măcar adv., conj. coord. disj. I adv. 1 (restrictiv) barem¹, <pop. și fam.> încaltea, <înv. și reg.> încai, <reg.> batăr, magă¹, săvai. Dacă tot ai venit, măcar ajută-mă la treabă. Vreau să o văd, măcar pentru o clipă. 2 (conces.) chiar, <pop.> încă. Nu poți s-o obligi să facă acest lucru, măcar să te pui în ruptul capului. 2 (conces.-final) abia, barem¹, doar. Aleargă puțin, măcar te vei mai încălzi! II conj. coord. disj. (în corelație cu sine însuși sau cu „fie”, „ori”, „sau”, introduce o prop. disj., exprimând alternanța ori opoziția, dar și o nuanță de condiție; reg.) v. De¹. Fie¹. Ori. Sau.

PONT², ponturi, s. n. I. (Învechit) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. Logica este de a se opri la pontul unde un princip se lovește cu alt princip. RUSSO, S. 85. ◊ Loc. adv. (Familiar) La pont = la momentul potrivit, la timp, la țanc. Hrisanti are să vie tocmai la pont, că doar cunosc eu ce madea-i Hrisanti. HOGAȘ, H. 37. A, bravo, mi-ai venit la pont, șezi colea și ascultă, VLAHUȚĂ, O. AL. II 25. Ne culcăm frumușel, nu prea tîrziu și nici prea devreme, ca să ne putem scula dimineață la pont. CARAGIALE, O. VII 32. ◊ Expr. A pune pont = a hotărî, a însemna locul potrivit (pentru ceva). S-o dus la locul unde pusese ei pont de cu sară. ȘEZ. III 3. 2. Articol, paragraf (dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție); p. ext. legea însăși. Aceasta era pe vremea boierescului: în urmă, cînd veni pontul [de desființare a boierescului] se schimbă și regula. SEVASTOS, N. 342. Slujitorii... îngrijesc, pentru toată siguranția, odihna și buna orînduială a tot orașului, și iarăși pentru fieșcare deosibit, orînduiți cu deosibite ponturi. GOLESCU, Î. 51. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor. Toți cîți ne-am întors în țară din școlile străine ne-am dat de misiune: dezrobirea țăranilor de lanțurile iobăgiei, pontului și clăcii. KOGĂLNICEANU, S. A. 212. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. Limba noastră... nu este fără gramatică... și fără ortografie; ci mai ales în acest pont al ortografiei întrece pe multe altele. NEGRUZZI, S. I 5. Proiectul acesta... ne dă și măsura a trii ponturi ce au cîștigat conștiința obștească de astăzi. RUSSO, S. 119. Uite, cucoane, la pontul acesta nu mă unesc cu părerea domniei-tale. FILIMON, C. 114. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de declarație) Cu ponturi = cu toate circumstanțele, cu toate amănuntele; în chip amănunțit. Și-i spuse cum știu mai cu ponturi, din fir în păr, toată întîmplarea. RETEGANUL, P. V 11. II. 1. Aluzie (răutăcioasă), ironie, împunsătură. Dascălul Iov i-a făcut poate anume acest pont; dar el cu mintea la cîte și cîte alte lucruri n-a băgat de samă. SADOVEANU, P. M. 161. Și cîte ponturi și ponosuri nu da dintr-însul de-i era și lui lehamete cîteodată să se mai întîlnească cu cineva și să-l mai stîrnească la vorbă. CREANGĂ, A. 141. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a vorbi în pilde, a da să se înțeleagă pe departe. A bate (cuiva) pontul = a face aluzie la ceva, a da cuiva să înțeleagă. Avea obicei ca în fiecare dimineață cînd se ducea la crîșmarul satului [să-i zică] «bună dimineață și-un rachiu». Cumătru-so, crîșmarul... îl cinstea în fiecare dimineață cu cîte un rachiu, după ce mai întîi țiganul îi bătea pontul de mai sus. I. CR. IV 61. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei ca cea mai de valoare); p. ext. prilej favorabil la joc. ◊ Expr. A-i face cuiva pontul... = a trage pe cineva pe sfoară, a-i face cuiva o figură. Și zi, mă lucrași, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului... pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea. CARAGIALE, O. I 140. (Argou) A vinde pontul = a destăinui cuiva un secret, (mai ales) a da indicații unui borfaș cu privire la locurile de unde se poate fura.

DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ, document adoptat la 4 iul. 1776, la Philadelphia, de Congresul continental al reprezentanților celor 13 colonii engleze din America de Nord, prin care acestea s-au declarat independente. D., concepută de Thomas Jefferson, reprezenta chintesența celor mai înalte concepte politice și filozofice ale sec. 18. Ziua de 4 iul. a devenit sărbătoarea națională a S.U.A. Declarația de independență Atunci când, în decursul evenimentelor omenești, devine necesar ca un popor să desfacă legăturile politice care l-au unit cu un altul și să-și asume printre Puterile lumii statutul aparte și egal la care îl îndreptățesc Legile Naturii și ale lui Dumnezeu, un elementar respect față de legile nescrise ale umanității impune ca acesta să declare cauzele care îl constrâng la separațiune. Considerăm ca adevăruri grăitoare că toți oamenii s-au născut egali, că sunt înzestrați de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viață, la Libertate și la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care își derivă dreptele lor puteri din consimțământul celor guvernați. Că, ori de câte ori, o Formă de Guvernare devine o primejdie pentru aceste țeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească și să instituie un nou Guvern bazat pe acele principii și organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui Popor Siguranța și Fericirea. Prudența, într-adevăr, va fi aceea care va dicta ca Guvernele de mult statornicite să nu fie schimbate pentru motive neînsemnate sau vremelnice; iar întreaga experiență ne învață că omenirea este mai dispusă să sufere, atâta vreme cât răul poate fi tolerat, decât să-și facă dreptate prin abolirea formelor de guvernare cu care s-a obișnuit. Dar atunci, când un lung șir de abuzuri și de uzurpațiuni urmărind invariabil același Scop, demonstrează intenția de a subjuga Poporul unui Despotism absolut, este dreptul său, este datoria sa să înlăture un asemenea Guvern și să găsească noi Garanți ai securității lui viitoare. Tot astfel a fost și suferința răbdătoare a acestor Colonii; și tot astfel este acum nevoia ce le obligă să schimbe fostele lor Sisteme de Guvernământ. Istoria actualului Rege al Marii Britanii este o istorie de repetate ultraje și uzurpațiuni, având toate ca scop direct statornicirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi cele spuse, să supunem Faptele judecății unei lumi nepărtinitoare. A refuzat să-și dea Acordul pentru Legile cele mai benefice și mai necesare binelui public. A interzis Guvernatorilor săi să valideze Legi de importanță imediată și presantă dacă aceștia nu le suspendau până la obținerea asentimentului său; iar când acestea erau suspendate ca atare, el a neglijat cu totul să se ocupe de ele. A refuzat să sancționeze alte Legi ce aduc înlesniri unor mari circumscripții, dacă locuitorii acestora nu renunțau la dreptul de Reprezentare în Legislativ, un drept de valoare inestimabilă pentru ei și înspăimântător doar pentru tirani. A convocat corpurile legiuitoare să se întâlnească în locuri neobișnuite, inconfortabile și la mare distanță de Oficiile Publice cu unicul scop de a-i istovi pentru a-i face să se conformeze măsurilor sale. A dizolvat în mod repetat Camerele Reprezentanților pentru că acestea s-au opus cu bravă fermitate încălcării de către el a drepturilor poporului. A refuzat mult timp, după astfel de dizolvări, să permită alegerea altora; drept urmare, Puterile Legislative, neputând fi anihilate, au revenit Poporului în totalitatea sa pentru a fi exercitate, Statul rămânând între timp expus tuturor primejdiilor de invazie din exterior și de frământare în interior. S-a străduit să împiedice popularea acestor State; în acest scop obstrucționând Legea Naturalizării Străinilor; refuzând să sancționeze ale legi de natură să încurajeze migrarea înspre aceste locuri și înăsprind condițiile pentru noi Alocări de Pământuri. A împiedicat Administrarea Justiției, refuzând să-și dea Asentimentul pentru Legile care stabilesc Puterile Judecătorești. I-a făcut de judecători dependenți în totalitate de Voința sa în privința duratei exercitării funcției și a cuantumului și plății salariilor acestora. A înființat o mulțime de Noi servicii și a trimis încoace armate de Funcționari. care să ne hărțuiască oamenii și să le spolieze agoniselile. Și-a păstrat printre noi, în timp de pace, Armatele sale Regulate, fără Consimțământul corpurilor noastre legiuitoare. A acționat în așa fel încât Armata să fie independentă de Puterea Civilă și superioară acesteia. S-a însoțit cu alții ca să ne supună unei jurisdicții străine de constituția noastră și nerecunoscută de legile noastre; dându-și Asentimentul pentru Actele acestora de pretinsă Legislație: Pentru a încartirui printre noi mari corpuri de militari înarmați; Pentru a-i proteja de pedeapsă printr-un simulacru de Judecată pentru orice Crime pe care le-ar fi comis împotriva Locuitorilor acestor State; Pentru a împiedica Comerțul nostru cu toate colțurile lumii; Pentru a ne impune taxe fără Consimțământul nostru; Pentru a ne priva, în multe cazuri, și de avantajele proceselor la Curtea cu Juri; Pentru a ne duce peste Mări spre a fi judecați pentru pretinse delicte; Pentru abolirea liberului Sistem de Legi Engleze într-o Provincie învecinată, stabilind înăuntrul acesteia o guvernare Arbitrară și lărgindu-i Hotarele astfel încât să o folosească imediat drept exemplu și instrument pentru introducerea aceleiași conduceri absolute în aceste Colonii; Pentru înlăturarea Statutelor noastre, pentru abolirea Legilor noastre cele mai prețioase și pentru modificarea fundamentală a Formelor noastre de Guvernământ; Pentru suspendarea propriilor noastre Corpuri Legiuitoare și pentru a se fi declarat investiți cu puterea de a elabora legi pentru noi în toate cazurile, fără discriminare. A renunțat la Guvernare aici, declarându-ne în afara Protecției sale și a dus Război împotriva noastră. Ne-a prădat mările, ne-a pustiit Coastele, ne-a ars orașele și a distrus viețile oamenilor noștri. În momentul de față transportă mari Armate de Mercenari străini pentru a desăvârși actele aducătoare de moarte, pustiire și tiranie, începute în împrejurări de o Cruzime și Perfidie cu greu egalate chiar și de cele mai barbare epoci și total nedemne de Conducătorul unei națiuni civilizate. I-a constrâns pe Concetățenii noștri Capturați în largul Mării să ridice Armele împotriva Țării lor, să devină călăii prietenilor și Fraților lor sau să cadă ei înșiși răpuși de Mâinile acestora. A incitat la răzmerițe în rândurile noastre și s-a străduit să-i aducă încoace pe locuitorii de la frontierele noastre, nemiloșii Sălbatici Indieni, a căror lege de război bine-știută este de distrugere fără discriminare a tuturor, indiferent de vârstă, sex sau condiție socială. La fiecare etapă a acestor Opresiuni, Noi am înaintat Petiții de Reparare a Nedreptății în cei mai umili termeni: Cererilor Noastre repetate li s-a răspuns doar cu repetate injurii. Un Principe, al cărui caracter este astfel marcat de acțiuni care, fiecare în parte, ar putea defini un Tiran, este nepotrivit să fie conducătorul unui popor liber. Nu se poate nici spune că nu le-am atras atenția fraților noștri britanici. I-am avertizat din când în când cu privire la încercările legislativului lor de a-și extinde jurisdicția în mod inadmisibil asupra noastră. Le-am reamintit împrejurările emigrării și stabilirii noastre aici. Am apelat la simțul lor înnăscut de dreptate și mărinimie și i-am implorat în numele legăturilor noastre de rudenie comună să dezavueze aceste uzurpațiuni, care, în mod inevitabil, vor duce la întreruperea legăturilor și a corespondenței noastre. Au fost însă și ei surzi la vocea dreptății și a legăturii de sânge. Trebuie, de aceea, să acceptăm necesitatea de a ne Separa și de a-i considera, ca și pe restul umanității, Dușmani pe timp de Război și Prieteni pe timp de Pace. De aceea, noi, Reprezentanții STATELOR UNITE ALE AMERICII, întruniți în Congresul General, făcând apel la Judecătorul Suprem al omenirii pentru a cântări corectitudinea intențiilor noastre, declarăm și publicăm solemn, în Numele și prin Autoritatea investită de bunul Popor al acestor Colonii, că aceste Colonii Unite sunt și de drept trebuie să fie STATE LIBERE ȘI INDEPENDENTE; că ele sunt Absolvite de orice loialitate față de Coroana Britanică și că orice legătură politică între ele și Statul Marii Britanii este și trebuie să fie desfăcută în întregime și că, în calitate de State Libere și Independente au puteri depline să declare Război, să încheie Pace, să contracteze Alianțe, să stabilească Legături Comerciale și să facă toate actele și lucrurile pe care Statele Independente pot să le facă de drept. Și, pentru a susține această Declarație, punându-ne nădejdea în protecția Providenței Divine, ne legăm unii de față de alții cu Viețile noastre, Averile noastre și cu sfânta noastră Onoare. Declarația de mai sus a fost, din ordinul Congresului, autentificată și semnată de către următorii membri: John Hancock; NEW HAMPSHIRE: Josiah Bartlett, William Whipple, Matthew Thornton; MASSACHUSETTS BAY: Samuel Adams, John Adams, Robert Treat Paine, Elbridge Gerry; Rhode Island: Stephen Hopkins, William Ellery; CONNECTICUT: Roger Sherman, Samuel Huntington, William Williams, Oliver Wolcott; NEW YORK: William Floyd, Philip Livingston, Francis Lewis, Lewis Morris; NEW JERJEY: Richard Stockton, John Witherspoon, Francis Hopkinson, John Hart, Abraham Clerk; PENNYSYLVANIA: Robert Morris, Benjamin Rush, Benjamin Franklin, John Morton, George Clymer, James Smith, George Taylor, James Wilson, George Ross; DELAWARE: Caesar Rodney, George Read, Thomas M’Kean; MARYLAND: Samuel Chase, William Paca, Thomas Stone, Charles Caroll, of Carrollton; VIRGINIA: George Wythe, Richard Henri Lee, Thomas Jefferson, Benjamin Harrison, Thomas Nelson Jr., Francis Lightfoot Lee, Carter Braxton; NORTH CAROLINA: William Hooper, Joseph Hewes, John Penn; SOUTH CAROLINA: Edward Rutledge, Thomas Lynch Jr., Arthur Middleton; GEORGIA: Button Gwinnett, Lyman Hall, George Walton. SE DECIDE ca exemplare ale Declarației să fie trimise diverselor adunări, convenții și comitete sau consilii de securitate și diverșilor comandanți ai trupelor continentale; ca Declarația să fie adusă la cunoștință în fiecare dintre Statele Unite, la nivelul conducerii armate.

*ANTICHITATE sf. 1 Faptul de a fi antic: ~a acestui monument îl face cu deosebire prețios ¶ 2 Vechime îndepărtată: sînt multe lucruri din ~ pe care numai prin imaginațiune le putem reconstitui ¶ 3 Timpul cînd trăiau Grecii și Romanii: Renașterea a căutat să reînvieze spiritul antichității ¶ 4 Obiect de artă vechiu (mai obicinuit la pl. antichități): e mare iubitor de antichități [fr. antiquité < lat.].

moáră f., pl. morĭ (lat. mŏla, vgr. mýle, [got. malan, a măcina], it. pv. cat. mola, fr. meule [peatră de măcinat, ĭar moulin, moară, vine d. lat. mŏlinum], sp. muela, port. mô. V. molar și mălaĭ). Mașină de măcinat cereale. Edificiu în care e instalată această mașină. A tăĭa (saŭ: a lua) cuĭva apa de la moară, a-ĭ paraliza mișcările, a-l face să nu maĭ poată lucra, a-l descuraja. A-țĭ veni apa la moară, a-țĭ merge bine afacerile, a prinde curaj, a-țĭ veni momentu favorabil. A trăi ca găina la moară, a trăi în belșug. A vorbi ca moara (saŭ ca o moară hodorogită), a vorbi mult și fără șir. Ca la moară, pe rînd, succesiv, fie-care la rîndu luĭ. V. rîșniță.

MIRARE s. f. Faptul de a (se) m i r a¹. 1. Nedumerire, surprindere; p. e x t. uimire, (rar) minune (3). Eu cunosc pre bine că tu ești fiiul său, tu mă aduci spre mirări, căci mi s[ă] pare a auzi însuși pre el vorovind (cca 1750). GCR, II, 83/12. Inimă, mă ia merare, Cum mai poți ave răbdare (a. 1785). CAT. MAN. I, 352. Au arătat a sa mirare prin tăcere, IST. CAROL XII, 73^v/3, cf. 15²/13. Numa rămíne cu totul uimit și zălud de o mierare ca aceaia ce altă dată. nu i să întîmplasă. BELDIMAN, N. P. I 55/20. Căpitanul . . . de mirare încrucindu-să au scăpat cuțitul din mînă. DRĂGHICI, R. 13/7. În loc de lapte, l-au învățat a mînca carne și pîine și el mînca de era o mirare și bucurie la ei. BĂRAC, T. 7/29. Astă vizită îmi pricinui mirare. NEGRUZZI, S. I, 50, cf. 221. Am plecat în aceeași zi, nesocotind toată primejdia, cu mirarea chiar a bărbaților de arme. BOLLIAC, ap. GHICA, A. 630, cf. ALEXANDRESCU, O. I, 301. Feluritele costume ale acestor popoare ne atraseră mai cu seamă mirarea. BOLINTINEANU, O. 289. Dar ce zgomot se aude?. . . Toți se uită cu mirare și nu știu de unde vine. EMINESCU, O. I, 87. Mi-am găsit beleaua cu dihania cea de cucoș, zise boieriul cuprins de mierare. CREANGĂ, P. 66, cf. 186, 192, 213. Bătrînă cu destulă mirare a primit darul. CARAGIALE, O. II, 267. Frații mei rămaseră în mirare văzîndu-se față cu noi. ISPIRESCU, L. 303, cf. COȘBUC, P. II, 19. Îl întrerupse cu atîta mirare în voce, încît Oprișor se zăpăci o clipă. REBREANU, NUV. 316, cf. id. R. I, 268. Eram copil și mă miram de toate (nici acuma nu m-am vindecat de mirări). TEODOREANU, M. U. 118. Vînătorul înălță fruntea și privi pe fiica lui cu mirare. SADOVEANU, O. XI, 91, cf. XIV, 190. Abia își înăbușise un strigăt de mirare. STANCU, R. A. III, 337, cf. 142. Lumea-ntreagă stă-n mirare. ALECSANDRI, P. P. 173. Și-am să joc al dracului, De mirarea satului. MARIAN, SA. 21. M-am pus în mirare de el ce-o povestit, ALR II 2307/47. Cea mai mare mirare, din neștiință. ZANNE, P. VIII, 337. ◊ Fig. Au strigat de multă mirare Apele rîului și flacăra focului. DEȘLIU, G. 31. Semnul mirării = semnul exclamării, v. e x c l a m a r e. Jurnaliștii fac articoli fulgerători și plini de semnul mirării și al întrebării. FILIMON, O. I, 253. ◊ L o c. a d j. și a d v. De-(a) mirare = surprinzător; p. ext. uimitor. Era de mirare a prăvi arătarea și sămnu ca acela. NECULCE, L. 42, cf. GCR II, 112/10. Nu-i lucru de mirare, tată, că se găsesc oameni atît varvari de să închină la foc? DRĂGHICI, R. 75/24, cf. 84/30, 151/12. Un hura îl primi. . . și este de mierare, căci omul nu avea nimică de cele ce impune o persoană soțietăței lașului. RUSSO, S. 27. Oarecine îmi spunea C-a vîndut din întâmplare Și cu preț de mirare Un cal prost ce el avea. ALEXANDRESCU, O. 318. Mai de mierare încă e acest sfîrșit. IORGA, L. II, 541. Noi stăm sub mîna acestui comis Jder și doamnia sa ne învață lucruri de-a mirare, care nouă ne plac. SADOVEANU, O. XIII, 955. ◊ E x p r. (Învechit și popular) A-i fi (cuiva) de (sau a, de-a) mirare (sau de-a mirarea) = a se mira, a rămîne nedumerit, surprins. Mi-i de merare că n-ați văzut în gazetile Franției ajungerea noastră aice. KOGĂLNICEANU, S. 60. Împăratului i-a fost de-a mirarea văzînd că niște golani au asemenea îndrăzneală. CREANGĂ, P. 249, cf. 194, 218. Îl caută și-l ocrotește de mi-a fost de-a mirare. SADOVEANU, O. XIII, 682. Nu pricep cum ai pus mîna pe bani de la el. . . Asta mi-e a mirare. VORNIC, P. 68. N-ar fi de mirare să . . . = e posibil să . . . , ne putem aștepta să . . . N-ar fi de mirare să se ridice și cei de-aici. REBREANU, R. II, 66. N-ar fi de mirare să-l vedem deschizînd două-trei afaceri scandaloase. C. PETRESCU, C. V. 131. (Regional) Nu-i mirare! = n-aveți de ce mulțumi! COMAN, GL. ♦ (În construcții exclamative) Lucru neobișnuit, surprinzător, ciudat. Ce mirare, că nici unul n-are barbă. VĂCĂRESCUL, IST. 252. ♦ (Învechit) Minune (1). Pomeniți dudele lui ce feace, mirurile (mirările H) lui. PSALT. 218. 2. (Învechit) Admirație. Să făcu minune mare, care da celor ce vedea mirare și celor ce auziia umilință (a.1698). GCR I,319/26. Au făcut în fieștecare vreame atîtea prealuminate lucruri încît nu poate limbă de om să le povestească fără altă mai mare mirare. MOLNAR, RET. 6/10. Oricare din aceste frumuseți în parte, ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțămînt de mirare sau un fior de amor. NEGRUZZI, S. I, 44. Tineret cu mare curagiu și mare iubire de neamul românesc! Multă mirare insufla pribejilor spectacolul frăției curate. RUSSO, S. 42. Noi venim mirarea noastră la mormîntu-ți a depune. ALEXANDRESCU, M. 15. L o c. a d j. (Vrednic) de mirare = care merită admirație; de admirat, minunat, admirabil. Era foartea ascuțit la mintea și vreadnic de mirare. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/4. Cît de înaltă și vrednică de mirare și de laudă. MARCOVICI, D. 455/27. Pentru aceasta avem multe vrednice de mirare pilde. DRĂGHICI, R. 103/7. Avea. . . o ținere de minte foarte de mirare. GORJAN, H. I, 13/24, cf. IV, 37/9. Astă zădărnicie. , . Naște de multe ori fapte vestite și de mirare. CONACHI, P. 286. Dar cu slabele-ți mijloace, faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, M. 15. Harap Alb. . . venea în pasul calului aducînd cu sine pielea și capul cerbului. . . Uitîndu-se unii la alții, nu știau ce să zică, pentru că în adevăr era și lucru de mirare! CREANGĂ, P. 229, cf. 306. 3. (Rar) îndoială, cumpănă, nehotărîre. Nu să cade să te superi căci îți fac întrebare, Și la mirările mele căci îți cer dezlegare. PANN, E. III, 52/7. Să afla în mirare cu ce chip să-i bage înlăuntru, fiindcă. . . ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100/2. 4. (Învechit, rar) Neliniște, zbucium, frămîntare, teamă. Fugiră de la mormînt că era cuprinse de tremur și de mirare. N. TEST. (1 648), 63^v/29. 5. (Rar) Curiozitate. Deodată s-au îngrozit, iar apoi, viind în mirare, au alergat. . . ca să vadă ce era. DRĂGHICI, R. 165/31. Pentru curiozitate, adică pentru mirare, mă trimisă ea să mergi la dumneaei. GORJAN, H. IV, 130/15. 6. (Regional) „Vorbă de ocară”. (Coșbuc-Năsăud). COMAN, GL . – Pl.: (rar) mirări. – Și regional mierare s. f. – V. mira¹.

ATÎT(A) l. adj. nehot. (f. atîta, gen.-dat. m. atîtui, f. atîtei; pl. m. atîți, atîția, f. atîte, atîtea, gen.-dat. m. f. atîtor) 1 Arată o cantitate nehotărîtă, un număr nedeterminat: mi-a dat atîția bani pentru cheltuelile de drum și atîția pentru întreținere ¶ 2 Așa de mult, un număr, o cantitate așa de mare: nu-ți mai face atîta osîndă cu mine! (CRG.); tot ~, același număr, aceeași cantitate: am citit și astăzi tot atîtea pagini ¶ 3 Repetat, ~ și ~ arată o cantitate foarte mare, o mare mulțime: atîți și atîți oameni voinici... n’au putut face nimic (ISP.) ¶ 4 Numai așa de puțin, numai așa de mic: și te-ai supărat pentru atîta lucru? ¶ 5 Atît... încît..., †atîta... cît.,.: găsiră atîta pradă în acest oraș, încît își dobîndiră veșminte pentru vecie (BĂLC.); atîția păgîni au pierit, cît s’au cruntat apele de sîngele lor (VLAH.) ¶ 6 Cît... atît...; proverb: cîte bordeie, atîtea obiceie; proverb: cîte capete, atîtea păreri ¶ 7 Atît... cît...: de-ai avea atîta minte cît un dinte, nu te-ai căi de nicio urmare (GOL.) ¶ 8 Atît... cît și...; proverb: atîta pagubă cît și dobîndă, arată nepăsarea cuiva pentru o pagubă pe care a suferit-o; de aci, elipt.: atîta pagubă! și familiar atîta jaf în ciuperci! (ISP.), cu același înțeles ¶ 9 În expresiuni: atîta rău! sau atîta boală! puțin îmi pasă; atîta grijă! nu-mi pasă, numai așa de puțină grijă de-aș avea! ¶ 10 În jurăminte, în blesteme; atîta rău să am eu..., atîta bine să aibă ei...! ¶ 11 Atîta, cu însemnarea de așa de mulți, construit cu substantivul luat în înțeles colectiv: văzînd că s’au strîns atîta om, căzut-au cu rugăminte la hatmanul (NEC.) ¶ 12 Atît(a) amar de..., atît(a) mare de..., 👉 AMAR¹, MARE. II. pron. nehot. 1 Arată o cantitate nehotărîtă, un număr nedeterminat: atîta am primit, atîta îți dau: atîta-i ajungea capul, atîta făceau și ei pe vremea lor (CRG.) ¶ 2 Repetat, ~ și ~, arată: a) o cantitate, o sumă determinată (fără a fi însă pomenită precis): i-au răspuns că l-or duce bucuroși și că-i cer atîta și atîta (SB.); b) o cantitate foarte mare, o mare mulțime: deschid Viețile Sfinților și văd atîtea și atîtea (CRG.) ¶ 3 Numai așa de puțin, nu mai mult, numai lucrul acesta, numai cantitatea aceasta: bucuroși c’am scăpat numai cu atîta... ne mutăm la un fierar (CRG.); Eu atîta am pe lume, pe cînd ceru-i plin de îngeri (VLAH.) ¶ 4 Cît... atît...: cîte mi-ai dat, atîtea ți-am înapoiat. III. adv. 1 Așa de mult: de ce m’ai făcut să aștept ~? ¶ 2 Nici ~, și mai puțin: proverb: Nici nu-i pasă De Năstasă, De Nichita Nici atîta, se zice despre omul căruia nu-i pasă de nimeni și de nimic, sau spre a arăta nepăsarea omului nechibzuit în trebile lui ¶ 3 Tot ~, (de) aceeași cantitate, (de) același număr; tot ~ mi-e, îmi este tot una ¶ 4 Atît(a)... încît... sau atît(a)... că...: a vorbit... ~ încît nu-l mai asculta nimeni ¶ 5 Atît(a)... pînă...; proverb: ulciorul ~ merge la apă pînă se sparge ¶ 6 Cît... atît(a)... ; proverb: cît ți-e pătura, ~ te ’ntinde ¶ 7 Atît(a)... cît...: nu te mira atît de cei ce fac rele, cît să te miri de cei ce nu fac nici un bine (GOL.) ¶ 8 Atît... cît și...: atît omul cît și slava lui ca floarea... înflorește... și veștejește (GOL.) ¶ 9 Precedat de prepozițiunile cu, într’, pe (pre), etc.: cu ~ mai bine, cu ~ mai mult; cu cît... cu ~...: cu cît mai mare corabia, cu atît mai anevoie se și stăpînește (GOL.); (pînă) într’-, așa de mult, în așa chip: îi povățuia să fie mai cu răbdare, ca să nu se amărască pînă într’atît părinții (ISP.); pe ~: de două ori pe ~ ¶ 10 ~ numai (că) sau numai ~ (că), nu pot zice alta decît, cu singura deosebire că...: om plăcut la înfățișare și tovarăș glumeț, numai atîta că e șașiu (CAR.) ¶ 11 În expresiuni: atîta mi-a mai trebuit, atîta mi-a mai lipsit, cînd după un necaz, după o încurcătură, după multe ce are cineva de făcut, îi mai vin și altele pe neașteptate; atîta i-a trebuit, și-a ieșit din răbdări; atîta-i fu, nu mai putu de necaz, de supărare; atîta ți-e leacul (CRG.), ai s’o pățești rău, va fi vai de tine; atîta-i e după joc, nu se mai satură de joc, se înnebunește după joc ¶ 12 ~ de (construit cu un adj. sau adv.), așa de: ~ de mare; în comparațiuni: (tot) ~ de... cît (și)... sau ca și...: e tot ~ de mare cît (și) frate-său [lat. eccum-tantus].

leg, a -á v. tr. (lat. lĭgare, it. legare, fr. lier, pv. sp. pg. liar. – Leagă; să lege. V. aleg 1, oblig). Înod, strîng cu ața, cu funia, cu lanțu ș. a.: a lega cu sfoara un snop, cu cercurĭ un butoĭ. Strîng cu ceva și fixez saŭ unesc cu ceva: a lega un cal de gard, o luntre de mal, vița de haragĭ. Înfășor, bandajez, pansez: a lega cuĭva o rană, a lega pe cineva la rană, la picĭor. Vechĭ. A lega tabăra, a pune căruțele de jur în prejuru tabereĭ și a lega între ele. A lega pace (N. Cost. 1, 393), a încheĭa pace. Barb. (după fr. relier și germ. binden). Scorțesc, pun scoarțe groase uneĭ cărțĭ: a lega o carte (V. cartonez). Îngroș, încheg (un sirop, o dulceață, un șerbet). Fig. Intru în relațiune: a lega prietenie cu cineva. Pun în relațiune: căile ferate leagă țările între ele. Fig. A lega la ochĭ, a lega cuĭva ochiĭ, a-l împedica să vadă, a-l înșela, a-l mistifica. A lega cuĭva mînile, a-l face să nu poată lucra saŭ unelti ceva. A lega la gard (ca pe o vită), a-țĭ asigura imposibilitatea de acțiune a cuĭva (a unuĭ prost, de ex.). Acest om nu poate lega nicĭ doŭă vorbe (între ele), nu poate vorbi curent saŭ vorbește prost. V. intr. Pomiĭ aŭ legat (saŭ tr. aŭ legat rod), aŭ produs poame. V. refl. Mă înod, mă strîng cu ceva: mă leg cu basmaŭa la cap. Mă strîng cu ceva și mă unesc: m’am legat cu funia de mijloc și mĭ-am dat drumu’n puț. Fig. Mă îngroș, mă prind, mă încheg: dulceața (siropu ș. a.) s’a legat bine. Mă oblig: mă leg să execut o lucrare (V. acolisesc). A ți se lega limba, a nu putea vorbi (pronunța). A te lega (saŭ: a lega) de cineva, a-l provoca, a căuta ceartă saŭ vorbă cu el. A te lega cu cineva, a face societate (alianță, convențiune) cu el.

