pe la toamnă se va rezolva. 40 pp (Îc) ~ de pe la Exprimă un reper temporal față de imediata depășire a căruia este aproximată durata petrecerii unei stări de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de pe la Crăciun a nins. 41 pp (Îc) ~ în, ~ întru Arată că momentul încetării acțiunii, stării este precizat de o demarcare temporală prin împlinirea unei durate maxime Mă judec până în pânzele albe. 42 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a împlinirii unei durate este privită ca reper de orientare pentru o acțiune, o stare Evoluția omenirii până în viitorul ei cel mai îndepărtat. 43 pp (Îac) Exprimă faptul că demarcarea temporală a duratei este prezentată ca termen în care are loc sau ar fi posibilă efectuarea a ceva E gata până într-o lună. 44 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Exprimă momentul încetării acțiunii, precizat prin depășirea unei durate Până peste o oră vin. 45 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Delimitează intervalul dintre un moment oarecare și un plan temporal de dinaintea începutului duratei precizate Aducea argumente până de dincolo de anii revoluției. 46 pp (Îc) ~ din Delimitează intervalul dintre un moment și unitatea temporală în care se încadrează momentul sau datarea inițială a ceva Până din cele mai vechi timpuri a fost ocupația lor de bază. 47 pp (Îae) Arată că momentul de datare inițială a unui fapt coincide cu momentul încetării altuia Până din anul începerii războiului, nu cunoscuse foamea. 48 pp (Îc) ~ prin, ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este aproximat din perspectiva unui reper de orientare temporală Te aștept până spre ora zece. 49 pp (Înv; îc) ~ despre, ~ de către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de acela al demarării inițiale a unui reper de orientare temporală Acolo au stat până despre toamnă. 50 pp (Îc) ~ după Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin posterioritate față de o unitate temporală Am așteptat până după ora trei. 51 pp (Îlpp) ~ aproape de Exprimă faptul că momentul încetării acțiunii, stării este delimitat prin anterioritate față de o unitate temporală Timp urât până aproape de Paști. 52 pp (Îc) ~ între Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin intercalarea într-o perioadă demarcată de două unități temporale Activitatea sa s-a extins până între cele două războaie. 53 pp (Îc) ~ a Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de durata unui fapt a cărui încheiere este limita temporală finală Plecăm până a nu răsări soarele. 54 c Arată că încetarea duratei acțiunii, stării, coincide cu momentul încetării unei alte acțiuni, stări, corelate direct Dormi până mai ai timp. 55 c Exprimă faptul că încetarea unui interval inițiat din momentul vorbirii este delimitată în funcție de durata a ceva petrecut în acest răstimp Stai un minut, până îmi iau cartea. 56 c Exprimă faptul că încetarea acțiunii, stării, este raportată la manifestarea reală sau potențială a ceva care o succede A dispărut până să mă uit la el. 57 c Arată că încetarea acțiunii, stării, este marcată prin trecerea la un stadiu, un fapt care justifică întreruperea acestora Au mers împreună până au ajuns acasă. 58 c Arată că încetarea intervalului de timp scurs din momentul vorbirii este delimitată de producerea a ceva Va trece timp până ne vom reîntâlni. 59 c (Îcn) Exprimă faptul că încetarea unei restricții, a lipsei manifestării unui fapt este condiționată de împlinirea altuia, care îl anticipează Până nu faci foc, nu iese fum. 60 pp Arată că evaluarea maximă a intensității unei stări, unei situații, fixează cu o limită locală sau temporală punctul de unde nu mai este posibilă admiterea acesteia Până aici ți-a fost! 61 pp (Îlpp) ~ unde, ~ când Evaluează în interogații retorice, momentul de încheiere a ceva ca pe o limită exagerată, abuzivă Până când te joci așa cu mine? 62 pp (Îlpp) ~ și, ~ chiar așa Evaluarea maximă a aprecierii este făcută prin evidențierea voită a caracterului aparte Până și vara ți-e frig. 63 pp (Îc) ~ de Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei situații reiese din considerarea globală a numărului de repetări la un moment dat Poți repeta până de trei ori. 64 pp (Îc) ~ pe Exprimă faptul că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei stări reiese din tangența cu limita de declanșare a consecinței Iți iert multe, dar nici până pe acolo încât să minți. 65 pp (Îc) ~ la Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, a unei situații reiese din considerarea modului de actualizare în corelație cu posibilitatea absolută de atins la un moment dat Crește până la cer puterea sa. 66-67 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la urma urmelor (Exprimă atingerea limitei decisive, ce permite trecerea de la o stare la alta) în cele din urmă Vei accepta până la sfârșit. 68 pp (Îc) ~ la Exprimă atingerea sau intenția de a atinge limita de epuizare a modului de manifestare sau săvârșire a ceva A plătit până la ultimul ban. 69 pp (Îlpp) ~ la un punct Arată evaluarea valabilității criteriului pentru aprecierea a ceva Are dreptate până la un anumit punct. 70 pp (Îc) ~ la Evaluează atingerea limitei infime în însușirea unor cunoștințe A învățat carte până la glezne. 71 pp (Îlav) De la mână ~ la gură Într-un timp neobișnuit de scurt. 72 pp (Îcr de la) Exprimă unanimitatea unor elemente dispuse progresiv sau regresiv într-o ierarhie sau între limite antagonice Toți s-au bucurat de la mic până la mare. 73 pp (Îc) ~ la Evaluează, prin generalizare numerică, plafonul maxim până la care se poate aproxima mărimea unei cantități Au fost până la 50 de persoane. 74 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim în considerarea progresivă a elementelor de același fel Până la șase rude. 75 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim atins în dispunerea prin ordonare a elementelor de același fel A încercat să intre la facultate până la a patra oară. 76 pp (Îc) ~ de Evaluează, prin măsurare, gradația maximă, în sens pozitiv sau negativ, atinsă la un moment dat A accelerat până la 150 km pe oră. 77 pp (Îc) ~ în, ~ întru Evaluează valoarea maximă a intensității de manifestare a unui fapt, a unei situații, prin îndeplinirea lor integrală Sătul până în gât. 78 pp (Îcr din) Exprimă încadrarea totală a elementelor dispuse între limite antinomice, în săvârșirea sau suportarea a ceva I-a spus totul, din fir până în păr. 79 pp (Îlav) ~ într-atât(a), ~ în așa măsură, (înv) ~ cât(ă), ~ în atât(a) (Evaluează gradul ultim al cantității, în corelație cu o consecință reală sau posibilă) În cel mai înalt grad Se enervase până în așa măsură, că nu putea vorbi. 80 pp (Îc) ~ peste Evaluează maximumul intensității unei stări, situații prin depășirea unei limite de suportabilitate sau toleranță L-am suportat până peste orice limită. 81 c Evaluează intensificarea maximă în efectuarea a ceva, prin atigerea unei limite ce nu poate fi depășită Dansează până transpiră. 82 c Evaluează imposibilitatea înfăptuirii unui lucru, prin extinderea locală sau temporală infinită Proști vor fi până e lumea.

vremui [At: (a. 1551-1553) ES 57a, ap. TDRG / Pzi 3: ~iește / E: vreme] (Pop) 1 viu A se face vreme (121) urâtă (cu ploaie ninsoare sau viscol). 2-3 vir (D. vreme) A trece.

vremui vb. IV. (pop.) 1 intr. A fi sau a se face vreme urîtă (cu ploaie, ninsoare, viscol etc.). Umbre uriașe se fugăreau pe pămînt, apoi se întuneca și vremuia din nou (AGÂR.). 2 intr., refl. (despre vreme) A trece, a se scurge. Dac-a fi adevărat ce zice lumea: că pentru Feți-Frumoși vremea nu vremuiește, apoi poate c-or fi trăind și astăzi (EMIN.). • prez.ind. pers. 3 -iește, vremuie. /vreme + -ui.

vremuială s.f. (pop.) Vreme rea (eu ploaie, ninsoare, viscol etc.). • pl. -ieli. /vremui + -eală.

vremuire s.f. (pop.) 1 Vreme urîtă (cu ploaie, ninsoare, viscol etc.). S-auzeau cum cîntă cocoșii, mohorît, a vremuire (CAM.). 2 Trecere, scurgere a timpului. Produs al aerului, soarele ar fi Al vremuirii joc al unor pămîntești stihii (BLA.). • pl. -i. /v. vremui.

MANĂ s. f. 1. Lichen comestibil care crește pe stânci în forma unor mici ghemuri cenușii, purtate uneori în locuri foarte depărtate, unde cad ca o ploaie (Lecanora esculenta); p. ext. pâine făcută din acest lichen. ♦ Fig. Rod; frupt. ♦ Belșug, abundență. 2. Numele mai multor boli ale plantelor cultivate, cauzate de anumite ciuperci parazite. 3. Compus: mană-de-ape = plantă erbacee toxică din familia gramineelor, cu frunze lanceolate și cu flori hermafrodite dispuse în spicule, care crește în preajma apelor și prin mlaștini (Glyceria aquatica). 4. Rouă sau ploaie de vară pe vreme însorită, care are un efect dăunător asupra dezvoltării plantelor; p. ext. stricăciune provocată de soarele prea fierbinte care apare imediat după ploaie. – Din sl. mana, ngr. mánna.

MANĂ s. f. 1. Lichen comestibil care crește pe stânci în forma unor mici gheme cenușii, purtate uneori de vânt în locuri foarte depărtate, unde cad ca o ploaie (Lecanora esculenta); p. ext. pâine făcută din acest lichen. ♦ Fig. Rod; frupt. ♦ Belșug, abundență. 2. Numele mai multor boli ale plantelor cultivate, cauzate de anumite ciuperci parazite. 3. Compus: mană-de-ape = plantă erbacee toxică din familia gramineelor, cu frunze lanceolate și cu flori hermafrodite dispuse în spicule (Glyceria aquatica). 4. Rouă sau ploaie de vară pe vreme însorită, care are un efect dăunător asupra dezvoltării plantelor; p. ext. stricăciune provocată de soarele prea fierbinte care apare imediat după o ploaie. – Din sl. mana, ngr. mánna.

ATÎRNA, atîrn, vb. I. I. 1. Intranz. A cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). Lumina se cufunda și se pierdea fără urmă în scoarțele bătrînești, pălite, care atîrnau pe pereți. DUMITRIU, B. F. 36. Din ramură în ramură, cînd atîrnat cu mîinile, cînd cu picioarele... încleștate, ajunse pînă în vîrf. ISPIRESCU, L. 212. De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. CREANGĂ, P. 106. Brațul ei atîrnă leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I 79. Purta un benișel de felendreș... a căruia mînice atîrnau dinapoi. NEGRUZZI, S. I 145. ◊ (Pleonastic) [Buza] cea dedesubt atîrna în jos, de-i acoperea pîntecele. CREANGĂ, P. 244. ◊ Fig. Era cerul vînăt și era lumina zilei fumurie. Atîrna ploaia. PAS, L. I 261. Vremea atîrnă... Soarele luptă, Norii țin piept. TOMA, C. V. 302. La răsărit pe cer atîrna o uriașă perdea de flăcări. REBREANU, R. II 105. 2. Tranz. A agăța, a anina, a suspenda, făcînd să cadă liber în jos. își atirnă tolba cu săgețile la spate. ISPIRESCU, L. 74. În tine [codrule] cînd intrai, Numai o creangă tăiai, Armele de-mi atîrnai. ALECSANDRI, P. P. 263. Atîrnă pe coapsa stîngă o sabie încovoiată. NEGRUZZI, S. I 23. De arme se descingea, Sus prin crăci mi le-atîrna, Apoi tovarăși chema Și la masă mi-i poftea. ANT. LIT. POP. I 461. ◊ Fig. (Neobișnuit) Era tîrziu și somnul începuse a-mi atîrna greu pleoapele peste ochi. HOGAȘ, DR. 255. ◊ Expr. A-i atîrna (cuiva) lingurile de gît v. lingură. ♦ (Neobișnuit) A spînzura (un condamnat). Cu moarte să se omoare, în furci să-l atîrne. ISPIRESCU, L. 121. 3. Refl. A se agăța de cineva sau de ceva, a se prinde (cu mîinile). Copilul se atîrnă de gîtul tatălui. ◊ Fig. Din încrețirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc S-atîrnă sufleiu-mi de ochii Cei plini de lacrimi și noroc. EMINESCU, O. I 117. II. Intranz. 1. A se apleca spre pămînt sub o povară sau din lipsă de putere (nemaiputînd sta drept). Crengile încărcate cu fructe atîrnau la pămînt. 2. A trage greu (la cîntar), a cîntări (mult), a avea o greutate (relativ) mare; fig. a valora, a prețui. Am 60 kg; dar mai atîrnă și îmbrăcămintea ceva. ▭ Puindu-le în cumpănă, i se păru că atîrnă mai mult vorbele femeii. ISPIRESCU, U. 28. III. Intranz. A fi dependent de cineva, a fi sub ascultarea sau stăpînirea cuiva. Ce este mai plăcut decît a nu atîrna de nime. ALECSANDRI, T. 572. ♦ A depinde de ceva, a fi condiționat de ceva. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. ♦ (Impersonal) [Hainele] m-ar interesa întrucîtva. Atîrnă și de preț. SADOVEANU, P. M. 163.

BINECUVÎNTAT, -Ă, binecuvîntați, -te, adj. 1. Mai ales în sens bisericesc) Care a primit binecuvîntarea cuiva; blagoslovit. Untdelemn binecuvîntat. GALACTION, O. I. 17 2. Fig. Bogat înzestrat de natură. Țară binecuvîntată. ▭ Aici pămîntul nostru e binecuvîniat, El varsă rîuri d-aur. BOLINTINEANU, O. 13. 3. (Despre lucruri) Care merită laudă sau preamărire (pentru acțiunea sa binefăcătoare). Ploi binecuvîntate căzuseră la vreme. GALACTION, O. I 37. 4. (Despre motive, cauze, pricini) Bine întemeiat, îndreptățit, legitim.

