Definiția cu ID-ul 1181694:


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

DIALOG (< fr. dialogue < lat. lit. dialogos; cf. gr. dialogos, vorbire cu) 1 Vorbire între două sau mai multe persoane, modalitate literară caracteristică îndeosebi creației dramatice, folosită însă și în creația epică, în versuri și în proză. Ex. Domnule! strigă impiegatul, înțelege odată că nouă nu ne plătește statul aici, ca să stăm de vorbă. Avem treabă, n-avem vreme de conversație... Spune, ce poftești? Aici n-are voie să intre nimeni fără afaceri. Ce afacere ai? Ce afacere? Da! Ce afacere? Am dat o petițiune... Vreau să știu ce s-a făcut. Să-mi dați un număr. Nu ți s-a dat număr, cînd ai dat petiția? Nu! De ce n-ai cerut? N-am dat-o eu... (I.L. CARAGIALE, Petițiune) Dialogul este mijlocul prin care scriitorul dezvăluie gîndurile și sentimentele personajelor și le angajează în acțiune. În cazul unor frămîntări lăuntrice este folosit dialogul interior, ca în nuvela Hagi Tudose a lui B.Șt. Delavrancea. Ex. Ba sînt opt mii... Ba sînt zece? Ce fel de zece? Atunci dincolo, sînt opt! Procedeul folosirii dialogului în exprimarea ideilor, sentimentelor etc. este cunoscut și sub denumirea de dialogisme (fr. dialogisme). Intervențiile directe ale personajelor, sub forma alternării replicilor, subliniază amănunte privitoare la întîmplare, punctează momente ale acțiunii în evoluția ei, conțin aprecieri asupra faptelor înfățișate și a comportării celorlalte personaje, creează iluzia directei desfășurări. În literatura modernă, dialogul, a cărui mare dificultate constă în a da fiecărui interlocutor un caracter personal și viu, fără a degenera însă în disertație, ocupă un loc bogat în creația epică scrisă (schiță, nuvelă, roman), imprimînd mai multă vioiciune acțiunii, iar în creația dramatică apare ca o trăsătură specifică acesteia. În piesele de teatru, cu fiecare replică el contribuie la intensificarea și creșterea conflictului spre culminație și deznodămînt. În poezia lirică, dialogul se întîlnește foarte rar, în situații cu totul excepționale, cînd poetul se confesează printr-o convorbire cu elemente din natură, ca în Ce te legeni sau Revedere de M. Emineseu, ambele construite sub formă de dialog. Ex. - Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vînt, Cu crengile la pămînt. - De ce nu m-aș legăna, Dacă trece vremea mea!... sau - Codrule, cu rîuri line, Vreme trece, vreme vine. Tu din tînăr, precum ești, Tot mereu întinerești. - Ce mi-i vremea, cînd de veacuri Stele-mi scînteie pe lacuri, Că de-i vreme rea sau bună, Vîntu-mi bate, frunze-mi sună. În poezia lirică populară însă, acest procedeu se întâlnește mai des. 2 Termenul de dialog mai este folosit și în denumirea acelor opere literare filozofice, retorice sau didactice, în care, sub forma conversației între două sau mai multe personaje, se tratează anumite idei (Dialogurile lui Platon; Dialoguri filozofice de E. Renan; Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul de D. Cantemir; Dialog pentru începutul limbii române între nepot și unchi de P. Maior ș.a.).