ETIMOLOGIE s. f. (cf. fr. étymologie, lat., gr. etymologia < etymos „adevărat”, „real” + logos „cuvânt”, „știință”): 1. origine a unui cuvânt (v. și origine). 2. ramură complexă a lingvisticii care se ocupă cu originea și cu evoluția formală și semantică a cuvintelor. Preocupări de a stabili originea cuvintelor au existat încă din antichitate, dar ea s-a constituit ca știință abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice și cu întemeierea gramaticii istorice și comparate. Metoda principală de cercetare folosită în e. este metoda istorică; alături de aceasta este folosită și metoda structuralistă care are în vedere: structura limbii, caracterul sistematic al derivării și al morfologiei, presiunea sistemului, forța analogiei, apartenența unităților lexicale la anumite câmpuri morfosemantice, cu alte cuvinte întregul ansamblu de relații fonetice, morfologice, semantice și de altă natură, în care pot intra cuvintele unei limbi. Pe această disciplină mixtă se sprijină aproape toate celelalte discipline lingvistice, în sensul că orice lucrare de lingvistică, din orice ramură a științei limbii, face apel direct sau indirect la ea. E. comportă multe greutăți și reclamă o imensă muncă de documentare, studiul ei fiind deosebit de complicat. Problemele ei au stat în atenția multor lingviști din țara noastră, o contribuție însemnată în acest sens aducând B. P. Hasdeu, V. Bogrea, I.-A. Candrea, N. Drăganu, Sextil Pușcariu, H. Tiktin, Iorgu Iordan, Al. Graur, Gh. Ivănescu, N. A. Ursu, Gh. Mihăilă, Th. Hristea, A. Avram etc. ◊ ~ internă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate creațiile lexicale interne ale unei limbi, sistemul de formare a cuvintelor (derivarea, compunerea, conversiunea). ◊ ~ externă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate împrumuturile lexicale ale unei limbi (neologismele). ◊ ~ populară (atracție paronimică): modificare a formei unui cuvânt (de obicei recent intrat în limbă) sub influența altui cuvânt mai cunoscut, cu care se aseamănă ca formă și de la care s-ar putea crede că derivă. Astfel: funicular a fost modificat sub influența lui furnică și a devenit furnicular; lingoare a fost modificat sub influența lui lung și a devenit lungoare (fiind vorba de o „boală lungă”) etc. (v. și atracție). Denumirea de e. populară i-a fost dată de lingvistul german E. Förstemann prin termenul de Volksetimologie. A fost discutată de mai mulți lingviști români și străini. În lingvistica românească, cel care i-a dedicat un studiu amplu în lucrarea sa „Probleme de etimologie”, București, 1968, pp. 205-275, este Theodor Hristea. Acest fenomen lingvistic joacă un rol deosebit în viața oricărei limbi. El se poate manifesta în limba oricărui subiect vorbitor, în orice mediu social și explică cuvintele exclusiv sincronic (arată cum funcționează în limbă în momentul interpretării lor). Prin e. populară vorbitorii încearcă să-și lămurească anumite cuvinte, vechi sau noi, frecvente sau rare în limbă, cu sensuri neclare sau cu forme neobișnuite, în general puțin cunoscute sau susceptibile de a fi interpretate prin falsă asociație etimologică. Un rol deosebit în acest fenomen îl au asemănarea formală (uneori și cea semantică) dintre cuvântul care este supus e. populare (elementul indus) și cuvântul care o provoacă (elementul inductor) și asociația de idei pe care o face vorbitorul în legătură cu sensurile acestora. Numărul e. populare este foarte mare atât în limba română, cât și în alte limbi. Ele se pot clasifica după următoarele criterii: 1. după originea termenilor care vin în contact (cel indus și cel inductor): a) e. populare în care termenii sunt de origini complet diferite (mult mai numeroase decât cele în care termenii se înrudesc): rom. razie (< it. razzia) a devenit în vorbirea țăranilor rază (< lat. pop. radia); fr. hebdomadaire „săptămânal” (< lat. hebdomadarius) s-a transformat în vorbirea oamenilor lipsiți de cultură din Franța în hebdromadaire, sub influența lui dromadaire „cămilă cu o cocoașă” (< lat. dromedarius); rom. feminin (< fr. féminin, lat. femininus) se pronunță aproape general femenin, prin atracția cuvântului femeie (< lat. familia) etc.; b) e. populare în care termenii sunt înrudiți genealogic (mai rare decât primele): Bonaparte a devenit în vorbirea oamenilor simpli Bunăparte, sub influența adjectivului bună (< lat. bonus, -a, -um); rom. contravenient (< fr. contrevenant, germ. Kontravenient) devine contravenit, formă latinizată sub influența lui veni (< lat. venire); coxalgie (< fr. coxalgie) s-a transformat în copsalgie, sub influența substantivului coapsă (< lat. coxa); rom. incubație (< fr. incubation) devine incuibație sau încuibație prin asocierea sa cu substantivul cuib (< lat. cubium) și verbele încuiba (< în- + cuib + -a) și cuibări (< cuibar + suf. -i); nevroză (< fr. nevrose) e modificat în nervoză sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); neurologie (< fr. neurologie) e deformat în nervologie sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); Portugalia devine Portocalia după substantivul portocală (< ngr. portokáli); prizonier (< fr. prisonnier) s-a transformat în prinzonier sub înrâurirea lui prins (< a prinde < lat. prehendere); responsabil (< fr. responsable) este modificat la răspunzabil după verbul a răspunde (< lat. respondere); estradă (< fr. estrade) devine stradă sub influența substantivului stradă (< ngr. stráta, it. strada) etc. 2. după relațiile de ordin formal și semantic care există între elementul indus și cel inductor: a) e. populare în care termenii sunt asemănători din punct de vedere formal și semantic (aparțin aceleiași sfere semantice) sau permit stabilirea unei legături logice între ei. Sunt cele mai numeroase: policlinică este pronunțat boliclinică prin asociere cu termenul boli; poțiune (calmantă) e pronunțat porțiune, sub influența lui porție; dactilografă e pronunțat fie actilografă, sub influența substantivului acte, fie dictalografă, sub influența substantivului dictare; lapsus e rostit lipsus, datorită substantivului lipsă; astenie devine ostenie, sub influența verbului osteni; arogant a fost pronunțat aerogant, după locuțiunea a-și da aere; basculantă e rostit basculată datorită adjectivului lată; regional (în Transilvania, Crișana și Banat) treaptă e înlocuit prin dreaptă datorită paronimiei termenilor și faptului că treptele sunt „drepte” etc.; b) e. populare în care cei doi termeni sunt numai în raporturi de natură formală (de la similitudine la omonimie), iar modificarea e incompletă: regional (Oltenia), bormașină e pronunțat boiermașină, sub influența lui boier; apă chiară („apă clară”), cu chiară din lat. clara, a devenit apă chioară; gaz metan a devenit gaz metal; it. pomi dei Mori („pommes des Maures”) „pătlăgele roșii”, s-a transformat în franceză în pommes d’amour, sub influența lui amour; germ. Packwagen (< Pack „pachet” + Wagen „vagon”) a devenit în limba română patvagon, sub influența lui pat. 3. după felul în care se exercită acțiunea fenomenului asupra cuvintelor există patru tipuri fundamentale de e. populară: care atinge numai forma cuvântului, care atinge numai sensul cuvântului, care atinge și forma, și sensul cuvântului, care nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului (latentă). a) E. populară care atinge forma cuvântului este cea mai frecventă. Este modificată parțial structura fonetică a cuvântului supus etimologiei (a elementului indus), în partea inițială sau finală: Dimitrov este pronunțat Dumitrov, sub influența lui Dumitru; Fortuna este pronunțat Furtuna, sub influența lui furtună; acoladă e pronunțat arcoladă sub influența lui arc; cooperativă devine comparativă sub influența lui a cumpăra; ferestrău > fierăstrău sub influența lui fier; fricție > frecție sub influența lui a freca; lăcaș și lăcui > locaș și locui sub influența lui loc; pârlog > pirlog sub influența lui pir; somieră > somnieră sub influența lui somn; busculadă > brusculadă sub influența lui a brusca; remunerație > renumerație sub influența lui a număra; pârău (părău) > pârâu sub influența lui râu; primar > primare sub influența lui mare; filigran > filigram sub influența lui gram; funebru > funegru sub influența lui negru; escortă > iscurtă sub influența lui scurt; lăstun > lăsturn sub influența lui turn; tramcar > tramcal sub influența lui cal; trandafil > trandafir sub influența lui fir etc. Este substituit uneori cuvântul supus e. populare (element indus) prin cuvântul care provoacă e. populară (element inductor), ajungându-se la omonimie: *urgior („furuncul al pleoapelor”) a devenit urcior, *som (pește) > somn, sfară („fum”) > sfoară (în „a da sfoară-n țară”), caritate > calitate (în „soră de calitate”), campanie > companie (în „pat de companie”), corvetă („navă de război”) > covertă („punte superioară la un vas maritim”), deportat > depărtat, facțiune > fracțiune (în „fracțiune politică”), nefroză (boală de rinichi) > nevroză (boală de nervi), prenume > pronume; țigaie > țigară (în „lână țigară”), Königgrätz > Câne-creț, Barba-rossa > barbă-roasă etc. b) E. populară care atinge sensul cuvântului (schimbă sensul originar, restrânge acest sens, adaugă un nou sens, deformează sensul) este mai puțin frecventă decât cea care atinge forma cuvântului: babalâc („moșneag venerabil”), care era folosit ca titlu de respect, a devenit cu vremea un cuvânt cu sens peiorativ, complet schimbat, datorită asocierii lui cu babă; siestă („odihnă de după prânz”) este asociat de unii vorbitori cu verbul a sta și de aici noul sens restrâns de „repaus la pat, după masa principală”; a căpia (cu referire la oi) „a se îmbolnăvi de capie” s-a folosit ulterior și cu referire la oameni, sub influența lui cap (cu sensul de „a se sminti”, „a înnebuni”); mutual cu sensul de „pe ascuns”, legându-l de muțește; vindicativ („răzbunător”), cu sensul de „vindecător”, fiind asociat cu a vindeca (în „medicamente vindicative”); temerar („îndrăzneț”), cu sensul de „fricos”, „temător”, fiind simțit ca un derivat al lui a se teme etc. c) E. populară care atinge forma și sensul cuvântului (mai mult forma și mai puțin sensul, mai mult sensul și mai puțin forma, ambele deopotrivă) este mai rar întâlnită: epilepsie e pronunțat pedepsie, sub influența lui pedeapsă și a lui pedepsi; a făreca („a potcovi”) > a fereca sau a fiereca („a încătușa”), sub influența lui fier; stomatologie > stomacologie sub influența lui stomac; expoziție > dispoziție; cârdășie („tovărășie”) > cărdășie („clică”), sub influența lui cârd și a locuțiunii verbale a-și băga în cârd (cu cineva); intreprind („curajos”) > întreprid („întreprinzător”), sub influența lui a întreprinde; hidos > hâdos, sub influența lui hâd etc. d) E. populară latentă este o falsă asociație etimologică; ea nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului, dar stabilește false legături de înrudire între doi termeni care n-au nimic comun din punct de vedere etimologic: dar (< v. sl.) este încadrat de unii în familia verbului a da (< lat.), datorită asemănării formale și faptului că „darul se dă”; a depila „a îndepărta părul de pe piele” (< fr.) este asociat adesea cu piele (< lat.) și încadrat în familia acestuia; șezlong „scaun lung” (< fr.) este legat de verbul a ședea (< lat.); perie (< v. sl.) și perucă (< fr., it.) sunt asociate cu păr (< lat.) pentru că „sunt făcute din păr”; patrulă (< germ.) este pus în legătură cu patru (< lat.); pufoaică (< rus.) e legat de puf (< bg.); bancher (< it., fr.) este apropiat de cuvântul bani; a mâna (< lat.) e trecut în familia lui mână (< lat.); a omorî e legat de om, capișon de cap, primă de a primi, cezariană de Caesar etc. Un aspect al e. populare latente este și asocierea stabilită de vorbitori între două omonime (cu aceeași e. sau cu e. diferite): între substantivul mare (< lat. mare, -is) și adjectivul mare (< lat. mas, maris); între substantivul gol din terminologia sportivă (< engl. goal) și adjectivul și substantivul gol „vid” (< v. sl.); între rasol din terminologia culinară (< v. sl.) și rasol (< ras + suf. -ol) din expresia bărbierilor „a da rasol”; între a pili „a bea” (< țig. pilo) și instrumentul pilă (< fr.); între râs (< animalul: < v. sl.) și râs (< a râde), între pană (< fr.) din expresiile „a fi în pană”, „a rămâne în pană” și pană (< lat. pinna); între carte din „carte poștală” (< fr. carte) și carte (lat. charta) etc. Unele e. populare au fost asimilate de limba literară: carte („scrisoare”), fereca, pârâu, pufoaică, sunătoare etc.; altele nu au perspective de generalizare, deși, regional, au răspândire mare: dreaptă (pentru treaptă), filigram (pentru filigran), renumerație (pentru remunerație), somnieră (pentru somieră), țigară în „lână țigară” (pentru țigaie) etc.; altele sunt accidentale: aerogant (arogant), dispoziție (expoziție), luminărică (lumânărică), telegrabnică (telegramă) etc. ◊ ~ latinizantă: explicare fantezistă a originii unui cuvânt numai prin limba latină. Astfel, clește ar proveni din lat. forceps (în realitate provine din v. sl. klĕšta); slujitor ar proveni din lat. servitor (în realitate derivă de la verbul sluji, din v. sl. sluziti + suf. -tor) etc. ◊ ~ multiplă: explicare a originii unui cuvânt prin mai multe etimoane, ținându-se seama de toate sensurile acestuia. Astfel substantivul lampă, cu sensul de „lampă cu ulei” și cu forma lambă provine din neogreacă; cu sensul de „lampă de petrol” și cu forma lampă provine atât din neogreacă, cât și din germană, franceză, rusă și maghiară (cf. ngr. lampa < v. gr. lampas, fr. lampe, germ. Lampe, rus. lampa, magh. lampa). Majoritatea lingviștilor români sunt de părere că cele mai multe împrumuturi neologice din limba română au o e. multiplă. Aceasta se explică prin faptul că la constituirea vocabularului neologic al limbii noastre moderne au contribuit mai multe limbi: latina savantă, neogreaca, italiana, germana, rusa și mai ales franceza. Posibilitatea împrumutării multor neologisme din mai multe limbi de cultură – în aceeași epocă istorică sau la distanță în timp și în spațiu – este confirmată de existența variantelor lexicale etimologice, nediferențiate semantic în raport cu forma acceptată din limba literară. Astfel: aghent (< rus. aghent, germ. Agent) în raport cu agent (< fr. agent, it. agente); haractir (< ngr. haraktir) și haracter (< rus. harakter), în raport cu caracter (< fr. caractère) și caracter (< cf. lat. character, germ. Charakter); monetă (< it. moneta, cf. lat. moneta), în raport cu monedă (< ngr. moneda) etc. O contribuție importantă în domeniul e. multiple a adus-o acad. Al. Graur.

Faire de la prose sans le savoir (fr. „A face proză fără să știi”), expresie franceză foarte cunoscută și amuzantă, rămasă de la Molière. Faimosul său erou, domnul Jourdain, din comedia Burghezul gentilom, aflînd de la profesorul de filozofie (act. II, sc. 6) că „tot ce nu e proză, e vers; și tot ce nu e vers, e proză”, îl întreabă nedumerit: „Și cum vorbește omul, ce e?” Profesorul de filozofie: Proză. Domnul Jourdain: Adică așa să fie? Cînd zic: Nicole, adu-mi papucii și dă-mi scufa de noapte, e proză? Profesorul de filozofie: Da, domnule. Domnul Jourdain: Pre legea mea, de peste patruzeci de ani fac proză fără să știu! Evident, aceste cuvinte pot fi spuse numai în deridere la adresa cuiva. „A face proză fără să știi” constituie o ironie foarte potrivită pentru cei care, ca și Monsieur Jourdain, îndeplinesc un lucru, fără să-i cunoască sensul, rostul. LIT.

Oul lui Columb – După descoperirea Americii (1492) și întoarcerea lui Columb în Spania, gloria lui începuse să stîrnească invidii, gelozii. Mulți „viteji” se arătară după această expediție. Tăgăduind meritele celebrului navigator, ei spuneau că de fapt Columb n-a făcut nici o descoperire: „De vreme ce America exista, trebuia numai să te gîndești să pleci într-acolo. Atît!” Pentru a-l umili, un grande dEspaña l-a invitat într-o zi pe Cristofor Columb la un ospăț, unde i s-au servit vinuri bune, dar și vorbe rele. Columb a tăcut un timp; apoi însă, luînd ca din întîmplare un ou de pe masă și dînd impresia că propune un joc de societate, i-a întrebat pe comeseni – toți nobili – care dintre ei poate face ca oul să stea drept pe unul din vîrfuri. Mulți au încercat, dar nimeni n-a reușit. Atunci Columb, lovind ușor oul la capăt, îl făcu lesne să rămînă în echilibru pe farfurie. „Așa știm și noi!” – izbucniră strigăte. „Nici nu mă îndoiesc – răspunse zîmbind Columb – dar vorba d-voastră: trebuia numai să-ți vină asta în gînd. Atît!” Din acest ou a ieșit… o expresie, foarte răspîndită în lumea întreagă: „oul lui Columb”. Ea se aplică persoanelor care nu izbutesc să facă un lucru, dar cînd li se arată cum se poate realiza, declară că rezolvarea e simplă și ușoară, sau se miră că același procedeu nu le-a trecut și lor prin minte. IST.

HIPOCRAT (HIPPOKRATES) din Kos (c. 460-c. 377 î. Hr.), medic și filozof grec. Supranumit „părintele medicinei”. Este considerat autorul celor c. 60 de tratate medicale antice, alcătuind „Corpusul hipocratic”. A contribuit la fundamentarea metodologică a medicinei raționale, insistând asupra rolului pe care îl au factorii fizici (mediul geografic, conjunctura meteorologică, asigurarea regimului alimentar echilibrat etc.) în apariția bolilor. Promotor al doctrinei umoraliste, care consideră că procesele normale sau patologice din corpul uman se desfășoară prin conlucrarea sau prin conflictul dintre anumite lichide organice fundamentale. Jurământul lui Hipocrat (hipocratic), cuprinzând reguli de etică profesională recunoscute de corpul medical de-a lungul a peste două milenii, a fost redactat după moartea sa. ♦ Jurământul lui Hipocrat: „Jurați solemn, fiecare pe ce are mai sfânt: că veți fi loiali profesiunii de medic, drepți și generoși cu toți cei care o practică; că vă veți conduce viețile și vă veți practica știința cu cinste și corectitudine; că, indiferent în ce casă veți intra, va fi pentru a vă strădui, din toate puterile, să-i tămăduiți pe cei bolnavi, ferindu-vă de a greși, de a vă lăsa corupți sau de a-i ispiti pe alții la fapte rele; că vă veți folosi cunoștințele numai pentru a vă vindeca pacienții, și că nu veți da medicamente și nu veți face operații în scopuri criminale, chiar dacă vi se cere sau vi se sugerează acest lucru; că veți păstra secretul inviolabil a orice veți vedea sau auzi legat de viețile pacienților, ce nu poate fi povestit. Jurați că veți îndeplini toate aceste lucruri. Fiecare candidat să ridice mâna dreaptă în semn de acceptare”.

MEȘTEȘUG, meșteșuguri, s. n. 1. Meserie. Mai degrabă învață un meșteșug sau oploșește-te într-o slujbă. C. PETRESCU, C. V. 121. Și-n cîteva zile a deprins meșteșugul de infirmier. MIRONESCU, S. A. 124. Îl dete la cel mai meșter vraci, de învăță și meșteșugul leacurilor. ISPIRESCU, L. 366. ◊ Expr. Adus din meșteșug v. adus. ♦ Muncă depusă de un meșter. Cu gîndul la meșteșugul său, nu auzise duduitul tractoarelor. DUMITRIU, V. L. 119. Am o bardă și-o secure, Mă dusei cu ea-n pădure, M-apucai de meșteșug Și-mi făcui coarne la plug Și prinsei bouții-n jug. ANT. LIT. POP. I 221. 2. Îndeletnicire, ocupație. Începu a-mi vorbi despre meșteșugul vînătoresc. SADOVEANU, O. VIII 209. Nu poți ști cum iubeam viața și cum ne iubeam meșteșugul nostru. C. PETRESCU, C. V. 304. [Împăratul] l-a fost trimis cu cheltuială în străinătăți, să se desăvîrșească-n școlile înalte la meșteșugul cîntării frumoase. CARAGIALE, O. I 375. 3. Pricepere, abilitate, îndemînare, iscusință, talent (în muncă). Are moș Căliman starostele un meșteșug de zvîrle o scurtătură de băț de corn încîrligată la capăt, încît pălește iepurele de la douăzeci de pași. SADOVEANU, F. J. 21. O lăudară pentru meșteșugul de a face bucatele. ISPIRESCU, L. 22. ♦ Artă. Templul nalt... s-arată Uriaș prin înălțime, răpitor prin meșteșug. MACEDONSKI, O. I 103. Uit cu totul meșteșugul de-a face versuri. ALECSANDRI, S. 73. 4. Procedeu iscusit de a face un lucru, mijloc practic, instrument, metodă. S-ar putea da, cu meșteșug mecanic, apă pretutindeni. SADOVEANU, P. M. 11. Broșură învățătoare meșteșugului de a face zahar din ciocălăi de cucuruzi. NEGRUZZI, S. I 3. ♦ Mecanism. Într-acest foișor este și un pat cu meșteșug, pe care șezînd omul, cu repeziciune îl suie deasupra învălișului, unde are o vedere minunată. GOLESCU, Î. 75. 5. Viclenie, șiretenie, înșelătorie, tertip. Ei! zice baba, d-ăștia mi-ai fost?... Lasă că-ți cunosc eu dumitale meșteșugul! CARAGIALE, P. 57. ◊ Expr. A-i da (unui lucru) de meșteșug = a descoperi secretul unui lucru, a descurca un lucru încurcat. În sfîrșit, mai stă el Ivan oleacă așa, cu fruntea răzămată pe mînă, și-i și trăsnește în gînd una: taci! că i-am dat de meșteșug. CREANGĂ, P. 321.

eh (< gr. ᾖχος [ihos], „zgomot, sunet” [în gr. clasică], „timbru, ton”), termen muzical bizantin prin care se înțelege schema melodică model, proprie fiecăreia din cele opt grupări ale cântărilor bizantine, care poate fi definită prin complexul de elemente; scară muzicală (v. gamă) cu structură proprie (mod de construcție sau sistem (III, 2), sonor, gen (II) căruia îi aparține etc.), sistem de cadențe (1), formule (I, 3) melodice preexistente. Ca sistem, în sens larg, cele opt e. datează din a doua decadă a sec. 6 (v. bizantină, muzică). Mult timp s-a susținut că acest sistem își are originea în vechea practică și teorie eline (v. greacă, muzică), dar, în ultimele decenii, și-a făcut loc tot mai mult părerea originii acestora în practica Orientului Apropiat, după unii în ideile cosmologice ale vremii, ceea ce i-ar lega de surse siriene, ebr., babiloniene și chiar hitite. Pentru o atare origine pledează lipsa de concordanță dintre e. și vechile armonii eline [v. armonie (II, 1 )], dar și faptul că imnografia creștină, și odată cu ea însăși muzica, s-a dezvoltat în Orientul Apropiat (mai ales în Siria) și tot aici a fost organizat octoehul*. ♦ Cele opt e. sunt împărțite, ca și armoniile eline, în două grupuri: autentice (ϰύριοι) și plagale (πλάγιοι). Prin sec. 10-11, e. erau indicate prin numeralele ordinale grecești: ᾖχος α’, ᾖχος β’, (τρίτος) ᾖχος δ’ cele autentice și aceleași numere precedate de πλ. (πλάγιος) cele plagale: ᾖχος πλ. α’, ᾖχος πλ. β’, ᾖχος πλ. δ’. Plagalul 3 se numea βαρύς [varys] „greu, grav”. Cu începere din sec. 11-12, indicarea e. însoțită de 1, 2, mai rar 3 semne neumatice [v. notație (IV)] care precizează mai clar sunetul inițial al cântării: ηχ etc. Din sec. 13, se aplică e. denumirile toponimice eline: dorian, frigian, lidian etc. Nici una dintre aceste indicații nu contribiue cu nimic la cunoașterea structurii scărilor și nici a naturii intervalelor* care intră în componența acestora. Pornindu-se pentru determinarea scărilor muzicale de la tratatele teoretice păstrate, care sunt sumare și insuficient de lămuritoare, și desconsiderându-se muzica de după „reforma” lui Chrysant, pentru motivul că ar fi cu totul altceva decât muzica medievală, s-a ajuns la transcrieri mai mult decât discutabile. Se pornește, în general de la ideea că scările muzicale ale e. biz. au fost, ca și cele greg.*, de la început diatonice*, și că cromatizările au apărut cu începere din sec. 13 (v. cromatism), deși există date și mențiuni mult mai vechi. În afară de aceasta, scările muzicale sunt privite prin prisma octavei*, cel mult prin înlănțuirea sau alăturarea unor tetracorduri* diatonice, deși la vechii greci, la perso-arabi și în psaltica actuală se recunoaște existența genurilor cromatic și enarmonic (1), alături de cel diatonic, ca și a mai multor sisteme sonore pe baza cărora iau naștere diferite melodii. În fine, se socotește că e. se succed în ordinea numărului lor prin trepte alăturate, și că plagalele se află la cvinta* inferioară a autenticelor. După această concepție, e. s-ar încadra în octava re¹-re² și ar avea „tonici” sau „sunete de bază”. Ghidându-ne după mărturiile* e. dar și după practica actuală, fixăm „sunetele de bază” ale ehurilor. Vorbim de „sunet de bază”, care este în parte echivalent cu tonica* din muzicala tonală, și nu de finale*, pentru că atât acestea, cât și sunetele inițiale, sunt în raport strâns cu „baza”, dar mai numeroase dacă avem în vedere stilurile din cadrul fiecărui e.: irmologic, stihiraric și papadic. Teoretic, se consideră existența a opt e., dar în realitate numărul acestora este mai mare. În sec. 13 sunt menționate, de pildă, ca forme ale unor e. existente, nenano, nana și leghetos. În afară de aceasta, din sec. 14 aflăm de existența e. mijlocașe (μέροι, mesoi), ca și a unor mutații (3) (φθοραί, fthorai). Dacă problema „mijlocașelor” și a „mutațiilor” (v. și metabolă) nu este mulțumitor lămurită, cele trei „forme” noi menționate mai sus sunt o realitate care s-a impus tot mai mult în decursul dezvoltării muzicii biz. după cum reale sunt unele forme distincte, încă neteoretizate, pe care le întâlnim la mai toate e. Ne referim la prosomii* (προσόμοια, prosomoia) care prezintă adesea particularități distincte în raport cu e. cărora le sunt atașate. Dacă mai avem în vedere și cele trei stiluri* menționate, existente la fiecare e. care prezintă nu numai trăsături stilistice ci și structurale, și cadențiale specifice, numărul de opt e. nu poate reda nici pe departe realitatea, neputându-se limita doar la opt scheme modale, câte una pentru fiecare e. În afară de aceasta, indicarea scărilor prin octave cu diviziune (6) armonică pentru autentice și aritmetică pentru plagale nu ne ajută la cunoașterea varietății de scări și structuri modale întâlnite în muzica biz. Pentru toate aceste considerente, vom prezenta în tabele schemele e. pornind de la ceea ce întâlnim în practica muzicală, deci în mss., și nu de la teorie. La fiecare schemă modală vom indica, prin durate* diferite, funcția sunetelor, marcând finala (care nu reprezintă totdeauna, cum spuneam, „sunetul de bază” al e.), prin valoare de notă întreagă, „dominanta”, atunci când este clară, prin valoare de doime; treptele asupra cărora se insistă sau pe care se cadențează mai rar prin valoare de pătrime, iar celelalte trepte ale scării prin oval umplut. În cazul existenței a două finale, cea trecută în paranteze este mai rar folosită. La baza schemelor modale stau mss. din sec. 13-16 pentru cântările irmologice și stihirarice, din sec. 17-18 pentru cântările papadice. Și pentru că muzica biz. a evoluat continuu – fără ca această evoluție să însemne „decadență”, cum se susține adesea – vom specifica perioada din care provine schema respectivă ori de câte ori iese din cadrul menționat. Procedând astfel, nu facem decât să schițăm problema e., lucrurile putând fi adâncite în studii speciale. Nu ne preocupă schemele modale ale unor maqamuri* orient. pătrunse în cântările post. biz. și chrisantice. Din cele două tabele pe care le dăm, rezultă doar următoarele: a) e. nu se încadrează în schemele unor moduri octaviante; b) numărul schemelor modale este mult mai mare decât al e., ceea ce poate fi explicat atât prin evoluția artei biz. cât și prin influența culturii muzicale – inclusiv celei pop. – din centrele de unde provin mss.; c) în perioada mai veche, aceleași scheme modale pot fi întâlnite atât în cântările irmologice cât și în cele stihirarice, dar treptat fiecare stil a căpătat structură aparte. Sin.: mod (I, 2); glas (sl. глас), vers (Cherebețiu); viersuire bisericească (Suceveanu). Echiv. lat.: modus; tonus*.