CHIP, chipuri, s. n. I. 1. Față, obraz, figură. Vezi, noi nu sîntem boieri; ne-am învățat să izbim în cărbune, nu în chipul omului. DAVIDOGLU, M. 74. Chipul senin și zîmbitor al Margaretei îi umplea întreaga lume de gînduri. VLAHUȚĂ, O. A. 118. E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. ALECSANDRI, O. 210. ♦ Expresie a feței, fizionomie. Dumitrache semăna bunicului la chip și la inimă. STANCU, D. 7. Se puse la poartă cu chip umilit și smerit. ISPIRESCU, L. 308. Mă rog d-tale, nu te-ndura, fii cum te-arată chipul. ALECSANDRI, T. 382. 2. Înfățișarea sau aspectul unei persoane. Călătorul, după chip și port, e un negustor. CARAGIALE, O. I 369. Nici că se uita la dînsul, carele-i tot bătea capul, arătîndu-i-se ei sub deosebite chipuri. ISPIRESCU, U. 15. Un demon sufletul tău este, Cu chip de marmură frumos. EMINESCU, O. I 211. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreț, academic. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Fig. Cioplind cu dalta chipul nou al lumii, Celor răpuși chip nou le dăltuim. BANUȘ, B. 90. ◊ Loc. adv. În chip de... = cu înfățișare de..., asemenea cu..., în formă de..., ca... Ea ar fi venit în chip de pasăre, de a bătut acum la fereastră. CREANGĂ, P. 232. Briar... n-are-n lume decît un gros stejar... cioplit în chip de ghioagă. ALECSANDRI, P. A. 193. După chipul și asemănarea cuiva = întocmai ca cineva, exact, la fel cu cineva. Și-și ia un suflet de noră, întocmai după chipul și asemănarea celei de-ntîi. CREANGĂ, P. 7. ♦ Persoană, făptură, ființă. De la mesele vecine, alte chipuri se adunară în jurul lor și glumele începură din belșug. DUNĂREANU, CH. 46. Ce-ți pasă ție, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? EMINESCU, O. I 181. ♦ Imagine, arătare. Chipul morții pare că-n orice colț îl vezi. EMINESCU, O. I 96. De pe stîncă, chipuri negre se cobor. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Fig. Clopotele încetaseră și din păduri ieșeau chipurile înfiorătoare ale liniștii și ale nopții. DAN, U. 154. 3. Imagine a unei persoane sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. Faurul pămîntului se apucă și făcu chipul lui Greuceanu numai și numai din fier. ISPIRESCU, L. 220. Tot acolo am văzut și chipul de ceară a craiului de Ungaria, Mătieș Corvin. KOGĂLNICEANU, S. 12. ◊ Carte cu chipuri = carte cu ilustrații. 4. (Popular) Semn. Făcui chip Pisicuții cu frîul la dreapta, ca și cum aș fi avut de gînd să urc scara călare și să întru în casă cu Pisicuță, cu tot. HOGAȘ, M. N. 16. II. 1. (Urmat sau precedat de determinări adjectivale) Fel, mod. M-ai închis, aici, în lanțuri; am răbdat în chip păgîn. COȘBUC, P. I 120. S-a gîndit... cum să-i facă a-și petrece vremea în chipul cel mai plăcut. CARAGIALE, O. III 60. Exercițiile vînătorești au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepțional imaginațiunea omenească. ODOBESCU, S. III 47. Toate părțile lumii sînt lănțuite într-astfel de chip, că este peste putință de-a cunoaște una fără celelalte. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Loc. adv. (În sau cu) fel și chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitățile posibile. Fel și chip se schimbă vremea, acuși ninge, acuși plouă, acuși îi soare. MIRONESCU, S. A. 41. Fata rămîne acasă ca pe spini, bătîndu-și mintea cu fel și chipuri, ca omul în așteptare. SEVASTOS, N. 49. A doua noapte iarăși au venit pețitoriul și au început a stărui feli și chip, tot cu binele, ca să i-o deie numaidecît. SBIERA, P. 50. Fel și chip de... = tot felul de... Despre Tăun umblau, de mulți ani, fel și chip de vorbe. CAMILAR, TEM. 62. În (sau cu) chipul acesta sau în acest chip = în felul acesta, astfel. Ori de cîte ori mă jigniți în acest chip, mi se împuținează nouă zile din viață. SADOVEANU, N. F. 8. Îi despoia [pe boieri] de averi... lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. 2. Modalitate, posibilitate. Să-i facă vrun chip să-l ia pe lîngă dînsul. VLAHUȚĂ, O. A. 95. N-ai grijă, că oi găsi eu vrun chip să vin iară. ALECSANDRI, T. 207. Am simțit că începusem a face rău, de atunce am căutat tot chipul ca să ies din prăpastia în care picasem. KOGĂLNICEANU, S. 186. ◊ Loc. adv. Cu orice chip = cu orice preț, cu tot dinadinsul, oricum. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiță nedespărțită de nurori... de aceea și chitise una de mai înainte. CREANGĂ, P. 8. Am văzut-o că este pidosnică și vroiește cu orice chip să se adăpe numai de la un izvor. CREANGĂ, P. 116. În (sau cu) nici un chip = în nici un caz, nicidecum. Căzuse parcă într-o prăpastie întunecoasă, din care nu mai putea să iasă cu nici un chip. BART, E. 207. Cea mai mică nu voia cu nici un chip să se mărite. ISPIRESCU, L. 89. ◊ Expr. Nu e chip să... (sau de a... ) = nu se poate, e imposibil să... Nu-i chip oare, soră dragă, să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. N-a fost chip să ajungă, din cauza mlaștinilor în care se înfundau. BART, E. 278. Nu era chip să se apropie sărac de pragul palatului lui. VLAHUȚĂ, O. A. 214. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. Nu e chip cu cineva = nu poți s-o scoți la capăt cu cineva. Nu mai e chip cu el, moș Sandule! A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. BUJOR, S. 92. A nu avea (nici un) chip (să...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (să... ). Vezi și tu că n-avem nici un chip. VLAHUȚĂ, O. AL. II 178. Corciogarii nemaiavînd chip de trai numai din minciuni, s-or apuca de muncă. CREANGĂ, A. 150. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi. EMINESCU, O. I 155. (Mold.) A face toate chipurile (ca să... ) = a face tot ce e cu putință, tot posibilul (ca să...) Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile ca să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. D-nu polițmaistru mă încredințează că va face toate chipurile ca să-mi găsească odorul. ALECSANDRI, T. I 312. A afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace. Cît s-au gîndit ei încolo și-ncoace, tot n-au aflat chip și cale. SBIERA, P. 44. Aflase chip a se dezlega pe nesimțite dintr-un lanț ce nu era potrivit cu ușurătatea inimii sale. NEGRUZZI, S. I 24. 3. (Regional) încercare; mijloace. Pentru ce m-ai sili să jur că n-oi face nici un chip de a afla cine ești? ALECSANDRI, T. 311. ◊ Expr. A Căuta chip = a căuta toate mijloacele. Chip cătam cu viclenie Să te fac să-ntrebi. COȘBUC, P. I 51. 4. (Numai în loc. conj.) Cu chip să... = ca să..., pentru ca să..., avînd intenția să... Văzînd niște lișițe pe apă, zvîrrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vreuna. CREANGĂ, P. 46. Cu chip că...=sub pretext că..., sub aparența că... Cu chip că ești hazliu, îi spui o mulțime de... grosolănii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 68. Ies din casă cu chip că mă duc la scăldat. CREANGĂ, A. 48. III. (Popular și familiar, cu valoare de adverb, în formele chip, chipul și chipurile) 1. Vorba vine, cică, vorbă să fie. Ciungul a scos din haină și mîna cealaltă, care, chipurile, îi lipsea. PAS, Z. I 53. Aveam și eu, chipurile, un ibovnic în sat. VLAHUȚĂ, la TDRG. Dete parale acela, chip a-i plăti. PANN, P. V. I 63. 2. La drept vorbind, nu-i vorbă. Îi iertă împăratul de vreo osîndă, chipul; dară intră la mai mare grije. ISPIRESCU, L. 375. Ai vreun subiect anume, ori pot scrie despre ce mi-o da prin gînd? – Ba, chip, avem un subiect. CARAGIALE, O. II 339. 3. Ba chiar, mai bine zis, așa-zicînd. Dar nu-i poartă ciobănește, Ci mi-i poartă, chip, domnește: Cu caftane de pambriu, Cu cizme de irmiziu, Cu obiele de bumbac. TEODORESCU, P. P. 474. Și din fugă vă cosește, Și vă taie, chip, snopește. ALECSANDRI, P. P. 81.

PLOIOS, -OĂSĂ, ploioși, -oase, adj. Cu (multă) ploaie; în care plouă (mult). Pe o vreme ploioasă Mi-am pus geamantanu-n tramvai. TOPÎRCEANU, B. 62. Fiind vremea nouroasă, Nouroasă și ploioasă Și cărarea lunecoasă, Nimerii la altă casă. MARIAN, S. 18. – Pronunțat: plo-ios.

SUBȚIRE, subțiri, adj. I. (În opoziție cu gros) 1. Care are grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni. V. alungit. Între biserica subțire și înaltă, pustie, și între primărie și una din cîrciumi, era o înghesuială liniștită de oameni. DUMITRIU, N. 28. ◊ Expr. (Familiar) Subțire la (sau în) pungă = sărac; zgîrcit. Merseră... mai călări și mai pe jos, și mai în căruță, ca oamenii subțiri în pungă. GANE, N. I 218. ♦ (Despre oameni și despre corpul sau silueta lor) Zvelt, slab. Era năltuță și subțire, avea ochi mari și sprîncene negre. SADOVEANU, O. VIII 29. Este o doamnă tînără de tot, cu silueta subțire și fină. SAHIA, U.R.S.S. 6. Subțire-n trup și blîndă-n grai Și-n port așa isteață. COȘBUC, P. I 108. ♦ (Despre părți ale corpului) De dimensiuni reduse în lățime; îngust; p. ext. slab, fin, delicat. Doamna Diaconu își mușcă buzele subțiri. C. PETRESCU, A. 454. Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci Cu ochii mari în lacrimi, cu mîni subțiri și reci. EMINESCU, O. I 107. Am oprit dar cățeii care aveau cap mai mare... urechi mai subțiri și mai bine croite. ODOBESCU, S. III 42. Puiculiță dalbă-n pene Și subțire la sprîncene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ◊ (Adverbial, în expr.) A zîmbi subțire = a zîmbi ușor, silit, șiret, prefăcut (cu buzele strînse, îngustate, abia întredeschise). Dacă le-a merge tot așa, n-o să le putem ajunge cu prăjina la nas, observă maica Nimfodora, zîmbind subțire spre Stanca. SADOVEANU, P. M. 288. ♦ (Despre fire, corzi, tuburi etc.) Cu diametru mic; fin, îngust. Nu trece mult, și viind o slujnică să ia apă, cum vede o femeie necunoscută și furca cea minunată torcînd singură fire de aur, de mii de ori mai subțiri decît părul din cap, fuga la stăpînă-sa și-i dă de veste. CREANGĂ, P. 96. Nădejdea de la mine E ca sîrma de subțire: Ca sîrma din bolta veche, Cum o tragi se rupe-n șepte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 238. Unde e ața mai subțire, acolo se rupe v. rupe. ◊ Intestinul subțire v. intestin. ◊ (Adverbial) A curge subțire = a curge printr-un loc îngust, strîmt, formînd un fir mic de apă sau de alt lichid. Izvorul curge subțire, întinzînd în față, ca pe o năframă, o baltă mică pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, cîte o rază de soare. GÎRLEANU, L. 20. ♦ (Despre litere și despre scriere) Cu linii înguste, fine. ♦ (Adverbial) Ușor, fin, delicat. Artiștii lui Neagoe Basarab scormoneau, ferecau, fățuiau și scliviseau subțire cu dăltița; pietrarii lui Manole croiau, retezau, ciopîrteau și făureau gros din ciocan. ODOBESCU, S. II 513. 2. (Despre corpuri cu suprafață întinsă, despre straturi sau despre materii care se așază ca un strat peste ceva) Cu grosime mică; mic în sens vertical, de la suprafață în adîncime. Scîndură subțire. Capăt subțire. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) Cu subțirele = cu mare economie, cu zgîrcenie. Lasă-mă să-ți scot un ochi și capeți de prînz... Și golanul-i scoate frumușel un ochi, apoi-i dă de prînz și încă cu subțirele. RETEGANUL, P. I 22. ♦ (Despre materii textile, hîrtie, piele etc.) De grosime mică, redusă; ușor, fin. Stofă subțire. ▭ Băiatul aduse gulerul învelit în hîrtie subțire. C. PETRESCU, Î. II 188. Iar de sus pîn-în podele, un painjăn prins de vrajă A țesut subțire pînză străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O. I 76. Au trecut prin un șir de odăi toate întunecate pînă ce au ajuns la o ușă cu geamuri, peste care era o subțire perdea. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Făcut dintr-un material ușor, care nu ține cald. Pardesiu subțire. 3. (Despre corpuri lichide și gazoase) Cu concentrație sau densitate mică, puțin consistent; diluat, rar. Auzi îndărătu-i opincile Iconiei clepăind repede prin noroiul subțire și nisipos al drumului. DUMITRIU, N. 176. Cu apărătoarea de cozi de păun, ea a făcut vînt spre cățuia de cărbuni în care ardeau aromate. Împăratul a tras în piept, mireasmă subțire. SADOVEANU, D. P. 99. Un fum subțire se ridică Din lampa ta cu abajur. TOPÎRCEANU, B. 66. ◊ Fig. Mai era și depărtarea mea sufletească, de toți acești foști colegi, pricină de subțire întristare. GALACTION, O. I 26. ♦ (Despre ploaie) Cu picuri mărunți și deși. Cernea o ploaie subțire. DUMITRIU, N. 76. Vremea o să se strice... Ploi subțiri care pătrund... frig... viscol. DELAVRANCEA, A. 15. 4. Fig. (Despre vînt) Viu, tăios, pătrunzător. Bătea pe vale un vînt subțire și proaspăt. DUMITRIU, N. 201. Vîntul subțire adusese nori plini. C. PETRESCU, C. V. 137. Întindeți pînzele, băieți... Un vînt subțire se ridică. MACEDONSKI, O. I 59. ◊ (Adverbial) Dragostea de fată mare Ca garoafa din revare: Cînd bate vîntul subțire Atunci mă scoate din fire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 5. (Despre glas, voce, sunete) Cu ton înalt (ca cel al femeilor și al copiilor). V. ascuțit, pițigăiat. Un crainic slobozi semnal subțire din trîmbiță de bronz. C. PETRESCU, R. DR. 8. Sărăcuțul de mine! zise cel mic... Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos! CREANGĂ, P. 22. Mierla cîntă-n vers subțire, Pentru-a noastră despărțire. ȘEZ. III 53. ◊ (Adverbial) Să-mi puie la cap Ce mi-a fost mai drag... Căvălaș de os, Mult zice duios, Căvălaș cu fire, Mult zice subțire. TEODORESCU, P. P. 436. Prind cocoșii a cînta Și de ici și de colea, Cînd mai gros, cînd mai subțire, Despre-a noastră despărțire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. II. Fig. 1. (Despre oameni și despre manifestările sau obiceiurile lor) Cu purtări și gusturi alese; distins, rafinat, fin. La Humulești diaconul ar fi fost țăran luminat, subțire, la Iași el deveni rustic. CĂLINESCU, I. C. 166. M-am simțit bine între oameni subțiri, cu preocupări de artă și literatură. SADOVEANU, E. 166. Să spunem cîteva cuvinte despre cariera acestui subțire artist. CAMIL PETRESCU, N. 124. Unii din cei cu dare de mînă... au cu dînșii lăutari, știi, lucru subțire. La TDRG. ◊ Obraz subțire = domn, boier. Lui Jder și soților săi, obraze subțiri, Gheorghe Tataru le așternuse cetină groasă în preajma flăcărilor. Obrazele subțiri erau Talianul Guido și domnia-sa postelnicul Ștefan Meșter. SADOVEANU, F. J. 740. (Expr.) Obrazul subțire cu cheltuială se ține v. obraz. ♦ Cu gusturi delicate; pretențios, dificil. Se arătau subțiri la mîncare. Alegeau, frunzăreau și zvîrleau. Împingeau la o parte, cu scîrbă, bucatele barbare, și gustau numai din felurile orînduite festinurilor regești. C. PETRESCU, R. DR. 4. ♦ (Uneori cu o nuanță peiorativă) Care trebuie menajat; gingaș, delicat, slab, nerezistent. Cucoane, mai încet, mă rog, că-i Catrina pe moarte... – Subțiri urechi mai aveți... La TDRG. Nu-l speria, căpitane... Boierii sînt slabi la fire! Brațul, haina, mintea, fața, inima, totu-i subțire. HASDEU, R. V. 51. Dă-mi orice va fi, căci nu am stomah nicidecum subțire. GORJAN, H. IV 100. 2. Ales, fin, delicat. Pentru încălțăminte mai subțire femeiască era, el, Ciobotă Roșie. HOGAȘ, DR. II 153. Gîndește-te, care meșteșug subțire nu e migălos – și, prin urmare, greu? CARAGIALE, O. VII 299. 3. (Adesea ironic) Subtil, rafinat; iscusit, șiret, viclean. Se cuvine să-i dedic o epigramă subțire și nu prea usturătoare. SADOVEANU, A. L. 199. Cei dintîi lucrase în chip subțire... pentru cei din urmă. IORGA, L. I 331. Ei vor aplauda desigur biografia subțire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. Cu un plan (sau, rar, cu un sul) subțire = pe ocolite, pe departe, după un calcul fin; cu istețime, cu șiretenie, cu viclenie. Trebuie să fie... un șiret afurisit, care vrea să mă prindă cu un plan subțire. GALACTION, O. I 82. Nu m-ai luat cumva c-un plan subțire Mai adineaori cînd ziceai, Magistre, Că iadul nu-i decît o-nchipuire? TOPÎRCEANU, B. 93. Vezi dumneata, i-a plăcut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire ca să dăm exemplu Evropii. CARAGIALE, O. I 50. ◊ (Adverbial) Rînduielile astea, rînduite pe carte, Prefăcut înțelepte, Măsluit luminoase și drepte, Pomeneau despre fiece treabă în parte, Lămurind-o subțire într-o sută și unu de șire. DEȘLIU, G. 53. ♦ (Adverbial, familiar, pe lîngă verbul «a auzi») Imprecis, nedistinct. Interesat, domnu subprefect Balmez își pusese coatele pe ștergar și-și întorsese urechea stîngă, cu care auzea mai subțire. SADOVEANU, B. 277.

mană sf [At: PSALT. 157 / V: (reg) mea- / E: slv мана, ngr μάννα] 1 (Șîs ~ cerească, ~na evreilor) Lichen comestibil care crește pe stânci în forma unor glomerule cenușii diseminate adesea sub formă de ploaie (Lecanora esculenta). 2 (Pex) Pâine făcută din mană (1). 3 (Pop; șîs ~na albinelor) Polen al florilor de porumb, de secară etc. 4 (Pop; îas) Polen de brad sau de fag, care plutește primăvara pe deasupra pădurilor, apelor etc. Si: moină (4) galbenă. 5 (Șîs ~na florilor) Nectar. 6 (Pex; îas) Miere. 7 Suc cleios care se obține prin crestarea scoarței anumitor arbori, în special a frasinului de munte, și care este folosit ca laxativ. 8 Secreție cleioasă și strălucitoare care apare pe frunzele unor plante, în zilele călduroase care urmează după nopți reci. 9 (Reg; îc) ~-de-apă (sau ~-de-ape) Plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze lanceolate și flori hermafrodite dispuse în spicule care crește prin mlaștini și pe marginea apelor Si: roua-cerului (Glyceria aquatica) 10 (Bot; reg; îc) ~na-câmpului Barba-ursului (Usnea). 11 (Bot; reg; îc) ~na-pământului Rodul-pământului (Arum maculatum). 12 (Reg; îc) ~na-pădurii Planta Asphodelus odoratus. 13 (Reg; îc) ~na-albinelor Plantă nedefinită mai îndeaproape. 14 (Bot; reg; îc) ~-jidovească sau ~na-jidovului Zmeur (Rubus idaeus). 15 (Fig) Recoltă bogată în semănături. 16 (Pex) Condiții prielnice pentru o recoltă bogată. 17 Belșug de lapte de vite Si: frupt. 18 (Reg) Belșug de produse la recolta stupilor. 19 (Fig) Cantitate mare de bunuri materiale Si: câștig, profit, venit. 20 (Îvp; îe) A nu fi de vreo ~ sau a nu fi mare ~ (de) A nu fi de valoare sau de folos, a nu aduce profit. 21 Boli diverse ale plantelor cultivate, cauzate de ciuperci parazite care, pătrunzând în țesuturile verzi ale plantelor și localizându-se în special în frunze, provoacă apariția unor pete ruginii Vz mălură, perenosporă, rugină, tăciune. 22 Rouă sau ploaie de vară (pe vreme însorită) care are un efect dăunător asupra plantelor. 23 (Pex) Stricăciune provocată de soarele prea fierbinte care apare după ploaie. 24 (Reg) Un fel de rouă care cade pe plante și care, fiind mâncată de albine, le produce o boală numită coleră.

porcesc, ~ească a [At: CORESI, EV. 238 / Pl: ~ești / E: porc + -esc] 1 Al porcului (1) Si: porcin (3). 2 Privitor la porc (1) Si: porcin (4). 3 Care este specific porcului (1) Si: porcin (5). 4 De porc (1) Si: porcin (6). 5 (Reg; îs) Ploaie ~ească Ploaie măruntă care ține vreme îndelungată. 6 (Înv; îe) A face pe cineva (ca pe o) albie ~ească A certa pe cineva foarte aspru și cu vorbe injurioase. 7-8 (Înv; îe; îls) (A avea) noroc ~ (A avea) noroc mare, neașteptat și adesea nemeritat. 9-10 (Înv; îae; îal) (A obține întotdeauna) succese mari în acțiunile întreprinse. 11 Ca de porc (1). 12 (Fig) Murdar. 13 (Fig) Grosolan. 14 (Fig) Josnic. 15 (Fig) Trivial. 16 (Fig) Mizerabil. 17 (Fig) Rău. 18 (Fig) Promiscuu.

MANĂ s. f. I. 1. (Și în sintagmele mană cerească, mana evreilor, panțu, pl.) Lichen comestibil care crește pe stînci în forma unor mici ghemuri cenușii purtate uneori de vînt în locuri foarte depărtate, unde cad ca o ploaie (Lecanora esculenta) ; p. e x t. pîine făcută din acest lichen. Și ploo lor mannă să mărănce și pâre din ceriu deade lor. PSALT. 157. I-au hrănit cu mană în pustie. PALIA (1581), 6/12. Părinții noștri mîncară mannă în pustie. N. TEST. (1648), 113^r/1. Lada. . . în carea era vadră de aur cu mană. ib. 297^r/6. l-au hrănit în pustie cu mană din cer (începutul sec. XVIII). MAG. iIST. IV, 337. Năstrapa de aur cea cu mană. MiNEIUL (1776), 197^v1/2. L-au împodobit cu haină țesută. . . și-l hrănește. . . cu mană cerească. MOLNAR, RET. 19/23. Cîntul meu, ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului. BENIUC, V. 78. 2. (Popular; și în sintagma mana albinelor, chest. VI 19 supl.) Polenul florilor de porumb, de secară etc.; polen de brad sau de fag (care plutește primăvara pe deasupra pădurilor, apelor etc.); (regional) moină galbenă. Cf. PAMFILE, VĂZD. 62, GOROVEI, CR. 21, ATILA, P. 68, ȘEZ. II, 65, V, 105, VI, 21, ALR SN I h 107, ALR II 5053/228, 514, A V 15. 3. (Și în sintagma mana florilor) Nectar; p. e x t. miere. Fagurii albinii n-ar fi dulci, de ar fi strîns mană din toate florile, ci pentru că ea se ferește de cele rele și adună din cele bune. NEAGOE, ÎNV. 303/10. Alte timpuri, alte-Albine, De soartă mai favorite, Cu mană vor face pline Fagurile – acum urzite! ASACHI, S. L. I, 125. Intrau într-una monahi cu faguri proaspeți Și minunata mană a florilor se scurgea în vase. CAMILAR, C. P. 81. ♦ Suc cleios care se obține prin crestarea scoarței anumitor arbori, în special a frasinului de munte (și Care este folosit ca laxativ). Cf. LB. Sirop de mană. PISCUPESCU, O. 214/22, cf. 218/11, BIANU, D. S., VOICULESCU, L. 173. ♦ Secreție cleioasă și strălucitoare care apare pe frunzele unor plante, în zilele călduroase care urmează după nopți reci. DICȚ. 4. Compuse: (Bot.) mană-de-apă (sau -de-ape) = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze lanceolate și cu flori hermafrodite dispuse în spicule; crește prin mlaștini și pe marginea apelor; roua-cerului (Glyceria- aquatica). Cf. BARCIANU, PANȚU, PL. ; (regional) mana-cîmpului = barba-ursului. ALR I 1952/590 ; (regional) mana-pămîntului = rodul-pămîntului. H X 469, cf. ALR II 6318/537; mana-pădurii = Asphodelus odoratus. Cf. BARCIANU; mana-jidovului = a) zmeur. BRANDZA, FL. 53, PANȚU, PL. ; b) zmeură. BIANU, D. S., cf. ALR I 867; (regional) mana-albinelor = numele unei plante nedefinite mai de aproape. CHEST. VI 27 supl. 5. F i g. Recoltă bogată, belșug (în semănături) ; p. e x t. condiții prielnice pentru o recoltă bogată. Cf. POLIZU. [Norul] vine repede, minat de vînt, Și plouînd, el varsă mană, varsă aur pe pămînt. BELDICEANU, P. 65, Cf. GOROVEI, CR.447, PAMFILE, A. R. 67. Scoală, Doamne, nu dormi, De-ți dă mană cîmpului și apă izvoarelor. BIBiCESCU, P. P. 254. Din țipău de grîu Să ne sâmănăm Roada Timpului, Meana grîului. VICIU, COL. 105, cf. ȘEZ. XVIII, 49, GRAIUL, I, 463. Peste vara întreagă mană multă. COM. SAT. V, 33, cf. CHEST. VI 3. Strigoile umblă noaptea de ie mana de pe hotar. ALR II 4234/141, cf. 4240/704, 4241/172. N-are pînea mană anul acesta. A VI 26, cf. II 12. ◊ F i g. Îs înțeleși toți ca să ne ieie mai cu spor mana mînilor. CAMILAR, N. I, 145. ♦ Belșug de lapte la vite; frupt. Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci. CREANGĂ, A. 45. Mana vitelor. ȘEZ. I, 128. Unele babe, pentru ca vacile să aibă lapte mult și bun, le descîntă de mană. ib. VII, 74. Cînd scade laptele la oi, atunci se zice că li s-a luat mana. CHEST. V 74/173. ** (Regional) Belșug de produse la recolta stupilor (Globu Craiovei-Orșova). CHEST. VI/13. 6. F i g. Cantitate mare de bunuri materiale; cîștig, profit, venit. Cu ce mană te-ai ales? ap. DDRF. Iaca, oameni buni, ce mană v-aduc vouă două sute și optzeci de vite cîte aveți aici. GALAN, Z. R. 285. ◊ E x p r. A fi de vreo mană sau a fi mare mană (de... ) = (de obicei în construcții negative) a fi de valoare sau de folos, a aduce profit. Dar măcieșu-i mărăcine, Știți că nu e de vro mană. HELIADE, O. I, 134. Lasă, că nu va fi mare mană de cîștigul meu. ISPIRESCU, ap. CADE. Că nu e mană mare unu a spune dă pă carte ș-altu a asculta. JIPESCU, O. 19. II. 1. Numele mai multor boli ale plantelor cultivate, cauzate de anumite ciuperci parazite care, pătrunzînd în țesuturile verzi ale plantelor și localizíndu-se în special în frunze, provoacă apariția unor pete ruginii. V. r u g i n ă, m ă l u r ă, t ă c i u n e, p e r e n o s p o r ă. Cf. anon. car. Săcara nu este atîta de supusă la boala numită mană râ. I. IONESCU, C. 182/2. De agriși m-am cam lăsat. . . , mana îi răpune uneori cu nemiluita. COMȘA, N. Z. 51, cf. ALRM SN I h 32, ALR II 6116. 2. Rouă sau ploaie de vară (pe vreme însorită) care are un efect dăunător asupra plantelor; p. e x t. stricăciune provocată de soarele prea fierbinte care apare după ploaie. Cf. COSTINESCU, LM, DDRF. ◊ (Popular, în imprecații) Mînca-te-ar mana, pămînt, Ce-am semănat n-o ieșit; Am sămănat grîu de vară Și-o ieșit neagră săcară. ȘEZ. XVIII, 31. ♦ (Regional) Un fel de rouă care cade pe plante (și care, fiind mîncată de albine, le produce o boală numită coleră) (Mărgineni-Făgăraș). CHEST. VI 19 supl. - Și: (regional) meánă s. f. – Din v. sl. мана, gr. μάννα.