ADEVERI (-eresc) I. vb. tr. 1 A încredința că un lucru este adevărat, a întări: scrisorile pe care mi le-a trimis adeveresc aceasta ¶ 2 A dovedi: nu mi-a putut ~ prin nimic această datorie ¶ 3 ‡A asigura, a încredința; a făgădui: le adeverea că se va face catolic, numai să-l primească să le fie craiu (NEC.). II. vb. refl. 1 A se arăta, a se dovedi a fi adevărat: vorbele mele s’au adeverit ¶ 2 ‡A se încredința: m’am adeverit că nu spunea cu direptate (DOS.) ¶ 3 A-și lua îndatorirea, a se obliga: se adeveri cu jurămînt că nu se va mărita (MX.) [adevăr].

DEZVĂȚA, dezvăț, vb. I. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», mai rar prin «de la») A face (pe cineva) să piardă o deprindere, un obicei (rău); a dezobișnui, a dezbăra. Aceste sînt lucruri vechi, De care sînt dezvățate acum a noastre urechi. NEGRUZZI, S. III 100. Ciobanul rîdea pe sub mustață, căci a putut de loc (= pe loc) s-o dezvețe de un obicei. ȘEZ. V 84. ◊ Refl. Bătrînul nu se putea dezvăța de viața lui obișnuită din vremea tinereții. BART, S. M. 60.

ĂSTA², ASTA, ăștia, astea, pron. dem. 1. Acesta, aceasta. ◊ (Cu formă feminină și sens neutru) Lasă astea acum! (ISPIRESCU). ◊ Loc. adv. Cu toate astea = totuși. Pentru asta = de aceea. Cu asta = în acest mod. ◊ Expr. Asta e! sau asta-i! = a) iată care e cauza! b) ce-are a face, nu se poate! c) așa e! Asta-i asta! = acesta este momentul hotărîtor! Ce-i asta (de...)? = ce înseamnă lucrul acesta? cum se explică? Asta-i știut (sau știută) = este lucru bine cunoscut. 2. Așa ceva, un astfel de lucru. [Gen.-dat. sg.: ăstuia, ăsteia și asteia, gen.-dat. pl.: ăstora] – Lat. istum, ista.

mămălígă f., pl. ĭ (imit. din silaba ma repetată și sufixu -ligă ca’n săpăligă, țăpligă orĭ bg. čevru-, čuru-, čučuliga, cĭocîrlie, cuculiga, cucută. D. rom. vine ngr. turc. mamaliga, sîrb. mamáljuga, bg. mama- și mamuliga, mămăligă, mamúli, popușoĭ; rut. mamalýga, ung. mamaliga. Cp. cu pap 2. Nu e rudă cu it. méliga, popușoĭ). O pastă consistentă făcută din făină de popușoĭ feartă în apă și sare și care, la țăraniĭ Românĭ, ține locu pîniĭ. Cantitate din această pastă cît încape’ntr’un ceaun: doŭă mămăligĭ. Fig. Iron. Om moale: ce mămăligă! A pune de mămăligă, a pune la foc ceaunu cu apă de mămăligă, (fig.) a lungi o lucrare care s’ar putea face maĭ răpede. A prins mămăliga coajă (și pin urmare s’a’ntărit), s’a obrăznicit țopîrlanu (fiind-că s’a’nțolit). V. coleașă, mandră 2, mălaĭ.

MULȚUMI vb. IV. 1. I n t r a n z. (Transilv.; de obicei construit cu dativul ; în forma mulțămi) A exprima o urare către cineva; a închina (cu paharul). Să fii, bade, sănătos, Că mi-ai mulțămit frumos ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 379. Să trăiești, vere, bădiță, Că de mi-i ști mulțămi, Paharul l-ii dobîndi. VICIU, COL. 180, cf. ALR I 439/231. ◊ T r a n z. [La întrebarea] „Urez noroc cuiva” [s-a răspuns:] „îl mulțămesc”. ALR I 439/229. ♦ S p e c. A saluta pe cineva, urîndu-i bună ziua. Com. PAȘCA. Ieșind de la școală, copiii mulțămesc tot pe rînd: „bună ziua, bună ziua”. id. 2. I n t r a n z. (De obicei Însoțit de un vocativ sau construit cu dativul; la prez. ind. pers. 1 sg. sau 1 pl. este folosit adesea ca formulă stereotipă, de obicei cu valoare de interjecție, nuanța de acțiune fiind ștearsă) A răspunde (cu recunoștință, căldură etc.) la un salut sau la o urare. Cînd v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: mulțămim. PANN, H. 18/1. Bună vreme, măi băiete. – Mulțămim, voinic străin. EMINESCU, O. I, 84. Harap Alb, mergi sănătos !. . . Harap Alb le mulțămește ș-apoi pleacă liniștit. CREANGĂ, P. 275, cf. N. REV. R. IV, nr. 38, 73. Cale bună, Romănaș ! Mulțemim, măi Păunaș. ALECSANDRI, P. P. 24. Turcii-n casă năvălea, Bună dimineața da, Iar popa le mulțumea: Bine-ați vini la casa mea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 518. Bună ziua, face Maica Domnului. Mînțămim dumilorvoastre. PAMFILE, CR, 112. Noroc bun. – Munțămesc. ALR I 1 501/418, cf. 1 499/94. Cum îmi dai bună dimineața, așa îți mulțumesc (= cum te porți cu mine, așa mă port și eu cu tine). ZANNE, P. IV, 201, cf. 209. Bună dimineață și un rachiu. – Mulțămim și un gologan, i se răspunde celui care cere ceva, spre a-i arăta că cererea lui nu este luată în seamă fără plată. Cf. id. ib. 202. ◊ (Urmat de un vocativ și de un dativ) Cale bună, mîndruliță ! Mulțămim ție, bădiță ! ALECSANDRI, P. I, 97. 3. I n t r a n z. (La prez. ind. pers. 1 sg. sau 1 pl. este folosit adesea ca formulă stereotipă, de obicei cu valoare de interjecție, nuanța de acțiune fiind ștearsă) A exprima (prin vorbe) recunoștința sau satisfacția pentru ospitalitate, pentru un dar, un ajutor, un sfat etc.; a aduce mulțumiri. Nemică nu impută lu Dumnezeu, ce mai vîrtos mulțemiia. CORESI, EV. 60, cf. 7. Luă pîine și mulțămi (cca 1618). GCR I, 52/2, cf. II, 68/3. Sluga mulțămind precum să cuvine. . . Iară să luară în călătorie. BUDAI-DELEANU, T. V. 88. Cutare te cinstește cu o sută de lei. . . apă muierile și nireasa dzîc: Mulțănim, mulțănim. GR. S. VI, 241. ◊ (Însoțit de determinări în vocativ sau în dativ) Să ne închinăm și să mulțemim lu Dumnezeu. CORESI, EV. 32, cf. 15, 60, 428. Noi vom mălțemi dumitale și vom face slujba dumitale de ce vei pohti dumneta (a. 1640). IORGA, D. B. I, 72. Mulțemim lui Dumnezău și tatălui Domnului nostru. N. TEST. (1648), 268^v/26, cf. CGR I, 180/17. Silit-am. . . a mulțemi măriei tale . . . cu rugăciune pentru sănătate (a. 1683). BV I, 270. Noi îți mulțemim după datorie pentru facerile de bine ce ne-ai făcut. AETHIOPICA, 6^r/10. Au fugit mai nainte de a putea eu să-mi deșchiz gura să-i mulțămesc. KOTZEBUE, U. 11^v/16. Vă voiu mulțămi în mormînt. MARCOVICI, C. 8/21. Pururea să mulțămiți lui Dumnezău. DRĂGHICI, R. 162/27, cf. ASACHI, S. L. II, 48. Atunci bate-n palme și cu glas le mulțămește. CONACHI, P. 278. Și să știi că-s sănătos, Că, mulțămind lui Cristos, Te sărut, doamnă, frumos. EMINESCU, O. I, 149. Nu știa cum să mullămească lui moș Nichifor. CREANGĂ, P. 135, cf. 297. Dacă se văzu scăpat, îmbrățișă pe mîntuitorul său și-i mulțumi. ISPIRESCU, L. 19, cf. 17. Mulțumesc, cumetre . . . Mi-ați stat în preajmă toată noaptea. V. ROM. septembrie 1954, 59. Am fapt puțurele-N cîmpuri rele, Cine apă c-a băut Tot mie mi-a mulțămit. POP., ap. GCR II, 325. ◊ (Întărit prin determinări modale) Asta să fie logodnica mea. – Îți foarte mulțumesc. . . , îi răspunse atunci Broasca. ISPIRESCU, L. 35. Domnule Miklos, mulțămim frumos. T. POPOVICI, SE. 18. Stăpîne, stăpîne ! Mulțumimu-ți bine, De vin și de pîne. POP., ap. GCR II, 321. Primiți Și cu dragosti mulțemiți ! MAT. FOLK. 1 498. Îz mulțămesc tare că mi-ai făcut bine. ALR I 1 497/5. ◊ (Urmat de propoziții secundare introduse prin „că”, „pentru că”, învechit și popular „căci”, sau cu determinări introduse prin „pentru”, regional „de” etc., arătînd motivul satisfacției, recunoștinței) Mulțămescu-ți ție, părinte, că mă ascultași (a. 1600-1650). GCR I, 140/17, cf. II, 96/29, 155/13. Ștefan Vodă. . . i-au mulțemit de agiutor. URECHE, ap. GCR I, 73/5. Să-i mulțămască căci l-au adus dentru neființă întru ființă (a. 1726). BV II, 25. Să mulțumească bunătății cei nemărginite a cerescului părinte.. MARCOVICI, 4/9. Îți mulțămim pentru buna sfătuire ce ne dai. DRĂGHICI, R. 162/31, cf. 139/13. Mulțămește sfîntului mare mucenic Dimitrie. . . că ne-au oprit de a face un păcat. NEGRUZZI, S. I, 146, cf. 48. Nu sînt vrednic să mulțămesc lui Dumnezeu pentru marea bunătate ce ai arătat și arăți cu mine ! FILIMON, O. I, 124. Veniți de-mi mulțumiți mie pentru fericirea voastră. ALECSANDRI, T. I, 59. Pentru atîta încredere, nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III, 9. El începu să mulțumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. ISPIRERSCU, L. 7, cf. 3, 28. Harap Alb . . . mulțămește lui Dumnezeu și de bine și de rău. CREANGĂ, P. 223, cf. 203, 214. Îți mulțumesc că m-ai făcut să te-nțeleg. VLAHUȚĂ, O. A. III, 91. Flăcăii îmbrățișează pe fete, mulțumindu-le pentru joc. REBREANU, I. 17, cf. 31. Pentru însărcinarea ce mi s-a dat. . . am de mulțămit onoratului consiliu. N. A. BOGDAN, C. M. V. A mulțumit Teatrului de artă pentru ajutorul pe care acest teatru l-a dat tineretului. STANCU, U.R.S.S. 78. Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi, Că nu dau leacuri amare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 374. Și-i mulțămi de sălaș, apoi se duse pe-aci-ncolo. RETEGANUL, P. III, 27. Dumitale-ți mulțămește, Pentru casă, Pentru masă. VICIU, COL. 181. ◊ T r a n z. (Regional) Vă însărcinezu a mulțămi în numele meu pe vitejii voștri, ai armelor soți. AR (1829), 49²/8. Au mestecat repede mămăliga ce le mai rămăsese și, după ce au mulțumit pe Dumnezeu cu o cruce grăbită, au așteptat. GALAN, Z. R. 30, cf. ALR I 1 497/690. ◊ (La prez. ind. pers. 1 sg. și pl., substantivat) Un mulțumim și bogdaprosti ieși din gura femeii. ȘEZ. I , 246. ◊ (Purtînd accentul stilistic în propoziție, servește pentru a exprima, în mod politicos, un refuz, un reproș etc.) De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. . . – Dorm colea, pe pămînt. Îți mulțumesc. COȘBUC, P. I, 230. Noi de masă-ți mulțumim, Că n-am venit să prînzim, Ci pe Chira s-o pețim ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 493. 4. I n t r a n z. (Învechit; de obicei construit cu dativul) A-și exprima aprobarea pentru acțiunile cuiva, a se declara de acord cu ele; a admite, a aproba. Cela ce va mulțemi nescui după ce va face vreo greșeală, atîta iaste vinovat ca și cela ce va trimite de va face greșala. PRAV. MOLD. 184^v2/4. Cela ce va priimi sau va ascunde pre cela ce face greșala, iaste sămn cumu-i mulțămeaște pentru că ce au făcut acea răutate. PRAV. 330. Ca și cel vinovat să va certa, macar că n-are avea acesta ce mulțămeaște nice un folos . . . de la acea greșală. ib., cf. 331. 5. T r a n z. A satisface; a bucura; a da satisfacție (prin activitatea, prin faptele, prin valoarea sa etc.); a face pe voie, pe plac. Nu își poate mulțumi amureaza. GORJAN, H. IV, 184/15. Nu știi însă cît m-a mulțămit întîlnirea voastră. NEGRUZZI, S. I, 39. Autorul descrie . . . mijloacele diferite ce fiecare din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze, să mulțumească. . . și să răpească pe om. ODOBESCU, S. III, 50. Mă voi sili din toate puterile mele să te mulțumesc. ISPIRESCU, L. 13. Judecata lui Titu mulțumi pe toți. REBREANU, I. 75. Mi se pare că am aflat explicația, care să mă mulțumească măcar în parte. IBRĂILEANU, S. L. 92. Toată lumea căuta să-l mulțumească, să-i ghicească, de se poate, intențiile. CAMIL PETRESCU, U. N. 27. S-o sădească în grădina-mpărătească, Ca mai frumos să-nflorească Și să rodească Și pe părinți să-i mulțămeascâ. TEODORESCU, P. P. 164. I-au spus că dorește ca să-i facă o coroană . . . S-au prins că-l va mulțămi. SBIERA, P. 97. Primblâ-ni-sâ pin colnic . . . Cu doisprezece lăutari. Din doisprece ce-i avea, Nici unu nu-l mulțăńia. MAT. FOLK. 1 065. ♦ (Complementul indică o nevoie, o cerință etc.) A împlini cu prisosință. Să cunoască o țară în care ș-or mulțămi lăcomie ce au. IST. AM. 25^r/5. De secerișul verei fiind ariile-mi pline, Sfiicioasa sărăcie mulțămi-o-voi curînd. ASACHI, S. L. I, 111. 6. R e f l. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu” sau, învechit și popular, „de”, „pe” ori „în” sau de propoziții secundare introduse prin „să”) A fi, a se considera sau a se declara satisfăcut, bucuros ; a se îndestula cu. . . , a nu dori sau a nu pretinde mai mult decît. . . , a se limita la. . . , a-i ajunge . . . Să se lase. . . cinurile cele vechi și să stâpînească acele cu care s-au mulțămit ei până la începerea oștirei. (a. 1774). URICARIUL, I, 82. Mulțămindu-se pe această dobîndire, făcu în urmă pace cu nemții. VĂCĂRESCUL, IST. 262. E ! Nu te mulțumești de atîta jertfe mărețe? MARCOVICI, C. 19/21. Eu m-aș mulțămi numai cu o bucățică de pîne. DRĂGHICI, R. 32/13, cf. 70/28, 153/2, 156/25. Să vă mulțâmiți în împrejurările voastre. id. ib. 157/5. O rugă . . . ca să înceapă iarăși frumoasele istorii de care el se mulțumea mai mult decît de orice alt în lume. GORJAN, H. IV, 1/8, cf. 86/13. La Botoșăni am mas la mătușica Mărioara, unde bezădelile foarte mult s-au mulțămit. KOGĂLNICEANU, S. 2. Mulțemește-te cu zestrea ce de la ceriuri ți-i dată. CONACHI, P. 268. Te mulțumești de bucatele cu care te hrănesc ? FILIMON, O. I, 124, cf. 139, 150, ODOBESCU, S. III, 10. Dar nici cu atîta nu se mulțumea cucoana. CARAGIALE, O. II, 225, cf. III, 103. Au doară nu te mulțumești de simbria ce-ți dau ? ISPIRESCU, L. 231. Criticul nu se mulțumește numai cu atîta. GHEREA, ST. CR. II, 58. Trebuie să ne mulțumim . . . cu frumosul parțial dintr-o operă de artă. IBRĂILEANU, S. L. 22. Mă mulțumesc numai să te privesc cum scrii. REBREANU, R. I, 244. Noi ceilalți ne mulțumim să fumăm fără să spunem o vorbă. CAMIL PETRESCU, U. N. 387. Duca se mulțămi cu acest răspuns. SADOVEANU, O. X, 168. Sînt eu omul să mă mulțumesc cu un la revedere ? C. PETRESCU, A. R. 14. Sus că se uita, Bine că-i părea, Mult să mulțămia. TEODORESCU, P. P. 467. Să vadă . . -. cum să mulțămesc cu starea lor. SBIERA, P. 267. Mult, puțîn, cît am, cu ala mă mulțămăsc. ALR II 3 092/310. Cine să mulțămește pă ale sale nici o mîhnire are. ZANNE, P. VIII, 371. Celui care nu se mulțumește cu binele ce-l are: caută pîne mai bună decît de grîu. ȘEZ. II, 47. ◊ (Rar; despre plante) Prajii, usturoiul. . . se mulțămesc și cu un pămînt gunoiet cu mai mulți ani înainte. I. IONESCU, C. 14/11. ♦ (Învechit și popular; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A socoti că a avut destul din . . . ; a renunța la . . . ; a se sătura de . . . După un oarecare timp, fiecare împărat trebuia să se mulțămeascâ de împărăție și în locul lui să se aleagă altul. MARIAN, O. I, 12. Spuse ciobanilor celorlalți că el s-a mulțumit de ciobănie și să duce de acum în lume. ȘEZ. I, 208. S-a mulțămit de slujbă și a venit acasă. MAT. DIALECT. I, 182. 7. T r a n z. (Învechit și popular; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu”, care arată răsplata acordată) A acorda o despăgubire, o răsplată; a despăgubi, a răsplăti. Și slujindu-i de la aprilie 3 pînă la iunie 22 cu făgăduieli că-l va mulțumi foarte bine, nici pînă acuma nu i-au mai plătit (a. 1818). DOC. EC. 185. Iată, ț-o dau ție roabă, cu dînsa te mulțemesc. BELDIMAN, O. 59/23. Vasăli în tot drumul acest mare s-au purtai foarte bine cu noi. . . De aceea mă rog, băbacă, ca să-l mulțămești. KOGĂLNICEANU, S. 48. Bunicul, fără vorbă, a mulțumit pe Irinuca cu patru galbeni. CREANGĂ, A. 32. Și noi, taică părinte, te-om mulțămi cît nu să mai poate. STĂNOIU, C. I. 25. Te-aș mulțămi cu orice mi-ai cere. . . dacă m-ai scăpa de moarte. ȘEZ. IV, 187, cf. ALR I 1 454/700. ◊ (Popular; complementul indică acțiunea pentru care se răsplătește) Lui Piperea bani să-i dăm . . . Să-i mulțămim vitejia. RETEGANUL, TR. 40. 8. T r a n z. (Regional) A datora (recunoștință), a fi recunoscător. Pămint. . . căruia Peloponezul nu o dată au avut a mulțămi mîntuirea sa. AR (1829), 51²/44. Mie nu-mi scapă nimic neobservat dintr-o carte. Asta cred că trebuie s-o mulțumesc împrejurării că am cetit foarte puține cărți. AGÎRBICEANU, A. 150. – Prez. ind.: mulțumesc. – Și: (învechit și popular) mulțămi, (învechit și regional) mulțemI, (învechit) mălțemI, (regional) munțămI, mînțămI vb. IV. – Din formula de urare (la) mulți ani ! Cf. gr. ε ἰ ς π ο λ λ ὰ ἔ τ η.

portret-robot s. n. ♦ 1. Portret schematic reconstruit din elemente-tip pentru a identifica pe cineva (ceva) ◊ „După ce presa britanică i-a publicat «portretul-robot», acest păianjen de dimensiuni neobișnuite pe continent a fost observat în mai multe rânduri în centrul Basildonului [...]” R.l. 14 IX 77 p. 6. ♦ 2. Ansamblul trăsăturilor caracteristice unei categorii de persoane sau de lucruri ◊ „Portretul-robot al telespectatorului nu se poate face pentru [...] că în fața micului ecran [...] nu există un public, ci publicuri.” Cont. 5 V 78 p. 9. ◊ „Cercetătorii [...] au întocmit un veritabil «portret-robot» al longevivului, în care punctele-cheie sunt următoarele [...]” I.B. 13 VII 82 p. 4. ◊ „Studiind aptitudinile unor jucători europeni, amintita revistă a stabilit un portret-robot al marcatorului-tip [...]” R.l. 25 X 94 p. 15; v. și 20 III 78 p. 6, 1 XII 79 p. 6, Săpt. 26 VI 81 p. 6 (din fr. portrait-robot; DMN 1950; DN3)

APRECIERE, aprecieri, s. f. Acțiunea de a aprecia și rezultatul ei. 1. Prețuire, stimă. Partidul și guvernul dau o înaltă apreciere muncii rodnice pe care o duc cu modestie și abnegație zecile de mii de învățători, răspîndiți pe tot întinsul țării noastre. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 605. 2. Părere exprimată asupra valorii sau calității unei persoane sau a unui lucru; considerare, judecată, analiză. Probabil că lui îi era indiferentă aprecierea mea. SADOVEANU, N. F. 54. Vă mai trimit o poezie, pe care o supun aprecierii d-voastră. VLAHUȚĂ, O. A. 431. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. ◊ Expr. A face aprecieri = a formula, a emite anumite păreri asupra valorilor sau calităților unei persoane sau ale unui lucru. Nu știu ce aprecieri a făcut și despre ce aprecieri a putut vorbi Cîrloman. SADOVEANU, N. F. 158. A lăsa (ceva) la aprecierea cuiva = a supune (ceva) părerii, judecății sau opiniei cuiva. Las la aprecierea d-voastră faptele acestui om. – Pronunțat: -ci-e-.

LUCRA, lucrez, vb. I. 1. Intranz. A face o muncă (utilă); a munci. Astăzi nu mai e chip de lucrat în pămîntul ud și lipicios. C. PETRESCU, R. DR. 62. El într-o jumătate de an lucra ca o calfă veche. ISPIRESCU, L. 137. Iată ce am gîndit eu, noro, că poți lucra nopțile. CREANGĂ, P. 5. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», exprimînd obiectul muncii sau locul unde se execută munca) Lucrează la un roman. ▭ Ia gîciți de cin’ mi-i dor?... De-un flăcău cam negricios Care-mi lucra la ogor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. ◊ Tranz. (Complementul este meseria practicată sau obiectul muncii) Cutreierînd lumea învățînd și pre bun și pre rău cum să prășească și să lucreze vița. ISPIRESCU, U. 103. El lucra ciubotărie. CONTEMPORANUL, I 165. De grijă ți-am purtat, Ogorul ți l-am lucrat. ALECSANDRI, P. P. 295. ◊ Expr. A nu avea ce lucra = a nu avea altceva mai bun de făcut decît... Și bădița Vasile n-are ce lucra? – Hai și noi, măi băieți, să dăm ajutor la drum. CREANGĂ, A. 8. 2. Intranz. A fi în mișcare, în acțiune, a dezvolta o activitate. Seva primăverii nu lucra numai în arborii vechi și în florile grădinilor, ci și în afund, sub picioarele mele. SADOVEANU, E. 82. Cauzele... există și lucrează simultan. EMINESCU, N. 33. Toată firea... lucrează zi și noapte sporind cătră înmulțire. CONACHI, P. 270. ◊ (Despre instrumentele de care se servesc oamenii în procesul muncii) Motoarele lucrează intens. ◊ Fig. Portul o să lucreze bine, a fost un an bun agricol. BART, E. 191. ◊ (Despre facultățile omului) Jder începu a rîde. Dar îndărătul rîsului care îi steclea la lumina jarului, cugetul său lucra cu învierșunare. SADOVEANU, F. J. 745. 3. Intranz. A acționa în chip eficace, a avea efectul dorit asupra cuiva. Critica trebuie să răspundă... prin ce mijloace această creațiune artistică lucrează asupra noastră. GHEREA, ST. CR. I 40. Își făcea leacurile și se trata, deși acum nu-i mai lucra nici o medicină, deprins fiind cu ele. NEGRUZZI, S. I 208. 4. Tranz. A da unui material brut altă formă; a prelucra. A lucra fierul. ◊ Refl. pas. Această buruiană putea să se lucreze ca inul. DRĂGHICI, R. 52. ♦ A fabrica, a confecționa. Costumul lapon de sărbătoare, lucrat din piei înflorite cu broderii, emoționează profund. STANCU, U.R.S.S. 61. ♦ A coase, a broda. (Absol.) Colo lîngă lampă, într-un mic ietac, Vezi o fată care pune ață-n ac... O vezi printr-o albă perdea străvezie Cum mereu lucrează. EMINESCU, O. I 363. ♦ A clădi. Meșterii grăbea... Dar orice lucra Noaptea se surpa. ALECSANDRI, P. P. 187. ♦ A depune un efort permanent de îmbunătățire, a perfecționa. A-și lucra versurile. 5. Tranz. Fig. (Familiar) A pune ceva la cale împotriva cuiva; a urzi. Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A unelti împotriva cuiva, a săpa pe cineva. Parcă-mi spune inima că m-a lucrat Cînele Negru la divizie. CAMILAR, N. I 162. Există desigur în redacție o canalie care-l lucrează. C. PETRESCU, C. V. 134. Și zi, mă lucrași? CARAGIALE, O. I 140. ◊ Expr. A lucra pe cineva în foi de viță = a unelti împotriva cuiva cu multă dibăcie, astfel ca victima nici să nu simtă. Toată lumea își amintea cum îl «lucrase în foi de viță» pe Tudor Vladimirescu... în acele luni din 1821. CAMIL PETRESCU, O. II 358. – Prez. ind. și: (Transilv., Bucov.) lucru (COȘBUC, P. II 183, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117).

măsúră f., pl. ĭ (lat. mensura, d. metiri, mensus, a măsura; it. misura, fr. mesure, sp. mesura. V. imens, dimensiune). Unitate convențională aleasă p. a afla (a ștĭ cît e de mare) pin comporațiune o cantitate o întindere, o forță; unitatea de măsură pentru lungimĭ e metru. Dimensiune: a lua măsura uneĭ haĭne. Cantitate care servește va măsură: în această butelie încap cincĭ pahare, această butelie se umple din cincĭ pahare. În metrică, cantitatea de silabe cerute de ritm: acest vers n’are măsură. În muzică, tact, împărțirea durateĭ unuĭ cîntec în părțĭ egale, care-s indicate în mod sensibil în execuțiune. Fig. Precauțiune, dispozițiunĭ: s’aŭ luat măsurĭ p. prinderea hoților, e răŭ că nu ĭeĭ nicĭ o măsură contra furturilor. Margine, limită, moderațiune: asta întrece orĭ ce măsură, acest om vorbește (bea, mănîncă) fără măsură. A fi în măsură de (orĭ să), a fi în stare, a putea. A avea doŭă măsurĭ, a trata în mod diferit persoanele saŭ lucrurile identice: acest om are doŭă măsurĭ: una pentru el, alta pentru adversarĭ. A umplea măsura, a împinge lucrurile la extrem. A-țĭ da măsura, a arăta ce poțĭ face. Peste măsură, maĭ mult de cît trebuĭe, prea: nu trebuĭe să beĭ peste măsură. Pe măsură ce (fr. à mesure que), în proporțiune și în acelașĭ timp: căruțele se umpleaŭ pe măsură ce soseaŭ.

MATERIALIZA vb. I. 1. Tranz. și r e f l. A face să devină sau a deveni material (I 1); a (se) concretiza. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., MAIORESCU, CR. I, 14. Poate se materializa filmul acesta al nopții, cu toate amănuntele, coagulîndu-se instantaneu din nevăzut. PETRESCU, O. P. I, 151. În aceste momente de încordare... lucrurile se însuflețesc iar umbrele încep să se materializeze și să aibă glas omenesc. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I, 159. Limba vorbită manifestă, dimpotrivă, tendința de a materializa, de a concretiza ideea abstractă. S. C. ȘT. (IAȘI), 1956, nr. 1, 63. Eforturile lor rodnice pentru sporirea producției. . . se materializează în măsuri concrete pentru îmbunătățirea continuă a nivelului lor de trai. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 856, cf. V. ROM. septembrie 1 963, 173. ◊ A b s o l. Trebuie să-i lași [inimii] libertatea. . . să materializeze și să idealizeze după plac. MACEDONSKI, O. IV, 93. 2. Refl. A deveni material (I 2). Raporturile dintre oameni, personale și directe în evul mediu, se materializează acum [în capitalism] și economia se separă de gospodărie. OȚETEA, R. 12. – Prez. ind.: materializez.Din fr. matérialiser.

Fir roșu – Pe vremuri, cînd încă nu existau cuirasate, englezii, pentru a împiedica furtișagurile pe vase și a putea identifica lesne parîmele, frînghiile etc. care ar fi fost subtilizate flotei și vîndute, luaseră măsura ca toate odgoanele și sforile de pe navele regale să fie străbătute de-a lungul lor de un fir roșu care să nu poată fi desprins decît dacă s-ar desface complet toată funia. Goethe, în romanul său Wahlverwandschaften (1809), după ce relatează acest lucru, se servește de firul roșu spre a compara cu el simțămîntul care străbate „Jurnalul Otiliei”. Se pare că Goethe a izbutit să facă să circule, mai bine decît flota engleză, acest fir roșu care astăzi străbate și prin romanele-fluvii și prin apele mai mici ale literaturii și presei, ba chiar și prin undele conversațiilor obișnuite. În legătură cu noua Constituție a țării, poetul Marcel Breslașu scria: „Da, acesta e firul roșu pe care se înșiruie salba de mărgăritare a drepturilor noastre: grija pentru omul muncii, pentru fericirea lui”. IST.