binecuvîntat, -ă adj. 1 Care a primit binecuvîntare (religioasă). Untdelemn binecuvîntat. ◊ Fig. Aici pămîntul nostru e binecuvîntat, El varsă rîuri de aur (BOL.). ♦ Fig. Care este înzestrat, talentat, dotat. A afirmat că tînărul este un pianist binecuvîntat. 2 (despre lucruri) Care are o acțiune binefăcătoare. Ploi binecuvîntate căzuseră la vreme (GAL.). ♦ Care este fericit, norocos. Zi binecuvîntată. 3 (despre cauze, motive etc.) Bine întemeiat, îndreptățit, justificat. • pl. -ți, -te. /v. binecuvînta.

mánă, mane, s.f. 1. Lapte gras; „laptele gros și unturos, galben ca ceara, dulce ca mnierea, gros ca untura” (Papahagi, 1925: 283): „Untu tău, / Mana ta, / Puterea ta” (Bilțiu, 1990: 300). 2. Miere de albine. 3. Rod: „Mana și toată recolta de pe câmp erau stricate de ploi și de grindină, de piatră, cum se zice la noi” (Bilțiu, 1999: 117). 4. Ploaie de vară (pe vreme însorită), care afectează plantele. – Din sl. mana (DEX, MDA), ngr. mánna (sec. XVII) (Scriban, DER, DEX, MDA).

CÎRNAT, CÎRNAȚ sm. 🍽 Maț de porc, de bou sau de alt animal, umplut cu carne tocată și cu aromate (🖼 1270); (P) F: de cînd ploua cu cîrnați. din vremurile de demult, cînd era belșug mare [lat. *carnaceus].

ZÎMBI, ❍ZIMBI (-besc) vb. intr. și refl. 1 A rîde fără sgomot, mișcînd numai ușor buzele și ochii, a surîde: zîmbind ieșea dimineața din palatele părintești, zîmbind se înturna seara la maică-sa înapoi (ODOB.); cu același înțeles F Ⓟ ~ a rîde, † a se ~ a rîde: împăratul... zîmbea a rîde și nu le zicea nimic (SLV.); vede vătrariul spoit cu aur și grijit bine în cuiu la icoane, și zîmbește a rîde (SB.); vezirul s’au zîmbit a rîde și i-au zis să grăească, să nu se teamă (NEC.); 👉 MUSTAȚĂ1 ¶ 2 Ⓕ = SURÎDE2: norocul îi zîmbește ¶ 3 Ⓕ = SURÎDE 3: cîmpul cu florile și mîndrele dealuri, de după care zîmbeau zorile, în sburdalnica vîrstă a tinereței (CRG.); după întristare, veselia ne zîmbește, ca vremea bună ce după ploaie se ivește (GOL.) [vsl. zabŭ „dinte”].

noreață s.f. (reg.) vreme închisă, cu nori de ploaie.

șolomonar, -i, (solomonar, șolomar), s.m. – (mit.) 1. Vrăjitor, vraci investit cu puteri supranaturale, capabil să aducă ploaie, furtună, grindină: „Șolomonarii aceia au cetit pe stele. De pe stele știau cum merge vremea (...). Venea și ne spunea: Amu mâine va ploua. Și el căta pe stele. El știa când va ploua și când va fi vreme bună. Știa ce călduri vor fi peste an” (Bilțiu 1999: 75). 2. Personaj legendar: „Când vine ploaia, zâce că vin șolomonari”; „șolomonariu vine pă balaur înaintea ploii” (Calendar 1980: 107). – Termenul a fost pus în legătură cu Solomon + suf. -ar (faimosul rege biblic). Dar denumirea a fost der. și din germ. Schulmäner, pornindu-se de la credința populară potrivit căreia șolomonarul trece prin școală. În alte termenul a fost pus în legătură cu legendarul bazileu grec, care și-a asumat prerogativele meteorologice ale lui Zeus (A. Oișteanu, în REF 1990: 319); De la Solomon, datorat mai ales tradiției reprezentate de cartea populară Solomon și Marculfo (Șeineanu cf. DER.).

POSOMOREALĂ, posomoreli, s. f. (Și în forma posomorală) 1. Tristețe, îngrijorare. Rostiră: «aînceput războiul», se adunară de pe unde erau împrăștiați, se uitară unii la alții și-și văzură, cei mai mulți, posomorala în ochi și pe obrazuri. PAS, L. I 266. 2. Fig. (Rar) Vreme întunecată, mohorîtă, înnorată. Pe aici vremea e urîtă, deși nu plouă, nu ninge, nici e frig; dar e posomoreală. CARAGIALE, O. VII 23. – Variantă: posomorală s. f.

USCAT³, -Ă, uscați,-te, adj. 1. Lipsit de umezeală; zbicit, zvîntat. Vara fusese secetă mare, cu călduri dogorîtoare, cu vînturi uscate. AGÎRBICEANU, S. P. 28. Hei, mare, apă sărată, Mai lasă-mă-afar-o dată, Să mai văz pămînt uscat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ♦ (Despre vreme, zile, anotimpuri) Lipsit de ploaie sau de zăpadă; secetos. Era un ger uscat, că sub picioare noroiul înțepenit al șoselei suna ca o nucă găunoasă. I. BOTEZ, ȘC. 72. ♦ (Despre gură sau gît) Care dă o senzație puternică de sete, de căldură; însetat. Se dădu la o parte și o întrebă cu glas uscat (uscat îi era gîtlejul, ca de-o sete). DUMITRIU, P. F. 40. Cu gîtul uscat m-am suit la bufet, cu gîtul uscat m-am întors. ALECSANDRI, T. I 95. ♦ (Despre plîns și despre ochi, p. ext. despre privire) Lipsit de lacrimi. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Deodată trăsări prin vis și-și strîmbă fața, scîncindu-se într-un plîns uscat. VLAHUȚĂ, N. 39. ♦ (Despre ten, piele, păr etc.) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără expectorație; sec. Aude prin părete tusa uscată a vecinului. C. PETRESCU, Î. II 262. ♦ (Despre voce, timbru, sunete) Rigid, spart, aspru. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră, tremurau și se zbăteau cu sunet uscat. SADOVEANU, O. I 330. Titu spunea și el ceva, cu glas uscat, fără să-și dea seama ce. REBREANU, R. I 247. ◊ (Adverbial) Îi zise uscat vizitiului care aștepta poruncă. DUMITRIU, N. 33. Îmi pare rău că nu l-am găsit pe tovarășul Duma, rosti uscat. GALAN, B. I 13. Cosașii sfîrîiau uscat în verdeață. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Despre pămînt) Neroditor, neproductiv, steril, sterp. 2. (Despre unele alimente) Care și-a pierdut apa (prin efectul timpului, prin aplicarea unor procedee de conservare etc.). Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi, de pesmeții pietroși în care ne rupeam dinții și ne sîngeram gingiile. BART, S. M. 96. Cît pentru legumă, avea niște cîrnați uscați de proaspeți ce erau. ISPIRESCU, la CADE. O pîne uscată pe masă. CREANGĂ, O. A. 98. O baniță de nuci uscate... hai, treacă de la mine. ALECSANDRI, T. I 318. 3. (Despre plante și despre părți ale lor) Lipsit de sevă, veșted, ofilit, îngălbenit. La maluri plutesc și acum, uitate de vreme, frunze uscate din toamna trecută. RALEA, O. 132. Foi uscate-n jurul tău să cadă rar, La ureche să-ți descînte un bondar. TOPÎRCEANU, B. 43. Prin frunzele uscate... trece-un freamăt ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. Pe lîngă lemnul uscat, arde și cel verde (= cei buni pătimesc adesea pe lîngă cei răi). ◊ (Substantivat, în expr.) A îndruga (sau a înșira la) verzi și uscate v. îndruga (1), înșira (4). 4. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Slab, uscățiv; (despre organe sau părți ale corpului) slăbit, atrofiat, închircit. E palidă, subțire și uscată și într-una se tînguie c-o voce slabă că nu-i priește aerul de la munte. SADOVEANU, B. 36. Celor bătrîni, abia le-a întins degetele uscate. CAMIL PETRESCU, U. N. 31. Spiru, înalt și îndoit, uscat ca un țîr, abil și iscoditor, vorbea în surdină c-o dulceață în glas, veșnic cu mîna pe inimă. BART, E. 291. ◊ Fig. De atunci rămas-am răzleț în lume, cu sufletul uscat, fără scop, fără dor, fără bucurie. GANE, N. III 127.

VEAC, veacuri, s. n., și (3, în unele expresii) veci, s. m. 1. Interval de timp de o sută de ani (socotit mai ales de la unitate pînă la completarea unei sute); secol. Victor Hugo a creat singur, dominînd un veac de poezie, instrumentul cel mai perfect al poeziei moderne franceze. SADOVEANU, E. 225. Ozana... în care se oglindește cu mîhnire Cetatea Neamțului de atîtea veacuri! CREANGĂ, A. 117. Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri. EMINESCU, O. I 110. 2. Interval lung de timp (v. eră, epocă, ev); p. ext. interval de timp socotit (în chip subiectiv) ca mare. Nu te-am mai întîlnit de-un veac. REBREANU, R. I 41. Basmele acelea cu veacul au pierit. ALEXANDRESCU, P. 25. M-ai trimis cu gîndu-n veacul bătrînesc. PANN, P. V. II 161. Veacul de mijloc = evul mediu, v. ev. Parcă sîntem în veacul de mijloc, așa sînt păzite femeile. CAMIL PETRESCU, O. II 54. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II 106. ◊ Loc. adj. Din veac (sau de, mai rar de cu) veacuri = (care datează) de foarte multă vreme. Eminescu a îmbogățit limba și a legat poezia cultă de producțiile din veac ale cîntăreților anonimi ai neamului. SADOVEANU, E. 75. ◊ Loc. adv. Din veac, de (sau cu) veacuri sau de cînd veacul = din vechime, de foarte multă vreme, din vremuri străvechi, de cînd lumea, din bătrîni. Dă-mi tot amarul, toată truda Atîtor patimi fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Și gem robiile de veacuri. GOGA, P. 7. Ce crîng întunecat! Parcă nici un om pe-aicea de cu veacuri n-a călcat. DAVILA, V. V. 24. ◊ Expr. (Rar) A fi în veac cu ceva = a se potrivi, a concorda, a se armoniza cu ceva. [Țăranii] nu erau în veac cu civilizația parfumată a boieroaicelor și cu fracurile și discursurile franțuzești ale boierilor. CAMIL PETRESCU, O. II 539. Veac de aur = perioadă istorică de înflorire a vieții materiale și culturale; epocă de aur. Vă citează toți nerozii, Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii. EMINESCU, O. I 149. În acest al nostru veac de aur, aurul e boier mare. NEGRUZZI, S. I 72. Din zilele trecute, din vechea fericire, Din veacul meu de aur, din sfîntul lui amor Idei au rămas numai. ALEXANDRESCU, P. 29. (În concepțiile religioase) Veacul de apoi = lumea de apoi, v. lume (III 2). ♦ (Regional) Mers al vremii, stare meteorologică. Se anunță ploaie și veac rău. 3. (La pl.) Veșnicie, eternitate. Așa fel zi și noapte de veacuri el stă orb. EMINESCU, O. I 93. Izvorăsc din veacuri stele, una cîte una, Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna. id. ib. 148. ◊ Loc. adj. De veci = etern, veșnic. Cu mare alai și jale fu pus la odihna de veci. ISPIRESCU, L. 253. De-acum dormiți, dormire-ați somnul cel de veci. CREANGĂ, P. 251. Revarsă liniște de¹ veci Pe noaptea mea de patimi. EMINESCU, O. I 179. ◊ Loc. adv. Cît veacul, în veci, în veci de veci (sau, în diverse alte locuțiuni, la sg. sau la pl., de obicei în corelație cu veac) = pururea, etern, veșnic; totdeauna, mereu, neîncetat; (în legătură cu un verb la forma negativă) niciodată, nicicînd, cît e lumea. N-am să-l văd cît veacul. COȘBUC, P. I 64. În veci îl voi iubi și-n veci Va rămînea departe. EMINESCU, O. I 175. D-al de astea nu mă orbesc pe mine în veac de vecie. GORJAN, H. IV 20. Pe veci = pentru totdeauna, pentru veșnicie. Pe veci periră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I 98. 4. Viață, trai, existență. Numărate sînt zilele tale și scurt îți e veacul. MURNU, I. 15. Iar de vrei tu să mor eu, Mai lungește veacul meu Să mă-mpac cu dumnezeu. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ Expr. Un veac de om = foarte mult timp. Că doar nu era să trăiască un veac de om. CREANGĂ, P. 193. De un veac de om umblăm lela pe fața pămîntului, fără a-i da de capăt. ALECSANDRI, T. I 425. A-și face (a-și duce, a-și trece sau a-și petrece) veacul = a-și petrece timpul, a-și duce viața. A rămas să-și facă veacul în oștire, pînă o îmbătrîni. STANCU, D. 308. De astea-mi ești d-ta? Aici îți faci d-ta veacul? La gară, ai? SEBASTIAN, T. 207. Și mi-și petrecu veacul cu amar și cu ocară acolo. ISPIRESCU, U. 73.- Variantă: vac (PAS, Z. I 208, VLAHUȚĂ, R. P. 105, PANN, P. V. III 41) s. n.

VIFOROS, -OASĂ, viforoși, -oase, adj. 1. Vijelios, furtunos; (despre vînt, nori) care aduce vifor, viscol. Mă apucase vremea rea la baltă, o ploaie viforoasă care răscolea în șuvițe lungi, în stropi fumurii, apa. SADOVEANU, O. VII 345. Un vînt viforos, venit de afară prin spărtura unei ferestre, trecu șuierînd peste capetele lor. GANE, N. II 25. Verdeața se ivește Și cerul se dezbracă de viforoșii nori. ALEXANDRESCU, P. 24. 2. Fig. (Despre lucruri în mișcare) Năvalnic, agitat, năprasnic. Iar noianul viforos, izbindu-și apele de amîndouă malurile înalte ale albiei, prea înguste pentru el, se răsfrîngea spre mijloc, spumegînd. HOGAȘ, M. N. 218. ◊ Fig. Au răsunat în curte și în celule viforoasele accente ale imnului proletar. PAS, Z. IV 128. Toate în Moldova, domnule de Marenne, sînt scurte, trecătoare și viforoase: și cele bune și cele rele. SADOVEANU, Z. C. 74. Viforoase erau vremile cele vechi... Pămîntul era acoperit de dărîmături și de trupuri moarte. RUSSO, O. 43. ◊ (Adverbial) Sevasta plingea viforos. SLAVICI, N. II 19.

SFIC s. n. Șfichiuială. Era o vreme rea: un sfic de ploaie și altul de ninsoare. PAMFILE, M. R. I 99.

șolomonar, șolomonari, (solomonar, șolomar), s.m. – (mit.) 1. Vrăjitor, vraci investit cu puteri supranaturale, capabil să aducă ploaie, furtună, grindină: „Șolomonarii aceia au cetit pe stele. De pe stele știau cum merge vremea (...). Venea și ne spunea: Amu mâine va ploua. Și el căta pe stele. El știa când va ploua și când va fi vreme bună. Știa ce călduri vor fi peste an” (Bilțiu, 1999: 75); „Un alt șolomonar, din Rona de Jos, a știut să citească pe fruntea omului trecutul lui și viitorul” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 71). 2. Personaj legendar: „Când vine ploaia, zâce că vin șolomonari”; „șolomonariu vine pă balaur înaintea ploii” (Calendar, 1980: 107). – Termenul a fost pus în legătură cu Solomon (un rege biblic) + suf. -ar. Dar denumirea a fost derivată și din germ. Schulmäner, pornindu-se de la credința populară potrivit căreia șolomonarul trece prin școală. În alte teorii, termenul a fost pus în legătură cu legendarul bazileu grec, care și-a asumat prerogativele meteorologice ale lui Zeus (A. Oișteanu, în REF, 1990: 319); de la Solomon, datorat mai ales tradiției reprezentate de cartea populară Solomon și Marculfo (Șăineanu, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

atârna [At: P. MAIOR, IST. 255/32 / Pzi: atârn / E: a² + -târn] 1 vi A cădea liber în jos, fiind suspendat, prins de ceva. 2 vi (Fig) A nădăjdui în ceva. 3 vi (Nob; d. vreme) A fi gata să plouă. 4 vt A pune un obiect astfel încât să atârne (1). 5 vt (Îrg; îe) A-i ~ cuiva belciugul (sau reg, cinghelu, ori, rar, iabașaua) de nas A supune pe cineva. 6 vt (Îe) A-i ~ cuiva lingura (sau lingurile) de gât A nu da cuiva (carea întârziat) de mâncare. 7 vt (Nob) A spânzura un condamnat. 8 vr A se agăța (cu mâinile de ceva). 9 vr (Fig) A se ruga stăruitor de cineva. 10 vr A se apleca sub propria greutate. 11 vr A se apleca sub o povară. 12 vt (Rar) A apăsa pe cineva spre pământ. 13 vi (Nob) A fi beat. 14 vi A trage greu la cântar. 15 vi (Fig) A fi de mare preț. 16 vri A șovăi între două alternative. 17 vi (Îe) A ~ de azi până mâine A fi nehotărât. 18 vi (Îae) A fi leneș. 19 vi A depinde de... 20 vi (Îe) A ~ la (sau de) mâna (ori voia, mila etc.) altuia A fi la cheremul altuia. 21 vt A face pe cineva să depindă de ceva. 22 vi A proveni de undeva.

noreață sf [At: H XVI, 39 / Pl: ? / E: nor¹ + -eață] (Olt) Vreme închisă, cu nori¹ de ploaie.

mocnit, ~ă [At: DDRF / V: (reg) mogn~, mohn~ / Pl: ~iți, ~e / E: mocni] 1 a (D. foc) Care arde înăbușit, fără flacără. 2 a (D. foc) Care este pe punctul de a se stinge. 3 av (Îe) A fierbe ~ A fierbe înăbușit. 4 av (îae) A fierbe încet. 5-6 a, av (D. sunete, zgomote) (Care este) fără rezonanță Si: înăbușit, stins. 7 a (Nob; d. culori) Mohorât 8 a (D. vreme, atmosferă) înnorat. 9 a (D. vreme, atmosferă) Umed. 10 a (D. vreme, atmosferă) Înăbușitor. 11 a (D. ploaie) Mărunt și potolit, dar persistent. 12 a (Reg; d. alimente) Cu gust rău. 13 a (Reg; d. alimente) Alterat. 14 a (D. apă) Sălciu. 15 a (Fig; d. oameni) Închis în sine Si: tăcut, necomunicativ. 16 a (D. oameni) Posomorât. 17-18 a, av (D. sentimente, manifestări etc. ale oamenilor) (Care esre) reținut, tăinuit vreme îndelungată, dar gata să izbucnească. 19 (Fig) Fără viață, care lâncezește Si: inactiv, toropit. 20 a (Fig) Care pare că ascunde o amenințare Si: apăsător, sumbru. 21 a (Fig) Trist.

pălici si [At: BARONZI, L. 116 / E: păli¹ + -ici] 1 (Reg) Acțiune a soarelui, a vântului sau a gerului, care ofilește plantele. 2 (Mun) Vreme friguroasă cu vânt și ploaie.

pic¹ [At: PSALT. 140 / V: (înv) picură sf, (reg) picure sm / Pl: ~uri, (reg) ~ure / E: fo, cf alb pikë] 1 i (Are) Onomatopee care imită sunetul produs de căderea în picături a unui lichid pe un obiect dur. 2 i (Reg; îe) A-i cădea cuiva ~ A-i fi drag, a se îndrăgosti brusc de cineva. 3 i (Rar) Onomatopee care imită zgomotul produs de ciocul păsărilor când ciugulesc. 4 sn (Udp „de”) Picătură (1). 5 sn (Îe) A fi sau a se face ~ de apă (sau de nădușeală) A fi foarte asudat. 6 sn (Pex; Trs; Mun) Ploaie rece. 7 sn (Pex; reg) Vreme ploioasă și friguroasă. 8 sn (Precedat de nc „un”; udp „de”) Cantitate foarte mică din ceva. 9 sn Măsură foarte mică. 10 sn Durată foarte mică. 11 sn (Îlav) Fără (un sau nici un) ~ de... Care este cu totul lipsit de ceva. 12 sn (Îlav) Un ~ Puțin. 13 sn (Îcn; îlav) Nici un ~ sau (nici) ~ de... Deloc. 14 sn Cârlig de smuls paie. 15 sn ~ cu (sau de, reg, după) ~ Puțin câte puțin. 16 sn (Îal) Încetul cu încetul. 17 sn (Reg; lpl) Medicament administrat sub formă de picături.

turbuseală sf [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~eli / E: ns cf turbureală²] (Mun) 1 Tulbureală (2). 2 (Prc) Impurități din lichid. 3 (îe) A avea (o) ~ la cap A avea mintea tulbure. 4 (îae) A fi amețit de băutură, de nesomn etc. 5 Vreme întunecată, cu ceață și ploaie.

MOCNIT, -Ă adj. 1. (Despre foc) Care arde înăbușit, înfundat, fără flacără; care este pe punctul de a se stinge. Cf. ALEXI, W. Pe vatră luptă-n umbră mocnit și vînât focul. IOSIF, PATR. 12, cf. ȘEZ. VIII, 159. [Focul] îi mognit. ALR II/I h 282/279. ◊ (În context figurat) Fața îi era mai întunecată ca de obicei și în ochi avea o pîlpăire mocnită. REBREANU, R. II, 55. ◊ (Adverbial) Umple groapa cu jaratec și cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. CREANGĂ, P. 29. Dă-i o pîrlealâ bună cu niște chibrituri de ieste, care ard mocnit. id. A. 111. Focul de tor arde mocnit. STANCU, D. 19. (F i g.) Patriotismul acestor mase nu s-a stins a doua zi după dictatul de la Viena, el continuă să ardă mocnit. BENIUC, M. C. I, 60. ♦ (Adverbial, ca determinant al lui „fierbe”) înfundat, înăbușit; încet, pe îndelete. Pe plită fierbeau, mocnit, două oale. BRĂESCU, A. 78. Uitînd ulcelele ce fierbeau mocnit, la vatră, se repezea arsă. id. ib. (Despre sunete, zgomote) Fără rezonanță, înăbușit, stins. (Adverbial) Tractoarele băteau mocnit, ca minutarul unui uriaș ceasornic al pămîntului. MIHALE, O. 318. ♦ (Neobișnuit, despre culori) Mohorît, închis. Din mocnita culoare gîndăcie, Încet se lămurește icoana din ungher. LESNEA, P. E. 30. 3. (Despre vreme, atmosferă) înnorat, umed, mohorît; stătut, dospit, înăbușitor. Numai scîrțîitul roților neunse turbură căldura mocnită. REBREANU, N. 115. Cînd e nour și burează zic vreme mohnită. H X 534. ♦ (Despre ploaie) Încet, mărunt și potolit, dar persistent. Ploaia mocnită pătrunsese prin girezi. SADOVEANU, P. S. 11. Luni porni o ploaie măruntă și mocnită de septemvrie. id. M. C. 148. După cinci zile de ploaie mocnită, un vînt cald mînă norii spre miazănoapte, dezvelind cerul adînc. C. PETRESCU, Î. II, 69. ◊ (Adverbial) Cînd am venit, ploua; încet, mocnit, fără capăt. IORGA, ap. TDRG. Afară ploua mocnit de patruzeci de ceasuri, dintr-un cer de plumb. SADOVEANU, O. VI, 347. 3. (Regional, despre alimente) Cu gust rău; alterat, stricat. Cf. COMAN, GL, ALR II/I h 20/272. ♦ (Despre apă) Sălciu; stătut, clocit. Din băltoacă îi răspunse cu tonuri scurte de flaut broaștele. Era o apă mocnită, smîrcoasă. CĂLINESCU, E. O. I, 120, cf. com. MARIAN, ALR I 798/214, 218, 370, 571, ALR II 4 146/365. 4. F i g. (Despre oameni) Închis în sine; tăcut, posomorit, necomunicativ. Cf. DDRF. Pe urmă cu groază pricepu în sfîrșit că tovarășul zilelor ei, mocnit și neguros tovarăș, care trecuse prin viață ca printr-o prelungă suferință, era cu sufletul gol și sterp. SADOVEANU, M. 126, cf. com. MARIAN, ALR I 1573/371, 394. ◊ (Rar, despre animale) [Cotoiul] ca să arate că dezaprobă întru totul această alegere a stăpînilor, stătea toată ziua mocnit și mornăind, în ungherul cel mai întunecos de sub canapea. C. PETRESCU, C. V. 84. ♦ (Despre sentimente, manifestări etc. ale oamenilor) Reținut, tăinuit vreme îndelungată (dar gata să izbucnească) Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale. IOSIF, PATR. 72. Băiatul crezu că mînia mocnită a tatălui se datorește pricinilor de totdeauna din familie. VORNIC, P. 21. A cunoscut nevoile și suferințele părintelui unei mărunte familii mic-burgheze, fără venituri lesnicioase, . . . dar aspirînd în taină, cu o îndărjire mocnită și un fel de încăpățînat optimism, spre o îmbogățire utopică. V. ROM. septembrie 1954, 137. ◊ (Adverbial) Își închidea mocnit în piept veninul. SADOVEANU, O. III, 27. Vereștencele plîngeau mocnit. CAMILAR, N. II, 348. După aceea, săptămâni și luni întregi. . . au rămas adeseori să-și mistuie mocnit mînia năpastelor și a nedreptăților ce-i loveau. GALAN, Z. R. 37. ♦ F i g. Fără viață, care lîncezește; inactiv; toropit. Satul Humuleștii în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii ca alte sate. CREANGĂ, A. 71. 5. F i g. Care (pare că) ascunde o amenințare ; apăsător, trist, sumbru. Adînc întuneric, tăcere mocnită. C. STAMATI, P. 217. Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de rîu Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie din sicriu. EMINESCU, O. I, 82. Pe un pat de scînduri goale doarme tînăra nevastă În mocnitul întuneric și cu fața spre fereastră. id. ib. 84. Mocnită se lăsase seara și Sandu de mult isprăvise lucrul. ap. DDRF. Astăzi ceața e rece și mocnită și nici o vedenie zveltă și fină nu-i întrerupe somnul lung și greu. PETICĂ, O. 250. – Pl.: mocniți, -te. - Și: (regional) mognit, -ă, mohnít, -ă adj. – V. mocni.