TOAST (< engl toast, scurt discurs; bucata de pîine prăjită ce se punea în cana cu bere, la ospăț) Scurt discurs rostit de cele mai multe ori la masă, în cinstea cuiva. Ex. Toastul președintelui Nicolae Ceaușescu, cu prilejul vizitei sale în Statele Unite ale Americii: Domnule președinte, Doamnă Carter, Doamnelor și domnilor, Este pentru mine și soția mea, pentru colaboratorii care mă însoțesc, o deosebită plăcere sa fim oaspeții dumneavoastră în această seară, să vizităm din nou Statele Unite ale Americii, să ne întîlnim cu mulți cetățeni ai patriei dumneavoastră. Am avut astăzi primele discuții asupra unui cerc larg de probleme. Am ajuns la o serie de concluzii comune, în primul rînd în legătură cu necesitatea unei colaborări mai largi între țările noastre, cît și la acțiuni mai susținute în direcția păcii, a democratizării relațiilor internaționale, a asigurării dreptului fiecărui popor de a trăi liber, de a se dezvolta corespunzător năzuințelor sale. Ați vorbit, domnule președinte, de faptul că mulți cetățeni din Statele Unite sînt veniți din Europa sau din alte state ale lumii. Eu nu mă pot lăuda că în România sînt mulți cetățeni care au venit din alte părți, pentru că aproape de 2 050 de ani – ținînd seama că în 1980 vom sărbători 2 050 de ani de la constituirea primului stat dac – românii au stat și vor sta pe acele meleaguri, au luptat pentru a fi liberi, și vor fi întotdeauna liberi! Desigur, istoria țărilor noastre este diferită și din alte puncte de vedere. Statele Unite sînt o țară dezvoltată, o țară mare! România este o țară mai mică, încă în curs de dezvoltare, dar animată de dorința de a face totul, bazîndu-se pe munca poporului său, pentru a-și asigura o dezvoltare cît mai largă, accesul la cuceririle științei și civilizației, pentru a asigura oamenilor o viață demnă, liberă și independentă. Cred că, în ciuda acestor deosebiri istorice, îndeosebi cele de orînduire socială, sînt multe lucruri care pot fi comune celor două țări și popoare – dorința de progres, dorința ca toate cuceririle geniului uman să fie puse în slujba fericirii popoarelor, și, fără nici o îndoială, dorința de a face totul ca minunatele cuceriri ale științei și tehnicii să nu servească distrugerii și războiului, ci să slujească progresului, bunăstării fiecărui popor, a tuturor popoarelor. Cred că aceasta constituie rațiunea supremă a omului însuși. Aceasta constituie problema fundamentală a drepturilor omului – de a ști să fie liber și să respecte libertatea altuia, de a ști să facă totul ca atît el, cît și semenii săi să se bucure de tot ceea ce creează mai bun civilizația. (Vii aplauze) Desigur, asupra unor probleme putem, pe drept cuvînt, să avem principii filozofice diferite. Și nu este nimic rău în aceasta. Dar noi, în România, pornim de la faptul că tot ceea ce realizăm trebuie să servească bunăstării poporului, să ajute omului să-și făurească o viață mai demnă, mai echitabilă, împărțind – cum spune românul – puținul care îl avem în așa fel încît fiecare să se poată bucura de ceea ce s-a creat în țară. Ați vorbit în seara aceasta de campania dumneavoastră electorală, de felul cum ați fost ales președinte al Statelor Unite. Desigur, este un lucru minunat că ați putut învinge obstacolele – și, astfel, în fruntea Statelor Unite să fie un fermier. Eu sînt tot fiu de țăran: am muncit și la cimp și în fabrici. Deci și în România, în fruntea statului este un fiu de țăran și muncitor – și poate tocmai de aceea poporul român înțelege bine că ceea ce realizăm este pentru el însuși, fiind hotărît să facă totul pentru a-și asigura o viață tot mai demnă. (Aplauze puternice) Dealtfel, dacă țin bine minte, unul din primii președinți ai Statelor Unite, Abraham Lincoln, a fost muncitor, iar întemeietorul socialismului științific, Marx, a vorbit despre „acest fiu cinstit al clasei muncitoare” – cum îl numea el – considerîndul un exemplu de felul cum oamenii muncii se pot ridica la cele mai înalte răspunderi în conducerea statului. Desigur, cînd vorbim de drepturile omului este bine să reamintim de toate acestea pentru că drepturile omului încep prin dreptul la muncă, dreptul la învățătură, la cultură, dreptul la o viață liberă, dreptul de a lua parte la conducerea statului, fără nici un fel de discriminare, și inclusiv dreptul de a avea orice credință religioasă sau convingere filozofică. Noi respectăm pe deplin și considerăm că aceste drepturi sînt sfinte – ca să spun așa – că trebuie făcut totul pentru ca ele să se afirme în toate statele lumii și să constituie baza unei colaborări egale între toate națiunile. Iată de ce ne pronunțăm împotriva războiului, pentru dezarmare și, în primul rînd, pentru dezarmarea nucleară. Iată de ce considerăm că trebuie să facem totul pentru ca lumea sa nu mai fie împărțită în blocuri militare opuse, ci să se realizeze relații noi, de egalitate, fără blocuri militare. Iată de ce ne pronunțăm pentru o soluție politică în Orientul Mijlociu. Am salutat inițiativa președintelui Sadat – și sperăm că Israelul va răspunde în mod corespunzător acestei inițiative, că toate statele din această zonă vor acționa pentru a se ajunge la o pace trainică și justă. Din aceleași motive, dorim ca în Europa să se realizeze relații noi, să înfăptuim prevederile documentelor de la Helsinki. Dar, fiind multe „coșuri”, dorim să li se acorde atenție tuturor, și mai cu seamă problemelor de ordin militar, pentru că pe continentul european, de unde au venit și mulți cetățeni americani, sînt concentrate cele mai multe armate și cel mai modern armament. Și dumneavoastră știți că Europa este prea mică pentru ca să mai fie loc și pentru armate și armamente – care ar trebui înlăturate. De aceea, acordînd atenție tuturor „coșurilor”, dăm cea mai mare importanță dezangajării militare și dezarmării. Din aceleași motive, sprijinim mișcările de eliberare din Rhodesia și Namibia, lupta majorității din Africa de Sud, a acestor popoare care au dreptul de a fi libere, de a-și hotărî soarta și de a participa la conducerea proprie. În fine, n-aș putea să nu vorbesc de faptul ca două treimi din omenire este săracă, în timp ce o treime este relativ bogată, pentru că și din aceștia nu toți sînt bogați. Aceasta ne impune nouă să facem totul, să fim alături de cei săraci, de țările în curs de dezvoltare, ajutîndu-le să obțină progrese economico-sociale mai rapide, pentru că numai astfel se poate asigura ca toate națiunile să se bucure de cuceririle civilizației. Am saluta cu multă satisfacție dacă Statele Unite ar sprijini activ soluționarea, într-o formă nouă, a acestor probleme, dacă, într-adevăr, ar face mai mult pentru aceste două treimi din omenire care trăiesc în sărăcie. Desigur, am în vedere nu numai Statele Unite, ci toate țările dezvoltate, pe toți aceia care pot și trebuie să acționeze pentru soluționarea într-o formă nouă a acestor probleme vitale pentru viitorul omenirii. Știm bine că aceste probleme nu se pot soluționa doar de cîteva țări, fie ele chiar mari, ca Statele Unite. Este necesar ca toate popoarele să-și unească eforturile pentru a se ajunge la soluții care să corespundă năzuințelor fiecărei națiuni. Avem convingerea că, în ciuda greutăților existente, popoarele vor reuși să soluționeze probleme într-o formă nouă, să realizeze o lume mai dreaptă și mai bună. Dorim ca vizita și convorbirile noastre să identifice noi domenii de colaborare între România și Statele Unite, precum și noi posibilități de a contribui la soluționarea problemelor complexe care preocupă întreaga omenire. În încheiere, doresc să vă mulțumesc, încă o dată, pentru ospitalitatea de care ne bucurăm pe pămîntul țării dumneavoastră. Doresc să toastez pentru o bună colaborare între România și Statele Unite! Pentru o politică internațională democratică! Să urez poporului american prosperitate și pace! În sănătatea dumneavoastră, domnule președinte, și a doamnei Carter! Și vă aștept cu multă bucurie în România! În sănătatea dumneavoastră, a tuturor. (Aplauze).

NEROZIE s. f. 1. Calitatea de a fi nerod (I 1), neghiobie (1), prostie, (rar) netoție, (învechit și regional) nătărăie (1), (învechit) nărozenie; (cu sens atenuat) naivitate (2). cf. anon. car., lex. mars. 247. Cînd ai în pungă, cucoană dragă, Lumea te iubește... chiar nerozia ți-e lăudată. pr. dram. 280. Prostia și nerozia se rudesc cu nebunia. pann, p. v. i, 80/3. Deșertăciunea face pre oameni să-și sape nerozia în piatră. negruzzi, s. i, 315. Mulți mintea ne-o măsoară chiar după limbuție Și cred că nerozia e dată la tăcuți. id. ib. ii, 272, cf. polizu, pontbriant, d. Ochii lui erau plini de o superstițioasă nerozie. eminescu, n. 39, cf. ddrf, alex;, w., tdrg, șăineanu, d. u. Socotesc nerozia mai rea decît o lovitură de pușcă. sadoveanu, o. xi, 273, cf. ARGHEZI, T. C. 42, BARANGA, I. 200. Cu greu suferă omul nerozia altuia, iar a sa nici cum o simte. zanne, p. viii, 403. 2. Vorbă sau faptă de nerod (I 1), prostească, prostie, neghiobie (2); (cu sens atenuat) lucru lipsit de seriozitate, de importanță, fleac, nimic (III), năzdrăvănie (1); p. ext. aberație, absurditate. A spune acoperit sau pe ascuns ceea ce se poate spune, fără pericol și fără a călca cuviințele, ...este curat o platitudine, o nerozie. heliade, o. ii, 80. Să nu faci această nerozie, măi băiete. filimon, o. i, 129. Am fost o copilă... am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. caragiale, o. vi, 110. Combinația, care i s-a părut foarte ingenioasă, a fost o nerozie. rebreanu, r. i, 47. Venii să spun la oameni ce văzui și ce-auzii... Hai cu mine bade Toader și-ai să vezi de-s nerozii. eftimiu, 1. 121. Ce-am să-i spun? Și abia acum îmi dau seama că fac o nerozie. sahia, n. 25. I se părea o nerozie pînă și gîndul că ar mai putea trece o zi fără ca adevărații făptași să fie prinși. popa, v. 107. Fă muiere, nu mai spune și tu nerozii... Lasă-l în pace acum. camil petrescu, o. i, 16. Îi mamă la tri copii și tot umblă după nărozii. alr ii 2 960/833. ♦ Poznă, năzdrăvănie (2), nebunie (3). Ia mai mergeți și pe la casele voastre, ajungă-vă neroziile. galan, z. r. 187. Copiii ăștia fac tot mișălii și nărozii. alr ii 3 204/833. – pl.: (2) nerozii. – Și: (regional) nărozie s. f. – Nerod + suf. -ie

MIJLOCIRE s. f. Acțiunea de a m i j l o c i și rezultatul ei. 1. (Învechit) Intervenție, mediere, meditație; amestec. Sfintele voastre mijlociri cătră dătâtoriu de viiațâ. MINEIUL (1 776), 151^r1/38. Să înștiințeze logofețiia, ca să se facă mijlocirea ce să cuvine, spre împlinirea dreptului mănăstirii (a. 1833). DOC. RC. 524. Oprește ceea ce este mai dărăpănător căsătoriii, adică mijlocirea de streini în trebile soților. MARCOVICI, D. 167/1. Dau soartei mulțămire Că a făcut mijlocire A împlini dorul meu. PANN, F. II, 125/5. Rucsanda. . . îi hărăzi dragostea care au fost refuzat-o chiar după mijlocirea părintelui ei. ASACHI, S. L. II, 7. Prieteșug !. . . Ce amoriu viu și puternic aprinzi cu-a ta mijlocire. CONACHI, P. 81. S-au votat statutele și apoi s-au înaintat la Viena pentru mijlocirea prea înaltei aprobări. BARIȚIU, P. A. III, 32. După îndurata mijlocire a cuviosului episcop, soborul în unire hotărăște. NEGRUZZI, S. I, 232, cf. PONTBRIANT, D., LM. .Se rugară de dînsa, ca să intre ea la împăratul cu mijlocire de iertare. ISPIRESCU, L. 120, cf. DDRF. N-am nevoie de mijlocirea d-tale, pentru a afla ce doresc oamenii mei ! REBREANU, R. I, 296. ◊ L o c. p r e p. Prin mijlocirea . . . = prin intermediul. . ., cu ajutorul. . ., (învechit) prin mijlocul. . . Acest domn luînd întîiu domniea prin mijlocirea grecilor (a. 1769). GCR II, 81/15. Firească zicem putearea aceaia . . . prin mijlocirea căriia fieștece om măcar și neînvățat și de tot prost știe și a lăuda pre priiaten. MOLNAR, RET. 10/1. Să-și înalță duhul prin mijlocirea faptilor și a năravurilor bune. DRĂGHICI, R. 156/21. Rodul viței este lăsat spre veselie. . . Mai lesne amorezul prin mizlocirea lui De la a sa iubită cîștigă-orice favor. NEGRUZZI, S. II, 179. Înrîurirea directă a d-lui Shelley și mai cu seamă a lui Edgar Poe se simte mai mult asupra lui Baudelaire și numai prin mijlocirea acestuia asupra marei treimi Jules Laforgue, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud. PETICĂ, O. 371. Prin mijlocirea comitetului de ocîrmuire, ei și-au împărțit administrația țârii. OȚETEA, T. V. 245. Prin mijlocirea fetei, el află multe. POPESCU, B. III, 81. 2. (învechit, rar) Partea din mijloc (II), centrală, a unei suprafețe sau a unui spațiu. Într-aceste 2 steale chendrul, adecă ținta a mijlocirii cîtinții ceriului să înmijloceadză. CANTEMIR, ap. GCR I, 323/12. Jilțurile dă Jos, Dumbrava dă Sus. . . să cuvine să să socotească după asemănarea așezării. . . care să să asemene cu mijlocirile județului dumitale (a. 1819). DOC. EC. 225. ♦ (Regional, în sintagma) Mijlocire de loc = mijlocul, jumătatea drumului de parcurs; (regional) miază cale. Pe drum mergea . . . Pe la o mijlocire de loc S-a-ntîlnit cu Moisi-Prooroc. PAMFILE, S. T. 13. 3. (Învechit) Mijloc (II 2). Smerenia iaste o mijlocire putincioasă, pentru ca să iai aceaia ce poftești. ANTiM, ap. GCR II, 7/4. Domnul multe sfaturi bune pentru folosul păcii i-au dat, arătîndu-i mișlocirea cu care s-ar putea face prea lesne (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 133/5. Mortul ce vezi supt acest ceriu iaste prorocul Solomon, căruia voiu să-i stăpînesc peceatea, căci cu această mijlocire mă voi face domn a toată lumea (a. 1 783). GCR II, 131/15. Au fost siliți amîndoi domnii a cerca mijlociri prin care să se poată apăra de turci. ȘINCAI, HR. II, 249/13. Căuta în tot chipul, ca să poată găsi o mijlocire, ca să facă un lucru care să nu fi mai fost altă dată în țara aceasta (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 263/6. Cu luarea mierei se ia mijlocirea de-a hrăni vermuleții. ECONOMIA, 180/3. Trebuie să gîndeascâ de moarte, pentru că singură aceasta iaste mijlocirea ca să se poată ținea întru nevinovăție. MAIOR, P. 6/7. Mijlocire, cum putem apăra dobitoacele să nu capete păduchi. CALENDARIU (1814), 181/5. Toate mijlocirile sînt slobode, vrînd cineva a împlini voințele dumnezeilor. BELDIMAN, N. P. I, 181/3. Despre mijlocirile spre apărarea stupilor de albinele jefuitoare. TOMICI, C. A. 95/15. Să bucura că au găsit o mijlocire ca să-i slujească de apărare împotriva frigului. DRĂGHICI, R. 67/22, cf. 100/8. Aceasta să-ți fie o lesne mijlocire prin care nemurirea să agonisești. ARHIVA R. I, 68/5. Fățarnicul să-nchină cu buzele pătate, Iar inima-i vicleană gonește mijlociri Să guste-n resfâțare-și ce altor nu-s iertate Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri. MUREȘANU, P. 51/14. 4. (Învechit) Mijloace. V. m i j l o c (II 4). Pre unii dintre preoții noștri, carii pentru lipsa mijlocirilor și a școalelor n-au destulă învățătură, prealuminații domnii pămîntești îi asupresc. ȘINCAI, HR. III, 290/5. Toate neamurile au din firea sa de a să putea procopsi; iară ca să să procopsească, e de lipsă mișlocirile, privilegiul, slobozenia la învățătură (sec. XIX). CAT. MAN. I, 460. – Pl.: mijlociri. - Și: (învechit) mizlocíre, mișlocíre s. f. – V. mijloci.

Dixi et salvavi animam meam (lat. „Am spus și mi-am izbăvit sufletul!”) – e formularea în limba latină a cuvintelor profetului Ezechiel (capitolul III, versetele 19 și 21) care recomandă să avertizezi atît pe omul ticălos să nu săvîrșească fapte rele, cît și pe omul drept, să nu cadă în păcat – căci numai spunîndu-le acest lucru, „mîntui-vei sufletul tău”. Scurgerea vremii a spălat culoarea biblică de pe aceste cuvinte care au îmbrăcat un veșmînt laic. Cu formula lapidară: dixi (am zis) filozofii își terminau odinioară demonstrațiile, iar avocații pledoariile. În genere, după ce ai făcut mărturisiri ca să-ți descarci conștiința, poți să adaugi ușurat: „Dixi et salvavi animam meam!”. Dar, de obicei, acest „dixi” e folosit astăzi mai mult în glumă decît în serios. BIB.

†ADEVĂRA (-verez) I. vb. tr. 1 A încredința că un lucru este adevărat, a întări: acest lucru adevărează zicînd cum nu putea a doi domni sluji (COR.) ¶ 2 A mărturisi (adevărul): ceia ce adeverează mai de credință sînt decît ceia ce tăgăduesc (PRV.-LP.) ¶ 3 A dovedi: cu ce veri adevăra că ești creștin? (HASD.). II. vb. refl. 1 A se dovedi: de va fi făcut una ca aceasta și se va ~ cu mărturie, certarea lui să fie moartea (PRV.-LP.) ¶ 2 A se încredința: adeverează-te din istorie, cititorule (HASD.) [lat. ad-de-verare].

*facultáte f. (lat. facúltas, -átis, d. fácul, formă veche îld. fácilis, de unde vine facílitas, facilitate). Putere fizică saŭ morală de a face ceva, proprietate: magnetu are facultatea de a atrage feru. Fig. Dreptu de a face un lucru: facultatea de a dispune de averea ta. Diviziunea uneĭ universitățĭ și corpu profesorilor eĭ: facultatea de litere, științe, medicină, drept și teologie. Pl. Calitățĭ intelectuale: acest copil e lipsit de facultățĭ.

*magíe f. (lat. magia, vgr. mageia. V. mag, amăgesc). Știința magilor. Farmece, vrăjĭ, o pretinsă știință ocultă pin puterea căreĭa s’ar exercita o putere supranaturală asupra animalelor și lucrurilor. Fig. Influență extraordinară exercitată asupra omuluĭ de elocŭență, poezie ș. a. – Magiĭ, preuțiĭ religiuniĭ luĭ Zoroastru, cultivaŭ maĭ ales astronomia, astrologia și alte științe oculte, ceĭa ce a făcut să li se atribue o putere supranaturală a căreĭ amintire s’a păstrat încă în cuvîntu nostru magie. Această pretinsă știință, căreĭa i se atribuĭa efecte extraordinare și miraculoase, ca dominarea elementelor, evocarea morților, vindecarea bolnavilor ș. a., s’a introdus curînd și în Grecia, unde, de alt-fel, ca și aĭurea, poporu era deja stăpînit de superstițiune, ca și poporu românesc, care crede și azĭ în farmece (vrăjĭ, descîntece). Faptu că nicĭ azĭ n’aŭ dispărut chear din Paris, Berlin orĭ Londra cărturăresele și alte ghicitoare arată că, cu toată civilizațiunea, superstițiunea persistă. În evu mediŭ, în asupra Eŭropeĭ, pe fărmăcătorĭ îĭ ardeaŭ de viĭ. – La Cant. maghie (ngr. magía).

încúrc, a -á v. tr. (lat. *currĭcare, a astupa drumu pin care, ca a încărca, d. carrĭcare. Cp. și cu cîrcală și cu ung. kurkálni, a scotoci, maĭ ales că există și var. încurcălesc). Pun în dezordine, amestec: a încurca o afacere. Încîlcesc, amestec: a încurca ața, ițele. A încurca lumea, a împedeca pe alțiĭ de la lucru: acest leneș nu face nimica, ci numaĭ încurcă lumea. A încurca lucrurile, a face dezordine acolo unde era ordine. A o încurca, a înșira niște cuvinte ca să scuzĭ ceva greŭ de scuzat saŭ ca să salvezĭ aparența. V. refl. Perd șiru vorbeĭ, nu găsesc cuvinte de scuză, nu pot ĭeși la capăt: mă încurc în vorbă, în socotelĭ. Mă încîlcesc, mă amestec: ața s’a încurcat. Se încurcă ițele, afacerea se complică. A te încurca cu ceva, a te apuca de o afacere: vulturu nu se încurcă cu muștele (saŭ prinzînd muște saŭ cu prinsu muștelor).

așa¹ [At: COD. VOR. 16/14 / V: (îrg) așă, așe, așea, așia, (Trs) șa, (înv) ași / E: lat eccum -sic] 1 av În felul, chipul, modul acesta Si: astfel. 2 av (îlav) Fie și ~ Da¹. 3 av (îlav) Și ~ În orice caz. 4 av (Îlav) Nici ~ Nu în acest mod. 5 av (Îlav) Și (mai) ~, și (mai) ~ (sau altmintrelea) În amândouă felurile. 6 av (Îlav) Ori ori ~ (sau tiri, tui ~) Sau într-un fel sau într-altul. 7 av (Îlav) ~ o fi Probabil. 8 av După cum am zis. 9 av După cum voi zice. 10 (Pop; îlav) Iaca (sau uite) ~ În felul indicat mai jos. 11 av (Pfm) Iaca ~ Pentru că în acest fel vreau eu. 12 av (Îe) ~ să știi (sau să știți), ori ~ să-mi (sau să-ți, să ne etc.) ajute Dumnezeu etc. Sigur că da. 13 av (Îlav) -i (sau ~ este) Da¹. 14 av (Îlav) Nu-i ~ (sau nu este ~) Nu. 15 av (Pop; îe) A zice că este ~ A afirma. 16 av (Pop; îe) A zice că nu este (sau nu-i) ~ A nega. 17 av (Îlav) Chiar ~ întocmai. 18 av (Gmț; îlav) Cam (sau, reg, mai) ~ Aproximativ în felul acesta. 19 av (Gmț; îlav) ~ zău ori zău ~ Incredibil. 20 av (Pop; îlav) Hop ~ Bravo! 21 av (Îlav) da! sau (rar) Vezi, ~ Exprimă aprobarea. 22 av (îlav) ~-i?, sau ~ e?, nu-i ~ ? Exprimă solicitarea aprobării interlocutorului. 23 av (Îlav) Cum ~? Exprimă surprinderea. 24 av (Îlav) ~ stă treaba? Exprimă indignarea, mânia. 25 av (Îlav) Și ~ În concluzie Si: (și) astfel, (și) în acest fel. 26 av (Înv; îlav) ~ zicând sau ca să zic ~ Adică. 27 av (Îlc) ~ că Deci. 28 av (Îlav) ~ fiind Așadar. 29 av Întocmai. 30 av (Îlav) Tot ~ La fel. 31 av (Îlav) Mai tot ~ Cam la fel. 32 av (Îlav; arată suprapunerea a două voințe) ~..., ~... În acest chip ai fi putut. 33 av (Îcl) ~ de Atât de..., pe cât sau cum este... 34 av (Îlav) Și ~ mai departe Etcetera. 35 av (Îlav) ~ și ~ Nu prea bine. 36 av (Îal) Nu mare lucru. 37 av (Îal) Mediocru. 38 av (Îal) Prea de încredere. 39 av (Îlav) Azi ~, mâine ~ sau (rar) tot ~ și iar ~ Făcând mereu la fel. 40 av (Pop; îlav) Tot ~ și iar ~ Exprimă îndemnul pentru continuarea jocului, a dansului. 41 av (Îlav) Când (sau o dată ori, reg, ni) ~ O dată într-un fel, o dată într-alt fel. 42 av (Îlav) Nici ~, nici ~ Nici într-un fel, nici într-altul. 43 av (Îlav) Tu ~, tu ~ Nehotărât și inconstant. 44 (Îlav) ~ cum Pe când. 45 av (Îal) Cu toate că... 46 av (Și îlav ~ de) într-atât (de). 47 av Oarecum. 48 av (Îlav) Numai ~ sau (înv) ~ numai Fără motiv. 49 av (Pop; îlav) Ia, numai ~ Cu ușurință. 50 av (Pop; îlav) Ia(c’) ~ Fără rost. 51 av (Pop; îal) După bunul plac. 52 av (Trs; îal; în strigături) În acest mod. 53 av (Pop; îlav) Mai ~ Nu prea... 54 av (Îlav) ~ -zis (sau numit) Pe nedrept denumit astfel. 55 av (Îal) Convențional denumit astfel. 56 av (Construit cu adjective urmate de cum este sau cum se află) Cu toate că. 57 ain (Cu sensul reieșind din context) Foarte mult, bun(ă) etc. 58 ain Foarte bun. 59 ain Foarte puțin. 60 ain Foarte rău. 61 ain Foarte prost. 62 ain Astfel. 63 av (Îlav) ~ ceva Cam ca acesta. 64 av (Îe) A fi ~ ceva! A fi într-un mod care supără, care depășește măsura. 65 av (Pop; îlav) De ~ De acest fel. 66 av (Îlav) Dacă-i ~ treaba În aceste condiții

chiomb (chioambă), adj. – 1. Miop, care nu vede bine. – 2. Nesocotit, prost. Origine necunoscută. DAR îl pune în legătură cu mag. dialectal tömpe „prost”, dar cuvîntul rom. este prea răspîndit pentru ca să i se poată atribui această origine (nu este sigură observația din DAR că se folosește numai în Mold., Bucov. și Trans. de Nord. Scriban propune rus. temnyĭ „obscur” (pronunțat tjomnyĭ). – Der. chiombăni (var. chiompăni), vb. (a lucra la lumină slabă, a-și strica ochii; a desluși cu greutate); chimbăneală, s. f. (lucru făcut în condiții proaste de luminozitate); chiombie s. f. (miopie). – Cf. chiondorîș.

MĂIESTRÍE¹ s. f. 1. (Învechit) Știință ascunsă, taină ; calitatea de a pătrunde tainele, har (divin). Deșchidzu în pildă rrostul mieu, vestescu măestria (ciumiliturile PSALT. t a i n e l e B 1 938) dentăiu. PSALT. HUR. 65^r/16. Pleca-voiu în prici ureachiia mea, deșchidzu în psăltire măestriile (găcitoarea BIBLIA 1688, 397¹/14, învățătura mea de taină B 1 938, 576) mele. PSALT. 93, cf. CORESI, PS. 207/1. Și mie, nu întru măiestriia carea iaste întru mine. . . taina aceasta s-au descoperit, ce pen[tru] ca să să arate împăratului tîlcuirea. BIBLIA (1688), 573¹/58. 2. P. g e n e r. Știință, înțelepciune. Nu e într-ănși măestrie (ȘTIINȚĂ D). Nu cugetară să înțeleagă. PSALT. 316, cf. CORESI, PS. 415/11. 3. Vrăjitorie, farmec. Și-l găsiră la un puț niște ovreai neguțători și-l cunoscură cu ale lor măestrii că va fi împărat. MOXA, 379/22. Știe farmeci ticălosul, ori vro altă măiestrie. CONTEMPORANUL, III, 887. Isprăvind vrăjitoarea măiestriile ei, zise. ap. DDRF. 4. Pricepere deosebită, talent, artă, iscusință, dibăcie ; p. e x t. procedeu, îndeletnicire, profesie, domeniu de activitate care cere o astfel de pricepere. [Retorica] pentru aceaia să zice meșteșug și măiestrie pentru că dă acest feliu de povățuiri care oricine le păzeaște îi iaste cu neputință a greși întru cuvîntare. MOLNAR, RET. 13/5. Mai vechie e firea decît măestria. MAIOR, IST. 272/7. Ceale ce nu se pot cu putearea și virtutea. . . birui, măestria și istețimea lesne le aduce spre acest sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 7/22. Să-și urmeze neguțitoria și să se îndeletnicească fieștecarele cu cinste și cu pace în măiestria sa. AR (1829), 66²/37. Iconomiia cea muncitoare și agonisitoare de toată roada pămîntului, de toată materiia măestriilor și de tot lucru meșteșugurilor. PISCUPESCU, O. 23/1. Cercarea oamenilor din veac în veac făcu să înainteze meșteșugurile și măiestriile. MARCOVICI, D. 224/23. Eu voiu arăta voao un meșteșug, o măiestrie că eu poci juca pre fune. BĂRAC, t. 17/24, cf. CONACHI, P. 299. Cerea cezarului Domețian să-i trimită meșteri iscusiți în orice măestrii. NEGRUZZI, S. I, 200. Toate aceste danțuri etnografice deteră prilej pe rînd oaspeților noștri de a-și arăta măiestria. FILIMON, O. I, 197, cf. 126. Hoțul care a tulburat o țeară prin iscusința, măiestria și istețimea lui. . . se află în mijlocul domniei voastre. ISPIRESCU, L. 378. Intriga dramei e condusă cu măiestrie. GHEREA, ST. CR. II, 46, cf. 210, I, 338. Povestește-mi de bărbatul Viteaz și iscusit,care. . . cu măiestria lui făcuse Pustiu din Troia, strașnica cetate. MURNU, O. 1 .La prestigiul săniei. . . se adăugase măiestria de conducător a lui Duțu. C. PETRESCU, A. 451. Ion bucătarul. . . cînta din drîmbă cu măiestrie. BRĂESCU, V. 21, cf. id. A. 52. Eminescu valorifică cu măiestrie nemaiîntîlnită virtualitățile estetice ale limbii române. ROSETTI, S. L. 54. Toate mașinile, aparatele. . . dau imaginea măiestriei și a forței creatoare a muncitorilor. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 390, cf. nr. 2 384, 2 385, 2398. Măiestria pictorului se manifestă atunci cînd începe să studieze cu atenție și aprofundat viața. CONTEMP. 1953, nr. 332, 4/5. Nu există măiestrie artistică independentă de viață. ib. nr. 340, 4/3, cf. 4/4. Munca educativă, poate mai mult decît cea de instruire, pretinde măiestrie pedagogică. ib. 1961, nr. 782, 2/4. În suita acestor articole nu vom găsi aprecieri asupra măiestriei artistice a scriitorului, asupra valorii sale literare. V. ROM. septembrie 1 954, 145, cf. L. ROM. 1959, nr. 4, 7. Vorbește adesea de măiestria tehnică. RALEA, S. T. III, 205. Fusese furat de măiestria sa în muncă, de siguranța cu care stăpînea motorul. MIHALE, O. 169. Îl dete la dascăl de învăță toate măiestriile lumești. FUNDESCU, L. P. 29, cf. ALR I 1678/63. ◊ (Glumeț) Pentru asta întrebuința două măiestrii puțin deosebite una de alta. Cea întâi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea, ori o mamă de bătaie. SADOVEANU, O. X, 517. ◊ (Urmat de determinări în genitiv care indică domeniul în care își exercită cineva iscusința) Bărbat foarte iscusit în măestria războiului și pricepui. MAIOR, IST. 3/5. Nu pot sfîrși această foarte mică arătare despre măiestria vinului, decît a arăta și izvoarele de unde s-ar putea adăpa vierii noștri. I. IONESCU, C. 206/23. ◊ L o c. adj. Cu măiestrie = priceput, abil, indemînatic. Strînse el ostași mulțime, Tot voinici de călărime Și ageri, cu măiestrie La arc și vînătorie. TEODORESCU, P. P. 170. ♦ Artă, pricepere cu care este realizată o lucrare. Ce ordine, măiestrie, armonie în lucrare. EMINESCU,. N. 104. Dacă ajunseră la palaturile celor nouă zmei, se minună împăratul de măiestria lor. ISPIRESCU, ap. TDRG. Vom căuta. . . ce lucrări anume s-au produs și gradul lor de măiestrie. CONV. LIT. IX, 10. Măiestria realistă a romanului cucerește pe cititor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2830. 5. (învechit și popular, concretizat; de obicei la pl.) Lucru care denotă iscusință sau meșteșug în execuție ; unealtă, instrument, mecanism, aparat ingenios. Aflară niște măestrii, ale lui Arhimid Rimleanul de ijderăse cînd bătea rimleanii de mult pre siracuzi. MOXA, 375/28. De la crai străini de la nime nice un ajutor nu i-au venit; mai mult de la holandezi cîteva corăbii cu platoșe și cu alte măestrii de oaste. M. COSTIN, LET. I, 245/21. L-adusără la dînsul legat, dzăcînd acolo de față toate ciniile și măestriile ceale de munci. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^r/27, cf. noiembrie 147^r/7, decembrie 232^v/22. Avea măestrii multe. . . de săpat muntele acela. N. COSTIN, L. 497. Strîngînd oaste și mojicii cu sape și cu hîrlețe și cu alte măestrii. id. let. ii, 101/19, cf. 121/6. Aflară pre vrăjmași puind scările la ziduri și măestriile ceale de stricăciunea cetății. MINEIUL (1 776), 161^vl/30, cf. 168^vl/29. Sînt un fealiu de măestrii de sămînță care sînt făcute în chipul unui coperămînt de cară cu perdeli de lemn împrejur care pot să să deschiză sau să să rădice. COD. SILV. 26. Cheltuielele trebuincioase întru simbriele profesorilor, cumpăratul cărților, a măiestriilor. . . și a altor neaparate întîmpinări (a. 1 828). URICARIUL, VII, 176. Era la ostrovul Dolfionului măiestrii făcute de lemn pre o roată. ALEXANDRIA, 16/23, cf. 141/9. Adesea se întîmplă că popoarele puțin civilizate. . . să aibă obiecte și măiestrii păstrate din vechime. ODOBESCU, S. II, 107. Dintre foarte multele meșteșuguri și măiestrii de prins pește însemnăm: a) năvodul. . . plasa. PAMFILE, I. C. 66. Vra să zică, bade Pricop, mai cercați pește și cu alte măistrii. . . ba niște vîrșe, ba niște coșuri, ba niște cotețe. SADOVEANU, O. IX, 430, cf. X, 394, id. O. L. 72. ♦ P. g e n e r. Lucru executat de cineva. Oricine va voi a face din nou sau a priface binale, tocmala cu meșterii lucrători, dar și plata măiestriei să urmeze prin știrea d-sale vel vornicu (a. 1813). URICARIUL, I, 199. ♦ Ș p e c. Cursă de prins animale. Va întinde nește măestrii (curse munt.) la vreo vie sau la vreun pomăt sau la altceva pentru să prindzâ pre carii strică roade. PRAV. 18. Vinâtorii măestrii spre vînarea fililor punea. CANTEMIR, IST. 130, cf. 240. 6. (Învechit, mai ales la pl.) Uneltire, mașinație, truc, tertip. Bărbăteaște, împotrivă să stămu mâestriilor ce vin de la începătoriul de rău, dracul. CORESI, EV. 239. Simțirile sufletului. . . iscusindu-se... și prin măestriile și prin vrăjmășiile și prin încunjurările ceale de multe chipuri și prin pînditurile răotății (a. 1775). GCR II, 108/20. Nu voiu înceta a face tot fealiul de măestrii asupra ta. MINEIUL (1 776), 29^v2/20, cf. 62^r1/25, 94^v2/2. Pururea gîndul morții în inima voastră ca o armă puternică asupra diavolului și asupra mâestriilor lui să-l țineți. MAIOR, P. 34/3. Văzu pe episcopul său. . . fără nici o culpă vădită luat la goană, alungat prin măiestrii machiavelice din patria și din scaunul său. BARIȚIU, P. A. I, 442, cf. III, 18. În stînga, departe e rîul cel mare Prin care o mamă să taie de fii, Ma nu din reințâ seau neascultare Ci prin a vecinei fatali măiestrii. MUREȘANU, P. 95/12. – Pl.: măiestrii. – Și: (popular) măistríe s. f. – Măiestru + suf. -ie.