MUCEGĂI vb. IV. I n t r a n z. și r e f l. A se acoperi de mucegai (1), a prinde mucegai (degradîndu-se, stricîndu-se); a (se) mucezi, (regional) a (se) mucuri¹. Toată pîne să aprinde și mucegăiazâ. I. IONESCU, C. 137/1. Trebuie să cosesc și să adun finul. . . Dacă nu sînt acolo, se mucegăiește. CAMIL PETRESCU, O. III, 22. [Pîinea] o mucigăit. ALR II/I MN 7, 6 847/386. ♦ T r a n z. f a c t. A face să mucegăiască. [Un porumb] stricat va mucigăia pe mulți din cei buni. DRĂGHICI, ap. TRDG. Cea mai mică neîngrijere și perdere de vreme lasă holdele. . . în voia ploilor. . . le încolțăște și le mucegăiazâ. I. IONESCU, C. 124/3, cf. 163/15. ◊ F i g. Venind se vede ploaia cu lacrimi pe obraz, Să ne mucigăiască privirea și cuvintele. LESNEA, A. 119. – Prez. ind. pers. 3: mucegăiește. - Și: (regional) mucegăiá vb. I, mucigăi vb. IV, mucigăiá vb. I. – V. mucegai.

șolomonár, șolomonari, (solomonar, șolomar), s.m. (mit.) Vrăjitor, vraci investit cu puteri supranaturale, capabil să aducă ploaie, furtună, grindină: „Șolomonarii aceia au cetit pe stele. De pe stele știau cum merge vremea (...). Venea și ne spunea: Amu mâine va ploua. Și el căta pe stele. El știa când va ploua și când va fi vreme bună. Știa ce călduri vor fi peste an” (Bilțiu, 1999: 75); „Un alt șolomonar, din Rona de Jos, a știut să citească pe fruntea omului trecutul lui și viitorul” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 71). – De la Solomon, datorat mai ales tradiției reprezentate de cartea populară Solomon și Marculfo (Șăineanu, DEX, MDA). ■ Denumirea a fost der. și din germ. Schulmäner, pornindu-se de la credința populară potrivit căreia șolomonarul trece prin școală; în alte teorii, termenul a fost pus în legătură cu legendarul bazileu grec, care și-a asumat prerogativele meteorologice ale lui Zeus (A. Oișteanu, în REF, 1990: 319);

NOREAȚĂ s. f. (Prin Olt.) Vreme închisă, cu nori¹ (1) de ploaie. Cf. h xvi 39. Cum e afară? – E cam noreață! ciaușanu, gl. – PI.:? – Nor¹ + suf. -eață.

NINSOARE s. f. 1. Faptul de a ninge; cădere a zăpezii; (rar) ningere, ninsătură, (regional) ninsă mare. Lovise și niște răcele cu ploi și cu ninsori. m. costin, let. i, 253/6. Lovise ninsoare și un ger mare. n. costin, let. ii, 33/25. l-au lovit o ploaie cu ninsoare, de i-au ținut... vro trei, patru dzili. neculce, l. 107, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., DRLU, LB. O ninsoare îmbelșugată au statornicit iar drum de sanie. ar (1839), 5¹/16, cf. polizu, pontbriant,d. Bătrînul munte albit de ninsori. bolintineanu, ap. ddrf. Am semne că la noapte o să vremuiască, o să fie furtună cu ploaie și ninsoare. conv. Lit. viii, 441. Ninsoare, fulger, gheață, vînt arzător de vară. eminescu, o. i, 94. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviță, pe urmă o dă în frig și ninsoare cum se cade. CREANGĂ, a. 30, cf. DDRF, TDRG. Pînă cînd tot nor, ninsoare, Fără nici o zi cu soare? f, (1903), 13, cf. 159, alexi, w., candrea, f. 350. Orașul, prin ninsoare, noaptea, din pianole va cînta. bacovia, o. 140. Tristeți pustii, molipsitoare... De ce mă urmăriți mereu Și, fie ploaie ori ninsoare, Vă țineți scai de capul meu? topîrceanu, p. o. 144. După acalmii și călduri pripite, năvăliseră în trei rînduri zloate, ninsori și viscole. sadoveanu, o. xii, 683. Apoi, cînd au ajuns pe un platou, a început ninsoarea. v. rom. octombrie 1955, 165. Zăpada ultimei ninsori, subțirică și capricioasă, rîdea soarelui cu miliarde de dinți albi și mărunți. galan, b. ii, 113. Ploi și ninsori și prăpădenie de vreme rea. marian, s. r. ii, 35. Fulguie a ninsoare. pamfile, c. 44. Vine ninsoare cu uomăt. alr i 1 230/257. Astăzi ploaie, mîine ninsoare și poimîine soare. zanne, p. i, 12. Dacă nu e ploaie, fie și ninsoare. id. ib. 51. Pisica cînd se va pune Cu spatele lîngă foc, Frig sau ninsoare ne spune. id. ib. 596. Mii de păsărele zbor: Vine un om fără picioare Și le mănîncă fără gură (Ninsoarea și soarele). gorovei, c. 238. (Fig.) Te văd ca o umbră de-argint strălucită... Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploaie de raze, ninsoare de stele. eminescu, o. i, 37. Răstoarne-se cerul, să-ți cadă-mprejur Tăria sfărmată în cioburi de-azur... Stihia, deasupra, să macine-n gușe Ninsori de funingini și ploi de cenușe. topîrceanu, p. o. 156. ◊ loc. adv. Pe ninsoare = în timp ce ninge. Ies pe lună... Plugurile cu plăvani, Ca să are, Pe ninsoare. arghezi, s. p. 121. 2. Zăpadă, (regional) nea² (1), omăt. Să să pogoare ca rooa cuvintele meale, ca ploaia pre troscot și ca ninsoarea pre buruian. biblia (1688), 150²/1. Coboară-se ca roua graiurile mele și ca ninsoarea pe iarbă. heliade, o. ii, 33. Eu răzbăteam iute troieni de ninsori. alecsandri, p. i, 221. Doritul soare Strălucește și dismeardă oceanul de ninsoare. id. ib. III, 10. Manta albă ca ninsoarea. eminescu, n. 29. Sub troiane de ninsoare zace stîncă, zace val. macedonski, o. i, 163. Cu barba și pletele albe ca ninsoarea. n. rev. r. i, nr. 1, 30. Io-s Ileana Cosînzeana Albă, părcă-s de ninsoare. f (1900), 555. La poalele munților acoperiți iarna de ninsoare și vara de codri de brazi. ib. (1906), 27. În parc ninsoarea cade rar. bacovia, o. 11. Sclipește-n ferestre ninsoarea. id. ib. 154. Ninsoarea albă se așternuse peste casele mici, cocoșate, ale mahalalei noastre. v. rom. mai 1954, 142. Afară era lună și căzuse prima zăpadă, un strat de ninsoare, înghețînd lent. barbu, ș. n. 48. Neatins de vînt, De fulg de ninsoaie Și de spic de ploaie. teodorescu, p. p. 68. Iată d-un voinic călare, Alb ca fulgul de ninsoare. id. ib. 453. Era o vreme rea: un sfic de ploaie și altul de ninsoare. șez. vii, 199. ◊ Fig. Stelele sclipeau în aer ca o ninsoare de diamanturi. alecsandri, t. 1 212. Sfărmați statuia goală a Venerei antice, Ardeți acele pînze cu corpuri de ninsori. eminescu, o. i, 60. Caișii zîmbesc sub ninsori. macedonski, o. i, 225. Din cînd în cînd se întorcea spre un domn civil... în redingotă neagră, cu ninsoare de mătreață pe umeri. c. petrescu, î. ii, 72. Vin la geamul meu închis, Ca din basme și din vis... Valuri, ploi, ninsori de fluturi. arghezi, c. o. 69. Iată mîndra giupîneasă, Dochiana cea frumoasă... Sufleca ea mînici albe.. . Și cernea, mări, cernea, Ninsoarea se așternea. alecsandri, p. p. 390. ♦ Fig. Căruntețe. Dar și în părul meu sălbatic A prins ninsoarea firelor de-argint. beniuc, v. 38. Cu toată ninsoarea care-i acoperea creștetul, avea, nu știu cum, o înfățișare haină, dar poate era numai o închipuire. tudoran, p. 37. – pl.: ninsori. – Și: (regional) ninsoaie, linsoare (alr i 1 248/900,1 249/690, 704, 725) s.f. – Nins + suf. -oare.

pârcioagă s.f. sg. (reg.) vreme întunecoasă, cu ceață deasă și ploaie măruntă.

pârcioagă sf [At: PAMFILE, J. II, 159 / Pl: nct / E: cf pârci³, pârceală] (Mol) Vreme întunecoasă, cu ceață deasă și ploaie măruntă.

secetos, ~oasă a [At: DOSOFTEI, PS. 215/10 / V: (îrg) săc~, (înv) secitos / Pl: ~oși, ~oase / E: secetă + -os] 1 (D. anotimpuri, vreme, ani etc.) Care este fără ploi (sau zăpadă). 2 (D. aer sau d. curenți de aer) Care este lipsit de umezeală Si: sec, (reg) secătos (23). 3 (D. zone geografice) Caracterizat prin precipitații atmosferice puține, cu vânturi uscate și pământuri nisipoase. 4 (D. soare, vânt) Care produce secetă. 5 (D. sol, locuri, terenuri etc.) Care nu are surse de apă Si: arid, sec, uscat. 6 (Îrg) Setos¹ (de a bea ceva). 7 (Fig; îvr, udp „de”) Setos¹ (de a strânge, de a obține etc. ceva).

❍ ACIUA (aciuez), ACIOA (acioez) I. vb. tr. A adăposti: n’au șuri și grajduri în care să le aciueze în vreme rea (NEGR.). II. vb. refl. 1 A căuta adăpost, a-și face culcușul (vorb. de animale): nici o lighioaie nu se poate ~ pe lîngă casă de răul vostru (CRG.) ¶ 2 A se adăposti, a se pune sub un acoperemînt, spre a se feri de arșiță sau de vreme rea: s’au aciuat de ploaie sub brad (VOR.) ¶ 3 A căuta (un loc de) scăpare, a se ascunde ¶ 4 A se liniști, a se odihni: au benchetuit veselindu-se pînă tîrziu noaptea cînd s’au aciuat (SB.) [lat. *accubĭliare < cubĭle].

NOROS, -OASĂ adj. (Despre cer; p. ext. despre zile, vreme etc.) Plin de nori¹ (1), acoperit de nori¹; înnorat, (popular) norat. Și demineața astăzi vreame turbure că să rușiaște ceriul nuoros. n. test. (1648), 21^r/16. Începutul iernii vînturos, mijlocul noros, iară sfîrșitul cu ploaie și ger. calendariu (1814), 65/8. Ceriul era nuoros și termometrul însămna 14 grade. AR (1838), 131/18, cf. PONTBRIANT, D., LM, ddrf. Stam în ziua aceea acasă, plictisit de un tînăr vizitator și... nu puteam să-l concediez pe o zi noroasă, cu o ninsoare udă. bacovia, o. 211. E vremea noroasă; cad leneș picături de ploaie, sadoveanu, o. iii, 240, cf. iv, 40. De e zi noroasă, de e zi albastră, Este ziua noastră, zilnic mai a noastră, beniuc, m. 150, cf. doine, 296. Fiind vremea nouroasă, Nouroasă și ploioasă Și cărarea lunecoasă, marian, sa. 18, cf. podariu, fl. 57. A fost ziua nuvăroasă, Tu ai gîndit că e frumoasă, l. costin, gr. băn. 147, cf. teaha, c. n. 246. ♦ Fig. Acest act național... este manifestația voinței publice, ce acum pentru întăiaș dată au îndrăznit a se arăta pe nourosul orizon al nenorocitei Moldove (a. 1848). urica-riul, x, 7. ♦ fig. (Despre oameni) Posomorît, încruntat, trist; (despre ochi, privire, frunte etc.) care exprimă sau trădează posomorîre, tristețe. Sub fruntea sa noroasă și zîmbetu-i amar! macedonski, o. i, 260. Stătea drept, cu mîna în pieptar: nouros, gînditor și parcă gata de-o încercare, galaction, o. 45. Namila se face un voinic cu ochi scînteietori... cu frunte nouroasă. id. ib. 258. Măria sa are o nemulțămire și stă nouros ca și văzduhul. sadoveanu, o. xiii, 189. Comisul își întoarse după el ochii cu sprînceana nouroasă. id. ib. ♦ (Adverbial) Se uită așea noros. alr ii 6 820/316. ♦ fig. (Rar) Neclar, confuz, nebulos (4), obscur, incert. Nu vom sta la polemică în privința metafizicei lui nouroase. gherea, st. cr. i, 94. Scrisoarea, lungă, plictisitoare, plină de filozofie nouroasă, face pe acest pesimist să-și schimbe părerea, id. ib. 278. Arta a servit întotdeauna marile cauze sociale... ea n-a putut rămîne în sfera nouroasă a frumosului în sine. ionescu-rion, c. 105. – pl.: noroși, -oase. – Și: nouros, -oasă, (regional) noruos, -oasă (alr i 1 234/354), nooros, -oasă (candrea, ț. o. 51), nuoros, -oasă, nuoruos, -uoasă (alr i 1 234/280), nuvăros, -oasă adj. – Nor¹ + suf. -os.

PAPARUDĂ, paparude, s. f. 1. (În mitologia românească) Veche divinitate locală a ploii fertilizante. ♦ Fată sau femeie care, în vreme de secetă, își înfășoară corpul (gol) în verdeață, cântă și dansează pe ulițe și invocă ploaia, (La pl.) Jocul și ritualul paparudelor (1). 2. Fig. Femeie îmbrăcată ridicol sau fardată excesiv; p. gener. persoană caraghioasă. – Din bg. peperuda.