SERVI, servesc, vb. IV. 1. Tranz. A îndeplini anumite funcții, însărcinări, îndatoriri față de cineva. Dacă voi mai revedea vreodată patria mea, va fi numai pentru ca s-o servesc și să-mi jertfesc viața pentru ea, dacă va fi nevoie. KOGĂLNICEANU, S. A. 35. ◊ (Complementul indică timpul servit) Inspectorul îi mai făgădui să-i socotească și anii ce-i servise pînă atunci. REBREANU, I. 82. ◊ Intranz. (Construit cu complementul în dativ) Doi oameni scumpi patriei comune pentru cunoștințele cele întinse, talentele și zelul de a-i servi. GHICA, A. 763. ♦ Intranz. A face serviciu, a funcționa ca... Fusese condamnat ca să servească șapte ani ca soldat în regimentul de artilerie din Synope. BART, S. M. 25. ♦ Intranz. A lucra în calitate de om de serviciu, a sluji. A servit trei ani la oraș. ♦ A lucra pentru..., în interesul, în slujba cuiva; a sprijini. La 1848... serveam și interesele mișcării. SADOVEANU, O. I 419. ♦ A fi de folos, util, a aduce servicii cuiva. Cu ce te pot servi? 2. Intranz. (Despre lucruri, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «ca», «de» sau «drept») A folosi la..., a avea rolul de..., a fi utilizat ca... O altă odaie dindărăt va fi servit de dormitor copiilor, avînd aspectul nud al unei săli de internat, cu lucruri puține și tari. CĂLINESCU, E. 50. Pînă în clasa cincea liceală n-am știut la ce poate servi o perie de dinți. C. PETRESCU, Î. II 53. Cu toate aceste, nevinovata poveste servi de pretext tartufilor politici ca să închidă jurnalul și să exileze pe autor. NEGRUZZI, S. I 94. ♦ Refl. A se folosi, a face uz de... Manfred și Faust, adînci cugetători, Fantasme ce-n veghere ședeați pînă la zori... Urcatu-v-ați prin lumea de umbre și de vise, Servitu-v-ați de cuget ca punte peste-abise. MACEDONSKI, O. I 48. ♦ Refl. (Neobișnuit, urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A întrebuința. O stațiune preistorică ai cărei lăcuitori se serveau cu arme de piatră nelustruită și de os. ODOBESCU, S. II 421. 3. Tranz. (Complementul indică lucruri de mîncare, de băut) A pune, a aduce la masă. (Refl. pas.) S-a servit friptura. SAHIA, N. 59. ♦ (Complementul indică lucrul oferit sau persoana căreia i se oferă) A prezenta cuiva o mîncare ca să ia dintr-însa, a da cuiva dintr-o mîncare, a trata pe cineva. Izbuti să-i așeze și să le servească cîte ceva. REBREANU, R. I 193. Din cînd în cînd se scula să-și servească musafirii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 53. ♦ Fig. A da, a transmite. Încercă să-i servească ultimele noutăți despre Nadina. REBREANU, R. I 254. ♦ Refl. A lua să mănînce. Scoase din buzunarul vestei o cutiuță de email cu pastile parfumate și, înainte de a se servi, o întinse Sabinei. C. PETRESCU, C. V. 14. ♦ (Impropriu) A lua dintr-o mîncare sau o băutură oferită; a mînca, a bea. Acum servește dulceață! C. PETRESCU, Î. I 38. ♦ (Despre vînzători, funcționari etc.) A oferi solicitanților cele cerute; (în special) a executa o comandă. Ceru o cafea neagră, dar chelnerul nu se grăbi să-l servească. C. PETRESCU, C. V. 313. ♦ A asigura o prestare de serviciu; a deservi. Opt ascensoare, în mișcare continuă, se ridică și se coboară, servind cele 19 etaje. BART, S. M. 41. ♦ Tranz. (Folosit și absolut) (La unele jocuri sportive cu mingea și la jocul de cărți) A pune (mingea sau cartea) în joc. Se aude din culise glasul Corinei: «20-20. Eu servesc». Pe urmă cîteva scurte bătăi de minge și apoi tot glasul ei: «21-20». SEBASTIAN, T. 85. ♦ A plăti, a furniza. A servi o rentă. – Prez. ind. și: (învechit) serv (CARAGIALE, O. III 146, ALECSANDRI, S. 6).

Filipii (de toamnă) – (14 noiembrie) Stratul precreștin al sărbătorii se referă la diverse practici săvârșite pentru a evita ferocitatea fiarelor pădurii, în special a lupilor care, începând cu această dată se adună în haite (pentru următoarele trei luni, după care lupoaicele vor da naștere puilor). Ziua este închinată păstorilor-lupi, divinități cu înfățișări umane, care aveau putere deplină asupra haitelor de lupi: „Filipii îs stăpâni peste fiare și păstă lupi, urși” (Bilțiu, 2010: 45-46; Borșa, Săliștea de Sus). „Sfinții au putere păstă gurile lupilor și să țân păntru oi” (idem; Ungureni). Interdicții: „Nu să lucră cu indreaua, nu să toarce, nu să țese, nu să zolesc rufe” (idem; Săliște). „Să leagă forfecile, cuțâtele, securile, să leje gura fiarelor, să nu facă pagubă în marhă, mai ales în oi” (idem; Dragomirești). Apelativul „filipi” dat acestor divinități își are explicația în stratul creștin al sărbătorii: ziua în care este prăznuit Sf. Filip, unul din cei 12 apostoli ai lui Iisus. ♦ (onom.) Filip (preponderent în zona Copalnic), apoi Filipan, Filipaș, Filipașcu, Filipciuc, Filipescu, Filipoi, Filipovici, nume de familie frecvente în Maramureș (3.509 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din n.pr. Filip (< gr. filippos „iubitor de cai”).

Lampa lui Aladin – Aladin este numele eroului unuia din faimoasele basme orientale cuprinse în culegerea O mie și una de nopți. Povestea e lungă. Aici nu putem spune decît că acest băiat de croitor s-a văzut într-o zi în posesia unei lămpi fermecate cu ajutorul căreia putea obține și face tot ce-i poftea inima și-i visa mintea. Lampa lui Aladin a devenit o expresie universală prin care se face aluzie la puterea miraculoasă a cuiva de a înfăptui repede lucruri mărețe, minunate. A folosit-o compozitorul francez Nicolo Isouard, ca titlu al unei opere scrise pentru inaugurarea iluminării cu gaz (în locul lumînărilor întrebuințate pînă atunci) a clădirii Operei din Paris, acum aproape 150 de ani. LIT.

MÍMIC, -Ă adj., subst. 1. Adj. Care ține de. exprimarea sentimentelor și a ideilor prin gesturi și prin expresia feței; care se referă la mim (2), de mim. Cf. HELIADE, O. II, 368. Scenă mimică. ȘĂINEANU, D. U. 2. S. f. Mișcări ale mușchilor feței (involuntare sau voite), adesea însoțite de gesturi, care exprimă sentimente sau idei și care pot întovărăși limbajul oral. Prin mimică, adecă semne . . . învață dinții numirea tuturor lucrurilor. AR (1830), 375¹/34. Se face a nu înțălege mimica (vorba muților). FL (1838), 16¹/24. Jucau un fel de horă. . . cu o mimică foarte vioaie. CONTEMPORANUL, IV, 140. Richard în timpul mimicei lui Danton, mai așteaptă încă, nehotărît, la ghișeu. CAMIL PETRESCU T. II, 616, cf. id. O. III, 89.Toate aceste exerciții de mimică în fața oglinzii. . . ar fi surprins poate un martor indiscret. C. PETRESCU, C. V. 168. Vorbitorului la telefon îi lipsesc cele două mijloace importante, gestul și mimica, prin care întregim expresivitatea celor comunicate prin grai viu. PUȘCARIUL, L. R. I, 57. L-am priceput Doar după mimică și gest. V. ROM. octombrie 1 954,158. Mimica emoțiilor. RALEA, S. T. II, 17. Unii filozofi și lingviști din secolul trecut și chiar din zilele noastre aduc în discuție rolul mimicii și al pantomimei în apariția limbajului. GREUR, I. L. 33. ♦ Arta de a exprima gîndirea (pe scenă) prin jocul fizionomiei (și prin gesturi). V. p a n t o m i m ă. Impresarii noștri se făcură profesori de declamație și de mimică. NEGRUZZI, S. I, 343. 3. S. m. (Rar) Mim (2). Cf. COSTINESCU. – Pl.: mimici, -ce. – Din fr. mimique, lat. mimicus.

Bis dat qui cito dat (lat. „Cine dă la timp, dă de două ori”) – Sînt autori care supraviețuiesc îndeosebi printr-o singură frază, printr-o singură cugetare, printr-o singură vorbă de spirit, ca poetul grec Philemon (vezi: Nu uita niciodată că ești om!) sau ca poetul francez Piron (vezi: Pas même académicien). Poetul latin Publius (sau Publilius) Syrus face și el parte din această categorie. A scris versuri, scenete și mai multe maxime cu caracter moral, care au fost adunate într-o culegere intitulată Sententiae (Sentințe). Dar cea mai cunoscută – putem spune, singura care i-a păstrat amintirea și numele – este acest: bis dat qui cito dat, echivalent în graiul nostru cu zicala: „lucrul la timp dăruit, prețuiește îndoit”. LIT.

GINGAȘ, -Ă, gingași, -e, adj. 1. (Despre ființe, flori etc., cu privire la înfățișarea sau constituția lor fizică) Plăpînd, firav; delicat, fin, drăgălaș. Și-apoi ce este mai gingaș decît ochiul? CREANGĂ, P. 58. Să fii gingaș ca o floare, Luminos ca luna sara. EMINESCU, L. P. 143. Măi bădiță, trup gingaș, Io cu tine duce-m-aș. HODOȘ, P. P. 140. ◊ Fig. Dar mai gingașă minune decît tine, poezie, Este a copilăriei alintată bucurie. BELDICEANU, P. 124. Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiți. ALECSANDRI, P. A. 110. ◊ (Adverbial) Fata zîmbi vicleană și clătină gingaș din cap. SADOVEANU, O. VII 58. Fetele săltau gingaș ca niște căprioare și abia de atingeau pămîntul. REBREANU, R. I 126. Cînta dulce ca ciocîrlia Ce ciripește vesel în zori, Și suna gingaș atunci cîmpia Ca de un freamăt de zburători. ALECSANDRI, P. I 20. ♦ Fig. (Despre oameni) Plin de delicatețe sufletească, sensibil. 2. (Despre oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») Căruia nu-i place să mănînce orice; dificil, mofturos. Gingaș la mîncare. ♦ (Mai ales despre plante sau legume) Care nu poate suporta frigul, căldura. Cartofii sînt gingași la ger. 3. (Despre lucruri) Greu de făcut; anevoios, delicat, dificil. S-ar cuveni ca asemenea lucrare gingașă s-o săvîr- șească un înțelept. SADOVEANU, D. P. 17. Nu-și permite să se amestece și nici să dea sfaturi în asemenea chestie gingașă. REBREANU, R. I 250. Amîna din zi în zi... această poznașă trebușoară și gingașă în multe privinți. CREANGĂ, P. 141. – Accentuat și: (regional) gingaș.

ȘART², șarturi, s. n. (Mai ales în expr.) După șart = după o anumită rînduială, după obicei. Prinsul, început de a doua oară, merse înainte după șartul lui. D. ZAMFIRESCU, R. 25. Cum rămîne cu haina miresei? Dacă n-o face-o după șartul ei, logodnica nu o primește. ISPIRESCU, L. 399. Ce să-i fac eu dacă așa e basmul? Va să-l spui și eu după cum este șartul și datina lui. ODOBESCU, S. III 197. Cu (sau fără) șart = cu (sau fără) rost, socoteală. Un țăran chipeș și deștept, din podgoriile Oreviții... îmi povestește cu șart, legendele pe care le-a auzit și el de la bătrîni. VLAHUȚĂ, O. A. 411. Toate lucrurile în această casă erau cu șart. Nimic nu lipsea. ISPIRESCU, L. 354. Le-a povestit el pe toate cîte le pătimise dincolo, mai cu șart și mai frumos decît vi le-am putut povesti eu dumneavoastră. CARAGIALE, O. III 50. Vorbe fără șart. ȘEZ. IX 145. Pe șart = în ordine, pe rînd. Cotoșmanul îi spunea pe șart toate și-l făcea să priceapă că aici pe pămînt toate sînt cu rînduiala lor. ISPIRESCU, L. 287. Și le-a povestit toate pe șart chir Ianulea lui Negoiță. CARAGIALE, P. 88.

haram În BL, IV (1936), p. 87-89, am arătat că în romînește turcescul haram „cîștig nepermis” s-a amestecat cu halal „bravo !”? și cu gr. χαρά „bucurie”, în așa fel încît de multe ori este foarte greu să spunem cu care original aveam de-a face într-o frază dată. Cred că situația este încă și mai complexă, pentru că în unele cazuri mai apare încă un original. ȘIO, I, p. 207, sub cuvîntul haram, introduce o întrebuințare substantivală, cu înțelesul de „blestem” (a mânca haram „A spune minciuni”, cf. turc. haram yemek „voler”, literalmente ,,manger de l'argent ilicite„), cu două exemple din Creangă : haram de capul vostru și măi, tartorule, nu mînca haram și spune drept. Traducerea ”blestem„ este vizibil greșită, și în orice caz se referă numai la primul citat (dar sensul nu este de ”blestem„ ci ”vai„, cf. BL, IV (1936), p. 88). Cât despre cel de-al doilea citat, este evident că turc. haram yemek nu are nimic de-a face cu a mînca haram : sensul în turcește reiese în mod nesilit din simpla alăturare a celor două cuvinte, pe cînd în romînește nu se vede ușor raportul între ”a consuma un câștig ilicit„ și ”a spune minciuni„. La cele două citate din Creangă, DA mai adaugă unul din Alecsandri : mănînci haram . . . n-am luat nici o leafă, iar explicarea expresiei este ”a face un lucru sau a vorbi vorbe fără de rost, de clacă„. ”Mi se pare evident că aici haram este un eufemism pentru rahat, care la rîndul lui este întrebuințat eufemistic în locul unei expresii și mai grosolane (vezi Iorgu Iordan, Stilistica, p. 89-90). Copiii spun adesea harat în loc de rahat, ceea ce a putut ajuta la înlocuirea acestui din urmă cuvînt prin haram.

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

FI, sînt, vb. IV. Intranz. A. Verb predicativ. 1. A exista, a avea ființă. Sînt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare, Mai sînt și ochi ce plîng în noapte și-adorm cînd soarele răsare! ANGHEL, P. 20. Copilașul nostru nu mai este! CREANGĂ, P. 177. Că-i iarbă de noi, Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Expr. (În legătură cu o negație) De cînd sînt (ești etc.) = de cînd mă aflu pe lume, dintotdeauna. N-am sărit peste garduri niciodată, de cînd sînt. CREANGĂ, P. 28. Tu, de cînd ești, nu te-ai îngrijit de toaletă. NEGRUZZI, S. I 64. (Cu accentul frazei pe primul element) E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = treacă-meargă. Aici e cum e, dar să vedem dincolo. ▭ De foame ar fi ce-ar fi, dar n-am cu ce mă-nveli. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. 2. (În legătură cu o noțiune locală, exprimată sau subînțeleasă) A se afla, a se găsi. Sînt la pat și copiii ceilalți. PAS, Z. I 215. Cine știe pe unde va fi fiind, singur și flămînd. SADOVEANU, B. 21. Cine-i acolo? – Eu. – Cine eu? – Eu, Ivan. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Despre abstracte; construit cu dativul) Gîndul îi era la fiicele sale. ISPIRESCU, L. 51. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. ♦ A-și avea obîrșia, a se trage, a deriva, a proveni. Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. 3. (În locuțiuni temporale) A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Om lega frăție de cruce pe cît om fi și om trăi. EMINESCU, N. 7. ◊ (Impersonal, urmat de compliniri temporale, adesea fixînd momentul unei acțiuni) Era... într-o seară de ajun de an nou. PAS, Z. I 72. Era dimineață cînd am intrat în oraș. NEGRUZZI, S. I 67. Cînd o fi de către seară, Să mi te pai ca de ceară... Cînd va fi de dimineață, Să te duci din astă viață. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 259. (În legătură cu noțiuni de durată, exprimă ideea de scurgere a timpului) Ah! e mult de-atunci. COȘBUC, P. I 259. Puțin mai este și ai să ajungi împărat. CREANGĂ, P. 191. 4. A se îndeplini, a se întîmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost, răspunse munteanca. SADOVEANU, B. 276. Vulturul se va duce... să afle ce este pe la frații tăi. ISPIRESCU, L. 330. Nu era joc, nu era clacă în sat, la care să nu se ducă fata babei. CREANGĂ, P. 284. ◊ (Repetat, formează diferite construcții, care exprimă resemnarea în fața evenimentelor sau înfruntarea lor) Ridică, cu un gest de curaj, același gest de «ce-o fi, o fi», receptorul. SEBASTIAN, T. 80. Toți doctorii spuseră că împăratul să lase scaunul împărăției unuia dintre gineri, că așa o fi fost să fie. VISSARION, B. 60. Și-apoi, ce-a mai fi, a mai fi. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. Fie! = a) (exprimînd consimțirea) să se facă precum spui, accept. Vino și tu! – Fie, am să viu! b) (exprimînd concesia) admit, aprob, merită, nu e păcat. Destulă muncă avu, dar fie, că izbuti. ISPIRESCU, L. 3. 0 fi! = se poate, posibil. O fi, nu tăgăduiesc. FILIMON, la TDRG. Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întîmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în acest chip. (Familiar) Este? = nu-i așa? Da știi, mă simt eu fără carte, că cine n-are carte n-are parte... Este, d-le căpitan? – Da cum să nu fie, d-le Paraipan? D. Zamfirescu, R. 88. 5. (În legătură cu noțiuni cantitative, în special prețuri) A costa, a prețui, a valora. Cît sînt roșiile? 6. (În explicații superstițioase, în ghicitori etc.) A însemna, a fi semn că. Ce e cînd ți se bate tîmpla a dreaptă? CARAGIALE, O. I 58. ◊ Expr. A nu fi a bine (sau a bună) = a nu fi semn bun. Nu mai plînge, Săftică, nu-i a bine! CONTEMPORANUL, V_I 101. B. Cu funcțiune copulativă. 1. Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul. Gălăciuc este a! șaselea. SAHIA, N. 41. Secundul... căpitan cu vechime, era între două vîrste. BART, E. 118. El e flămînd și e-nsetat, Și-i slab, că e bătrîn. COȘBUC, P. I 227. Casa, din care nu vedem decît o bucată de perete... este a lui Marcu Florii Cucului. SLAVICI, N. I 29. Se vede lucru că nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. (Expresie de urare) Să-ți fie de bine, verișorule! ALECSANDRI, T. I 39. Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. De noi ar fi mai bine în pădure! RETEGANUL, P. IV 8. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a ține cu cineva, a fi partenerul cuiva. Să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. ISPIRESCU, L. 272. Trageți toți cîte-o carte! Domnule, ești cu mine. ALEXANDRESCU, P. 89. A fi cu ceva = a avea ceva. Dealul e cu spini acum. COȘBUC, P. I 259. Era cu o stea în frunte. ISPIRESCU, L. 306. 2. (Construit cu dativul) Împreună cu un nume predicativ exprimă o stare sau o acțiune arătată de numele predicativ respectiv. Si de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Ce mi-i (ți-i etc.)...= ce importanță are..., ce folos de... Ce mi-i vremea, cînd de veacuri Stele-mi scînteie pe lacuri. EMINESCU, O. I 123. (Familiar) Ți-o fi (i-o fi etc.) = ajunge, destul. Hai, du-te! Ți-o fi! SADOVEANU, P. M. 69. ◊ Impers. (În legătură cu starea timpului) Dar uite nu e vînt – Și-i cald. COȘBUC, P. I 230. Ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om! CREANGĂ, P. 143. 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ, în legătură cu noțiuni exprimînd un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Să spunem că mi-a fost greu; însemna să nu fi plecat la școală? DAVIDOGLU, M. 8. Lene să ne strici aparatul... nu-ți fuse. SEBASTIAN, T. 12. Se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. [Îi] era lehamite de mustrările socrilor. CREANGĂ, P. 89. ◊ Expr. A fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i fi pe plac, a îndrăgi, a iubi. Așa-i fusese drag în tinerețe Lipan, așa-i era drag ș-acum. SADOVEANU, B. 11. Mi-e (ți-e etc.) (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) = îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor), îmi bat capul, port grija, sînt interesat. Dacă nu ți-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul [pupezei]? CREANGĂ, A. 57. (Regional) Mi-e (ți-e etc.) a mînca = simt (simți etc.) nevoia de a mînca. Numai bucatele să fie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mînca. NEGRUZZI, S. I 82. Mi-e (ți-e etc.) că... (sau să nu... ) (urmat de viitor sau de prezentul cu sens de viitor) = mă tem (te temi etc.) că... (sau să nu... ). Mi-e că n-o să te ia, tovarășe. DUMITRIU, N. 263. Sînt bătrîn... și mi-e să nu poticnesc. ISPIRESCU, L. 21. Mi-i să nu mă scoți din sărite. CREANGĂ, P. 152. 4. (Impersonal, urmat de un infinitiv sau de un conjunctiv) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Cînd fu a se boteza pruncul. ISPIRESCU, M. V. 4. Și de-a fi să mor În cîmp de mohor, Să spui lui Vrîncean. ALECSANDRI, P. P. 2. Cînd este a se face vreo înmormîntare, obiceiul antic cere a se așeza poduri în calea mortului. id. ib. 140. ◊ (Urmat sau precedat de o noțiune temporală; adesea pleonastic) Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit. COȘBUC, P. I 55. Iar cînd fuse într-o zi tocmai cînd copilul împlinea cincisprezece ani... se sculă Făt-Frumos și zise... ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Rar, la forme personale) Pîn-eram de nu iubeam, Unde mă culcam dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12. 5. (De obicei impersonal; mai ales la imperfect urmat de un conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia, chipul să... Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o mai facă. CREANGĂ, P. 86. ♦ A se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult pînă să... Tocmai eram să vă întreb de unde le aveți [salatele]. CREANGĂ, P. 210. Eram șă-ți țes o haină. EMINESCU, N. 9. Mă puse întîi la buchi, dar văzînd că într-o zi era să mă înăduș... hotărî a-mi spune singur tabla [înmulțirii]. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Expr. (Urmat de o propoziție cu verbul la conjunctiv) Era mai (mai) sau aproape, p-aci (p-aci), cît p-aci (sau pe ce), tocmai, (mai rar) puțin era = puțin lipsea să se întîmple (ceva). Cînd era mai să-i ajungă, să uită fata-ndărăpt. RETEGANUL, P. I 39. Strîngîndu-l tare în brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. 6. (Urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. Nici că e de gîndit. ISPIRESCU, L.m 253. Oare nu-i de făcut vreo șmichirie, pănă mai este încă vreme? CREANGĂ, P. 321. C. Verb auxiliar. I. Construit cu un participiu variabil, servește la formarea conjugării pasive. Nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popești. CREANGĂ, P. 303. Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute. ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (Cu repetarea pleonastică a participiului) Fost-am fost trimiși cu bine Din Suceava cătră tine. ALECSANDRI, P. A. 97. II. Construit cu un participiu invariabil formează timpuri compuse ale conjugării active. 1. Cu viitorul I se formează viitorul anterior. Vom putea sta de vorbă numai cînd voi fi terminat de scris. 2. Cu condiționalul prezent se formează perfectul optativ condițional. Zidul pieri ca și cum n-ar fi mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. NEGRUZZI, S. I 65. 3. Cu conjunctivul prezent se formează perfectul conjunctivului. Frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă așa. CARAGIALE, O. I 45. 4. Cu infinitivul se formează perfectul infinitivului. Se poate lăuda a fi învățat meșteșugul în timp foarte scurt. 5. Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului se formează prezumtivul prezent și perfect. Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. Oare așa fel de tineri să se fi aflînd mulți în lume? DRĂGHICI, R. 7. III. Construit cu un participiu invariabil sau cu gerunziul, servește la alcătuirea formelor perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect. Tocmai pe cînd părerea de rău îl ajunsese și, mai și decît pînă aici, erau trecînd printr-o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 109. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Te-ai fost dus. NEGRUZZI, S. I 6. – Forme gramaticale: prez. ind. sînt (familiar îs, prescurtat -s), ești (pronunțat iești), este (pronunțat ieste, prescurtat e, îi, i-), sîntem (accentuat și sîntem), sînteți, sînt; imperfect eram (pronunțat ieram); perf. s. fui (regional fusei); conjunctiv să fiu; imperativ pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost.