CUMPĂNI, cumpănesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A întări (cu cumpăna). De ți-e negrul (= calul) vînzător, Eu îți sînt cumpărător, Că vreau bine să-l plătesc, Cu aur să-l cumpănesc. ALECSANDRI, P. P. 105. ♦ A aprecia greutatea sau, p. ext., alte calități ale unui obiect. Am adus cavalul. L-am cumpănit în mînă: era lung și lustruit. SADOVEANU, N. F. 18. 2. Tranz. A pune în stare de echilibru, a echilibra. Pe cînd se apropiau în șirag, cu armele cumpănite pe umăr, de undeva un om nevăzut le strigă să stea. DUMITRIU, V. L. 52. [Baciul] cumpănește pe samare O gospodărie-ntreagă. TOPÎRCEANU, B. 20. Moș Vasile, cîrmaci vestit, pe care-l cunoaște Bistrița de patruzeci de ani, cumpănește pluta. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. ◊ Fig. Lumina și întunericul își cumpănesc puterile în faptul unei nopți destrămate. MIHALE, O. 475. ◊ Refl. reciproc. Fig. O tainică melancolie... o îndoioasă sfială, care mai adesea se cumpănesc cu o minte dreaptă și sănătoasă, cu un suflet compătimitor, cu o inimă miloasă. ODOBESCU, S. I 118. ♦ Intranz. A înclina într-o parte. Cînd soarele fu la trei părți din drumul său pe ceruri și sta să cumpănească dincolo de piscurile depărtate și viorii ale munților Calului, aruncai șaua și, desagii pe spetele Pisicuții. HOGAȘ, M. N. 63. ◊ Refl. A se apleca la dreapta și la stînga în căutarea echilibrului; a se clătina, a se legăna. Ieșind din șopru, Cimpoieșu se cumpăni. CAMILAR, N. I 230. Căpitanii, călări, se cumpănesc după pașii cailor înainte fi înapoi, cu ochii pierduți în zările limpezi. SADOVEANU, O. VI 232. Ne cumpăneam cu greutate pe bîrnele pusre punte. GALACTION, O. I 210. Mîndrul vultur ce-n văzduh se cumpănește. ALEXANDRESCU, P. 138. ◊ Tranz. Carul gol hodorogea pe drum și boii își cumpăneau capetele la dreapta și la stînga, pas cu pas. SADOVEANU, O. III 83. [Acvila] cumpănea aripi întinse vulturește. TOMA, C. V. 294. II. Fig. 1. Tranz. A cîntări (cu mintea), a chibzui, a socoti, a calcula. Soldatul fruntaș Cocor Dumitru avea înștiințări de toate acestea fără să le pătrundă desăvîrșit, dar le cumpănea cu amărăciune în mintea lui. SADOVEANU, M. C. 74. Își cumpănea mersul, glasul, cele mai mic gesturi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 193. Zi tot ce ai a-mi spune Dar cumpănește-ți bine cuvintele. ALECSANDRI, T. II 171. ◊ Absol. Și cînd sub ochi vezi astfel de încîntări cerești. Lași inima ta prinsă și nu mai cumpănești. TOMA, C. V. 151. ◊ Intranz. Cumpănind despre ce i-ar putea vorbi, își aminti cu cît interes a discutat Grigore despre nevoile țărănești. REBREANU, R. I 44. 2. Refl. A sta la îndoială, a șovăi înainte de a lua o hotărîre. Se cumpăni o clipă și se întoarse îndărăt. C. PETRESCU, Î. II 119. 3. Refl. A lua o hotărîre, a se decide, a fi dispus să... Vremea a fost rea, c-a toț plouat și nici oamenii nu s-au cumpănit încă la învoieli. REBREANU, R. II 10. Se puse Ileana pe un somn dulce, de gîndeai că... de-ar fi șapte nopți legate laolaltă, încă s-ar cumpăni să le doarmă. RETEGANUL, P. I 57. 4. Tranz. (Transilv., Mold.) A face pe cineva să se hotărască într-un fel, a îndemna; a sfătui. Vere, acum ești avut și fericit; numai eu te cumpănii la asta, poftesc ca și tu să-mi faci mie asemenea. RETEGANUL, P. I 28. Moșnegii aceia... l-au cumpănit să pață astă pagubă. RETEGANUL, P. IV 78. 5. Tranz. A fi mai presus de..., a întrece, a covîrși; a precumpăni. Pîraiele-adunate se prefac în rîuri mari... Cei slabi, cînd se-mpreună, cumpănesc pe cei mai tari. ALECSANDRI, T. 165. Un singur om nu trebuie să cumpănească interesele unei armii. NEGRUZZI, S. II 141. – Variantă: cumpeni (PANN, P. V. I 125) vb. IV.

TALAZ, talazuri, s. n. (Mai ales la pl.) Valuri mari, stîrnite de furtuni (în special pe mări și pe oceane). Și marea răscolită ridica talazuri... cît omul de înalte. DELAVRANCEA, O. II 315. Bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunării. ISPIRESCU, L. 354. Vîntul trece-n spaimă pe al mărilor talaz. EMINESCU, O. I 94. ◊ (Prin analogie) Vîntul subțire adusese nori plini, se învîrtoșase, rostogolind uriașe talazuri de ninsoare. C. PETRESCU, C. V. 137. Începe să se așeze o viață mai statornică de-a lungul... Dunării, atît de des încercat cînd de foc, cînd de apă, cînd de înecul talazurilor de nisip. VLAHUȚĂ, R. P. 17. ◊ Fig. Așa merse multă vreme prin talazurile negre ale nopții, prin ploaia frămîntată de vînt. SADOVEANU, O. III 287. O lăcustă Din verdele talaz, Robustă, Îmi sare pe obraz. TOPÎRCEANU, P. 138. O, de-aș vedea furtuna că stelele desprinde, Că-n cer talazuri nalte de negură întinde. EMINESCU, O. IV 302. – Pl. și: talaze (DELAVRANCEA, T. 204, NEGRUZZI, S. II 6). – Variantă: tălaz (COȘBUC, P. II 281) s. n.

PRĂPĂD, prăpăduri, s. n. 1. Dezlănțuire de forțe, provocată de om sau de elementele naturii, care pricinuiește distrugeri mari de bunuri sau de vieți omenești;; ruină, calamitate, dezastru. Rabdă să-l lovești pînă îl apucă diavolul și-l înnebunește; și-atunci e prăpăd. DUMITRIU, P. F. 44. Are să fie mare prăpăd, dacă nu s-or limpezi treburile la vreme, că eu, să știu că mor împușcat, dar prins degeaba nu mă las. POPA, V. 78. Ș-afară-i grozav... și plouă și ninge și pică. și-ngheață... o vreme, prăpăd! CARAGIALE, O. II 322. 2. Fig. Cantitate, număr mare; mulțime, belșug. Te smintești cînd ai vedea înainte-ți prăpăd de comori și de odoare. GALACTION, O. I 45. ◊ Expr. A veni prăpăd = a veni în număr mare, impetuos. Prăpădul pămîntului = ceva imens, copleșitor, extrem de mult. Unii doreau jeratic de bogăție, alții slavă, prăpădul pămîntului. DELAVRANCEA, S. 97.

SCHIMBA, schimb, vb. I. Tranz. 1. A înlocui ceva sau pe cineva cu altceva sau cu altcineva. Le schimba [porumbeilor] apa și împrăștia pe pămînt... grăunțele. PAS, Z. I 130. Intră în odaia din dreapta și-și schimbă broboada. SADOVEANU, B. 30. ◊ Refl. pas. Sus, pași grei făceau să răsune șlepul. Se schimbau sentinelele. DUMITRIU, N. 137. ◊ Expr. A schimba scrisori = a coresponda. (Refl. pas.) Între doi inși... s-au schimbat următoarele scrisori. MACEDONSKI, O. III 112. A schimba (cîte) o vorbă (sau un cuvînt), sau (cîteva) vorbe (sau cuvinte) = a sta puțin de vorbă. Au schimbat cîteva vorbe repezi, apoi, cînd în sală s-a făcut liniște, a vorbit din nou Lupu. GALAN, Z. R. 26. Schimbăm cîte un cuvînt noaptea. SAHIA, N. 116. Coborîră în Calea Victoriei fără a schimba un cuvînt. REBREANU, R. I 43. ◊ (Obiectul care ia locul altuia se introduce prin prep. «cu», «pe», «întru») Studenta... schimbă cartea de anatomie pe un roman. C. PETRESCU, Î. II 216. Cum fură ei schimbați cu niște căței. SBIERA, P. 114. Să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini. EMINESCU, O. I 146. 2. A da, a ceda un obiect, un bun pentru altul, a face schimb. ♦ A da o sumă de bani pentru a primi alta de aceeași valoare, dar constînd din alte monede. 3. A da unui lucru altă formă, alt aspect, altă înfățișare, altă valoare; a modifica, a transforma, a preface. Îi ajunsese la ureche că țăranii umblă să schimbe ce-a fost în trecut. REBREANU, R. I 255. Dar timpul, care schimbă toate, adusese rînduială și la gurile Dunării. BART, E. 322. ◊ Expr. A schimba foaia = a-și modifica purtarea față de cineva, ◊ Refl. Îți place cum s-au schimbat lucrurile? Acuma găsești de toate la magazin. DAVIDOGLU, M. 82. Nu se putea domiri... cum de în cîteva zile s-au schimbat astfel locurile? ISPIRESCU, L. 9. Pînă la Tecuci vremea se schimbă cînd spre vînt, cînd spre ploaie; pulberea și glodul se luptă pe rînd asupră-mi. RUSSO, O. 144. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») Pădurile se schimbaseră în cîmpii. ISPIRESCU, L. 9. Palatul... s-a schimbat iarăși în sărăcăciosul bordei al moșneagului. CREANGĂ, P. 89. (Expr.) Se schimbă vorba, se zice cînd intervine ceva care modifică o situație. De la Neamț la Fălticeni și de la Fălticeni la Neamț era pentru noi atunci o palmă de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurtă de două poște, de la Fălticeni la Neamț, nu se potrivește c-o întindere de șase poște, lungi și obositoare de la Iași pînă la Neamț. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Despre oameni) A-și modifica firea, glasul, conduita. Dragă, schimbă-ți purtarea, Dacă vrei să fii a mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. ◊ Refl. Trec vremile și cu ele se schimbă și oamenii. ANGHEL, PR. 107. Ăst somn nu prea-mi place și o să i-o spui. – Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală, S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi. ALEXANDRESCU, P. 65. (Expr.) A se schimba la față sau (tranz.) a schimba fețe v. față (I 1). 4. A se îmbrăca cu alte rufe (curate) sau cu alte haine (decît cele purtate pînă atunci). Abia avui vreme a-mi schimba hainele. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ Refl. Nurorile... plecară umilite în cămările lor, ca să se schimbe. ISPIRESCU, L. 40. Fă-mă, doamne, țîntă-n grindă, Să văz mîndra cînd se schimbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 397. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») Cu cămeașă albă m-am schimbat. SEVASTOS, N. 12. ♦ A da cuiva rufărie curată sau alte haine. Îi duce la sine în casă și-i schimbă în haine uscate, că ale lor toate erau ude. RETEGANUL, P. IV 76. ♦ (Învechit) A travesti. În stremțe mă-nvelește De mă schimbă calicește. ALECSANDRI, P. P. 137. 5. A muta dintr-un loc într-altul, a așeza în altă parte, a abate în altă direcție. Eu schimb privirea-n altă parte. PĂUN-PINCIO, P. 59. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă. EMINESCU, O. I 142. Soarele își schimbă locul Și apune roș ca focul. ALECSANDRI, P. II 19. ◊ Expr- A schimba vorba (sau, mai rar, vorbirea, cuvîntul) = a abate convorbirea în altă direcție (pentru a evita un subiect neplăcut). Emilia încerca să schimbe vorba. C. PETRESCU, Î. II 235. Așa el schimbă vorbirea: Defăimă năpăstuirea. ALEXANDRESCU, P. 32. A schimba cîntecul (sau tonul, nota) = a vorbi sau a acționa altfel decît înainte. A schimba macazul v. macaz.

hâzắnie, hâzănii, (hâdzănie, hâdzăne), s.f. (reg.) 1. Arătare necurată, bizară, slută; urâțenie, pocitanie: „...și la lumina de său văd cu toții o hâdzenie de fată, nelăută pe cap, cu colți de câne în gură, cu copite de cai...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 109). 2. Urâciune; vreme urâtă: „Îs vremuri grele atunci [de Zilele Babelor]. Umblă tăt ploi, umăt și hâdzănii” (Bilțiu, 2009: 50). – Din hâd(z) + suf. -anie (MDA).

A SE ÎMBLÂNZI mă ~esc intranz. 1) (despre ființe) A deveni (mai) blând; a se îmbuna. 2) fig. (despre vreme) A căpăta un caracter mai liniștit (după furtună, ploaie etc.); a se răzbuna; a se domoli; a se potoli; a se liniști; a se tempera; a se modera. /în + blând

A SE ÎMBUNA mă ~ez intranz. 1) (despre ființe) A deveni mai bun; a se îmblânzi. 2) fig. (despre vreme) A căpăta un caracter mai liniștit (după furtună, ploaie îndelungată etc.); a se îmblânzi; a se domoli; a se potoli; a se liniști; a se tempera; a se modera; a se ogoi. /în + bun

ISTOV s. n. (Popular și arhaizant, numai în loc. adv.) De istov = de tot, cu totul, complet, deplin, cu desăvîrșire. Însă trebuiesc strînse șinele și fiarele căruței noastre. Dac-o mai purtăm așa cum este, se hîrbuiește de istov. SADOVEANU, N. P. 96. Toată ființa lui se desfăcea încetișor, se topea de istov. VLAHUȚĂ, N. 64. M-am buimăcit de istov de-o bucată de vreme. ALECSANDRI, T. 693. Fără istov = fără încetare, nesfîrșit, necurmat. În vremea iernii așijderea, griji fără istov. SADOVEANU, A. L. 193. Ploaia șuroia necurmat în streșini, mărunt, fără istov. C. PETRESCU, A. R. 187.

solomonar sm [At: KLEIN, D. / V: șolomăn~, șolomân~, șo~ / Pl: ~i / E: ns Solomon + -ar] (Pop) 1 Magician care, după credințele populare, are puterea de a provoca sau stăpâni anumite fenomene naturale (ploaia, grindina etc.). 2 (Pgn) Vrăjitor. 3 Astronom (1). 4 Persoană care prevestește vremea și care face calendare.