zi s.f. I 1 (în opoz. cu „noapte”) Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului. Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.). În tot timpul zilei avusesem marea liniștită și cerul curat (BART). *Zi-muncă = unitate de măsură convențională, folosită ca etalon pentru stabilirea salariului. Zi de muncă (sau de lucru) = durata timpului în cursul căruia cineva prestează zilnic munca. Într-o zi de lucru, găsești arareori, mai ales dimineața, atîta lume la acest club (CA. PETR). ∆ expr. (pop.) A face zile de muncă = a lucra temporar, ca zilier. Zi scurtă = zi lucrătoare cu program redus. Ziua jumătate = a) parte a zilei cuprinsă între dimineață și ora 12; b) restr. amiază. Umblă în oraș pînă la ziua jumătate (BRĂT.). (înv., pop.) Zi de cale (sau de drum, de marș etc.) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. Se afla... la o zi de cale cătră asfințit, un tîrgușor cu numele Volcineț (SADOV.). Zile de meremet v. meremet. ◊ Loc.adj. De zi = a) care acționează, lucrează, se efectuează în timpul unei zile. Așa-i cu meșteșugurile de zi (SADOV.); b) din decursul unei zile. Între orele de zi și cele de noapte, mai săvîrșea cîteva operații obscure (PER). ◊ Loc.adj., adv. Cu ziua = a) (care este sau care lucrează) fară angajament permanent; temporar (pe durata unei zile); b) (plătit) după un tarif socotit pe munca prestată în timpul unei zile. ◊ Loc.adv. Nici zi, nici noapte sau nici ziua, nici noaptea = niciodată. Ele nu dorm nici zi, nici noapte (ISP.). (Și) zi și noapte (sau nopți) sau (și) ziua și noaptea, zi noapte, zile (și) nopți, toată ziua (și) toată noaptea, noaptea și ziua, nopți și zile, din (de) zi (și) pînă-n noapte (sau seară) = a) tot timpul, (aproape) continuu, fară încetare, neîntrerupt. Oamenii țineau zi și noapte zăvozii în lanțuri (VOIC.); b) fig. fără preget. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile (SADOV.). Toată ziua (bună ziua) sau ziua toată = a) de dimineață pînă seara. Toată ziua trec mașini (H. LOV.); b) ext. mereu, continuu. Toată ziua... umple satul cu răutățile și prostiile lui. Peste zi = în cursul zilei, ziua. ◊ expr. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a) a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua. Catihetul... făcea ziua noapte și noaptea zi,jucînd stos (CR.); b) ext. a duce o viață dezordonată. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. A-i veni cuiva zi de plată și răsplată v. răsplată. ◊ Compus: zi-lumină = perioadă a zilei cuprinsă între răsăritul și apusul soarelui. ♦ (adv.; în formele „ziua”, „zilele”, „zile”) În timpul zilei, în fiecare zi. Ziua, stelele dorm (STANCU). 2 Lumină solară care face ca obiectele, ființele etc. să devină vizibile, clare, distincte. În curînd se va face ziuă. ◊ Albul zilei v. alb. Crăpatul zilei (sau de ziuă) v. crăpat. Revărsatul zilei sau revărsat de zi (sau de ziuă) v. revărsat. ◊ Loc.adv. (Pînă) în (sau la, înspre, spre, către, pop., despre) ziuă sau de cu ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Deunăzi, către ziuă, visasem că murisem (MACED.). Nunta se întinde... Pînă la ziuă (LAB.). Spre ziuă, a început să plouă. ◊ expr. Cu ziua-n cap = foarte devreme. (A se face) ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lîngă adj. ca „clar”) foarte clar, foarte limpede. A se crăpa de ziuă v. crăpa. A se îngîna ziua cu noaptea v. îngîna. A se lumina de ziuă v. lumina. A răsări (sau a se arăta) la lumina zilei v. lumină. A miji sau a se miji de ziuă v. miji. A se mîneca de ziuă v. mînecă. A răsări la lumina zilei v. răsări. se revărsa zori de ziuă sau a se revărsa de ziuă v. revărsa. A vedea lumina zilei v. vedea. ♦ poet. Soarele ca sursă de lumină pentru Pămînt. A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund (EMIN.). 3 Interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pămîntului în jurul axei sale; durată de 24 de ore luată ca unitate de timp; timpul care separă momentul prezent de un alt moment evaluat după această unitate; ext. durată imprecisă de timp care corespunde cu aproximație unei perioade de 24 de ore. În trei zile au serbat logodna (REBR.). ◊ (determ. noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata) Doi ani de zile au trecut de cînd ne-am văzut, tot la o conferință. ◊ Zi calendaristică (sau civilă) = interval de timp cuprins între miezurile a două nopți consecutive. ◊ Loc.adj. De toate zilele sau de toată ziua = a) de fiecare zi; cotidian. Aveau pîinea cea de toate zilele (SADOV.). ∆ Vorbire de toate zilele v. vorbire; b) ext. care se întîmplă în mod regulat; curent, obișnuit. În schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruiește oamenilor bucurii (REBR.). ◊ Loc.adj., adv. De zi cu zi = a) (care are loc, se petrece, se întîmplă, se face etc.) în fiecare zi; zilnic. Privind cămările din sine, De zi cu zi le află tot mai pline (LAB.); b) ext. (care se face, se întîmplă) în mod regulat; curent, obișnuit. ◊ Loc.adv. Zi de (sau cu) zi = a) zilnic, cotidian. Nu mi-a dat prin cap să țin zi cu zi socoteala (CAR.); b) ext. necontenit, continuu, perpetuu. Zi cu zi simțea însă că locul lui nu este aici (REBR); c) din ce în ce; treptat, progresiv. Vedeam cum zi de zi... se înstrăina (CA. PETR.). Din zi în zi = a) la o dată apropiată (care se schimbă mereu). Din zi în zi trebuie să-mi sosească pianul, expediat din București demult (CAR.); b) fig. fară termen precis; la infinit. Amîna din zi în zi (CR.); c) ext. pe măsură ce trece timpul; încetul cu încetul (și continuu), progresiv. Se încălzea din zi în zi mai mult,pămîntul se zbicea (AGÂR.). De la o zi la alta = a) zilnic; b) ext. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o zi la alta (CE. PETR). În toate zilele = în fiecare zi, oricînd; foarte des, mereu. O văz în toate zilele (BARO.). Într-o (bună) zi sau într-una din zile = la un moment dat; cîndva, odată. Într-o zi, privind lung înapoi..., a văzut-o (CA. PETR.). Pe (sau cu) fiecare (sau fiece) zi = din ce în ce mai mult; progresiv. (reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. ◊ expr. A trăi (sau a o duce) de pe o zi pe alta = a duce un trai nesigur, precar. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mîine; a amîna. A rămîne pentru (sau pe) zi v. rămîne. ♦ (astron.) Interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ Zi solară adevărată = interval de timp între două treceri succesive ale Soarelui la același meridian. Zi solară mijlocie = interval de timp (cu durata constantă de 24 de ore) între două treceri succesive ale unui soare fictiv la același meridian. Zi lunară v. lunar. Zi maregrafică v. maregrafic. Zi siderală v. sideral. Zi solară v. solar. II Perioadă de timp (de 12 sau 24 de ore, ori de mai lungă durată) considerată după caracterul sau evenimentele care au loc în acest interval: 1 (după aspectul vremii) Iulie... a adus zile foarte frumoase (SADOV.). 2 (după caracterul fericit sau nefericit, important sau lipsit de importanță) Urmară zile negre pentru elevele și elevii bursieri (CA. PETR.). ◊ Bună ziua sau,pop., ziua bună, formulă de salut, la întîlnire sau la despărțire, în timpul zilei. ∆ expr. Simplu ca bună ziua v. simplu. ◊ Zile grele v. greu. Zile lungi v. lung. Zi mare v. mare. Zile nefaste v. nefast. ◊ expr. A da (sau a dori, a pofti) cuiva bună ziua (sau, pop., ziua bună) = a saluta pe cineva. A-și lua bună ziua (sau ziua bună) (de la cineva sau de la ceva) = a) a-și lua rămas bun; b) (fam.) a renunța definitiv (la ceva); a socoti (ceva) drept pierdut. Bună ziua am (sau ai, a etc.) dat, belea pe cap mi-am (ori ți-ai, și-a etc.) căpătat, se spune atunci cînd intenția îți este răstălmăcită sau cînd, nevinovat, intri într-o (mică) încurcătură. A se lăsa loc de bună ziua = a se mai păstra unele relații bune cu cineva. A-și lua ziuă bună v. lua. A strînge bani albi pentru zile negre v. Ban. Aface (cuiva) zile negre v. negru. A trăi zile albe v. trăi. 3 (după caracterul religios, social sau legal) Mîine este zi de sărbătoare. ◊ (în titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Se apropie ziua femeii. ◊ (pop.) Zi-ntîi = a) prima zi a fiecărei luni sau a unui an; b) (relig.; art.) sfințire cu agheasmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor, la data de întîi a lunii. Zi împărătească v. împărătesc. Ziua macaveilor v. macavei. Ziua morților v. mort. Ziua moșilor v. moș. Ziua de mucenici v. mucenic. ◊ expr. La zile mari = a) la ocazii deosebite; b) ext. rar de tot, în mod excepțional. 4 (în legătură cu evenimente sociale, istorice etc.) în zilele lui Ștefan cel Mare s-au ridicat multe biserici. ◊ Zi de doliu v. doliu. ◊ expr. La (sau în) zilele lui (sau ei) = în perioada de început, de maximă eficiență. Era îmbrăcată cu o bluză ce fusese la zilele ei roșie. 5 (după semnificația zilei în mod particular; și zi aniversară) Aniversare (a zilei de naștere a cuiva). De ziua ta... nu te-am uitat (MINUL.). Își sărbătorește ziua de naștere la restaurant. Zi de naștere sau ziua nașterii v. naștere. Ziua numelui, zi de nume v. nume. Zi onomastică v. onomastic. * expr. Vine (sau a venit, va veni etc.) (și) ziua mea (sau ta, lui etc.) v. veni. III (urmat de determ. în gen. sau introduse prin prep. „de”) Indicarea (precisă a) momentului în care un eveniment a avut sau urmează să aibă loc; dată; termen, soroc. Vînătorii... s-au întrunit în congres la Sibiu în ziua de 15 iulie (SADOV.). ◊ (ca termen calendaristic) Ziua deDecembrie. Zilele babei (sau babelor) v. babă. Zilele corbului v. corb. ◊ La zi = a) loc.adj., adv. la termenul stabilit (fară întîrziere). Te pui la zi cu examenele (CE. PETR.); b) loc.adv., adj. (care este) pus la punct cu ultimele noutăți. O nouă ediție, la zi, cu sutele de completări și corectări aduse în timp (PER.); c) loc.adj. care trebuie să fie pregătit pentru ziua respectivă. Mă punea să fac cu regularitate lectura textului literar la zi (PER.); d) loc.adv. zilnic. Mustățile-i rase la zi evidențiau un nas zvîrlit în sus ca o trompetă (MIR.). IV (indică o perioadă nedeterminată de timp) 1 (la pl; urmat sau precedat de adj.dem. „acest”) Timp viitor apropiat de momentul prezent. Zilele acestea am să plec (REBR). ◊ Ziua de mîine = viitorul. Eu mă gîndesc la ziua de mîine (CA. PETR.). Ziua de astăzi (sau de azi) = perioada de timp, epoca în care trăim; prezentul. Nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de astăzi (CR.). (relig.) Ziua de apoi v. apoi. ◊ expr. Nesiguranța zilei de mîine v. nesiguranță. A (nu) mai ajunge să vadă ziua de mîine v. vedea. ♦ (la sg. gen.; ca determ. al unui subst.) Perioadă actuală, prezentă, modernă. N-are curajul să înfrunte moda zilei (PER). ◊ Loc.adv. De zile = a) de mult timp. De zile, nu fac altceva decît să beau; b) de puțină vreme. Promisiunea rămîne promisiune. E o chestiune de zile (E. BAR.). Cu zilele = vreme îndelungată. Nu mai trecea pe acasă cu zilele. 2 (mai ales la pl.; cu determ. ca „vechimi”, „tinereți”) Perioadă de timp situată în trecut. Și-a adus aminte de zilele tinereții (GAL.). ◊ Ziua de ieri = trecutul. ◊ expr. A căuta ziua de ieri = a căuta ceva ce nu există. 3 (la pl.) Viață, existență, trai. Zilele îi erau numărate (PRED.). ◊ Loc.adj. Cu zile = cu viață, sănătos. Cu zile mergeți, dragii mei, Și să veniți cu zile! (ALECS.). ◊ expr. A avea zile (multe) sau a avea zile cu carul = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Cîte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cît voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. (Abia) își ține (sau își duce) zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. A trăi cu zile = a trăi în mizerie. A ridica (sau a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A-și pune capăt zilelor sau a-și curma zilele = a se sinucide. E mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi (VLAH.). O să mă ierte, pentru că... nu mi-am pus capăt zilelor (H. LOV.). A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A(-și) număra zilele = a) a nu mai avea mult de trăit; b) a nu mai avea mult de răbdat, de așteptat; a fi pe punctul de a scăpa de ceva neplăcut. A-și urî zilele sau a i se urî (cuiva) cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale, lui etc.) = vai de capul meu (sau al tău, al lui etc.), vai de mine (sau de tine, de el etc.). Din (sau în) zilele mele (sau tale, sale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale, sale etc.). A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) = a trăi în bune relații cu cineva. (A fi) vechi de (sau în) zile (ori înaintat în zile) = (a fi) bătrîn sau foarte bătrîn. A fi învechit în zile rele, se spune despre un om înrăit. (A fi) veșnic de zile = (a fi) nemuritor. (A fi) mic de zile = a) (a fi) tînăr sau prea tînăr; b) (a fi) lipsit de valoare; mediocru. Noi, epigonii... Mici de zile, mari de patimi (EMIN.). A-l ajunge pe cineva zilele v. ajunge. A face (cuiva) zile fripte v. fript. (Că sau doar) n-au intrat zilele în sac v. intra. A-și încheia zilele (undeva) v. încheia. A îngropa zilele cuiva v. îngropa. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele v. lăsa. Cu zilele în mînă v. mînă. A muri cu zilele în mînă v. mînă. A mînca cuiva (sau a-și mînca cu cineva ori cu ceva) zilele v. mînca. A mîntui pe cineva de zile v. mîntui. A nu mai avea zile multe v. mult. A nu număra zile multe v. număra. A-i rămîne cuiva zilele pe undeva v. rămîne. A rămîne cu zile v. rămîne. A răpune (cuiva) sau a-și răpune zilele v. răpune. A ridica (cuiva) zilele v. ridica. A-i fi silă (cuiva) de zile v. silă. A-i sorbi (cuiva) zilele v. sorbi. A-și ține zilele cu... v. ține. Ca vai de zilele cuiva v. vai. • pl. zile. și ziuă s.f. /lat. dīe(m).

MEGIEȘIT, -Ă adj. (Învechit) Vecin, învecinat. Slujba ce se arată prin anafora nu este cu însărcinarea lăcuitorilor și mult mai puțină decât a țărilor megieșite (a. 1805). URICARIUL , II, 126/18, cf. MAN. JUR. (1814), 34. Curțile megieșite tot printr-înșii au lucrat. Pără n-au fost ei povață, în țearâ nu au intrat. BELDIMAN, E. 107/13. Făgăduiesc iubițălor mei patrioți, că vor lua îndestulă știință di aceste doaî megieșite țări (a. 1824). CAT. MAN. I, 90. Să se învețe cu deplinătate limba latinească. . . precum și la toată megieșita Roșie. . . se urmează (a. 1828). URICARIUL, III, 36/27, cf. I. IONESCU, C. 251/6. Vindecarea boalei numai atunci poți face cînd se va auzi despre ivirea ei pe la locuri megieșite. CUPARENCU, V. 16/28. - Pronunțat: -gi-e-. - Pl.: megieșiți, -te. – V. megieși.

ZEU sm. 1 ‡Dumnezeu ¶ 2 🔱 Divinitate păgînă: erau zei ai cerului, zei ai pămîntului, ai mării, ai iadului, ai soarelui..., cu un cuvînt, tot felul de lucru își avea cîte un ~ pe seama lui (ISP.) ¶ 3 Ⓕ Zeii pămîntului, puternicii lumii; a fi în secretele zeilor, a fi în curent cu ceea ce știu sau au de gînd să facă cei mari, cei de la putere: ce fericit sînt eu de cînd aflu de la dînsul importantele secrete ale zeilor (CAR.) ¶ 4 Ⓕ Obiect de entuziasm, de venerațiune profundă: acest om e un ~ pentru mine [lat. dĕus: comp. ZĂU!].

CHESTIUNE, chestiuni, s. f. (Și în forma chestie) Problemă de importanță teoretică sau practică, care face obiectul unor preocupări, unor cercetări, unor discuții. Desconsiderarea chestiunilor mărunte împiedică întocmirea metodică a unui plan just de muncă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 35. Înțelege, măi tovarășe, că asta nu-i numai chestiunea lui Anton... E chestiunea noastră a tuturor și într-o zi va trebui să răspundem că l-am lăsat să se zbată singur. DAVIDOGLU, M. 54. Nu se mai poate spune nimica nou în această chestie. IONESCU-RION, C. 30. Să aprofundăm puțin chestia și să vedem cum stau lucrurile. GHEREA, ST. CR. II 22 Din toate chestiile cîte s-au discutat de la glorioasele evenimente din 11 iunie încoa, cea mai grea, cea mai delicată și totodată aceea care a iscat mai multe patimi în țară este, fără îndoială, chestia de a face pe țăran proprietar. BĂLCESCU, O. I 233. Chestie (sau chestiune) de încredere = împrejurare în care cel care acționează se bucură de deplină încredere. ◊ Expr. Lucrul, problema sau persoana în (sau din) chestiune (sau chestie) = lucrul, problema sau persoana despre care este vorba. ♦ Întrebare (pusă de examinatori elevilor). La examenul de geografie s-au dat două chestiuni. 2. (Familiar) Întîmplare, lucru de orice fel. Așteaptă puțintel, Iliuță... să spun și tătucăi chestia. SADOVEANU, N. F. 39. – Pronunțat: -ti-u-. – Variante: chestie, (învechit) cvestie (RUSSO, S. 114.), (învechit) cestiune (MACEDONSKI, O.III 82, CARAGIALE, O. VII 512, GHICA, A. 650) s. f.

OPUNE, opun, vb. III. 1. Tranz. A pune un lucru, o acțiune împotriva cuiva sau a ceva, a ridica un argument față de cineva. Toderiță opunea... tatălui său tăceri înnegurate. VORNIC, P. 8. Marii ardeleni... opun străinismului, ivit sub forma grecească, scrierile lor. RUSSO, S. 68. Se consultară Ce fel ar putea face Și prin care mijloace Stavilă ar opune L-acea înecăciune. ALEXANDRESCU, M. 389. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistînd sau făcînd uz de forță), a pune piedici, a ține piept. Șetasar ce-i stă-mpotrivă de prisos i se opune. MACEDONSKI, O. I 105. Ladislau... se opune acestor barbari. BĂLCESCU, O. II 12. 2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe lucruri sau ființe pentru a face să iasă în evidență, prin comparare, deosebirile dintre ele. 3. Refl. (Geom.; despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. În triunghiuri egale la laturi egale se opun unghiuri egale. – Prez. ind. și: (regional) opui (ȘEZ. I 60).

VALOARE, valori, s. f. I. 1. Suma calităților care dau preț unui lucru sau unei persoane; măsură, grad în care cineva sau ceva e apreciat; importanță, însemnătate, preț, merit. Singur de obicei, cu ochii mici, în dosul ochelarilor, meditează la adevărata valoare a operei de artă. BACOVIA, O. 232. În «Făt-Frumos, fiul iepei» e numai miraculos, și bucata nu are valoare decît numai pentru limbă. IBRĂILEANU, S. 150. Omule, nu desprețul lucrurile, fie cît de nensemnate. Valoarea lor se măsoară cu nevoia ce ai de ele la un moment anume. CARAGIALE, O. III 197. ◊ Loc. adj. De valoare = a) (despre lucruri) prețios, scump, de preț; valoros. Iar ochii verzi pe cît se pare Smaragde două de valoare. BENIUC, V. 68. Am găsit o carte literară veche de mare valoare. CARAGIALE, O. VII 169; b) (despre oameni) important, meritos; cu autoritate; valoros. Avem aici nevoie de un element de valoare. C. PETRESCU, R. DR. 90. Are și un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri. CARAGIALE, O. III 238. ◊ Expr. A scoate în valoare = a arăta importanța, calitățile esențiale ale unei persoane sau ale unui lucru; a scoate în relief, a sublinia. Profesorul... scoate în valoare fiecare idee înaltă, subliniază importanța lui Pușkin în cultura rusă și în cultura universală. STANCU, U.R.S.S. 154. ♦ (De obicei cu determinări) Ceea ce este important, valoros, vrednic de apreciere, de stimă (din punct de vedere moral, social etc.). Apărător al cauzei păcii, independenței și fericirii popoarelor, tineretul este interesat în cunoașterea valorilor culturale ale diferitelor popoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 355, 1/2. ♦ (Concretizat) Persoană înzestrată cu calități deosebite; ființă sau lucru care are o anumită importanță. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. 2. Eficacitate, putere. Valoarea nutritivă a unui aliment. II. 1. (Ec. pol.) Expresie a muncii umane, socialmente necesară pentru producerea unei mărfi și materializată în această marfă. Valorile mărfurilor sînt direct proporționale cu timpul de muncă cheltuit pentru producerea lor. MARX-ENGELS, O. A. I 438. ◊ Valoare de întrebuințare = totalitatea însușirilor materiale care fac ca o marfă să satisfacă anumite nevoi ale omului. Utilitatea unui lucru este aceea care face din el o valoare de întrebuințare. Dar această utilitate nu plutește în aer. Determinată de proprietățile corpului mărfii, ea nu există fără el însuși corpul mărfii, ca fierul, grîul, diamantul etc., este deci o valoare de întrebuințare, sau un bun. MARX, C. I 76. Valoare de schimb = raport, proporție în care o anumită cantitate de marfă de un anumit fel se schimbă cu o cantitate de marfă de alt fel. Valoare a forței de muncă = valoarea mijloacelor de subzistență necesare pentru întreținerea muncitorului și a familiei sale. Limita ultimă sau limita minimă a valorii forței de muncă o formează valoarea unei cantități de mărfuri, necesară în fiecare zi, fără de care purtătorul forței de muncă, omul, nu-și poate reînnoi procesul de viață. MARX, C. I 181. ♦ (Concretizat) Bun economic; marfă. Pămîntul a devenit o valoare îndoielnică, pînă ce se vor lămuri situațiile. REBREANU, R. I 257. 2. (Comerț; finanțe) Exprimare în bani a costului unei mărfi sau a unei acțiuni, a unui cec etc. Valoarea utilajelor cu care a fost înzestrată economia națională în cursul primului cincinal reprezintă peste 25 de miliarde de lei. GHEORGHIU-DEJ, R. 41. ◊ Valoare extrinsecă v. extrinsec. Valoare intrinsecă v. intrinsec. Valoare nominală v. nominal. Valoare reală v. real. Valoare comercială (sau de circulație) = echivalent în bani al unui bun sau al unei mărfi pe piață; preț. Atunci valoarea terenurilor ar fi redevenit fabuloasă. BOGZA, A. Î. 69. ♦ Înscris (cec, cambie, obligațiune etc.) reprezentînd un drept în bani sau în bunuri de altă natură. ◊ Valoare mobiliară = înscris reprezentînd un drept asupra unor bunuri mobiliare (marfă, bani etc.). Valoare imobiliară = înscris reprezentînd un drept asupra unor bunuri imobiliare (clădiri, pămînt etc.). ♦ Rentabilitate, productivitate. Valoare locativă v. locativ². ◊ Expr. A pune în valoare v. pune (8). 3. Mărime matematică asociată (după un anumit procedeu de măsurare) unei mărimi fizice. Valoare absolută = valoarea unei expresii matematice cînd nu se ține seama de semnul (+ sau -) pe care îl are. 4. Durata unui sunet muzical (indicată prin desenul notei respective). 5. Sens (sau nuanță de sens) al unui cuvînt. A dat cuvintelor simple valori nouă și armonii surprinzătoare. SADOVEANU, E. 75. – Variantă: (regional) valoră (ȘEZ. XII 176) s. f.

MARȘ s. n., interj. I. S. n. 1. Deplasare a unei unități militare sau (mai rar) a unui grup organizat de oameni, a unei persoane (într-o anumită formație și cu un anumit pas). Trebui să înceapă marșul prin un cerc de triumf. IST. AM. 72^r/16. Garnizoana. . . înfricoșată de marșul cel repede și de izbîndele cele strălucite ale armiii, părăsi. . . șanțurile aceștii cetăți. CR (1829), 136¹/21. Mă văzui. . . silit de dimineață pînă în sară a face marșuri cu mai multe oca de fier pe umăr. NEGRUZZI, S. I, 332, cf. 167. Soldatu-naintează Și marșul său urmează. ALEXANDRESCU, M. 174. A fost de părere să rămînem în picioare pentru că le udăm [ranițele] de tot și-o să fie mai rău în marș. SAHIA, N. 80. Se duseră manevrele de toamnă, trecerile prin satele pline de grădini cu poame, glumele la popasuri cu fetele, marșurile și luptele pe dealuri și văi. SADOVEANU, O. VI, 105. Era o toamnă prelungită, senină, uscată, vreme favorabilă marșului cu blindate peste pămîntul tare ca piatra. STANCU, U.R.S.S. 135, cf. V. ROM. iulie 1954, 33. Poruncesc la dobaș Să bată doba de marș. JARNIK-BÎRSEANU, D. 305, cf. HODOȘ, P. P. 228. ◊ F i g. Va da. . . sprijănul cel mai cu ispravă ocîrmuirei, spre a însemna o marșă pururea sporitoare la acest ram a așezămintelor noastre. BULETIN, F. (1843), 114¹/4. ◊ Pas de marș = mers în cadență. Vagmistrul comandă luarea pasului de marș reglementar. SANDU-ALDEA, U. P. 130. În primul și în ultimul episod scena este traversată în pas de marș de multe fete și băieți. CONTEMP. 1963, nr. 893,4/5. Batalion (sau companie) de marș = batalion (sau companie) instruită în spatele frontului pentru a completa efectivul de pe front. Se găsea undeva prin defileul Mureșului, pe la Lipova, într-o companie de marș. BENIUC, M. C. I, 115. L-am văzut nu de mult, la regimentul 21 infanterie. Ținea un discurs unui batalion de marș. id. ib. 392. Marș forțat v. forțat. ◊ Expr. (Franțuzism, rar) A cîștiga un marș = „a apuca înaintea inamicului”. COSTINESCU. ♦ (Învechit) Etapă sau distanță parcursă de o unitate militară în 24 de ore. Se mutase cu un marș (măsură ostășească de drum). CR (1829), 41¹/25. Trimișii lui Mihai întîmpinară pe Basta, două marșuri de Casovia, în cale spre Ardeal. BĂLCESCU, M. V. 465. ♦ P. g e n e r. Deplasare, drum, cursă. Nu poți opri pămîntul să rotească, Nici soarele din marșul lui fierbinte. DEȘLIU, G. 56. Am făcut un marș strașnic. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ (Sport) Probă atletică de mers pe distanțe lungi. Cf. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 2. (Învechit; în forma marșă) Drum, cale, mijloc (de lucru); procedură. Prin aceasta. . . ați dat marșei pricinilor judecătorești o simțitoare ușurare (a. 1835). URICARIUL, xiv, 50. Iată marșa ce vom urma pentru. . . a găsi metodul ce are a să întrebuința spre a putea discoperi această rădăcină. ASACHI, E. I, 183/24, cf. STAMATI, D. 3. Numele unei piese muzicale compuse de obicei în măsura de 4/4 (destinată să însoțească mersul cadențat al unei unități militare, al unei formații încolonate etc.); p. e x t. cîntec de război. Cf. STAMATI, D. Cu muzică înainte sunînd marș, Meleli intră în oraș. NEGRUZZI, S. I, 43. Nu uita să-i cînți marșul lui Napoleon. ALECSANDRI, T. I, 46. Începeau să cînte marșuri ostășești. SADOVEANU, O. II, 435. ◊ Marș funebru v. f u n e b r u. 4. Compoziție literară în versuri, cu subiect patriotic, scrisă pentru a fi cîntată pe o arie de marș (I 3). A produs următorul marș, în care deodată se vede și patriotismul său. CR (1830), 109¹/30, cf. STAMATI, D. II. Interj. 1. (De obicei precedat de „înainte”) Cuvînt cu care se ordonă plecarea unei unități militare sau (mai rar) a unei formații încolonate, a unui militar. înainte marș! LM, cf. BL VI, 155, XII, 64. 2. Cuvînt cu care se alungă un cîine; (popular) ni! (regional) țibă! Marș! cotarlă. CHEST. V 77/94, cf. 77/1, 2, 4, 24, 38, 49, 88, 92, A IX 4. ♦ (Termen peiorativ cu care se alungă un om; cu valoare verbală) Pleacă (numaidecît) ! șterge-o ! Cine mă cunoaște aice? marș, ascultă și adu! ASACHI, PED. 42/4. Ieși afară, puturosule, marș! dinaintea mea. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Marș!. . . Afară de-aici. REBREANU, I. 267, cf. SAHIA, N. 73. Eu, cu slăbănogii nu fac treabă!... Nu mă joc! Marș.! CAMILAR, N. II, 271. L-am auzit. . . scrîșnind la dînșii: – Marș afară! VORNIC, P. 102. Mulțam. . . da acu, marș afară din rai! ALEXICI, L. P. 240. – Pl.: (I) marșuri. – Și: (I, învechit) márșă s. f. - Din fr. marche.

*EXEMPLU (pl. -ple) sn. 1 Pildă, ceea ce poate fi imitat ca model: urmați exemplele bune și vă feriți de cele rele; a lua ~, a urma pilda, a se conforma cu ¶ 2 A da ~l, a face cel dintîiu un lucru ¶ 3 Lucru de la care se poate trage o învățătură; persoană ale cărei fapte pot servi ca învățătură ¶ 4 Lucru la fel cu alt lucru despre care se vorbește; fără ~, fără pereche, fără seamăn ¶ 5 Model de scriere, izvod: ~ de scriere cirilică ¶ 6 📖 Text citat spre a sprijini o regulă de gramatică, întrebuințarea sau înțelesul unui cuvînt, unei expresiuni: în acest dicționar, feluritele înțelesuri ale cuvintelor sînt sprijinite pe exemple luate din autori ¶ 7 De ~, loc. adv. De pildă, bună-oară, dînd exemplul următor, ca pildă [fr.].

CAZ, cazuri, s. n. I. 1. Împrejurare, circumstanță, situație. În acest caz. În tot cazul. ◊ Caz de forță majoră = situație în care cineva nu poate proceda cum ar vrea, din cauza unor împrejurări mai puternice decît voința sa. Caz de conștiință = împrejurare în care cineva ezită între sentimentul datoriei și un interes propriu. ◊ Expr. A admite cazul că... = a presupune că... A face caz de ceva = a acorda prea multă importanță unui lucru. A face caz de cineva = a scoate în evidență în mod exagerat meritele cuiva. 2. Întîmplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinări) Îmbolnăvire, boală. Două cazuri de scarlatină. II. Fiecare dintre formele prin care se exprimă diferitele funcțiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui și numeralului. – Lat. lit. casus (fr. cas).

MINUNAT, -Ă, minunați, -te, adj. 1. Care surprinde, uimește prin frumusețe; încîntător, fermecător, splendid. Fata sta nemișcată și înfiorată, cu mînile mici albe în poală și privea pe rănit cu ochii ei minunați. SADOVEANU, O. I 97. Podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit. CREANGĂ, P. 89. Ochii mari și minunați Lucesc adînc, himeric. EMINESCU, O. I 172. Crescut-au, Doamne, crescut, Doi meri nalți Și minunați, La tulpine-mpreunați. TEODORESCU, P. P. 81. ◊ (Adverbial; înaintea unui adjectiv de care se leagă prin prep. «de», dă acestuia valoare de superlativ) Foarte, deosebit de... Se făcea o duminică minunat de frumoasă. DELAVRANCEA, H. T. 64. Balul d-tale e minunat de frumos și de vesel! ALECSANDRI, T. 762. Au văzut... mulțime de papagali minunat de frumoși. DRĂGHICI, R. 97. ♦ Foarte bun, excepțional. Original în păreri și gesturi, dar are un suflet minunat. REBREANU, R. I 90. ◊ (Adverbial) Robinson au socotit că acest loc ar putea să-i slujească minunat la trebuința sa. DRĂGHICI, R. 79. ♦ (Adverbial) Perfect, foarte bine, admirabil. Cîntă minunat. 2. (În basme) Care face minuni, dotat cu puteri supranaturale. I-au schimbat... asinul cel minunat și i-au pus altul în locul lui tot ca acela. SBIERA, P. 196. Furca cea minunată torcînd singură fire de aur. CREANGĂ, P. 96. ♦ Ciudat, straniu, bizar. Minunat lucru îmi pare că dobitoacile sălbatice arată mai multă mulțămire cătră făcătoriul lor de bine. DRĂGHICI, R. 103. 3. (Rar) Mirat, uimit, surprins, încîntat. Acele nemărginite epopee vînătorești... sperie și obosesc azi ochii călătorului minunat. ODOBESCU, S. III 80.

SUTĂ, sute, num. card. (Adesea precedat de alt numeral, care indică despre cîte sute e vorba) Numărul care își are locul între nouăzeci și nouă și o sută unu. Pot să-ți descriu, după documente precise, cum a fost viața de aci acum cincizeci, o sută ori două de ani. C. PETRESCU, C. V. 351. Dar nu făcu ca la o sută de pași și iată că dete peste un tăune. ISPIRESCU, L. 44. A petrecut zile întregi la capul meu, fără a închide ochii. De-aș trăi o sută de ani, nu voi uita că-i sînt datoare cu viața. ALECSANDRI, T. I 341. Mai bine o pasăre în colivie decît o sută pe gard ( = mai bine mai puțin și sigur decît mult și nesigur). ◊ Loc. adj. (Despre dobînzi, procente) La sută = corespunzător, proporțional unei sume de o sută de lei, unei cantități de o sută de unități. Dobînda se socotește cu atîta la sută. ◊ Loc. adv. Sută la (sau în) sută = complet, în întregime, deplin, cu totul; p. ext. sigur, fără îndoială. Planul a fost realizat sută la sută. ◊ Expr. Sute și mii sau mii și sute sau o sută și-o mie sau sute (și sute) de... = un număr mare, nedeterminat. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu, că doar sute și mii de brațe trebuie acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 155. Maică, fericirea mea, Ești bătrînă și nu crezi... Și nici nu vezi Că dintr-o sută ș-o mie Numai una-mi place mie? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. Frunză verde-a mărului, Nu crede feciorului... Că te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari, și mai mărunte. id. ib. 276. ◊ (Formînd numeralul adverbial corespunzător) Ți-am spus de o sută de ori acest lucru. ♦ (Substantivat) a) Cifra care marchează numărul dintre nouăzeci și nouă și o sută unu. Am scris o sută pe tablă. b) Monedă de o sută. Săracele sutele, Cum mărită mutele!... Lăcomii și eu la sută, Și luai și eu o mută. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 455. ◊ Expr. Unde s-a dus mia, ducă-se și suta = unde s-a făcut o cheltuială mare, poate să se facă și una mai mică.

MATEMATICÉȘTE adv. (Astăzi rar) Conform cu procedeele întrebuințate în matematică. Gheografie. . . care poate să se facă istoricește, filosofește și mathimaticește. AMFILOHIE, G. [prefață] 5/16, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. După acest metod. . . rezultatul trebuie să fie, matematicește luat, tot acela. D. ASACHI, T. 6/7, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. 4. ♦ Precis, exact, matematic. Este matematicește evidinte, că acea Arábie din care după Cintul Nibelungilor venea aurul. . . nu putea fi decît România. HASDEU, I. C. I, 102, cf. COSTINESCU, DDRF. Eram în stare să dovedesc lucrul matematicește. HOGAȘ, H. 74. - Și: (învechit) matimaticéște (scris și mathimaticește) adv. – De la matematicesc.

MERGERE s. f. 1. Mișcare (a unei ființe sau a unui obiect mobil) dintr-un loc în altul; deplasare. Bărbatul să-și isprăvească meargerea sa. CORESI, EV. 16, cf. ST. LEX. 173^r1/12. Le-au fostu. . . meargerea pre la scala Cîmpinii (a. 1 674). ap. T. PAPAHAGI, C. L. Carîta în care era, stricîndu-să cu mergere ce tare, l-au pus iarăși călare. IST. CAROL XII, 76^v/4. Această mergere au fost foarte gre, au suferit multă lipsă de mîncare. IST. AM. 27^r/4. După ce au luat Costantin Vodă domnia Moldovei. . . au început a se găti de mergerea în țară (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 225/24. Valentinian III, împăratul Apusului, văzînd mergerea înainte a lui Genseric, craiului vandalilor, au făcut pace cu dănsul. ȘINCAI, HR. I, 12/22, cf. 79/28, 228/31, 249/35, II, 47/33, III, 119/29. Pe aice tot în gios li era drumul mergerii lor. DRĂGHICI, R. 19/14. Bate un vînt foarte mare. . . carile ne împotrivește mergirea. id. ib. 108/16. A ta e mergerea mereu Spre țintă. COȘBUC, P. I, 287. Se opri locului, ca și cum mergerea lui la dînsa ar fi putut fi socotită ca un început de punere în lucrare a acestei idei. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 56, cf. PAMFILE, S. T. 44. ◊ Mergere înainte = progres. Sporiți în mergerea înainte spre lauda părintelui (a. 1 798). GCR II, 162/30. După ce s-au luat Ardealul de la turci,. . . românilor din Ardeal îndată mai bine le-au mers, care mergere înainte pismuind-o alte neamuri. ȘINCAI, HR. III, 152/4. 2. Faptul de a părăsi un punct fix; plecare dintr-un anumit loc. Alții l-au sfătuit să meargă, că cu mergerea sa toate să vor potoli. IST. Ț. R. 68. Au voit a întovărăși pe Petru cel Mare la mergere sa împotriva sfezilor. IST. Ț. R. XII, 24^r/3. Vra. . . să lasă slobodă mergirea lamilor încotro vor voi. DRĂGHICI, R. 162/15. Mergerea mea cu voi ar întârzia numai fuga și ar grăbi peirea tuturor. ASACHI, S. L. II, 59. ◊ (În corelație cu î n t o a r c e r e) Să nu să supere de nimeni cu nimic la mergerile și întoarcerile lor (a. 1 823). DOC. EC. 270. ♦ Vizitare, vizită. Iar mergerea mea la Sf[în]tul mormînt au fost la anu 1 754 (cca 1 754). IORGA, S. D. XIII, 185. 3. Însoțire, întovărășire. ◊ (Învechit) Mergere după cineva = urmare, respectare a sfaturilor sau a învățăturilor cuiva. Aceasta iaste „meargerea după el”: cîndu se nevoiaște spre toate lucrurile ceale bunele. CORESI, EV. 70. 4. (Învechit, cu sensul reieșind din determinări) Faptul de a se succeda; succesiune. Numai pentru nume ne-am silit, și pentru mergerea domnilor unul după altul cum au petrecut (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 282/6. – V. merge.

MORFOLÓGIC, -Ă adj. 1. Care se referă la forma și structura organismelor animale și vegetale sau a materiei anorganice, la corelațiile dintre ele, la modificările lor etc. Organele . . . de reproducție în sensul morfologic sînt membre foliare modificate și dispuse așa, ca să poarte elementele reproducției: gametele. GRECESCU, FL. 3. Presupuneam, pe baza caracterelor morfologice, că cea mai mică [acvilă] ar fi mascul. LINȚIA, P. II, 168. Funcțiunea hematopoetică a măduvei osoase poate asigura o compoziție morfologică normală a sîngelui. PARHON, B. 38. Clasificarea norilor. . . pe bază morfologică, adică după forma lor. CIȘMAN, FIZ. I, 556. Din punct de vedere morfologic, acest proces tectonic. . . prezintă cea mai mare importanță. MG I, 151. ♦ (Rar) Care se referă la alcătuirea, la structura societății. Avînd în vedere că această clasificare trebuie să corespundă în totul realității lucrurilor. . . nu rămânea decît ca această operațiune să se facă în mod morfologic, studiindu-se cu amănunțime caracterele și dezvoltarea fiecărei forme șociale, oricît de neînsemnată ar părea. PETICĂ, O. 468. 2. (Lingv.) Care aparține morfologiei (2), privitor la morfologie. În toate aceste abateri nu e vorba de cine știe ce schimbări fonetice sau particularități morfologice introduse sub influența vreunui dialect local. BUL. COM. IST. I, 135. Mijlocul morfologic cel mai des folosit în limba noastră este modificarea aspectului formal al cuvintelor. IORDAN, L. R. 247, cf. id. STIL. 144. Cu cît o limbă este mai săracă din punct de vedere morfologic, cu atît mai mare este dependența cuvintelor ei de context. SCL 1954, 226. Avem a face cu adoptarea toponimicelor la sistemul morfologic al limbii sau al graiului. ib. 1958, 341. Nici în celelalte limbi romanice nu există o corespondență morfologică perfectă între toate formele de singular și toate formele de plural.. LL I, 104. Dacă e relativ ușor să reconstruim cuvintele și formele morfologice, faptele de sintaxă sînt mult mai greu de reconstruit. GRAUR, L. 19, cf. id. ib. 193. Normele morfologice și sintactice ale limbii literare actuale. L. ROM.. 1959, nr. 1, 6. – Pl.: morfologici, -ce. – Din fr. morphologique.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

PROGRES, (2) progrese, s. n. 1. (În opoziție cu regres) Trecere de Ia o stare sau formă inferioară de dezvoltare (economică, socială, politică, intelectuală etc.) la una superioară; mers înainte, propășire. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, O. II 103. Am și început a lucra un articol introducător care va cuprinde aceasta: Partea I. – Ideea progresului, lege istorică. id. la GHICA, A. 426. 2. Creștere, sporire, dezvoltare. Boala e în progres. ◊ Expr. A face (sau a realiza) un progres (sau progrese) = a obține un succes într-un domeniu, a înainta, a progresa. N-am mai făcut nici un progres în această artă. ODOBESCU, S. III 21. Judecînd după progresul ce am făcut... nu vei mai putea zice că nu sînt romînă. NEGRUZZI, S. I 104.

MATÉRIE s. f. 1. Corp, element privit din punctul de vedere al compoziției lui. V. s u b s t a n ț ă. Cruce făcută den materie, adecă care iaste făcută de aur. CHEIA ÎN. 50^v/9. Izvoarăle Nilului prin grosime atîția munți trecînd și atîtea pietri strimte pâtrunzînd, materiia cea groasă, amară și sărată, ca printr-un limbic se lămurește și ea dintr-un vas într-alt vas pritocindu-se, se curățește și se îndulcește. CANTEMIR, IST. 140. Iară trăsnetul, adică săgeata ce de piatră, care trăsnești din materie norilor (cca 1750). GCR II, 64/27. Vin și unt și lemn și alt feali de materie. MINEIUL (1 776), 126^v1/30. Dragostea nu mă slăbeaște, ce mai mult să lățeaște, ca o materie, fiind aprinsă foarte greu. AETHIOPICA, 37^v/9. Lava este o materie de foc, carea curge din munții care varsă foc afară, ca o vale. BĂRAC, ap. GCR II, 237/37. Soarele e găzos în totul și e compus din aceleași feliuri de materie ca și pămîntul. CONTEMPORANUL, I, 45. Alege aurul din cealaltă materie și îl lucrează. MARCOVICI, C. 39/9. În pămînt [sînt] și multe materii arzătoare precum: pucioasă, catran, rășină. DRĂGHICI, R. 113/8. Cînd un meșter are subt mîna sa aur și altul fier, poate fieștecare să dea materiei sale deosebite forme. HELIADE, O. II, 100. Nebuloasele propriu-zise, pe care telescoapele nu le-a putut separa, ar fi, după opiniunile mai multor astronomi, materii fosforescente respîndite în univers și care, fiind condensate, produc stelele. DRĂGHICEANU, C. 19, cf. ANTiPA, P. 125. Se opri o clipă și văzu fumul întunecat și gros, care se înălța în columne lungi din multele urloaie ale fabricelor, care topeau materii minerale. AGÎRBICEANU, A. 46. Sînt bidoane cu materii inflamabile. V. ROM. septembrie 1 954, 16. ◊ (În context figurat) Iubirea este! Materie ea arde In focul d-Adevăr, I. VĂCĂRESCUL, P. 42/16. ◊ Materie cenușie = parte a sistemului nervos central situată la suprafața creierului și în interiorul măduvei, care dă naștere fluxului nervos; p. ext. creier, minte, inteligență. Ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenușie, într-un avînt comun, ar porni la asaltul porților închise? REBREANU, P. S. 40. Materii fecale v. f e c a l. ♦ (Popular) Puroi. Supt piiale se veade materie sau puroi. CALENDARIU (1814), 178/27, cf. LB, PONTBRIANT, D., DDRF. ♦ (Neobișnuit) Ceea ce se expectorează. Cf. POLIZU. 2. Substanța concepută ca bază a tot ce există; (filoz.) realitatea obiectivă care există în afară și independent de conștiința oamenilor și este reflectată de ea. Din patru aceastea stihii se-au făcut văzută această lume: den foc, den aer, den apă, den pămînt; den patru iar(ă)și materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1683). GCR I, 260/13. Mulți dintre dînșii credea un întîi mișcătoriu a materiei, căruie îi da nume. IST. AM. 43^r/21. Sufletul nu e materie, ci duh. ANTROP. 279/3. Cine a dat neînsuflețitei materii puterea de a se mișca. MARCOVICI, C. 12/21. Toate au ieșit de sine din materie. id. D. 200/2. La cea întâi lovitură ce materia luară, Lumina cum se aprinse, ca din sine o comoară! Tot atomul cum se mișcă, alergînd spre-nbrățoșare! CONACHI, P . 289. În chiar virtutea proprietăților legilor ei, materia este într-o mișcare neîntreruptă și veșnică. CONTA, O.C. 26. Părticelele de materie nu stau în repaus, ci în o neîncetată mișcare. CONTEMPORANUL, I, 47. Totalitatea acestor lucruri, despre a căror ființă ne dăm samă prin simțurile noastre, se numește materie. PONI, F. 1, cf. 2. Teoria energetică și dinamică a materiei, concepută ca unități și curente de forță. IBRĂILEANU, S. L. 57. Materia e un imens rezervor de energie, MARINESCU, P. A. 37. Scrisul înseamnă muncă, luptă încăpățînată cu materia. C. PETRESCU, C. V. 149. În opoziție cu dialectica hegeliană, care ia drept bază a existenței autodezvoltarea ideilor, dialectica marxistă pune la bază autodezvoltarea materiei. CONTEMP. 1 949, nr. 129, 13/3. Celula se poate forma și din materie fără structură celulară, așa numita materie vie acelulară. ib. 1 952, nr. 290, 5/2. Materia cu viață s-a născut din materia fără viață, pe o anumită treaptă de dezvoltare a acesteia. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. Nu există materie fără mișcare și nici mișcare fără materie. CONTEMP. 1953, nr. 360, 2/6. Materia. . . se oglindește în conștiința noastră cu ajutorul simțurilor. CIȘMAN, FIZ. I, 6. Oare n-am fost și eu un arbore mai demult? Și astăzi nu-s tot materie? ISANOȘ, Ț. L. 64. În știință noțiunea de microcosm a început să fie prea largă, pentru analiza din ce în ce mai profundă a materiei. V. ROM. august 1961, 125. L o c. a d j. și a d v. (Învechit) Fără (de) materie = spiritual, imaterial. Focul duhului cel fără de materie. MINEIUL (1 776), 58^v1/15. Stai înaintea luminii, luminîndu-te după împărtășire, fără materie. ib. 118^r1/21. Viețuiești pre pămînt fără de materie. ib. 177^v1/26. [După Platon] omul a trăit în această lume ideală, unde el a fost numai spirit pur, fără materie. GHEREA, ST. CR. II, 19. 3. (La pl. sau la sg. cu sens colectiv) Material (II 2). Dentru acea materie [pietre și cărămizi] socotisă să-ș zidească turnul. N. COSTIN, L. 68. Materia e aceaia din carea să face lucrul. MOLNAR, RET. 82/9. Cărătură de materii la zidiri (a. 1813). URICARIUL, I, 198. Vei tocmi meșter cu plată ca să facă din materiia ta cevași. CARAGEA, L. 27/7. Hotărîm, ca materiia trebuincioasă la aceste [case] să se deie de cătră însuș rușfeturile ocnilor (a. 1828). URICARIUL, II, 181/28. M-am tocmit cu toată materia ce va trebui la facerea și săvîrșirea acestor odăi. . . cărămidă, var, nisip (a. 1829). DOC. EC. 442, cf. CHEST. II 80/345. Materie primă v. p r i m. ◊ F i g. Noimile toate să zidesc și să alcătuiesc din materiia vieții. MINEIUL (1 776), [prefață] 5/11.Bun, produs; obiect. Sudiții. . . ce să vor neguțători cu materii de ale țării aici în țară să plătească vamă după catalog (a. 1823). DOC. EC. 277. Aceste produse ar fi putut constitui materia unui comerț activ, OȚETEA, T. V. 42. ♦ S p e c. Material textil, țesătură, stofă. Ele torcea bumbac din care făcea pînzuri și materii pentru straie. IST. AM. 56^r/11. Să iei materie de o giubea de care știi că mi-ai mai luat (a. 1780). IORGA, S. D. VIII, 4. Cu lucrarea meșteșugului său urmează a-și văpsi materiile dă lînă ce le va lucra (a. 1 826). DOC. EC. 373. Portu oamenilor îi tot postav. . . iar a fimeilor rochie de materie neagră. KOGĂLNICEANU, S. 8. Fusta are croiala flanelei, fiind de cit sau de „materie” de tîrg. PAMFILE, I. C. 361. Gospodinele cari fac [pantaloni] pentru copii, cumpără materie din tîrg pe care o croiesc și o coasă ele. id. ib. 355. E îmbrăcat în papuci, pantaloni rupți de materie închisă. PETICĂ, O. 227. Rochița se face de cit, ciut sau matirie, pînză văpsită cu puchițăi ori cu flori. ȘEZ. IX, 43, cf. CV 1 949, nr. 7, 33. După gustul altora să nu-ți alegi materie, nici nevastă. ZANNE, P. III, 225. ♦ Date, informații care stau la baza unei lucrări. Astrologhii (carii de aceaste almanace fac) avînd materie mai multă și den destul, prognostice mai multe și mai alease să scrie (a. 1 701). FN 89. O aseminea istorie. . . numai atunce se va pute urzi, cînd să vor aduna materiile din documentele înstreinate. AR (1829), 140²/11. Cînd sus arătatele materii nu vor fi de agiuns pentru a să umple coloanile jurnalului, redacția să fie îndatorită de a îndeplini cu știință folositoare lăcuitorilor de prin sate. GT (1839), 67²/27. Ai primit desigur plicul cu materia pentru broșura mea. CARAGIALE, O. VII, 456. Lipsa de materie și mai ales de proză era una din marile suferințe a publicațiilor timpului. SADOVEANU, O. XVI, 441. ♦ (Tipogr.) Cantitate de literă culeasă și așezată în coloane sau în pagini. Cf. MOLiN, V. T. 46. 4. (Învechit, rar) Obiect, lucru (material). [Focul] arsă tot. . . pre unde au agiuns: copaci, pomi și altă materie. DOSOFTEI, V. S. februarie 57^v/22. Unii cerea cai buni. . . alții bani. . . și alte materii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 117/28. Mărie sa domnul. . . au împodobit curtea și tîrgul cu tot felul de materii (începutul sec. XVIII), ib. 140/13. 5. Conținut, fond, esență. Razele minunilor tale au ars materia patimilor. MINEIUL (1 776), 178^v1/3. Ai ars toată materia eresurilor înțeleapte. ib. 60^v2/6. [Lacomul nu caută] materia și forma filosofascâ, nici cunoaște deosebirea și alcătuirea loghicească. CANTEMIR, IST. 45. Poetizarea trecutului, întrebuințarea lui ca materie pentru creațiile poetice, e veche. GHEREA, ST. CR. I, 98. Pe vechiul fond medieval, care constituie materia Decameronului. . ., Boccacio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său. OȚETEA, R. 205. ◊ E x p r. A intra în materie = a începe (după o introduceré) discutarea sau tratarea subiectului propriu-zis, a ataca fondul problemei. Intrînd în materie, voi desfășura trei date mari din istoria contemporană. KOGĂLNICEANU, S. A. 192. Cucoana Marieta, nerăbdătoare, intră de-a dreptul în materie. HOGAȘ, DR. II, 76. ♦ (Învechit, rar) Cauză, motiv. Am aflat încă și mai multă materie de a mă zăbovi. CRITIL, 14/26. ♦ Problemă care constituie mobilul unei discuții, al unei cugetări etc.; subiect. Și măcar că iute la zburat și bine într-aripat este. . . [vulturul], însă și alte multe a multe jigănii hirisii are, carile nu puțină materie de gîlceavă și de scandal înainte pune. CANTEMIR, IST. 147. Cît bișiug? și cîtă abondanție? și cită materie de a gîndi și a cugeta vericine ce va vrea. VĂCĂRESCUL, IST. 288. Pe drum avură destulă materie d-a vorbi. PANN, E. II, 159/9. Răspunsul lui lord Ponsonbi cătră neguțătorii din Smirna încă dă materie de vorbit, GT (1 839), 15²/32. Întîmplarea aceasta poate să dea materie de cugetat doctorilor. ib. 22754. Ce materie dureroasă de gîndire. BĂLCESCU, M. V.610. Spune cum a petrecut; cum s-a eglindisit la bal la curte. . ., iaca materie de vorbă cel puțin pentru două luni. NEGRUZZI, S. I, 240. 6. Problemă, chestiune ; p. e x t. domeniu (de cercetare, de cunoaștere). Clujianii. . . în materia aceasta au năzuit la curtea împărătească. ȘINCAI, HR. III, 212/31. E de obște obiceaiul oamenilor ca să vorbească de multe materii. ȚICHINDEAL, F. 282/8, cf. 349/2. El s-a îngrijit a face o clasificație regulată a sistemii judecătorești și a materiilor de aceste atărnătoare (a. 1831). URICARIUL, II, 215/19. Coribut, care cunoștea limba latină, dezbătea cu învățații moldoveni feliurite materii. ASACHI, S. L. II, 13. Nici regele, nici Seimul, nu voiau a întărîtă un principe puternic în o materie atît de delicată. id. ib. Nefiind competenți în asemenea materie, l-am crezut ușor. NEGRUZZI, S. I, 325. Trage în cercul activității sale o materie ce pînă acum a fost neglijată într-un mod neesplicabil. ap. GHICA, A. 149, cf. MAIORESCU, CR. II, 77. Fiindcă știu că o sumă de scriitori au tratat această materie, mi-e teamă să nu m-arăt prea îndrăzneț dacă, studiind-o și eu, o împart altfel. CARAGIALE, O. III, 288. Dacă cumva te simți obosit de lunga digresiune zoologico-filologică. . ., apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte, în materii analoage. ODOBESCU, S. III, 32. Materialul legislativ. . . a fost grupat în cele douăsprezece materii. LEG. EC. PL. 6. ◊ în materie = în problema respectivă. Dați-ne voie să spunem părerea noastră în materie. MAIORESCU, D. II, 138. Cel care a fost creator de artă poate să-și ia dreptul de a fi judecător în materie, de a lumina cu inteligența și iubirea sinceră a artei pe contemporanii săi. SADOVEANU, E. 40. În materie de. . . = în ceea ce privește. . ., cu privire la. . . În materie de filozofie platonică, mă declar necompetent de a urma discuțiunea. MAIORESCU, D. I, 199. Te știu competent în materie de aiurări literare. GANE, N. III, 143. Cine scapă de răspundere în materie de presă nu poate avea multă trecere în fața cititorului. CARAGIALE, O. V, 186. Ai știut, chiar și în materie de vînâtoare, să urmezi părinteștile. . . povețe. ODOBESCU, S. III, 11. În materie de pictură, am revăzut cu plăcerea de totdeauna tablourile de pe păreții părintelui Palamon. IBRĂILEANU, S. 129. În trei chestii să te lași pilotat de mine. În materie de teatru, de crăvăți și de București. C. PETRESCU, C. V. 52. Rezolvă plîngerile. . . în materie de așezare și percepere a impozitelor. LEG. EC. PL. 73. 7. Obiect de studiu în școală. S-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 59. Desenul era o materie reglementată de program. KLOPȘTOCK, F. 205. ♦ Conținutul unui obiect de învățămînt. Ședințele cercurilor pentru restructurarea materiei la limba română s-au ținut regulat. CV 1 949, nr. 9, 48. – Pl.: materii. – Și: (regional) matírie (accentuat și matiríe) s. f. – Din lat. materia, materies, fr. matière, rus. материя, germ. Materie, it. materia.

CAZ, cazuri, s. n. I. 1. Împrejurare, circumstanță, situație. Sînt însă cazuri fatale, cînd un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel. NEGRUZZI, S. I 212. Caz de forță majoră = situație în care cineva nu poate proceda așa cum ar vrea, din cauza unor împrejurări mai puternice decît voința sa. Caz de conștiință = împrejurare în care sentimentul datoriei îl obligă pe cineva să procedeze altfel decît cum ar vrea. ◊ Loc. adv. În cazul acesta sau în acest caz sau în (ori într-un) asemenea caz = în asemenea împrejurări, astfel stînd lucrurile, astfel prezentîndu-se situația. În tot cazul sau în orice caz = în orice împrejurare, orice s-ar întîmpla, chiar dacă ar fi așa. În caz contrar = dacă împrejurările vor fi altele, dacă se va întîmpla altfel. De la caz la caz = după împrejurări. ◊ Loc. conj. În caz de... = în situația în care..., dacă s-ar ivi ceva neprevăzut. Afară de cazul = afară numai dacă... În cazul cînd... sau în caz că... = cînd s-ar întîmpla să..., dacă. ◊ Expr. A admite cazul că... = a presupune, a admite că... A face caz de ceva = a considera (prin exagerare) ceva ca un lucru foarte important, a acorda prea mare importanță; a comenta prea mult. A face caz de cineva = a scoate în evidență (în mod exagerat) calitățile, meritele cuiva, a prețui mult pe cineva. 2. Întîmplare (mai ales neprevăzută), eveniment, accident. Un caz grav. ▭ La un caz cumva de-ncurcătură, Nu văd nici uși deschise, nici ferestre. TOPÎRCEANU, B. 96. 3. (Urmat de diverse determinări) Îmbolnăvire, boală (care produce îngrijorare, care necesită îngrijiri medicale). Cazuri suspecte. Cazuri de pojar. II. Fiecare dintre formele prin care se exprima diferitele funcțiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui și numeralului. Subiectul stă în cazul nominativ.

ÎMPĂRȚI, împart, vb. IV. 1. Tranz. A diviza, a desface, a separa în părți (adesea pentru a lua fiecare partea ce i se cuvine). Eu de-am avut un singur ban L-am împărțit cu tine. COȘBUC, P. I 77. Și-a împărțit averea în două părți. CARAGIALE, O. III 60. De ce uitați că-n voi e și număr și putere? Cînd vreți, puteți prea lesne pămîntul să-mpărțiți. EMINESCU, O. I 59. ◊ Expr. A nu avea ce împărți sau a nu avea nimic de împărțit (cu cineva) = a nu avea nici o legătură, nimic comun cu cineva. Chiar dacă mă oprește cineva, mă lasă... neavînd cu mine nimica de împărțit. SADOVEANU, Z. C. 324. Nu mai avem nimica de-mpărțit împreună! CARAGIALE, O. III 43. Nu-ți vreu nici rău, nici bine, N-am ce împărți cu tine. ALECSANDRI, P. P. 42. ◊ Refl. Se împart flăcăii în cete. STANCU, D. 173. Limba romînească are patruzeci și una de slove care se împart în trei soiuri. NEGRUZZI, S. I 8. ♦ (Mat.) A efectua operația de împărțire a unui număr prin altul, a face o împărțire. Șase împărțit la doi. 2. Tranz. A da (mai multora, făcînd parte fiecăruia), a distribui. Dacă stăpînirea împarte moșia, apoi are s-o împartă la cei săraci și fără pămînt. REBREANU, R. I 239. O să-ți poruncească a împărți daruri în dreapta și-n stinga. CARAGIALE, O. III 67. Stăpînul pămîntului făcu trei părți din domeniul său, din care două le împărți în părți mici pe la coloniștii săi și ceealaltă fu cultivată de aceștia în folosul lui. BĂLCESCU, O. I 137. ◊ (Ironic) Împărți la întîmplare o droaie de ghionturi. REBREANU, R. I 115. ◊ Absol. Cine împarte parte-și face. ♦ (În practica religiei creștine; folosit și absolut) A da de pomană (lucruri de mîncare) la anumite sărbători. Aducînd pitaci și colaci... a împărțit la fiecare. CREANGĂ, A. 4. ♦ Unipers. (În superstiții) A-i fi sortit, ursit (ceva). Poate că asta ne-a fost împărțită, să nu fim aproape deolaltă. RETEGANUL, P. IV 66. 3. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A împărtăși (ceva cu cineva). Luă în brațe pe această biată fată... cu care împărțise soarta sa. NEGRUZZI, S. I 26. 4. Refl. A se răspîndi, a se împrăștia, a se risipi. Iară cornul plin de jale Sună dulce, sună greu. Blîndu-i sunet se împarte Peste văi împrăștiet Mai încet, tot mai încet. EMINESCU, O. I 104. Părul ei, după moda de atuncea, se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. ◊ Tranz. Ce spui tu, străine? Ștefan e departe, Brațul său prin taberi mii de morți împarte. BOLINTINEANU, O. 34. – Prez. ind. și: împărțesc.