ANTICĂRIE, anticării, s. f. Magazin în care se face comerț cu cărți vechi sau de ocazie; comerț cu cărți vechi sau de ocazie. Anticăria aceea în plin aer, bătută de ploi și vînturi, și bolta porții... s-au preschimbat cu vremea în prăvălii cu vitrine încăpătoare. ANGHEL, PR. 16.

MANTA, mantale, s. f. 1. Haină lungă dintr-o țesătură groasă sau impermeabilizată, făcînd parte mai ales din uniforma militarilor și care se poartă peste alte haine contra frigului sau a ploii. Jandarmul își ridica gulerul mantalei. CAMILAR, N. I 90. Vedeți, domnule sublocotenent, dacă aruncam mantaua de cauciuc. CAMIL PETRESCU, U. N. 387. Ofițerul... învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola. BART, S. M. 16. ◊ Expr. Manta de vreme rea = om care-ți este de folos, dar pe care nu-l bagi în seamă decît atunci cînd ai nevoie de el. A-și întoarce mantaua după vînt = a se acomoda împrejurărilor, a fi oportunist. A-și găsi mantaua (cu cineva) = a-și găsi beleaua, a avea de furcă (cu cineva). Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. ♦ Mantie. Într-o manta de mătase cafenie... privea paturile printr-un lornion. C. PETRESCU, Î. II 32. Făt-Frumos îl ascultă. Se dete jos de pe cal și-și așternu mantaua pe năsip încă fierbinte. EMINESCU, N. 24. Poartă pe spate o manta albă, cu gulerul de blană. BĂLCESCU, O. I 222. 2. Înveliș care servește pentru a proteja sau a căptuși o piesă sau un sistem tehnic. Mantaua tunelului. – Pl. și: mantăi (SAHIA, N. 117), măntăi (V. ROM. noiembrie 1953, 155), măntăli.

LINIȘTI, liniștesc, vb. IV. Refl. A se potoli, a se astîmpăra. Copiii s-au liniștit. ▭ Tabăra întinsă, plină de murmur greu și de furnicar pestriț, se liniștea încet-încet în soarele fierbinte. SADOVEANU, O. VII 16. ◊ Tranz. Începură să liniștească pe căței, chemîndu-i din toate părțile cu nume dulci. SADOVEANU, E. 127. ♦ A se calma, a-și găsi pacea, liniștea, odihna. Și dacă-n ochii tăi privesc, Mă vindec și mă liniștesc. IOSIF, T. 115. ♦ Tranz. A calma. Îl liniști cu vorbe bune. ISPIRESCU, L. 57. Tu nici nu știi a ta apropiere Cum inima-mi de-adînc o liniștește, Ca răsărirea stelei în tăcere. EMINESCU, O. I 120. Ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Absol. Rozele știu tot așa să amăgească, S-adoarmă și să liniștească. MACEDONSKI, O. I 192. ♦ (Despre vînt, ploaie etc.) A se domoli, a înceta. Nu după multă vreme însă au început atmosfera a să liniști. DRĂGHICI, R. 112. Se potolește Și se liniștește Vîntul pe pămînt. TEODORESCU, P. P. 372.

RĂSTIMP, răstimpuri, s. n. Durată (limitată) de timp; interval liber între două perioade sau două momente diferite; timp. Tăcură un răstimp. Se gîndeau tustrei, fumînd iarba cea nouă și mirositoare, adusă de peste mări. SADOVEANU, O. VII 23. Lăutarii mai continuară a cînta un răstimp... apoi se amestecară și ei printre oameni. REBREANU, R. I 137. În scurtele răstimpuri cînd soarele declină Și noaptea-și pune stema feerică... E un moment de pace. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Fig. În răstimpul cîtorva gînduri fericite, ajunse la castelul încolțit. EMINESCU, N. 26. ◊ (Cu precizări temporale) La răstimp de un ceas și jumătate, urma batalionul. D. ZAMFIRESCU, R. 253. ◊ Loc. adv. În răstimpuri = din cînd în cînd, la anumite intervale de timp; cîteodată. Umbla sprinten prin zăpadă... bătînd, în răstimpuri, toba cu pumnul. DUMITRIU, N. 198. De undeva sau de pretutindeni, veneau, în răstimpuri, și treceau pe fruntea mea ușoare și nevăzute suflări molatice de vînt. HOGAȘ, DR. 255. Vîntul șuiera pe sub streașine; în răstimpuri, veneau vîrtejuri repezi, care zgîlțîiau ferestrele. VLAHUȚĂ, O. A. 344. Din răstimp în răstimp = din cînd în cînd; uneori. Nevasta cea tînără își păturește rochia de mireasă și celelalte straie cu care a fost mireasă și le așterne pe fundul lăzii. Din răstimp în răstimp o arată copiilor. SEVASTOS, N. 340. Într-un răstimp = de la o vreme; la un moment dat, deodată. Într-un răstimp, curgerea ploii conteni și se învălui asupra cuprinsurilor o pîclă cenușie, din care curgea burniță. SADOVEANU, F. J. 156. În răstimp = în acest timp, în răgazul avut. Adineauri am lăsat Chitila – observă conductorul... luînd biletele de la ceilalți călători. În răstimp... Rogojinaru scoase o foaie galbenă pe care o arătă conductorului. REBREANU, R. I 12. – Pl. și: (m.) răstimpi (ODOBESCU, S. III 51).

RĂZBUNA, răzbun, vb. I. I. 1. Refl. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pe», «asupra», «contra») A-și face singur dreptate, a obține satisfacție pedepsind pe cel care a făcut un rău, o nedreptate etc.; a face (pe cineva) să plătească răul comis; a întoarce răul cu rău. A început să se răzbune. DUMITRIU, N. 131. De cînd rămase feciorul de capul lui, a început să se răzbune în toată forma. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Bine că te-am prins în mînile mele, să mă răzbun... Vino la luptă. ALECSANDRI, T. I 445. ◊ (Cu pronumele în dativ) Dar sfîntul Soare ziua-ntreagă Pîndește brîul – l-ar fura, Că lui de mult i-e fata dragă, Iar fata nu vrea să-nțeleagă Și el acum și-ar răzbuna. COȘBUC, P. I 122. A zis dumnezeu... să iasă Moartea la liman, ca să-și răzbune și ea acum pe Ivan. CREANGĂ, P. 323. De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nșală Să nu îmi răzbun eu. ALEXANDRESCU, M. 36. ♦ A-și vărsa focul, mînia, necazul pe cineva; a se descărca pe cineva. Vine acasă supărat din oraș și se răzbună pe mine. 2. Tranz. (Complementul indică persoana în folosul căreia se face acțiunea) A satisface pe cel care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind pe cel care i-a făcut un rău. S-adună toți vulturii stol... Pe Horea să-l răzbune. BENIUC, V. 113. Se-ntoarce apoi cu ochi păgîni Și aruncă fierul crunt din mîni: «Te-or răzbuna copiii mei!». COȘBUC, P. I 114. Am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoșari și pe grauri. ODOBESCU, S. III 32. ♦ (Complementul indică fapta ce trebuie pedepsită) A răscumpăra. Episodul și mutra lui Cotcodel răzbunau cu prisosință toate supliciile abnegațiilor trecute. C. PETRESCU, A. R. 20. Acuma or răzbuna ei omorul fîrtaților săi. SBIERA, P. 278. II. (Popular) 1. Refl. (Impersonal) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. A stat ploaia? – Da, acum e frumos, s-a răzbunat. SADOVEANU, O. I 98. Cît stătură ei, afară se răzbunase. ȘEZ. VII 138. ◊ (Cu subiectul «vremea») Și de se răzbuna cîte-oleacă vremea înspre amiază, răpede, răpede vedeai ceriul iar îmbrobodit cu nouri. CONTEMPORANUL, V_I 290. ♦ (Despre nori) A se împrăștia. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. 2. Tranz. (În expr.) A răzbuna (pe cineva) la inimă sau (refl.) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) îmbuna, a (se) înveseli. Cînd te văd, badeo, la lună, inima mi se răzbună. HODOȘ, P. P. 85. Calul bun Și mîndra bună, La inimă mă răzbună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. 3. Tranz. (Rar) A însănătoși, a vindeca. Ia tu coasa de-o cosește, De boală mă mîntuiește Și ia grebla de-o adună Și de boală mă răzbună. ALECSANDRI, P. P. 310.

POTOP, (rar) potopuri și potoape, s. n. 1. (În legendele biblice) Revărsare mare de apă care a înecat întreaga lume și toate viețuitoarele de pe pămînt (afară de cele scăpate în arca lui Noe). Prin bălțile de noroi... treceau niște ciubote mari, cărora nu le-ar fi păsat nici de potop. EMINESCU, N. 34. Ce! ai uitat tu oare potopul d-altădată. Atunci cînd tata Noe în luntrea-i deșălată, Plutea pe universul subt unde înecat? ALEXANDRESCU, M. 178. ♦ Ploaie foarte mare, torențială; revărsare de ape. V. puhoi. Ce vreme!... Ia te uită, e un întreg potop! MACEDONSKI, O. II 50. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri, Ca potop ce prăpădește, ca o mare tulburată. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Precizat prin «apelor» sau «de apă») Să verși păgîn potop de apă Pe șesul holdelor de aur. GOGA, P. 18. Se prăpăstuiră asupra pămîntului, cu șuier de aer sfîșiat, potopul greu al apelor cerești. HOGAȘ, M. N. 176. ◊ Fig. Al ochilor potop Se varsă nebunatic în stropi. COȘBUC, P. II 180. 2. Fig. Cantitate imensă, mulțime foarte mare. V. noian. Primea-n obraz tot acest potop de vorbe. GALAN, B. I 53. Peste aurul învălurat al grîului, soarele revărsa potopul de aur al luminii lui fierbinți, SANDU-ALDEA, U. P. 158. Lupii suri ies după pradă, Alergînd, urlînd în urmă-i prin potopul de zăpadă. ALECSANDRI, P. A. 113. 3. Prăpăd, urgie, distrugere, nenorocire. Mi s-a părut așa... că din nou a venit potopul războiului. SAHIA, N. 62. Și cînd clămpăneam ceaslovul, cîte zece, douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muștelor! CREANGĂ, A. 4. Marcu biet o auzit De potopul cel cumplit Ce casa i-a pustiit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485.

ZBÎRLI, zbîrlesc, vb. IV. (Și în forma zburli) 1. Refl. (Despre părul oamenilor și al animalelor sau despre penele păsărilor) A se întoarce în răspăr, a fi în neorînduială, a se ciufuli; a se ridica (sau a da impresia că se ridică) în sus (în momente de spaimă sau de mînie). Mustața roșie a lui jupîn Năstase se zbirii și se grămădi sub nasul ascuțit. SADOVEANU, O. I 286. Plumbul său pătrunse gura ursului și se înfipse într-un fag. Acesta turbă, perii săi se zburliră și făcură o roată împrejurul capului. BOLINTINEANU, O. 331. Și de ce-mi vedea, Păru-i se zbîrlea. TEODORESCU, P. P. 423. ◊ Fig. Un salcîm privi spre munte Mîndru ca o flamură. Solzii frunzelor mărunte S-au zburlit pe-o ramură. TOPÎRCEANU, P. 150. ◊ Tranz. Mugurii ascunși ai cornițelor îi încucuiaseră creștetul în părți, zburlindu-i părul scurt și moale. MIHALE, O. 504. [Pupăza] zbîrlindu-și creasta strigă triumfătoare... BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 46. Vulturoaica... își zburli penele de pe dînsa și puse gînd rău copilului. ISPIRESCU, L. 390. Bate copita de pămînt, Zburlește coama, s-altă, în lături se izbește. ALECSANDRI, P. III 287. Fig. [Vîntul] învăluia și frămînta copacii, zbîrlea acoperișurile de paie ale caselor. SADOVEANU, O. VI 513. Tranz. fact. Auzi în depărtare țipete groaznice, care zbîrlea în cap părul omului celui mai viteaz. POPESCU, B. I 55. Nu puteți discoperi ceva care să-mi înfierbînte sîngele... să-mi zburlească chica în vîrful capului? ALECSANDRI, T. 567. 2. Tranz. A face să se încrețească fața unei ape. [Vîntoasa] zburlea în crețuri mărunte unda subțiata, a apei. C. PETRESCU, A. R. 6. O suflare răcoroasă zbîrlea fața apii. ODOBESCU, S. I 141. 3. Refl. Fig. (Despre ființe) A se supăra, a se mînia, a se zborși. Notarul e om deprins să se mînie, să se zbîrlească și să bată din picior. SADOVEANU, la TDRG. Cînd s-a zburlit odată vodă Sturza, au și umplut cîmpii ca potîrnichile. C. PETRESCU, A. R. 24. N-ai să te zbîrlești bănuind că în vorbele mele joacă ursul prin vecini. ODOBESCU, S. III 158. ◊ Expr. A se zbîrli la cineva = a se repezi (cu vorba) la cineva, a se răsti la cineva. ♦ A se îndîrji. De cîte ori nenorocul te-o azvîrli mai jos tu să te zbîrlești și să te ridici tot mai sus. MACEDONSKI, O. III 35. ♦ (Despre vreme) A se arăta neprielnică, dușmănoasă (cu vînt, frig, zăpadă); a se strica. Cum a făcut nevasta lui Lipan calea întoarsă, vremea s-a zbîrlit. S-a răsucit vîntul și a prins a bate de cătră miezul nopții. SADOVEANU, B. 161. Vremea s-a zburlit pretimpuriu cu spic de zăpadă în ploaie, C. PETRESCU, R. DR. 47. – Variantă: zburli vb. IV.