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, între frunte și gură, servind la respirație și ca organ al mirosului. Apoi, măi băieți, să vă jucați, dar să nu vă bateți așa: că uite, tu Țilică, ți-ai turtit nasu. BUJOR, S. 174. Nasul îi era cam adus. ISPIRESCU, U. 28. Curteanul cel care sta lîngă căpătîiul califului apropie de nasul adormitului un burete înmuiat în oțet de trandafir. CARAGIALE, P. 132. ◊ Expr. A avea nas, a-și ridica nasul sau a-i da (cuiva) nasul = a îndrăzni, a cuteza. De i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las’! CREANGĂ, P. 28. Gospodarii buni... nu-și rădică nasul mai sus decît se cuvine. ALECSANDRI, T. I 165. A-și lua nasul la purtare v. lua. A-și cunoaște (sau vedea) lungul nasului = (mai ales în construcții negative) a-și da seama cît e în stare să facă cu cunoștințele sau cu puterile proprii; a-și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a nu se obrăznici. Viindu-i cu greață de atîta cutezare, vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A-i cădea nasul= a-și pierde cutezanța, îngîmfarea. Nu-i ajungi cu prăjina la nas = e foarte încrezut, îngîmfat. (A umbla, sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = (a fi) înfumurat, încrezut; a-și da importanță. A strîmba din nas v. strîmba. A da (cuiva) nas = a îngădui (cuiva) prea multe,a lăsa sau a încuraja pe cineva să se obrăznicească. Tu le dai nas și le ții hangul. CREANGĂ, A. 39. A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) = a) a pedepsi pe cineva desfigurîndu-l prin mutilarea nasului. Întîmpinînd pre Joldea, îl birui, și prinzîndu-l îi tăie nasul. NEGRUZZI, S. I 444; b) a pune la locul lui (pe cineva), a pune capăt îngîmfării sau obrăzniciei (cuiva). Ca să-i taie nasul, îi răspunsă: Ba mai bine să mori tu! ȘEZ. III 27. A da (cuiva) peste nas = a pune (pe cineva) la locul lui; a spune (cuiva) vorbe aspre pentru a-l pune la punct. (Neobișnuit) A-i trece pe sub nas = a-i reproșa. Văd că mă socotiți ahtiat după averi și milioane, cum mi-a trecut-o aceasta pe sub nas și prietenul Zaharia. C. PETRESCU, R. DR. 178. Nu-i (sau nu face) de nasul tău (lui etc.) = nu meriți, e mai presus de ceea ce ți se cuvine. Îmi aduce... două sticle de lichior... – De unde le găsiși, mă urîtule? – întreb – astea nu sînt de nasul tău! C. PETRESCU, Î. II 124. (A fi) ca de nasul tău (lui etc.) = (a fi) potrivit cu... Îți dau o parohie așa, ca de nasul sfinției-tale. STĂNOIU, C. I. 39. A-i veni muștarul la nas = a se mînia, a se supăra. A-i tremura nasul = a fi supărat; a se enerva. A fi cu nasul de ceară = a fi extrem de susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos (sau în pămînt) = a se rușina, a se simți vinovat. George puse nasul în pămînt și tăcu. REBREANU, I. 24. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat, cu coada între picioare; a se întoarce supărat, mofluz. Ce-aș mai rîde să te văz întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! A-și băga (sau a-și vîrî) nasul în ceva (undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (undeva sau în toate). Pretutindenea vîrîndu-și nasul, au venit la acest... izvor. ȚICHINDEAL, F. 32. Nu-ți vîrî nasul unde nu-ți fierbe oala. A duce, a purta sau, rar, a tîrî de nas (pe cineva) = a determina (pe cineva) să facă tot ce voim; a amăgi, a înșela. Nu e om să se lase dus de nas. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 306. Pre dînsul amorul nu-l tîrîie de nas. NEGRUZZI, S. I 63. A scoate panglici pe nas = a) a face scamatorii; b) a minți, a înșela. A pune (cuiva) belciug de (sau în, la) nas v. belciug. (A-i) rîde (cuiva) în nas v. rîde. A trece (cuiva) pe la (sau pe lîngă) nas = a) a trece ceva pe dinaintea ochilor cuiva, a amăgi; b) a scăpa ceva din mînă, a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). A lua (cuiva, ceva) de sub (sau de la, de lîngă) nas = a lua cuiva ceva din față, din apropiere. Mama... i-a luat farfuria de sub nas. SAHIA, N. 57. A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa cuiva ceva, a-i face imputări (amintindu-i de serviciile pe care i le-a făcut altădată). A zvîrli sau a arunca (cuiva ceva) în nas = a reproșa, a spune direct, fără înconjur, fără menajamente. Ce te ții, mă, după mine? – răcni oșteanul tare, înturnîndu-se și zvîrlindu-i vorbele în nas. SADOVEANU, O. VI 127. A-i ieși (sau a-i da cuiva ceva) pe nas = a o păți în urma unei întîmplări. Las’dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gîndul său. CREANGĂ, O. A. 206. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? Vă vor ieși ele toate aceste pe nas. id. P. 260. A da (pe cineva) cu nasul de ceva = a duce, a împinge, a obliga (pe cineva) să vadă un lucru pe care nu-l găsea, nu-l vedea, sau un lucru rău pe care l-a făcut. A trînti (sau a închide) cuiva ușa în nas = a) a goni, a expedia; a refuza să primești pe cineva; b) a pleca mînios închizînd ușa cu putere. A nu vedea de nas = a fi neatent; a nu fi în stare să vadă ceva. A nu vedea mai departe decît lungul nasului = (despre oameni) a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) întîmplător, de formă. A-și arăta nasul = a se înfățișa, a apărea. Predescu nu vroia să-și arate nasul pe peron. POPA, V. 210. A-și scoate nasul = a ieși. A da nas(ul) cu cineva = a se întîlni cu cineva; a avea curajul, îndrăzneala de a se întîlni cu cineva. (A se întîlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întîlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic, de ispravă. Să umblați numai așa frunza frăsînelului... și să vă lăudați că sînteți feciori de crai, asta nu miroasă a nas de om. CREANGĂ, P. 188. A vorbi (sau a cînta etc.) pe nas = a vorbi (sau a cînta etc.) fonfăit. Matache, în capul mesii, cînta pe nas. CARAGIALE, O. III 13. Un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. (Ironic) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Simțul mirosului; fig. simț pentru realitatea înconjurătoare. Copoiul are nas. ◊ Expr. A avea nas de prepelicar = a presimți, a intui exact o situație. 2. Proeminență a unei piese servind pentru a o fixa într-o anumită poziție, pentru a o distanța de altă piesă etc.; cioc. 3. Partea din față a fuzelajului unui avion.

VIGOARE s. f. Putere, forță, energie, vitalitate. Radu Comșa călca în gerul aspru al iernii, fără nici o vigoare. C. PETRESCU, Î. II 151. [Natura] dă sufletului aripi și trupului vigoare. Femeii frumusețe, iar geniului scîntei. CERNA, P. 59. Aceste certuri... dau vigoare și energie cugetărilor și acțiunilor. BOLINTINEANU, O. 421. ◊ Fig. Vigoarea nesecată a pămîntului pe care lucra de douăzeci și cinci de ani, parcă îi dăruise ceva din viața lui. ANGHEL, PR. 56. ◊ Loc. adj. (Despre legi, regulamente, dispoziții) În vigoare = cu putere de aplicare, valabil într-un anumit timp. Ați fi în tot dreptul de a-mi imputa că clevetesc lucrările Comisiunii centrale, sprijinind că ea a făcut reviziunea legilor în vigoare. KOGĂLNICEANU, S. A. 123. ◊ Expr. A intra în vigoare v. intra (II 6).

Zamfir Zamfir și Zamfíra sînt vechi și frecvente nume românești care nu și-au pierdut popularitatea nici în epoca noastră; atestate documentar în toate regiunile țării (cele mai vechi apariții urcă pînă în sec. 16), ele au circulat sub diverse forme: Safir, Safirin, Samfir, Sanhir, Zafir, Zahir, Zanhir, Fir, Fira, Firan, Firică, Firu, Hira și fem. Safira, Samhira, Sanhira, Zafira, Zanhira, Fira etc. După cum ușor se poate observa, numele corespunde subst. samfir sau zamfir, forme mai vechi pentru safir, prin care este desemnată astăzi o cunoscută piatră prețioasă, varietate, de culoare albastră, a contindonului. Tocmai această corespondență dintre numele proprii și cele comune, care a sprijinit popularitatea și răspândirea celor dintîi, îi face pe unii specialiști să considere că Zamfir, de la care s-a format apoi fem. Zamfira, este o creație a onomasticii românești. Lucrul nu este exclus, dar ar trebui luate în considerație atît existența unui nume asemănător, Sappheira, care apare chiar în evanghelii și este probabil ebraic (dar cu aceeași semnificație) și vechimea mai mare și frecvența mai ridicată a formelor feminine; s-ar putea deci ca Zamfira să nu fi fost inițial străin de modelul grecesc și de la acesta, sub influența cuvântului comun, să se fi format masculinul (este o ipoteză). Interesantă este și istoria cuvântului safir; engl. sapphire, fr. saphir, it. zaffiro, sp. zafiro etc. continuă lat. sapphirus, provenit din gr. sappheiros, ca și v. sl. samfir (de aici rom. samfir, zamfir) și probabil chiar persanul saffir sau arab çafir. Cuvântul grecesc pare să fie de origine semitică; prin ebr. sappir și arameeanul sampirina se ajunge în cele din urmă la sanscritul çaniprija cu sensul „iubit de planeta Saturn”. Deci pentru a ajunge la noi cuvîntul sanscrit a urmat două itinerarii, identice doar în prima parte: ebraică → greacă → greacă bizantină → v. slavă → rom. samfir sau ebraică → greacă → latină → franceză → rom. safir. ☐ Magh. Zamfira (împrumutat din română), bg. Safir, Zamfir, Zanfir, Zamfira, rus. Zemfira (nou). ☐ Nunta Zamfirei, poemul lui G. Coșbuc.

CĂRBUNE, cărbuni, s. m. I. 1. (Adesea determinat prin «de pămînt» sau «de piatră») Rocă combustibilă amorfă, de culoare neagră, formată din plante în epocile geologice străvechi și care se conservă în scoarța pămîntului, la adăpost de oxigenul din atmosferă; se folosește ca combustibil și ca materie primă pentru industria chimică organică, în străfunduri de beznă smolită, Unde zace adînc tăinuită Pîinea uzinelor, Cărbunele. DEȘLIU, G. 46. Cît am lucrat eu cu perforatorul, băieții... au mutat banda în cîmpul întîi, chiar în vatra cărbunelui. DAVIDOGLU, M. 11. De la un capăt la altul al abatajului, douăzeci de mineri stau în fața stratului de cărbune, iar stratul de cărbune se ridică-n fața lor, înfruntîndu-i. BOGZA, V. J. 129. Cărbune alb = apa folosită ca izvor de energie în industrie și agricultură. Utilizînd acest nesecat izvor de energie – cărbunele alb – vom putea face economii considerabile în rezervele noastre de petrol și cărbune. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 476. 2. Rămășiță de culoare neagră, ușoară, sfărîmicioasă, rezultată în urma arderii necomplete a unui lemn. Cîte greșeli va face, să i le însemne cu cărbune pe ceva. CREANGĂ, A. 3. Pe cuptorul uns cu humă și pe coșcovii păreți Zugrăvit-au c-un cărbune copilașul cel isteț P-urceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă. EMINESCU, O. I 84. Fața voastră să se negrească ca cărbunele. NEGRUZZI, S. I 233. ◊ Fig. Tuturor li-i lumea lume, Numai mie mi-i cărbune; Tuturor li-i lumea dragă, Mie mi-i cerneală neagră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Expr. (Despre alimente) A se face cărbune = a se arde (fiind expuse prea îndelungat acțiunii focului). Pîinea s-a făcut cărbune. (Fig.) Cîtă boală e sub soare, Nu-i ca doru arzătoare; Că doru unde se pune Face inima cărbune! HODOȘ, P. P. 32. A-l bate (pe cineva) cărbunii la cap = a căpăta fenomene de intoxicație (din cauza gazelor emanate de cărbunii aprinși); fig. a fi beat. [Pe bețiv] l-au bătut cărbunii la cap. PANN, P. V. I 111. Cărbuni stinși = cărbuni obținuți prin stingerea forțată a jeraticului (muiat în apă sau acoperit ermetic). Cărbuni de lemn = cărbuni obținuți prin arderea incompletă a lemnului la o temperatură relativ joasă, în absența aerului; se întrebuințează în metalurgie și în gospodărie; mangal. 3. Un fel de creion negru, foarte moale, de care se servesc pictorii și desenatorii pentru a face schițe. Desen în cărbune.4. Bucățică de lemn consumată de foc, dar aflată încă în stare incandescentă. V. jar, jeratic. În poiana înnoptată Para focului se gată Cu poveștile o dată... Doar jeraticul, tîrziu. Luminează arămiu, Și mai ard cărbunii mici Cu licăr de licurici. DEȘLIU, M. 60. Pe vatra cuptiorului, în cenușă, mai licureau cîțiva cărbuni. EMINESCU, N. 21. De m-ar frige pe-un cărbune, Ibovnicul nu-l voi spune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. ◊ Expr. A sta (ca) pe cărbuni (aprinși) = a fi foarte nerăbdător. Ești nesuferit!... Spune-mi vestea, că stau pe cărbuni! ALECSANDRI, T. I 273. II. 1. Boală a plantelor cauzată de un parazit care transformă țesutul vegetal într-un corp negru, moale, sfărîmicios. 2. (Regional) Antrax.

antiparastază (gr. antiparastasis „demonstrație contrară”), figură retorică prin care se caută să se probeze că faptul incriminat este, dimpotrivă, lăudabil (P): „Delescluze are, ați avut dreptate să o afirmați, ceea ce voi ceilalți numiți un bogat cazier judiciar; eu afirm că acest lucru este spre cinstea lui și că nimica nu dovedește mai bine eroismul convingerilor sale, decât această listă interminabilă de condamnări politice. Încă din 1834, Charles Delescluze își afirma devotamentul său față de interesele poporului și, de atunci, n-a încetat de a merge pe această cale, lovit mereu, dar niciodată învins. Și, când veniți să-i reproșați de a fi luptat sub toate guvernele, chiar sub republică, împotriva reacționarilor, ignorați poate că faceți cel mai frumos elogiu al devotamentului și clarviziunii sale. Astfel, ni-l înfățișați luptând încă din 1834 pentru aceleași principii, pentru realizarea radicală a Revoluției franceze, pentru desăvârșirea ei, în interesul tuturor cetățenilor.” (Gambeta; → Yolanda Eminescu, Pledoarii celebre…, p. 154). Sin. katantilepsă.

climax (gr. „gradație”) anaforic² sau gradație anaforică, figură de repetiție lexicală, și anume o anadiploză care poate fi, în privința conținutului, progresivă:... x/x... y/... z/z... (R): „Nu mi-am spus numai părerea, ci am făcut și propuneri scrise; n-am făcut numai propuneri scrise, ci am mers și în solie; și n-am mers numai în solie, ci am convins și pe tebani.” (Demosthenes; → Demetrios, p. 270) „Fraza citată – scrie Demetrios (ib.) – face impresia că urcă din ce în ce mai sus. Dacă însă s-ar exprima aceste lucruri așa cum urmează: «După ce mi-am spus părerea și am făcut propuneri scrise, am mers în solie și am convins pe tebani», atunci ar fi numai o înșirare de fapte lipsită de orice vigoare.” Un exemplu mai limpede de anadiploză progresivă îl reprezintă următoarele cuvinte ale lui Victor Hugo din „Prefața” la Cromwell, în care ni se spune că drama trebuie să fie ca o „oglindă de concentrare”, astfel încât să se vadă cum se aprinde: „dintr-un licăr de lumină, dintr-o lumină o flacără”; iată, din latină, un exemplu și mai dens: „ex innocentia nascitur dignitas, ex dignitate honor, ex honore imperium, ex imperio libertas” ( → L., p. 623). Gradația simplă, ca figură specifică, este mai degrabă o „enumerare progresivă”, în care nu se repetă nimic, și care poate fi ascendentă sau descendentă. • Quintilian nu face deosebirea între climax anaforic și climax pur și simplu, pentru că ilustrează figura numai cu un exemplu de concatenație progresivă (climax anaforic). De concatenație nu vorbește.

Cornix cornici nunquam oculos effodit (lat. „Corb la corb nu scoate ochii”) – Tradus din latină, citatul acesta circulă ca proverb în multe graiuri. Ambrosius Theodosius Macrobius, scriitor și gramatic latin de la începutul veacului al V-lea, este poate primul autor la care găsim acest proverb; și anume în Saturnalia, lucrare în șapte cărți, cuprinzînd interesante discuții literare și informații despre obiceiurile romanilor. Nu se știe dacă Macrobius este chiar autorul dictonului. Mai verosimilă pare ipoteza că el a lost numai beneficiarul acestui proverb mai vechi. Se citează în sensul că oamenii lacomi și asupritori, aidoma corbilor, legați prin interesul comun: prada sau oamenii cu aceleași apucături și năravuri, nu-și fac niciodată rău unul altuia. LIT.

MÉȘTER, -Ă subst. (Cea mai veche atestare ar data de la 1 404, cf. DR. VII, 210) I. 1. S. m. Persoană care are (și practică) o meserie (1) (v. m e s e r i a ș, m e ș t e ș u g a r, m a i s t r u); (azi în special) meseriaș cu calificare mai înaltă, care conduce de obicei o secție productivă într-o întreprindere sau într-un atelier (v. m a i s t r u, m a e s t r u²). Se-au prins nește meșter den Țarigrad cum vor treace aceale corăbii (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Făcea case de argintu Artemideei, și da meșterilorulu (lucrătorilor BIBLIA 1 688) lucrare nu puțină. COD. VOR. 8/20, cf. 12/30. Noi o deadem lu Coresi, diaconul, ce era meșter învățat într-acest lucru. . . de să tipărească această carte. CORESI, EV. 6, cf. GCR I, 33/21. Meșterii. . . vor învăța meșterșug și pre alții. VARLAAM, C. 246. Tîrgoveții și meșterii orașului și slujnicile. HERODOT (1 645), 40, cf. 134. Și măriia ta. . . ne-ai adus meșteri streini de ne-au făcut tipografie. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 125/5. Din sus de cetate. . . iaste baia Rodnii cea veache, unde au lucrat mai de mult cîte 40 de meșteri (a. 1 660-1 680). GCR I, 177/29. Un teasc de argintu al sf[î]ntului. . . s-au dus la meșteri de să-l strice (a. 1 675). id. ib. 222/36. Lucru de mîini de meșteri. BIBLIA (1 688), 145²/15, cf. 275¹/55. Au dat jupănul Gligorie jupănului Costă Șafarica tal. 13 ca să plătească măștârilor care au lucrat (a. 1 724). IORGA, S. D. XII, 23. La orașul celor bogați nu este nici un meșter, nici lemnariu, nici căldărariu, nici croitoriu (a. 1 746). ap. TDRG, cf. LET. III, 192/25, IST. AM. 70^r/14, KLEIN, D. 94, URICARIUL, I, 199. Cînd un meșter are subt mîna sa aur și altul fier, poate fieștecare să dea materiei sale deosebite forme. HELIADE, O. II, 100. Tată, și eu aș voi să învăț cum să împletesc panerii !. . . – Dar la aceasta trebuie să ne învețe vreun meșter. DRĂGHICI, R. 105/17, cf. 100/20. Spargeți pantofii în grabă, Că meșterii nu au treabă. PANN, E. V, 142/29. Stâpîne, te văd trist că nu poți să faci furca ce ți-a poruncit împăratul. . . lasă-mă pe mine să o fac. . . – Atîți meșteri mari n-au putut să o facă, și tocmai un trențeros ca tine să o facă? ISPIRESCU, L. 91, cf. 369. Obiecte de o întrebuințare mai ordinară, pentru meșteri, piepteni de coarne de bou, pînză groas., N. A. BOGDAN, C. M. 134. Meșterii lucrau fără întrerupere și nu mai aflau răgaz. SADOVEANU, O. VI, 220, cf. 351, id. O. XIV, 71. Am auzit c-ar fi acuma meșter la o fabrică. id. N. F. 84, cf. id. E. 90. Toate cele patru odăi ale acestei case dărăpănate au fost reparate pe dinăuntru chiar de meșterii din tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Lucrau la cojoace patru calfe și ucenici, sub supravegherea unui meșter cărunt. C. PETRESCU, A. R. 53, cf. 6. Am dat peste meșteri de la noi de pe Argeș. Mi-au făgăduit să mă ajute să prind meseria. STANCU, R. A. II, 406, cf. III, 157. Eram muncitor bâieș, Meșter tînăr fără greș. CORBEA, A. 9, cf. DEȘLIU, G. 26. Romanul evocă zbuciumul dureros al bătrînului meșter, om cinstit, devotat clasei sale. CONTEMP. 1 951, nr. 224, 2/1. Negru Vodă trece Cu tovarăși zece: Nouă meșteri mari. Calfe și zidari. ALECSANDRI, P. P. 186, cf. POMPILIU, B. 25. Ș-o făcut o săgeată, De nouă meșteri lucrată. ȘEZ. III, 241, cf. 243. Un meșter Manole. Meșter de zidit și de plănuit. PAMFILE, C. Ț. 19. Meșterii grăbea, Sforile-ntindea, Locu-l măsura. Șanțuri mari săpa. ANT. LIT. POP. I, 498. Pe cea vale nourată Vine-o fiară-ncornorată, De meșteri străini lucrată; Suflet n-are, suflet duce De pămînt nu se atinge (Corabia). GOROVEI, C. 100. În pădure m-am născut, În pădure am crescut. Acasă m-au adus, Meșterii doamnă m-au pus (Masa). id. ib. 219. ◊ De-a meșterii – numele unui joc de copii care se joacă la priveghiul mortului. Cf. PAMFILE, J. I, 18. ◊ E x p r. Meșterul strică sau meșter-strică (și drege de frică), se zice despre un meșteșugar prost sau, p. ext., despre un om neîndemînatic. Cf. BARONZI, L. 57. Și-o ales o doagă Oloagă Și-o dat-o unui meșter-strică . . . De-o făcut o buticică. MARIAN, NU. 770, cf. ZANNE, P. V, 415, 416, PAMFILE, J. II, 154. ◊ (Urmat de determinări care indică gradul) Meșter prim. NOM. PROF. 8. Meșter șef. ib. ◊ (Urmat de determinări care indică profesiunea) Meșter mînașu, gîndu-i la pează în rătăcire îl depărtează. I. VĂCĂRESCUL, P. 331/3. Ce pilafuri ne gătea la masă meșterul bucătar. ODOBESCU, S. III, 22. Un meșter zidar se așeză pe banca dublă, în spatele meu. BRĂESCU, A. 200, cf. IORDAN, L. R. A. 233. Meșterul cizmar intră, aprinse cele două becuri. SADOVEANU, A. L. 26. Erau acum ca la douăzeci de inși. . . în odaia de la față a meșterului tăbăcar. CAMIL PETRESCU, O. II, 8. Meșterul fierar repară și verifică secerătorile. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 374. Meșter electrician. ib. 1 953, nr. 2 726. Meșter mecanic, ib. (În contexte figurate) Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I, 87. Foamea, frate, e mare meșter bucătar. SADOVEANU, O. III, 165. ◊ (Învechit și popular, urmat de determinări, de care se leagă de obicei prin prep. „de” ori „la”, formează, împreună cu aceste determinări, nume de profesiuni) Eu Șerban diiacu, meșterul mare a tiparelor. PALIA (1 581), ap. GCR I, 38/6. Fiind de meșterșug meșteri la fier. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/25. Toval Cain s-au făcut meșter de fier. N. COSTIN, L. 54. Meșteri de doftorie. MINEIUL (1 776), 77^r1/35. S-o-ntîlnit cu meșter de lemn. ȘEZ. II, 144, cf. PAMFILE. S. T. 11. BUL. FIL. VII-VIII. 374. Eu acolo duce-m-oi, Meșter de moară face-m-oi. BÎRLEA, C. P. 268, cf. ALR II/I h 220, 221, ALR SN III h 571. ♦ Proprietar al unui atelier (în raport cu angajații săi); patron, stăpîn. Care ucenic va avea a se băga la meșter, să aibă a veni la starostile cu stăpînul seu, și să se tocmească (a. 1 766). URICARIUL, XIV, 2, cf. PONTBRIANT, D. 2. S. m. (Rar) Maestru² (2); p. ext. (neobișnuit) profesor, dascăl. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Ah, meștere Ruben . . . cartea ta într-adevăr minunată este ! EMINESCU, N. 49. 3. S. m. și f. (Adesea adjectival; de obicei cu determinări care indică domeniul, împrejurarea la care se aplică talentul, priceperea etc. cuiva) (Om) talentat, priceput, îndemînatic, dibaci, iscusit, abil; (persoană) care posedă multe cunoștințe. Cinre e preamîndru și meșteru (s c i u t o r i u N. TEST. 1648, BIBLIA 1 688) Întru voi, se arate. COD. VOR. 126/12, cf. GCR I, 10/16. Om meșter negoațelor și precupiei. CORESI, EV. 317, cf. 444. Păscarii. . . fiind meșteri de acela meșterșug, tot să ținea de meșterșug. VARLAAM, C. 258. Era și om meșter și isteț la fire. N. COSTIN, LET. II, 21/13. Auzîndu-o prea meșteră de cuvînt. . . mă înduplecaiu la cererea ei. GORJAN, H. iI 37/8, cf. IV, 183/1. Mihai Caraczoni, meșter căpitan de artilerie și mulți alții, vestiți prin meritul. . . lor. BĂLCESCU, M. V. 393. Auzisem că. . . ai un bucătar foarte meșter. ALECSANDRI, T. 187. Și dacă nu ești meșter la arma de vînat, Să prinzi cu undișoara puicuțele din sat? BOLINTINEANU, O. 184. Chirurgi foarte meșteri. LM. La acea aspră școală . . . cetățenii învață a fi meșteri în războaie. ODOBESCU, S. III, 78. Dete peste un fermecător meșter. ISPIRESCU, L. 101 .N-am mai avut și nici n-oi mai avea un stogar mai meșter ca el. SANDU-ALDEA, M. 178. Hora s-a spart și Gavrilă țonțoroiu, cel mai meșter în chiuituri, ia cîrma unui brîu. HOGAȘ, DR. II, 185. Se simțea numaidecît că-i instruise un învățător care, el însuși, e un cîntăreț meșter. AGÎRBICEANU, A. 511. Urmă pregătirile de descîntec în care de altfel era mare meșteră. REBREANU, L. 403, cf. 128, N. A. BOGDAN, C. M. 11. Ca dumneata meșter de șagă, nu mai este altul. MIRONESCU, S. A. 91. Cîntă din fluier de lăcrămează florile și e meșter și cu noroc la oi. GALACTION, O. 65. Baba Maranda Cuțui, mare meșteră în descîntece de boală și de deochi. C. PETRESCU, R. DR. 138, cf. id. C. V. 143. De ce n-ai ținut dreapta, dacă ești așa de meșter? BRĂESCU, V. 60. Mai puțin meșter în cunoașterea limbilor decît tatăl său. C. GANE, TR. V. 305. Era un gealat meșter, cunoscut și la Țarigrad. SADOVEANU, O. X, 184, cf. 599, BENIUC, V. 51. Om fricos la vetejie, Dar meșter în viclenie. POP., ap. GCR II, 292. Un țigan covaci, care era cel mai meșter fierar din toată împărăția. POPESCU, B. II, 110. O fată voinică, frumoasă, meșteră și gospodină. ȘEZ. VI, 111, cf. ALR II 3 695/872, 876, 928. ◊ (Prin lărgirea sensului) Jgheabul clar și rece al albelor fîntîni Sculptate-n întuneric de meșterele mîini. PETICĂ, O. 62. Toți își ațintiră privirile spre bisturiul din mîna aceea meșteră. MIRONESCU, S. A. 34. Se-ntrec țesătorii cu degete meștere Și cîntă războaiele-n valuri de lapte. DEȘLIU, G. 47. ◊ (Calificativ dat altor ființe decît omul sau unor creații mitologice închipuite ca niște ființe) Prea înțelept și meșter iaste Dumnezeu. CORESI, EV. 59. Slăvim și mărim și ne mirăm prea bunului și meșterului Dumnezeu. id. ib. 87. Gripsorul iaste o pasăre mare și mai meșter decît toate păsările (a. 1 654). GCR I, 167/36. Dracii tăi sînt meșteri în desprinsul umbrelor din părete. EMINESCU, N. 80. Să trăiți, Mîrșăvia voastră! Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră poruncă. . . – Dacâ-i fi meșter și-i izbuti, să știi c-am să te fac mai mare. CREANGĂ, P. 58. Bun e Dumnezeu, meșter e dracu. BARONZI, L. 50, cf. ALECSANDRI, T. 258, CREANGĂ, P. 213, ZANNE, P. VI, 642. 4. S. m. Persoană care a adus contribuții (extrem de) valoroase într-un anumit domeniu de activitate; maestru² (1). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Ideea acestui jurnal este . . . a face cunoscute faptele tululor artiștilor (meșterilor) din toate locurile. CR (1 830), 427²/16. Un pictor, vechi meșter, nu poate judeca lucrarea altuia, trecînd numai pe dinaintea ei, dintr-o aruncătură de ochi. CARAGIALE, O. III, 180, cf. VII, 166. Meșter priceput este Sadoveanu cînd este vorba să învie o figură sau o situație printr-o trăsătură unică. VIANU, A. P. 234. Doar diploma pe care o dă academia Te-ndreptățește meșter și face măiestria. ARGHEZI, S. P. 95, cf. 94, DEȘLIU, G. 27. ♦ (Adjectival; rar; despre manifestări sau creații ale oamenilor) Realizat cu artă, cu talent; măiestru (2). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Multe vor zbura ca frunza-n vînt, Dar rămîne meștera-mi cîntare. BENIUC, M. 55. 5. S. f. (Adesea adjectival; popular, în practicile bazate pe superstiții) (Femeie) care se pricepe la farmece, la vrăji, la descîntece, care practică farmecele, vrăjile, descîntecele; (popular) fermecătoare, meșteriță, meștereasă, (regional) meșteritoare. E chinuită de duhuri, și nu-i pot da de leac. . . toate babele meștere. CARAGIALE, O. II, 236. Colindase pe furiș prin satele dimprejur după meștere și cărturărese. DELAVRANCEA, ap. CADE. Se așază bolnavul în pat și se trage (se freacă) pe pîntece, de o femeie meșteră. ȘEZ. IV, 25, cf. ALR I 1 397/215. ♦ (Adjectival; rar) Fermecat, vrăjit. Mintea i-a fost senină, parcă o mînă meșteră nevăzută i-ar fi șters din creieri toate amintirile. REBREANU, P. S. 118. II. S. m. (Regional) Epitet cu care o persoană (tînără) se adresează unui bărbat mai în vîrstă; „bade, nene” (PAMFILE, J. I, 127). III. S. m. (Regional) Meștergrindă (Vulcan). A III 12. – Pl.: meșteri, -e. – Și: (învechit și regional) méștire (DR. IV, 1 085), măștăr s. m. – Din magh. mester.